luni, 23 ianuarie 2012

Criza românească




Au început proteste în Bucureşti, în Piaţa Universităţii, şi în alte oraşe din ţară. Din păcate, în multitudinea de cereri care au doar un singur factor comun, demisia guvernului şi a preşedintelui, nu am găsit nicio referire la Basarabia (anul acesta sunt 200 de ani de la anexarea acestei provincii româneşti de către Rusia) sau la românul de 18 ani Vadim Pisari ucis la Nistru de către forţele ruseşti de menţinere a păcii. Au trecut trei săptămâni de atunci, se mai aude ceva de asta? Dan Dungaciu spunea că este o şansă pentru Moldova să ceară înlocuirea forţelor ruseşti de menţinere a păcii cu trupe ONU sau ale UE. Dar Republica Moldova nu poate face singură asta, are nevoie imperativă de sprijinul României, o voce puternică în NATO şi UE. Dar România ce face? Stă cu ochii pe protestele din Piaţa Universităţii, cu cereri eterogene cu un singur factor comun, după cum am zis, iar despre Basarabia şi alte probleme nici nu mai poate fi vorba. De ce nimeni nu spune în cadrul protestelor, nu există nicio cerere referitoare la Basarabia? Repet, este un an crucial, se împlinesc 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia.
Referitor la aceste proteste, ele sunt normale. Au fost proteste în toate ţările UE sau non-UE, este o perioadă dificilă pentru toţi, greutăţile sunt resimţite de către toţi. Nu cred să existe o ţară în lume în care să nu se resimtă criza economică începută în 2008. Şi este normal ca lumea să fie nemulţumită şi să protesteze. Au fost proteste împotriva măsurilor de austeritate în toate statele UE, unele chiar deosebit de violente, ca şi în cazul Greciei, dar austeritatea este necesară în actualele condiţii economice.
Iar România nu stă prea bine, deşi este situată mult mai bine decât alţii, este suficient să mă refer la Grecia, Irlanda, Spania, Italia sau Portugalia, pentru a nu enumera decât statele din zona euro. Nu stă bine deoarece este vulnerabilă la orice derapaje zonale. Şi acestea există şi sunt foarte ameninţătoare. Doi dintre vecinii noştri sunt la marginea prăpastiei, primul fiind Ucraina, la al cărei faliment ne aşteptăm în această primăvară, cu toate consecinţele geopolitice grave care ar putea decurge de aici. Al doilea este Ungaria, care stă chiar prost de tot, şi chiar în UE are o imagine catastrofală în urma măsurilor cu tentă dictatorială ale guvernului Orban. Acelaşi guvern care în 2004, la intrarea în UE, aproape că a dublat salariile bugetarilor, fără să ţină seama de indicatorii economici, gen creşterea economică sau productivitatea muncii. Nu pot să cred că productivitatea muncii sau creşterea economică s-au dublat odată cu intrarea Ungariei în UE, şi nici nu a fost aşa. Totul s-a bazat pe împrumuturi, pe credite, la fel ca şi la noi. Mai ţineţi minte sloganul publicitar „credit doar cu buletinul”? Iar acum, guvernul Orban, profitând de faptul că are o susţinere în parlament de 75% a trecut o nouă constituţie dubioasă, care face obiectul discuţiilor inclusiv în parlamentul european. Motivele sunt multiple, inclusiv faptul că această constituţie îngrădeşte libertatea presei şi subordonează banca naţională ungară, pe lângă alte măsuri gen supraimpozitarea băncilor şi naţionalizarea fondurilor de pensii private. Sunt multe de spus, dar cert este faptul că Ungaria anul trecut alunga FMI-ul, în ideea că va reuşi să-şi finanţeze deficitul bugetar prin împrumuturi de pe piaţa bursieră, şi astfel să poată recurge la pomeni electorale în perspectiva viitoarelor alegeri.
Ca să fie clar pentru toată lumea, FMI-ul acordă împrumuturi cu dobândă redusă, dar pune condiţii. Este la fel ca şi orice bancă care îşi vrea banii înapoi. Puţini ştiu că fondurile FMI sunt constituite din contribuţiile statelor arondate, inclusiv România contribuie la fondurile FMI, proporţional cu economia sa. Toate statele contributoare au dreptul să-şi ia banii mai târziu pe baza unor DST (drepturi speciale de tragere) sau pot lua bani suplimentari, când au nevoie, cu dobândă redusă. Marile economii, gen SUA sau Germania, contribuie cu cea mai mare parte din bani, dar nu îi retrag. De aici apare un surplus de bani pe care FMI-ul îi foloseşte cum crede de cuviinţă, ca de exemplu să ajute statele în dificultate. O face, oferindu-le bani cu dobândă mult mai mică decât cea de pe piaţă, dar pune condiţii, ca să fie sigur că îi va recupera, la fel ca orice bancă. Pune condiţii referitoare la scăderea cheltuielilor bugetare, de exemplu, ca să se asigure că banii daţi nu merg doar pe salariile bugetarilor, pe cheltuielile statului, astfel încât nu au cum să fie recuperaţi. FMI-ul se asigură că odată banii împrumutaţi, vor fi folosiţi pentru creştere economică, în aşa fel încât statul împrumutat să îi poată returna. Dacă aţi fi director de bancă, la fel aţi proceda, sunt convins. Cu excepţia cazului în care aţi fi vreo societate de binefacere. Iar FMI-ul, ca orice bancă, nu este vreo societate de binefacere.
La fel s-a întâmplat şi în cazul Ungariei, dar şi al României. Condiţiile puse Ungariei anul trecut au fost considerate inacceptabile de către guvernul Orban, aşa că a renunţat la sprijinul acestei instituţii, în ideea că va putea accesa bani, chiar dacă erau mai scumpi, respectiv cu dobândă mai mare, de pe piaţa bursieră. Acest lucru i-ar fi permis să se joace nestingherit cu bugetul ţării, în sensul că ar fi putut da pomeni electorale în perspectiva viitoarelor alegeri, chiar dacă ar fi luat bani mai scumpi, cu dobândă mai mare, pentru a finanţa deficitul bugetar. Dar între timp s-a petrecut un eveniment major pe piaţa bursieră, care l-a făcut pe Orban să se răzgândească brusc, dar prea târziu. Italia, o economie mult mai performantă decât cea a Ungariei, dar şi ea cu mari probleme de îndatorare şi deficit, deşi ea este îndatorată mai mult pe plan intern, către companiile italiene, a încercat să împrumute bani pentru susţinerea deficitului major prin obligaţiuni şi i s-a oferit o dobândă mai mare de 8%, în condiţiile în care FMI percepe o dobândă între 2 şi 4%. Guvernul maghiar s-a cutremurat şi a început să agreeze ideea unui acord cu FMI, dar încă nu se ştie dacă îl va putea obţine, deoarece între timp economia maghiară a continuat trendul negativ, iar guvernul Orban nu se ştie în ce măsură va fi decis să ia decizii radicale, decizii pe care majoritatea statelor UE le-au luat deja pentru a-şi salva economiile naţionale.       
O paranteză despre criza începută oficial în 2008, dar care are rădăcini mult mai adânci, încă din anii 1990. Bill Clinton, ales preşedinte al SUA în 1992, este creditat cu cea mai mare creştere economică a SUA în decurs de opt ani. Este îndeobşte cunoscut faptul că democraţii s-au ocupat mai mult de politica internă faţă de republicani, cu o excepţie majoră, Franklin Delano Roosevelt, cel care a condus SUA în al doilea război mondial, dar şi atunci condiţiile erau altele. Cert este faptul că Bill Clinton a obţinut în primul său mandat o creştere economică importantă pentru SUA, iar pentru a-şi asigura al doilea mandat a abolit o lege în vigoare încă din timpul crizei economice din 1929-1933. Această lege interzicea băncilor comerciale să intre în afaceri cu băncile de investiţii. Odată această lege abolită, dezastrul era la orizont.
În ce sens? În perioada de vârf a creditării, s-a ajuns ca un muncitor în construcţii de exemplu, să-şi cumpere o casă în suburbii. O casă foarte scumpă, pe credit. Nu conta că el nu are cum să-şi achite creditul, şi-a cumpărat-o. S-a ajuns să se obţină credit şi pe animalele din curte, căţelul familiei putea lua credit. S-au făcut averi fabuloase, agenţii de vânzări care au facilitat aceste credite au câştigat enorm. Dar problema a apărut câţiva ani mai târziu, atunci când muncitorul în construcţii nu a avut cum să-şi achite ratele prea mari. Banca comercială, cea care a acordat creditul, putând intra în afaceri cu o bancă de investiţii, a vândut acest credit băncii de investiţii cu o dobândă mai mică, dar muncitorul trebuind să plătească aceeaşi rată. Considerându-l o investiţie pe termen lung, banca de investiţii l-a cumpărat. Aşa s-a întâmplat cu sute de mii, dacă nu milioane de credite, aşa zise cu buletinul. Banca de investiţii a tot amânat scadenţa, doar este bancă de investiţii, nu? La un moment dat, s-a ajuns la o masă critică de oameni care nu au putut să mai plătească ratele. Banca le-a luat casele şi le-a pus în vânzare, dar asta după vreo zece ani, am trecut în anii 2000. Au apărut peste noapte prea multe proprietăţi imobiliare de vânzare, fapt care i-a făcut pe unii analişti economici să zică că este vorba de o criză imobiliară. Când acestea nu s-au cumpărat, aceiaşi analişti au vorbit de o criză financiară, ei trăgând concluzia că nu sunt suficienţi bani pe piaţă pentru a putea fi cumpărate proprietăţile puse la vânzare de către bănci. Abia mai târziu aceiaşi analişti s-au trezit că de fapt vorbim de o criză economică, generată de creditul excesiv.
Aşa s-a declanşat criza din 2007-2008, care s-a răspândit în întreaga lume datorită metodelor similare de a face creştere economică, respectiv pe credit, ca şi la noi creditul cu buletinul. Un tsunami economic i-a lovit fără deosebire pe toţi, deoarece ne place sau nu ne place, suntem pentru sau contra, globalizarea există şi se manifestă în cel mai înalt grad, ca şi în cazul de faţă. Au fost proprietăţi pierdute, afaceri ruinate, bănci care au dat faliment, cel mai notoriu fiind cazul Lehman Brothers, şi totul s-a răspândit pe toate meridianele. Noi n-am ştiut, eram în campanie electorală, era care pe care, ne durea în bocanci de ce se întâmplă în lume. Tot din cauza campaniei electorale am ajuns în anul 2008 să avem creştere economică de 8% şi deficit de 5,4%, poate un caz unic în lume. Nouriel Roubini, profetul apocalipsei financiare din 2008, a fost luat în râs, dar ulterior a fost declarat un guru financiar. Şi ce spune acesta despre 2012? O furtună perfectă, cele mai rele posibilităţi cu putinţă vor deveni realităţi în 2012. Încetarea creşterii economice a Chinei, criza euro şi problemele economice ale SUA, ce poate fi mai rău?
Indiferent de situaţie, crizele economice se produc periodic, aceasta este tipologia ciclurilor economice, care pot fi scurte, medii sau lungi, dar sunt identice ca şi manifestare: avânt, apogeu, recesiune, depresiune, apoi din nou avânt, un nou ciclu începând, atâta doar că următoarea depresiune este mai sus decât precedenta.
Până la urmă, criza actuală din zona euro este o consecinţă a crizei din 2008, când criza la nivel individual, la bănci şi sisteme financiare, s-a răsfrânt asupra statelor. În zona euro, de exemplu, s-a ajuns la anomalii extreme. Grecia, intrând în euro, a putut accesa împrumuturi în această monedă garantate de întreaga comunitate monetară. Dacă Grecia lua un credit, o făcea în moneda euro, fapt care aducea garanţia returnării acelui împrumut tot în moneda euro, prin faptul că această monedă era garantată de economiile mult mai puternice ale Germaniei şi Franţei, aşa că în cazul în care grecii nu îl returnau, erau sprijiniţi de ceilalţi. În schimb, beneficiau de aceleaşi dobânzi preferenţiale ca şi Germania, cu economia ei performantă. Când criza a lovit, a făcut-o şi asupra statelor, cu împrumuturile lor, asemănătoare cu creditele cu buletinul. Grecia nu are cum să-şi returneze împrumuturile, dar nu numai ea, sunt şi alţii. De aici ajungem la criza datoriilor suverane, cum este ea numită, despre care vorbeam la începutul articolului.
Criza ne-a lovit şi ne va lovi, nu trăim în Patagonia sau Micronezia, ci în România. Chiar şi pe cei din Patagonia şi Micronezia i-a lovit criza, aşa că să nu ne facem iluzii. Ne-au lovit multe crize, nenumărate, amintiţi-vă doar de secolul trecut şi de părinţii şi bunicii noştri, de Mărăşeşti, Stalingrad, Valea Jiului, Braşov şi Revoluţia din 1989. Am trecut peste toate şi vom trece şi peste asta, dar depinde cum. Vom fi mai întăriţi sau mai slabi, depinde de noi. Această criză nu noi am început-o şi nici noi nu o vom sfârşi. Dar depinde doar de noi cum vom ieşi din ea.
Îi înţeleg pe cei ieşiţi în stradă să protesteze, este dreptul lor. Ceea ce nu înţeleg este ceea ce strigă. Îşi strigă problemele, frustrările, dificultăţile, care sunt identice cu o mare parte a tuturor românilor. Dar întrebarea rămâne, se vor rezolva problemele lor odată cu schimbarea de guvern şi de preşedinţie, cea reclamată de ei ca şi un numitor comun al tuturor doleanţelor exprimate deja în stradă?
Să le luăm pe rând. S-a strigat „Vreau o ţară ca afară!” Ei bine, din anumite puncte de vedere, am ajuns o ţară ca afară. La Paris, la Londra sau la Atena, demonstranţii s-au bătut cu scutierii şi jandarmii, din acest punct de vedere suntem deja occidentali. Dar trebuie să menţionăm că intensitatea luptelor a fost mult mai redusă, fapt care a făcut ziarele greceşti să compare manifestaţiile de la noi cu o paradă gay. E drept, la ei la o manifestaţie de acest gen ies cel puţin zece mii de oameni şi se lasă cu morţi şi răniţi de ordinul sutelor, aşa sunt manifestaţiile violente. Asta la o populaţie nici jumătate din populaţia României.
Să fim cinstiţi şi să luăm şi estimările puterii şi cele ale opoziţiei. De câţi manifestanţi ar fi vorba? Cinci sute în Bucureşti, câţi zice puterea, o mie, cât zice opoziţia? Ce înseamnă asta faţă de populaţia ţării? La un meci de fotbal din divizia secundă ies mai mulţi oameni. La 21 ianuarie au ieşit în Ungaria, la Budapesta, o sută de mii de protestatari pentru a-l susţine pe Orban, la o populaţie de nici jumătate din cea  a României. La noi, în toată ţara, s-au strâns maxim zece mii de oameni. Chiar şi la mitingul opoziţiei din Bucureşti, estimările variază între douăzeci de mii şi şapte mii, depinde de cine face numărătoarea. Ei bine, acestea sunt proteste masive?
O altă întrebare, de ce nu iese puterea să discute cu manifestanţii? În aceeaşi piaţă, cea a Universităţii, cu aproape 22 de ani în urmă, au fost mult mai mulţi demonstranţi, mult mai decişi şi mai hotărâţi. Totuşi, puterea de atunci nu a discutat cu ei.
Pe lângă faptul că numărul lor este redus, cel puţin până acum, aceştia nu au cereri clare, şi nici obiective clare. Acestea sunt foarte eterogene, de la cereri referitoare la taxa auto la pensii şi salarii. Mai mult, sunt mulţi care protestează împotriva întregii clase politice, nemulţumiţi de întregul sistem politic, lucru care îl consider extrem de grav. De aici se poate naşte calea spre anarhie sau dictatură, am mai trăit-o, tot din cauza clasei politice impotente din perioada interbelică.
Ori, când ieşi în stradă să-ţi strigi nemulţumirea trebuie să ai un obiectiv clar în minte, un obiectiv SMART (acronimul american care înseamnă deştept) şi care vine de la Specific, Măsurabil, Abordabil, Realist şi încadrat într-un anumit Timp. Ori, demonstranţii au dovedit că nu au nimic din toate acestea. Nu au nici măcar lideri care să-i ducă înainte spre exprimarea protestelor şi cererilor lor, iar multe din cererile lor sunt pur şi simplu nespecifice şi nemăsurabile. De exemplu, dacă ceri o nouă clasă politică, cum ar trebui să-ţi fie satisfăcută cererea, dintr-o dată ies la pensie toţi politicienii şi apar alţii noi? Sau numai o parte din ei? Şi când vei putea constata că ţi s-a îndeplinit revendicarea? Când sunt schimbaţi jumătate? Sau trei sferturi?
Realitatea este că avem clasa politică pe care o merităm, deoarece de douăzeci de ani nu am făcut nimic ca să o schimbăm. Ne-au trebuit douăzeci de ani pentru a introduce votul uninominal, dar şi atunci s-a făcut prost, astfel că lideri dubioşi au reuşit să se strecoare în parlament de pe locul doi sau trei în colegiile lor pe baza unui artificiu numit redistribuire, făcând sistemul de vot uninominal românesc poate unic în lume. Justiţia merge prost, fiindcă arătăm indiferenţă faţă de independenţa ei, aşa că vom putea vedea în continuare politicieni achitaţi în dosarele de corupţie. Chiar şi acum, în stradă, există vreo revendicare referitoare la justiţie? Vă asigur că din momentul în care va intra la puşcărie primul politician greu, se va fura infinit mai puţin în România.
Mergând mai departe, referitor la dialogul autorităţilor cu manifestanţii. În orice ţară din lume,  nu vei vedea vreun reprezentant al autorităţii venind în stradă şi dialogând cu manifestanţii, fie că vorbim de câteva sute sau de câteva sute de mii de demonstranţi. Este o lege nescrisă, nu ai cum să vorbeşti cu sute de oameni odată, fiecare strigându-şi revendicarea. De asta s-au lămurit pe propria piele toate personajele, de la putere sau opoziţie, care şi-au făcut apariţia în piaţă, inclusiv personajele mondene cu mai nou descoperite veleităţi politice.
De aceea, manifestanţii îşi exprimă doleanţele în scris, ca apoi o delegaţie de-a lor să meargă şi să le discute cu autorităţile, fie că vorbim de primar, prefect, ministru sau primministru. Deci aceşti protestatari ar trebui să-şi trimită delegaţii cu revendicările în scris, dacă vor ca cineva din partea autorităţii să discute cu ei.
Revendicările comune şi clare sunt demisia premierului, a preşedintelui şi alegerile anticipate. Acum, eu sper că pentru oricine, fie că este simpatizant al puterii sau al opoziţiei, este clar că oricine ar fi fost la putere, premier sau preşedinte, criza tot ar fi afectat România. Cei care susţin contrariul sunt neserioşi. Să fi fost preşedinte Făt-Frumos şi premier Greuceanu, tot am fi avut criză în România, deoarece, fie că ne place sau nu, România nu este pe Marte, ci în Europa, şi criza a lovit pe toată lumea, fără deosebire. Şi dacă de mâine ar veni preşedinte Făt-Frumos şi premier Greuceanu, tot nu ar avea puterea să alunge criza cu paloşul fermecat, fiindcă nu există soluţii miraculoase. Orice schimbare la vârf s-ar resimţi prea puţin în evoluţia economică. Nici opoziţia, nici puterea, nu pot face nimic ca de mâine să curgă lapte şi miere în România. Şi cine speră că schimbarea de putere sau menţinerea puterii va aduce schimbări miraculoase în contul personal din bancă, este la fel de naiv.
Ar trebui să începem să ne debarasăm de stilul nostru paternalist cu care ne-am deprins timp de sute de ani. Cel în care credem cu tărie, conform căruia conducătorul pe care l-am ales, fie că este vorba de primar, parlamentar sau preşedinte, el trebuie să ne poarte de grijă, din moment ce l-am ales. De la el să aşteptăm rezolvarea oricărei probleme, de la el să aşteptăm bunăstare. El să ne dea de lucru, cât mai bine plătit, să se ocupe de toate problemele noastre şi să ne mai şi distreze de sărbători, şi periodic, la ocazii, să ne dea fasole cu cârnaţi şi ţuică fiartă. Ar trebui să renunţăm la aceste aşteptări şi să cerem mai mult de la noi înşine. Să ne intre bine în cap că principalii responsabili de bunăstarea noastră suntem în primul rând noi înşine, şi apoi alţii, la fel, responsabili de eşecurile noastre suntem în primul rând noi înşine, şi nu alţii. Iar vremea pierdută plângându-ţi de milă o poţi folosi altfel, mult mai constructiv, încercând să ieşi din situaţia în care te afli.
Am cunoscut oameni care au început să gândească astfel, şi vă asigur că au şi început să o ducă mai bine.     
       

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Transnistria și anul geopolitic 2012

 
 
 
Anul acesta, 2012,  considerat de unii un an apocaliptic, a început tragic, în forţă, mai ales pentru noi, românii, prin asasinarea unui tânăr român de 18 ani, Vadim Pisari, la trecerea peste Nistru de la Vadul lui Vodă. Dar anul a început tensionat nu numai pe linia Nistrului, ci chiar pe întreg mapamondul, dându-le apă la moară celor care prevestesc apocalipsa.
Este important, cred eu, să aruncăm o privire asupra punctelor fierbinţi de pe glob, acolo unde este concentrată atenţia mondială, înainte de a ne apleca asupra regiunii care ne doare pe noi cel mai tare.
Început tensionat de an pe planetă
Cauzele punctelor fierbinţi de pe planetă pot fi profunde sau mai recente, dar după cum am văzut de multe ori, pot fi şi întâmplătoare. De exemplu, escaladarea tensiunii în peninsula coreană, o zonă cu potenţial mare de conflict, a fost de data asta întâmplătoare, respectiv moartea în decembrie anul trecut a conducătorului absolut, Kim Jong-Il. Aşa cum se întâmplă într-o astfel de dictatură, succesiunea a revenit unuia dintre fii săi, dar tensiunile au apărut din cauza faptului că o astfel de dictatură anacronică, în momentele de schimbare, este pur şi simplu imprevizibilă, mai ales că nimeni nu ştie ce se petrece în spatele impenetrabilelor ziduri ale Pyongyangului. În astfel de cazuri, pentru a se asigura de liniştea pe plan intern necesară transferului de putere, liderii nordcoreeni nu ar ezita să crească tensiunea în regiune pentru a mobiliza sau înspăimânta populaţia pe durata acestui transfer. De aceea toţi vecinii Coreei de Nord au intrat în alertă maximă, şi vor rămâne în alertă deoarece noul lider, Kim Jong-Sun, la cei 31 de ani ai săi, se poate dovedi mult mai imprevizibil decât tatăl său ori bunicul său, fondatorul dinastiei comuniste coreene, Kim Ir-Sen, “pretinul” de suflet al lui Nicolae Ceauşescu.
Şi situaţia din Extremul Orient nu se rezumă numai la Coreea de Nord şi potenţialul ei destabilizator care afectează direct Coreea de Sud şi Japonia, ci şi la zona mai extinsă, în care unul din rolurile centrale îi revine Mării Chinei de Sud. Cu mari rezerve potenţiale de hidrocarburi necesare economiilor emergente avide de combustibil, această mare este disputată de toate statele riverane, fiecare insulă sau grup de insule fiind revendicate de două sau mai multe state, în primul rând pentru poziţie strategică, dar şi pentru ape teritoriale şi zona continentală limitrofă ce ar putea fi exploatată. Aceste insule sunt disputate de China, Taiwan, Vietnam, Filipine, Brunei, Indonezia, Malaiezia, Japonia, în topul disputelor fiind insulele Spratley şi Paracels.  
Oricum atenţia Pentagonului se va muta spre Asia - Pacific, din moment ce Europa este deja mult mai liniştită faţă de perioada Războiului Rece. Această schimbare de atitudine a fost anunţată încă din 2000, dar 11 septembrie 2001 a dat oarecum peste cap planurile americane.
Ascensiunea Chinei la rangul de putere economică de prim rang este urmată îndeaproape de revendicarea unei poziţii politice şi militare pe măsură, fapt care îngrijorează vecinii ce se pregătesc să simtă mai puternic presiunile unei astfel de creşteri de statut. Ceea ce scapă multor analişti este faptul că în următoarele decenii China nu poate aspira decât la statutul de putere regională nicidecum mondială. Iar de aici până la a contesta supremaţia mondială a SUA mai este cale lungă.
Ca şi argumente pot fi aduse următoarele: pentru a fi o putere globală, ai nevoie de o hegemonie pe multiple domenii, care includ puterea economică, militară, tehnologică, ştiinţifică şi culturală. În toate domeniile menţionate, SUA sunt mult înaintea Chinei şi nu sunt şanse, cel puţin în acest secol, să fie ajunse. Ca exemplu, cultura americană, aşa cum este ea, criticată şi contestată, tot este cea mai consumată pe glob. Hollywoodul cu filmele sale, McDonalds-ul, muzica şi blugii nu pot fi înlocuiţi peste noapte de produse ale culturii chinezeşti. La fel, SUA sunt în fruntea cercetării ştiinţifice şi aplicaţiilor tehnologice, pe când China deocamdată copiază cu succes modelele occidentale pe care le produce în serie. Una este să fii un manufacturier şi alta este să fii un cercetător al tehnologiilor inovatoare, iar aceasta nu se va putea schimba peste noapte. La dimensiunea economică, toată lumea compară PIB-ul, respectiv produsul intern brut. Câţi compară PIB-ul pe locuitor? PIB-ul pe locuitor în China este mai mic decât cel din Serbia, la nivelul de 8394 USD pe locuitor, care nu o califică nici între primele o sută de ţări. Spre comparaţie, România are un PIB pe locuitor de 12357 USD. Mergând mai departe, toată lumea se referă la rezervele valutare ale Chinei, dar din nou, comparativ cu numărul de locuitori, ele sunt inferioare celor ale României. Poate unii vor considera deplasate comparaţiile, dar acestea sunt cred că suficient de relevante asupra disparităţilor de dezvoltare între regiunile chineze şi între modul în care cetăţenii beneficiază de noua creştere economică a Chinei. Iar nicăieri nu scrie că această creştere va dura la infinit, aşa cum prognozează cei care au calculat deja anul în care China va depăşi SUA economic. La fel s-a spus şi despre economia Japoniei în anii 80, dar ulterior aceasta a intrat în declin. Chiar în prezent, economia chineză dă semne de încetinire a creşterii, chiar dacă oficialităţile ascund datele reale. Tot ele refuză să lase liber yuanul să fluctueze după cursul pieţei, la fel ca orice valută internaţională. În schimb, China menţine cursul fix de teama unei devalorizări care ar arăta slăbiciunile economiei.
Adevărul este că majoritatea populaţiei chineze este nemulţumită şi singura şansă a partidului comunist de a se menţine la putere este să asigure o creştere economică constantă în aşa fel încât să nu dea motive suplimentare pentru contestarea monopolului puterii. O astfel de contestare, adăugată celor naţionaliste cum ar fi cele din Tibet, cum am văzut în 2008, ar putea fi fatale regimului comunist şi ar putea duce inclusiv la dezmembrarea Chinei. Nu mă refer aici numai la Tibet, ci şi la Xingyang, majoritar musulmană care s-ar orienta spre vecinele sale central asiatice. Până una-alta, China are şi ea destule probleme, cărora noua conducere de la Beijing va trebui să le facă faţă, mai ales că 2012 ar putea fi şi anul schimbării gărzii la Beijing.
Am lăsat mai la urmă componenta militară. Pentru a fi o putere militară globală, nu este suficientă componenta terestră, ci este esenţială componenta strategică, maritimă, spaţială. La nivel spaţial, China este abia la început, capabilităţile sale sunt inferioare Marii Britanii sau Franţei. Strategic, armamentul său nuclear şi vectorii de deplasare nu suportă comparaţie: o sută de ogive chinezeşti contra două mii cinci sute americane sau două mii ruseşti. Nu mai vorbim de submarine nucleare purtătoare de rachete, cu rol esenţial în descurajare şi în caz de răboi nuclear (vezi Rusia și apărarea imperiului), unde China nu are încă niciunul. Proiectarea puterii pe mare a trecut de epoca cuirasatelor o dată cu al doilea război mondial, când am intrat în epoca portavioanelor. Aici, SUA sunt imbatabile, având disponibile opt grupuri de portavioane moderne mari, faţă de unul chinez, mediu, abia lansat la apă. Spre comparaţie, flota militară americană este mai mare decât a tuturor celor treisprezece flote militare următoare în clasament luate la un loc, dintre care unsprezece sunt aliatele SUA. Numai în domeniul portavioanelor, SUA are mai multe decât toate celelalte ţări luate la un loc. Deci, cedarea hegemoniei către China mai are de aşteptat.
Chiar dacă cele două state ar intra în conflict militar, va fi vorba de un conflict în mare măsură naval, de-a lungul costelor chinezeşti, unde americanii nu ar avea niciun interes să debarce trupe, cu atât mai puţin ar fi posibil pentru forţele terestre chineze să atace teritoriul american, asta pentru a-şi putea pune în valoare superioritatea numerică în acest domeniu. În cazul unui conflict terestru, de exemplu în peninsula coreeană, evoluţia conflictului ar fi influenţată în mod decisiv de componenta navală şi aeriană, unde americanii sunt net superiori.
În concluzie, eu aş fi mult mai rezervat în privinţa hegemoniei chineze care se ridică la orizont.  
Orientul Mijlociu, factor suplimentar de tensiune în 2012
Acum, capul de afiş îl deţine Orientul Mijlociu, şi nu este prima dată când se întâmplă asta. Dar astăzi atenţia pare justificată de mai mulţi factori care se coroborează împreună. Orientul Mijlociu se redesenează, aici se produc profunde mutaţii geopolitice care ar putea amorsa conflicte cu potenţial spre degenerare. Este vorba de un cutremur geopolitic regional, după cum descriam fenomenul în articolul Dreptul istoric, starea de fapt și bătăliile internetului. Ar putea fi vorba de un cutremur geopolitic care se va stinge de la sine, dar lăsând în urmă un Orient Mijlociu profund schimbat, sau ar fi un factor declanşator al unui cutremur geoplitic major, cu rezultatul modificării profunde a hărţii mondiale, inclusiv în plan geopolitic.
Mă bazez pe faptul că de câţiva ani Orientul Mijlociu este scena unor transformări profunde, după zeci de ani de stagnare sub dictaturi, populaţia se mişcă, iar acesta este un rezultat direct al dezvoltării modalităţilor de comunicare care reuşesc să informeze evitând cenzura. Am scris câteva articole asupra acestui subiect, pentru cei interesaţi, Revoltele arabe, proteste și război civil, Libia, dilema occidentului și oportunitățile Rusiei și Robert Gates, Libia și NATO,. Cert este că în urma revoltelor arabe situaţia geostrategică în Africa de Nord şi prin influenţă în Orientul Mijlociu este în schimbare. Mă refer aici şi la revoltele care au avut loc în Yemen sau Bahrein, dar în primul rând la cele din Siria. Poate toate acestea nu ar fi avut loc dacă nu ar fi fost înlăturarea lui Saddam Hussein din Irak în urma invaziei americane din 2003. În ciuda insurgenţei şi obstacolelor, irakienii au putut avea parte de mai multe runde de alegeri libere, un exemplu care s-a dovedit contagios în regiune şi care a culminat cu răsturnarea regimurilor din Africa de Nord, cel din Libia cu ajutorul NATO. Încă  nu ştim spre ce se vor îndrepta aceste ţări în urma primăverii arabe, dar cert este faptul că geopolitica regiunii este în schimbare, iar efectul de domino ar putea continua, aşa cum vedem în cazul Siriei, unde represiunea soldată cu peste 5000 de morţi încă nu a înăbuşit revolta contra lui Bashar al Asad. Prezenţa observatorilor Ligii Arabe s-a dovedit fără rezultat, represiunea continuă.
Nuca cea mai tare rămâne Iranul, o dictatură teocratică islamistă pe care revoltele din 2009 nu a putut-o înlătura, fiind înăbuşită, la fel ca şi revolta portocalie din Uzbekistan, încheiată cu baia de sânge de la Andijan, în 2005. Programul nuclear iranian este de notorietate, nu mai trebuie nimeni să demonstreze că el există. Chiar raportul AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică) din noiembrie anul trecut este concludent în această privinţă. Mă refer aici la programul nuclear militar. Ceea ce este îngrijorător este faptul că regimul lui Mahmoud Ahmadinejad nici nu-şi mai ascunde intenţiile. La fel ca şi Hitler, care şi le-a publicat în Mein Kampf, sau ale lui Lenin sau Stalin, care au făcut publice intenţiile lor privitoare la soarta lumii de fiecare dată, dar restul lumii nu i-a băgat în seamă decât atuncim când a fost prea târziu.
Ce spun liderii iranieni? Că vor şterge de pe hartă Israelul. Cum? Simplu, cu bombe nucleare. Ciudată este însă atitudinea palestinienilor care par să fie de acord cu asta. Palestinienii vor pământul ocupat de israelieni, dar dacă israelienii vor fi şterşi de pe faţa pământului cu bombele nucleare iraniene, ce se va întâmpla cu pământul Israelului? Va fi un deşert radioactiv nu pentru zeci de ani, ci pentru sute de ani. Cine îl va putea ocupa atunci? Nimeni. Este la fel ca în cazul Cernobâlului, zona limitrofă fiind părăsită şi înalt radioactivă chiar şi acum, după 25 de ani. Închipuiţi-vă un Cernobâl multiplicat de o sută de ori, sau de o mie de ori! Va putea trăi cineva acolo? Dar cu taberele palestiniene, cu zonele cedate palestinienilor, mă refer aici la Gaza şi Cisiordania, prima fieful Hamasului şi a doua al Autorităţii Naţionale Palestiniene, cine crede că valul radioactiv nu va trece şi peste ele, ucigând zeci de mii de palestinieni? O atitudine sinucigaşă ce denotă o lipsă totală de raţionament, orice logică fiind umbrită de ură.
Cert este, până la urmă, că majoritatea oamenilor de ştiinţă consideră că Iranul ar putea fabrica prima sa bombă atomică în decursul acestui an. SUA şi Occidentul insistă pentru sancţiuni contra Iranului, iar acesta ameninţă cu blocarea strâmtorii Ormuz, pe unde trec cam 70% din transporturile de petrol necesare zilnic pe plan mondial. Pe lângă aceste ameninţări, Iranul iniţiază şi exerciţii militare navale în zonă, iar SUA reacţionează trimiţând grupările de portavioane şi mai aproape. Întreaga lume stă cu sufletul la gură aşteptând o ciocnire navală sau declanşarea unei lovituri aeriene preemtive contra facilităţilor nucleare ale Iranului, la fel cum au făcut israelienii contra reactorului nuclear irakian de la Osirak construit de francezi în 1981, când au distrus programul nuclear irakian.
Nu încape îndoială că marina iraniană nu se poate măsura nici pe departe cu cea americană, la fel nici aviaţia. Aşa că blocarea strâmtorii Ormuz, chiar dacă ar fi reuşită, ar putea fi doar de scurtă durată, realizată prin minarea rutelor petrolierelor ce intră şi ies din Golful Persic. O angajare directă a flotei americane ar fi o atitudine sinucigaşă, care ar avea ca rezultat imediat distrugerea capabilităţilor maritime şi aeriene ale Iranului, precum şi bateriile de artilerie şi rachete de pe litoral. Nu mai trebuie adăugat că SUA vor profita de situaţie şi vor ataca siteurile nucleare iraniene şi nu se vor opri până nu le vor distruge, urmărind probabil şi o schimbare de regim foarte probabil să se producă în condiţiile date. De aceea din partea Iranului nu ar putea fi vorba decât de forme de război asimetric, cum ar fi cea menţionată mai sus, prin minarea rutelor. Liderii militari iranieni şi-au exprimat convingerea că vor putea repeta blocarea strâmtorii ca şi în anii 80, în timpul războiului cu Irakul, dar lucrurile s-au schimbat. La ora actuală Iranul este cu spatele la zid în urma sancţiunilor internaţionale, chiar au blocat SMS-urile şi internetul la mesajele care conţin anumiţi termeni financiari de teama panicii în rândul populaţiei, care ar putea degenera în revolte după scenariul din ţările vecine.
În Iran vor urma alegeri în martie, în SUA în noiembrie. Ţinând cont că reformele pe plan intern propuse de preşedintele Obama au nevoie de câţiva ani ca să-şi facă simţite efectele, mai ales în contextul crizei care bântuie şi această ţară, eset probabil ca Obama să caute un succes pe plan extern, singura posibilitate ca să vină cu ceva concret pe ultimul moment. Retragerea definitivată la sfârşitul lui 2011 a trupelor americane din Irak, în contextul unui conflict probabil cu Iranul, nu este un handicap, ci dimpotrivă. Oricum, nu cred că SUA ar fi riscat un conflict terestru cu Iranul, cum vedeau unii o posibilitate de a invada această ţară din Irak. Conflictul dintre Iran şi Irak din anii ’80, care a durat opt ani şi a lăsat peste un milion de victime, este proaspăt în memoria tuturor. Un viitor conflict cu Iranul va implica doar forţele navale şi aeriene americane, şi se va limita la lovituri asupra navelor militare iraniene, asupra bazelor şi instalaţiilor nucleare. Ori, retragerea americană din Irak îi lasă pe iranieni fără câteva ţinte pentru rachetele lor sol-sol de tip Scud, care fără îndoială le-ar fi folosit în acest caz ca şi Saddam Hussein în 1991, sau ar fi expus trupele din Irak atacurilor grupărilor proiraniene cum ar fi miliţiile clericului şiit Moqtada al-Sadr. Paradoxal, retragerea din Irak le dezleagă mâinile americanilor în privinţa Iranului.
Mai mult, această retragere şi cea plănuită din Afghanistan va duce la eliberarea americanilor şi concentrarea lor spre alte obiective strategice globale, pe care ultimul deceniu de angajamente terestre le-au lăsat pe planul doi. 
Orientul Mijlociu trebuie privit oarecum regional, şi asta include şi restul ţărilor arabe, dar şi Israelul. Egiptul este prea prins cu digerarea revoluţiei, la fel ca şi celelalte state nordafricane şi la ora actuală nu contează prea mult în regiune tocmai din acest motiv. Iar Israelul deocamdată aşteaptă. Singurul aliat al Iranului este Siria, care se confruntă deja cu ceea ce se poate numi un război civil. Hezbollahul, aflat în Liban, cu care Israelul a dus deja câteva războaie, are doar doi aliaţi, Siria şi Iranul, sponsorii săi. În cazul în care Siria şi Iranul se prăbuşesc, Hezbollahul are mari şanse să împărtăşească aceeaşi soartă, şi de aici vom avea premizele unei schimbări radicale a Orientului Mijlociu. Unde va duce această schimbare şi cum va arăta el în câţiva ani, este imposibil de spus sigur. Din experienţa istoriei putem spune că foarte rar cei ce încep o revoluţie o şi termină. Aşa a fost şi în Rusia în 1917, şi în Franţa în 1789.
Desigur că există forţe care se opun unor noi modificări de regim în regiune, cum ar fi Rusia. În cazul schimbării de putere la Damasc, Rusia îşi pierde singura bază din Marea Mediterană, portul Sirian Tartous. Tocmai pentru a evita o implicare a NATO după scenariul libian, Rusia şi-a trimis o escadră navală pe coastele siriene, care cuprinde portavionul Amiral Kuzneţov (de fapt singurul) şi escadra sa de distrugătoare, incluzând aici şi nava antisubmarin Amiral Chabanenko. Dar de aici decurg o serie de complicaţii pe care nimeni nu le poate previziona.
În primul rând este în ceaţă poziţia Turciei, un actor regional major. Turcia a parcurs un drum sinuos în ultimii ani, de la aliat de bază în NATO şi aliat important al Israelului la o putere regională al cărui curs viitor devine tot mai greu de previzionat. De la refuzul de a-şi susţine aliatul american în 2003 la invazia din Irak şi tensiunile intervenite în relaţia până atunci specială cu Israelul, după episodul cu escadra pentru Gaza, temerile analiştilor asupra unui alt curs al politicii turceşti încep să prindă contur. Era oarecum de aşteptat, Turcia în cea mai mare parte a istoriei sale a fost un imperiu, iar de când ascensiunea islamică pune o tot mai mare presiune, se pare că lucrurile vor lua curând o altă turnură. Dezamăgită de amânările repetate ale UE către ţelul de a adera, ţara alunecă încet spre o altă cale, islamiştii începând să câştige teren. Prin constituţia lui Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul statului turc modern, armata este garantul laicităţii statului, trebuind să intervină de fiecare dată când aceasta este ameninţată. Dar asistăm la o slăbire din ce în ce mai mare a armatei, a vârfurilor ei, de curând chiar un fost şef de stat major a fost arestat şi pus sub acuzare. Poate fi începutul unei noi politici externe a Turciei? Posibil. Mai adăugăm că flota rusă va trece şi pe lângă Cipru, mărul discordiei dintre Grecia şi Turcia, care a dus chiar la un conflict dechis în 1974 şi la divizarea acestei insule.
Oricum, ne aşteaptă zile interesante în Mediternana şi Orientul Mijlociu, dar după cum spunea un vechi proverb chinezesc, “să te ferească zeii să trăieşti vremuri interesante!”
Europa în corzi
Încă de la începutul anului, am fost avertizaţi de Nicolas Szarkozi şi Angela Merkel că ne aşteaptă vremuri grele. Era normal, toţi cei cu scaun la cap erau convinşi de asta. Criza din zona euro nu are cum să se rezolve peste noapte, mai ales fără măsuri dure de tăiere a cheltuielilor bugetare în statele UE, mai ales la acelea care se simt cu falimentul deasupra capului. Grecia nu prea dă semne că ar agrea politici de austeritate, grecii se aşteaptă ca să fie sponsorizaţi în continuare de UE, în primul rând de Germania, principala forţă economică a Europei. În anticamera ţărilor cu probleme din zona euro stau Irlanda, Portugalia, Spania, dar şi Italia, a cărei economie dacă intră în colaps pur şi simplu nu poate fi salvată. Grecia are datorii de 160% din PIB, dar PIB-ul ei este mic, şi tot nu este dornică să strângă cureaua. Aşteaptă acum o pomană de 116 miliarde de euro. Dar datoria Italiei este de 120% din PIB, dar la PIB-ul Italiei reprezintă 1900 de miliarde de euro, o sumă enormă. O provocare extremă pentru liderii europeni.
Mulţi se întreabă de ce nu ies grecii din zona euro, aşa cum au ameninţat de curând? În primul rând, ar fi cea mai mare prostie pentru ei, iar ameninţările lor sunt mai mult de faţadă, pentru a obţine banii necesari supravieţuirii sau, în caz contrar, denotă cea mai mare prostie. Dacă mâine grecii renunţă la euro şi revin la drahmă, drahma se va devaloriza rapid, vorbim aici de o inflaţie de ordinul sutelor sau miilor, deoarece nimeni nu va avea încredere să plaseze bani în drahme, nici măcar grecii. Drahma va ajunge ca o monedă africană în câteva luni, iar Grecia va intra inevitabil în faliment, revenirea amânându-se cu zeci de ani. Argentina a început să-şi revină în zece ani, dar Grecia nu are resursele Argentinei.
A doua întrebare, de ce Germania nu expulzează pur şi simplu Grecia din zona euro? În primul rând, deoarece ar crea un precedent, urmat poate şi de alte ţări când va veni nota de plată. Iar expulzarea Greciei va avea efecte devastatoare şi asupra monedei euro, scăzând încrederea şi ducând la o devalorizare accentuată a acesteia. Şi după ce alte ţări vor fi tratate ca şi Grecia, moneda euro va fi sortită dispariţiei.
A treia şi ultima întrebare, nu i-ar conveni mai mult Germaniei să revină la marcă? Pe termen foarte scurt, poate. Dar să nu uităm că economia Germaniei, cea mai puternică din UE, se bazează în cea mai mare parte pe exporturi, dar nu orice fel de exporturi, ci exporturi de produse finite de înaltă tehnologie. Iar în cazul revenirii la marcă pe termen scurt marca va fi o monedă atât de puternică faţă de monedele naţionale care se vor devaloriza puternic, încât germanii nu vor mai avea cui să-şi exporte produsele, deoarece nimeni nu şi le va mai putea permite. Ar urma falimente în serie, de la Mercedes la BMW, în urma îngustării pieţei şi căderii cererii, iar economia Germaniei ar intra într-o recesiune accentuată, de unde nu se ştie când îşi va reveni. Până la urmă, o situaţie extrem de complicată.
Nouriel Roubini, profetul crizei americane, spunea că în 2012, în urma crizei americane, a celei din zona euro şi a încetinirii creşterii economice a Chinei, sunt create condiţiile pentru o furtună financiară perfectă (perfect storm), în care sunt îndeplinite cele mai rele posibilităţi cu putinţă.
Mai aproape de noi, tot în UE, dar în afara zonei euro, Ungaria păşeşte şi ea pe panta colapsului. Problema este că Ungaria, ca şi noi, nu este în zona euro, deci UE şi principalele ţări europene nu se vor grăbi să-i sară în ajutor ca şi în cazul Greciei de până acum, deoarece stabilitatea monedei unice nu este ameninţată decât indirect. Ungaria va trebui să se salveze în primul rând singură, dar trebuie să aibă capacitatea şi voinţa de a o face.
România are o situaţie ceva mai bună, poate dintre puţinele cazuri în istoria noastră. Nu stăm atât de prost, dar asta nu înseamnă că nu vom fi afectaţi. România a început să taie cheltuielile ceva mai devreme decât alţii, deci are ceva spaţiu de manevră. Dar să nu uităm că este an electoral şi acest lucru se poate schimba oricând. Oricât ar fi de dureros, austeriatea trebuie să continue, reducerea deficitului şi chiar anularea lui ar trebui să fie politica de bază a oricărui guvern. Cu atâtea ţări în pragul colapsului, bani pentru împrumuturi nu prea se găsesc, şi dacă se găsesc vor fi la dobânzi împovărătoare. În Ungaria, Victor Orban a alungat FMI-ul pentru a nu fi nevoit să accepte condiţii dure (lipsa pomenilor electorale în perspectiva alegerilor viitoare) în schimbul banilor la dobânzi reduse, dar după ce a încercat împrumuturi pe piaţa liberă, unde dobânzile au devenit enorme, a trebuit să revină la ideea unui acord cu FMI. Referitor la dobânzi, trebuie amintit că Italia nu a reuşit la sfârşitul anului să atragă bani prin obligaţiuni emise, dobânzile depăşind opt la sută. La o sută de miliarde împrumutate, ar trebui să dea înapoi în plus opt miliarde, o sumă împovărătoare pentru oricine.
Realitatea este că această criză a desfiinţat multe teorii economice. Economia nu este o ştiinţă exactă, nu se bazează ca şi matematica sau ingineria pe nişte axiome pe care dacă le aplici eşti sigur de rezultat. Economia este o ştiinţă care evoluează empiric, şi regulile se schimbă din mers, o reţetă dovedită bună într-un anumit moment se poate dovedi catastrofală în altul. Teoriile sunt create doar pentru a fi infirmate mai târziu, în funcţie de evoluţia societăţii umane. Toate teoriile economice şi-au dovedit în timp limitele. Există o vorbă: “economist este acel care va şti mâine de ce ceea ce a prevăzut ieri nu s-a îndeplinit astăzi”.

Rusia şi Ucraina
Ne apropiem de zona care ne doare, respectiv Rusia şi Ucraina. Situaţia Ucrainei este critică din punct de vedere economic, şi această ţară fiind deja în pragul colapsului. Dar în privinţa acestei ţări situaţia este mai complicată, conducerea lui Ianukovici reuşind performanţa de a anula orice perspectivă de ajutor UE sau FMI. Derapajele autoritare, persecutarea opoziţiei şi a presei, cel mai cunoscut aspect fiind condamnarea Iuliei Timoşenko la 7 ani de închisoare pentru a o putea scoate din cursa electorală, au anulat orice posibilitate de apropiere de uniunea europeană, pentru care un sistem democratic funcţional sunt o premisă obligatorie pentru începerea oricăror discuţii. Paranoia lui Ianukovici a devenit paroxistică, în cea mai pură reţetă stalinistă, regimul văzând în orice manifestare doar mâna agenţilor occidentali care subminează Ucraina, în spatele oricărei cereri pentru democraţie se ascund revoluţii portocalii sponsorizate de SUA.
Ceea ce nu înţelege Ianukovici şi ai săi este faptul că a reuşit o performanţă care s-a dovedit imposibilă pentru oricare lider al opoziţiei: să-i unească, în sensul că actuala politică şi conducere a de la Kiev i-a nemulţimit profund pe toţi, fie naţionalişti, fie proeuropeni, şi chiar pe cei din regiunea Donetsk, populată masiv cu etnici ruşi şi rusofoni. Această regiune nu a dat dizidenţi în timpurile sovietice, a fost împotriva protestelor contra fostului preşedinte Leonid Kucima şi împotriva revoluţiei portocalii din 2004. Totuşi, chiar şi în această regiune, popularitatea lui Ianukovici a scăzut şi scade în continuare.
Scăderea dramatică a calităţii vieţii şi corupţia în creştere, dublate cu  măsurile poliţieneşti de represiune, contribuie din plin la asta. Se adaugă anularea Zilei Libertăţii, zi liberă instaurată în urma victoriei revoluţiei portocalii din 2004, închirierea bazei navale de la Sevastopol până în 2042, intenţia de a face din limba rusă a doua limbă de stat, intenţia Rusiei de preluare a reţelei de conducte ucrainene, frustrarea faţă de preţul gazelor, în ciuda acordului din 2010 în urma prelungirii închirierii Sevastopolului. Am expus aceste aspecte acum mai bine de un an şi jumătate în articolul Români și disoluția Ucrainei, provocări, perspective și amenințări, şi întradevăr, Ucraina se află şi mai aproape de disoluţie, odată cu falimentul devenit aproape inevitabil. Un fost oficial important ucrainean, Stepan Havrish, spunea că Ucraina stă între predarea a ce a mai rămas din activele strategice ale ţării şi faliment. Spre UE şi FMI Ucraina nu se mai poate adresa, mai rămâne Rusia care, ştiindu-i pe ucraineni cu spatele la zid, va pune presiune şi va obţine maximul de foloase în schimbul banilor necesari funcţionării statului ucrainean, chiar şi intrarea în noua uniune atât de dragă lui Vladimir Putin.
Până la urmă, după cum se poartă acum negocierile, Ucraina va transfera ce mai are de transferat către Gazprom, respectiv controlul asupra infrastructurii de transport gaze, ultimul factor de negociere al Ucrainei cu Rusia. Ianukovici a reuşit performanţa ca în câţiva ani să dea Rusiei tot ce îşi dorea aceasta în Ucraina, fără să obţină ceva în schimb. De exemplu, în schimbul închirierii pe mai departe a bazei de la Sevastopol, în 2010, Ucrainei i se promitea o reducere de 30% la preţul gazelor, dar astăzi Ucraina a a juns să plătească 416 dolari pe mia de metri cubi. Poate că acest aşteptat transfer către Gazprom va fi picătura care va umple paharul opozanţilor, fiind de aşteptat noi mişcări de stradă, încă un pas spre disoluţia statului ucrainean. În perspectiva viitoarelor alegeri, în mod sigur falsificate după aceeaşi reţetă ca în 2004 sau ca şi în Rusia anul trecut, urmate probabil de violenţe, a falimentului care poate fi doar amânat, această disoluţie este din ce în ce mai aproape, făcându-i pe mulţi să vorbească deschis de separarea statului.
Ziarul „Times” spunea că 2012 va fi anul revoltelor slave, din Rusia, Belarus şi Ucraina, după cum anul 2011 a fost anul revoltelor arabe. Se prea poate să aibă dreptate, după cum s-a terminat anul precedent, cu puternice proteste ale opozanţilor lui Vladimir Putin în Rusia. Falsificarea alegerilor a fost recunoscută indirect chiar de premierul Putin, atunci când le-a promis ruşilor alegeri libere şi corecte în 2012, atunci când va candida la preşedinţie. Spunând că următoarele alegeri vor fi corecte, recunoşti indirect că precedentele au fost incorecte, guvernul condus de Vladimir Putin având responsabilitatea organizării acestora. Protestele ruseşti, amploarea lor, a arătat o altă faţă a Rusiei şi i-a slăbit vizibil poziţia lui Vladimir Putin pe plan intern şi extern, până acum văzut ca şi liderul unei Rusii Unite, ca şi numele partidului său, dar din ce în ce mai contestat şi nevoit să recurgă la fraudă pentru a-şi menţine o majoritate parlamentară confortabilă atât pentru el, cât şi pentru siloviki. (Putin și revitalizarea imperiului) De o astfel de situaţie, mai ales după ce secretarul de stat american Hillary Clinton a declarat că alegerile din Rusia nu au fost nici libere, nici corecte, vor încerca să profite americanii în cursul viitoarelor negocieri pe multiple planuri.
Este ca şi imaginea flotei militare ruse în portul sirian Tartous, impunătoare de la distanţă, dar găunoasă pe măsură ce te apropii. Singurul portavion rusesc, Amiral Kuznetzov, a sosit la 8 ianuarie 2012 în portul sirian, însoţit de fregata Amiral Chabanenko, remorcherul Nikolai Chiker şi trei mici vase cisternă. Această flotă a plecat din Severomorsk, lângă Murmansk, la începutul lui decembrie. În Marea Mediterană li s-a mai alăturat un vas cisternă şi corveta Mudri, din flota de Baltica, precum şi corveta Ladni din flota Mării Negre. La Tartous, flota rusă a încărcat alimente, apă şi combustibil. Doar Chabanenko, Ladni şi cisterna Lena au acostat, portavionul Kuznetzov fiind prea mare şi rămânând ancorat mai în larg.  La 10 ianuarie flota rusă a părăsit apele siriene, Ladni spre Sevastopol, iar portavionul Amiral Kuznetzov înapoi spre Severomorsk.
Aceasta este imaginea de la distanţă, dar dacă ne apropiem puţim, vom vedea că portavionul Kuznetzov de 60000 de tone are capacitatea de a duce până la 50 de aparate de luptă, 26 cu aripă fixă (avioane) şi restul elicoptere, mai puţin decât jumătate din capacitatea unui portavion american de clasa Nimitz. La Tartous, Kuznetzov a avut doar opt avioane Su-33 şi două elicoptere Ka-27S pentru căutare-salvare, poate în cazul în care s-ar fi pierdut vreun Suhoi. Dar nu avea deloc Ka-27RLD, elicoptere radar de avertizare timpurie (early warning), fără de care întreaga flotă era practic legată la ochi.
Îi lipseau cu desăvârşire şi elicopterele Ka-27PLO, cu capacităţi de luptă antisubmarin, poate că amiralii ruşi considerau că fregata ASW Amiral Chabanenko era suficientă pentru a asigura protecţia întregului convoi. Agenţiile arabe de presă au anunţat că un submarin american a trecut prin canalul Suez din Marea Roşie în Marea Mediterană, deci în apropierea coastelor siriene, cam cu două săptămâni înainte de sosirea flotei ruse la Tartous. În mod sigur, intenţia era de a supraveghea flota şi probabil pentru a înregistra şi cataloga zgomotele motoarelor navelor componente, o modalitate foarte exactă de a urmări submarinele şi navele pe întreg globul. Americanii au o astfel de bază de date încă din timpul Războiului Rece, care se actualizează periodic cu ajutorul senzorilor plasaţi pe fundul oceanelor pe rutele de acces ale navelor militare. Unul din culoarele obligatorii de trecere pentru submarinele sovietice era prin Marea Nordului, între Islanda şi Marea Britanie. Senzorii plasaţi pe fundul apei înregistrau zgomtul motoarelor la fiecare trecere, catalogau şi făceau comparaţii, în urma faptului că fiecare motor de submarin sau navă militară mai mare are un zgomot distinctiv unic, întocmai ca şi amprentele digitale sau vocale la oameni. Astfel, dacă un submarin american înregistrează un zgomot de motor undeva în Oceanul Pacific, prin comparaţie cu baza de date poate şti nu numai cui aparţine nava, ci şi numele ei.
Dar nu cred că merită efortul de a înregistra motorul portavionului Amiral Kuznetzov, care oricum cred că este demult în baza americană de date.  Acesta poate fi folosit ca şi imaginea flotei ruse, respectiv a diferenţei dintre ceea ce doreşte Putin şi realitate. Construcţia lui a început în 1982 şi era 70% terminată în 1989. A navigat prima dată în 1991, nefinalizat, a primit avioane la bord în 1993, dar a devenit operaţional în 1995. Începând cu 1996, a petrecut mai bine de şase ani în reparaţii în trei şantiere diferite, deci 40% din activitate. Motorul principal s-a defectat de nenumărate ori în decursul activităţii, prezenţa remorcherului Nikolai Chiker în flota rusă explicându-se astfel, în cazul unei defecţiuni, portavionul urmând să-şi continue călătoria remorcat. Odată ajuns în februarie în port, portavionul Amiral Kuznetzov va fi dezarmat şi va începe un program de reutilare şi reechipare programat să dureze până în 2017 sau chiar mai târziu, dacă va fi terminat vreodată. Astfel, rachetele antinavă supersonice SSM P-700 Granit din sistemul de armament al portavionului nu se mai fabrică. Nu se mai fabrică nici Su-33, aviaţia portavionului urmând să fie înlocuită cu Mig-29K, versiunea navală a Migului, în urma unei comenzi din India de 16 bucăţi, prin suplimentare ar ieşi un cost mai mic pe bucată decât în cazul Su-33.
Pentru a ilustra şi mai bine dezastrul naval în care se zbate flota militară rusă, ca printr-o ironie, un submarin strategic rus clasa Delta 4, Ecaterinburg, a luat foc într-un doc uscat din Murmansk la 29 decembrie. Ecaterinburg se afla la reparaţii când a izbucnit incendiu, cel mai probabil din neglijenţă. Din fericire nu erau la bord torpile sau rachetele nucleare SS-N-23 (16 bucăţi) submarinul Delta 4 fiind unul dintre cele şase care asigură descurajarea nucleară până la intrarea în serviciu a noilor submarine clasa Borei care ar urma să fie armate cu rachetele Bulava. Reactorul nuclear era şi el oprit, evitând astfel un nou Cernobâl sau Fukushima. Dar incendiul a afectat carcasa exterioară şi camera torpilelor, precum şi sonarul care a fost totalmente distrus. 
Cam asta este situaţia flotei ruse actuale, care nu mai impresionează multă lume, de aceea consider că tentativa de demonstraţie de forţă a fost total contraproductivă în cazul Siriei. Vladimir Putin a hotărât să pompeze noi sume de bani, ca şi în cazul armatei în general, pentru a reveni la vechea glorie imperială, păşind pe urmele Uniunii Sovietice. Dar astăzi, în condiţiile actuale, pe un astfel de drum, are şanse mai mari să o ia pe calea Uniunii Sovietice în momentul dezintegrării sale, 1989-1991.
Transnistria
Şi în Transnistria au avut aşa-zise alegeri. Epoca comunistului cleptoman proprietar al „Sheriff”, deci cel mai mare capitalist comunist transnistrean, Igor Smirnov, s-a încheiat, acesta lăsând locul lui Evgheni Şevciuk, un tip mult mai inteligent, şi prin asta mult mai periculos pentru viitorul Moldovei. De parcă pentru a marca schimbarea de gardă de la Tiraspol şi a ne transmite un avertisment este ucis tânărul de 18 ani Vadim Pisari.
Am făcut această trecere în revistă a evenimentelor mondiale pentru a marca ideea că atenţia lumii întregi este împărţită în multe părţi, iar evenimentul de la Nistru nu poate reţine atenţia prea multă vreme. Ar fi o oportunitate majoră pentru conducerea de la  Chişinău, după cum spunea analistul Dan Dungaciu, să obţină retragerea forţelor de menţinere a păcii ruseşti şi înlocuirea lor cu o forţă de poliţie europeană sau trupe sub mandat OSCE. Oricum, am asistat până acum la premieră, menţinerea păcii este asigurată de una dintre părţile în conflict, respectiv armata rusă. Ca să reuşească, conducerea de la Chişinău ar fi trebuit să folosească din plin acest eveniment regretabil şi să pună presiune la toate cancelariile occidentale, să provoace reacţii, discuţii, mese rotunde, incidentul să fie capul de afiş al ştirilor din toată lumea măcar câteva zile.
Ori, pentru asta, republica Moldova ar fi trebuit să aibă o conducere pe măsura mizei, nu una care este incapabilă de mai bine de doi ani să pună în scaun un preşedinte. Din păcate, AIE s-a dovedit incapabilă să treacă peste interesele şi orgoliile de moment, nu a avut până acum o reacţie coordonată, ci mai degrabă dezordonată. Este suficient să ne uităm la coaliţia la putere şi să facem o comparaţie între politicienii de la stânga şi dreapta Prutului, ca să aducem dovada zdrobitoare că şi moldovenii sunt români: politicienii sunt la fel.
Stai şi te întrebi atunci, prin ce miracol Dumnezeu ne-a dat asemenea bărbaţi în 1918, care au reuşit cu ţara la pământ, înconjuraţi de duşmani din toate părţile, în vremuri de epidemii, de război şi foamete, ceea ce noi nu suntem în stare să bâjbâim nici în timp de pace şi linişte!
O singură speranţă vine din altă parte, de la popor, termen atât de invocat de politicieni mai ales astăzi, când cuvintele cele mai folosite de ei sunt alegeri şi selectarea candidaţilor, despre rezultat, respectiv împărţirea ciolanului vorbindu-se mai în şoaptă. Această speranţă se manifestă sub forma tinerilor care protestează pe ambele părţi ale Prutului împotriva agresiunii ruseşti sub care geme Basarabia de două sute de ani. Această agresiune a mai făcut o victimă la Nistru, o nouă viaţă de tânăr român a fost sacrificată de gloanţele agresorilor. Iar tinerii noştri protestează cerându-le ruşilor să plece. Ca să fie auziţi, ar trebui să fie sprijiniţi de conducerea de la Chişinău şi de la Bucureşti, care ar trebui să le transmită mesajul şi la factorii de decizie occidentali care să pună presiune pe Rusia, mai ales că acum se află temporar în regres. Acum ar fi momentul să se obţină ceva şi pentru noi în urma regresului pe plan diplomatic al Rusiei, dacă am şti să punem puţină presiune şi să ne mişcăm cât de cât diplomaţia.
Dar pe tinerii din stradă, care cer plecarea rușilor, îi aude cineva?                       
  


                        

duminică, 8 ianuarie 2012

Românitatea Basarabiei după autorii ruşi

Statuia ţarului Alexandru I ridicată la Chişinău la 
100 de ani de la anexarea Basarabiei

Am intrat în anul 2012 în care comemorăm bicentenarul răpirii Basarabiei de către ruşi, eveniment care a marcat şi încă marchează destinul poporului nostru, prin faptul că o parte importantă a arealului românesc continuă să fie înafara graniţelor noastre, iar ceea ce ne doare cel mai tare este tocmai frontiera de est. Dacă în rest, cât de cât, ne-am rezolvat parţial problemele, în primul rând cu arma în mână, asistând la colapsul imperiilor autro-ungar şi turc, în privinţa estului, a Rusiei şi a mai nou a Ucrainei, un stat artificial creat tot de Rusia pentru dominarea estului european, problemele nu numai că persistă, dar chiar se acutizează. Vitalitatea imperială a Rusiei, cu toate fazele prin care a trecut ea în ultimii două sute de ani, rămâne în continuare o problemă majoră nu numai pentru noi, ci şi pentru majoritatea statelor pe care roata istoriei le-a aruncat în vecinătatea acestui imperiu unic în istoria omenirii. Rusia a căzut, s-a ridicat, s-a extins, s-a transformat, dar caracteristica ei principală a rămas: tendinţa spre o expansiune continuă, întreruptă doar de episoade trecătoare de slăbiciune, apoi din nou revenire la mentalitatea şi comportamentul imperial. S-au scris mii de pagini care să explice caracterul acestui imperiu şi acestui comportament ciudat pentru timpurile moderne, şi nu este rolul şi nici locul acestei abordări în articolul de faţă.
În timpurile moderne care le trăim, agresiunea şi extinderea imperială nu se mai pot face aşa uşor ca şi în trecut, acum ai nevoie de o propagandă intensă care să justifice agresiunea, rolul opiniei publice devenită şi ea o putere care poate influenţa deciziile politice la cel mai înalt nivel, nu mai este de neglijat. De aceea aparatul propagandistic a devenit foarte complex, îmbrăcând diverse forme, şi nu cruţă niciun mediu de propagare, inclusiv internetul devenind un important câmp de luptă ca şi preludiu al unor bătălii viitoare. (vezi Dreptul istoric, starea de fapt şi bătăliile internetului)
Ori, în acest arsenal, Rusia aruncă în luptă tot ce poate, întreaga greutate a mijloacelor sale de propagandă, nelimitate de vreo constrângere bugetară din moment ce opinia publică rusească nu are informaţii despre modul în care se cheltuiesc uriaşele încasări de pe exporturile de petrol, gaze şi materii prime. Mai este un factor favorizant în avantajul Rusiei în cadrul acestei bătălii, existenţa cozilor de topor, a „coloanelor a cincea” risipite în întreaga lume, indivizi naivi, convinşi, plătiţi, interesaţi sau oportunişti gata să facă jocul unui posibil viitor imperiu în plină ascensiune.
În cazul nostru, al conflictului latent româno-rus, mărul discordiei şi principalul teren de luptă continuă să rămână Basarabia, teritoriu disputat de două sute de ani. În această dispută un rol esenţial îl are, după cum spuneam, componenta propagandistică, iar aici ruşii nu se dau în lături de la nimic, ba chiar au inventat sprijiniţi de cozile lor de topor o limbă şi un popor diferit de cel românesc, poporul moldovenesc. Există două fronturi principale accentuate de propaganda rusă şi prorusă, odată Basarabia ar ţine de ruşi şi celălalt, oarecum contradictoriu, că ar ţine de moldoveni, popor total diferit de cel românesc. Printre puţinii români care luptă contra acestei propagande, sunt şi mai puţini care să folosească chiar argumentele istoricilor şi scriitorilor ruşi, care au făcut aceasta, au scris timp de două sute de ani şi au recunoscut că Basarabia este românească. Nu trebuie decât să ne întoarcem la generaţia Unirii, aceşti bărbaţi ai neamului nostru, generaţie care cuprindea istorici, jurnalişti, avocaţi, filozofi, o pleiadă a vârfurilor românităţii din toate veacurile, care au argumentat, au demonstrat şi au scris despre acest lucru, nu numai despre Basarabia, ci şi despre Bucovina, Transilvania, Banat şi toate provinciile româneşti veşnic aflate în dispută cu toţi vecinii. De ce în dispută chiar şi astăzi? Deoarece suntem cei mai vechi locuitori, şi oricine încearcă să-şi impună stăpânirea cu asta începe, exterminarea sau asimilarea băştinaşilor. Şi uite că de două mii de ani nu au reuşit. Depinde de noi să nu o facă nici în viitor. Şi pentru asta generaţia de aur a unirii ne-a lăsat nu numai mărturiile (despre care vorbeam în Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia), înainte de a fi exterminaţi în gulaguri de noii stăpâni comunişti aserviţi total ruşilor, ci şi argumentele istorice, culmea, după scrierile reprezentanţilor de frunte ai inamicilor noştri, în cazul de faţă referitor la Basarabia, după scrierile ruşilor. Eu nu-mi fac decât o modestă datorie, să le exprim şi să încerc să le fac cunoscute, aşa cum ei le-au făcut cunoscute toată viaţa lor, unii supravieţuitori ai temniţelor comuniste, în exil sau sub urmărirea securiştilor.

Mărturiile ruseşti

Încep cu o scriere mai recentă, deoarece găsim aici şi explicarea denumirii de Basarabia, a profesorului şi geografului rus ajuns mai târziu membru al Academiei ruse şi preşedinte al Societăţii ruse de geografie, Lev Semionovici Berg (1876 – 1950), în lucrarea sa Basarabia, apărută la Petrograd în 1918:
„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 – 1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului. În curând însă după această anexiune i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceea prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.
Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic. Unul dintre articolele tratatului de la Tilsit din 1807 încheiat între Napoleon şi Alexandru I obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia. În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre Basarabia şi în consecinţă el insista ca aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune între Prut şi Nistru. (...)
Denumirea Basarabia vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeitorii Valahiei independente. În unul din hristoavele sale de la începutul secolului al XV-lea domnitorul Mircea Voievod îşi zice Gospodar al pământului Basarabiei (adică al Munteniei). În timpul său (1386 – 1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Akerman (Cetatea Albă). De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.”
Deci şiretlicul referitor la extinderea numelui de Basarabia de la Bugeac la întreaga Moldovă dintre Prut şi Nistru este recunoscut chiar de un mare geograf rus, şi nu cred că mai trebuie demonstrat. Un lucru este sigur, dacă ruşii la 1812 ar fi cunoscut mai îndeaproape etimologia cuvântului, chiar prin numele de Basarabia demonstrându-se caracterul pur românesc istoric dovedit, în mod sigur găseau şi foloseau altă denumire pentru teritoriul ocupat în 1812. Astfel, chiar prin denumirea încetăţenită chiar de către ei, demonstrează caracterul pur românesc al acestei provincii smulse de la Moldova.
A. N. Egunov, celebru jurisconsult rus din secolul XIX, spunea la 1868 în Statistica actelor comitetului regional din Basarabia.
„Până la anexiunea ei la Rusia în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca şi Moldova din care ea făcea parte integrantă.  Prin urmare nici istoria, nici documentele istorice cu privire la Basarabia nu se pot feri să nu vorbească de Moldova. Astfel. este cu neputinţă să se vorbească despre administraţia Basarabiei până la anexiune fără să se vorbească de Divanul Moldovei, căruia Basarabia era supusă. În Basarabia nu există proprietate care să nu aibă documente emanate de la Divanul Moldovei. Până în zilele noastre (adică până în 1868) în procesele care sunt pledate în Basarabia numeroşi avocaţi invocă deciziile Divanului, care, fiind confirmate de domnitorii moldoveni sub formă de diplome (khrisobule), în conformitate cu articolul 1606 din vol. X al Legilor Civile ruse, nu pot fi anulate de tribunalele noastre şi păstrează astfel întreaga lor valoare şi toată puterea lor.”
Deci până şi din punct de vedere al jurisprudenţei ruşii recunoşteau ascendenţa legilor româneşti asupra Basarabiei. Revenim la Lev Berg, care descrie faptul că Moldova era doar în relaţie de vasalitate cu Imperiul Otoman şi că acesta nu avea cum înstrăineze către Rusia un teritoriu care nu îi aparţinea. El menţionează şi faptul că Rusia recunoscuse suveranitatea şi graniţele Moldovei încă cu o sută de ani înaintea raptului de la 1812.
„La început turcii au ocupat din teritoriul Moldovei numai cetăţile Chilia şi Akkerman (Cetatea Albă). În secolul al XVI-lea le-au mai luat Benderul (care la moldoveni purta numele de Tighina) şi l-au transformat în raia, adică în provincie turcească locuită de necredincioşi.  Din raiaua aceasta mai făceau parte şi unele puncte locuite ca Cioburciu, Căuşani etc.” (Cu alte cuvinte este vorba de Bugeac).
În ce-i priveşte pe moldoveni turcii le-au luat atunci Hotinul (în 1712), au întărit cetatea şi au pus în ea o garnizoană. Mai multe sate din împrejurime au fost trecute în noua raia astfel organizată... Aşadar, în mâinile moldovenilor a rămas doar partea de mijloc. Toate cetăţile de pe Nistru şi Dunăre acum se aflau în mâinile turcilor.” (Cu o excepţie: Soroca). Deci, Berg recunoaşte apartenenţa cetăţilor de la Nistru Moldovei, deci şi Nistru ca şi hotar al Moldovei. Acest lucru ne este dat mai explicit şi prin faptul că ruşii au recunoscut graniţa Moldovei pe Nistru încă din 1656, atunci când voievodul moldovean Gheorghe Ştefan încheia un tratat cu marele cneaz al Moscovei Alexei Mihailovici, prin care acesta din urmă se angaja să-i scoată pe turci din cetăţile moldoveneşti:  
„Locurile, teritoriile şi cetăţile pe care turcii le-au desprins din Moldova, ca Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi regiunea Bugeac, Marele Cneaz le va lua de la turci cu armele şi le va întoarce Moldovei jure heraditario.
Mai departe, la 1711, în tratatul încheiat între Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru cel Mare la Iaroslavl, Petru cel Mare se angaja să respecte pe vecie hotarele Moldovei definite la articolul 11 al tratatului aşa:
„Hotarele Principatului Moldovei, după drepturile sale antice suntu acelea ce descriu cu râulu Dnistru, Cameneţu, Bender cu totu teritoriul Bugeacului, Dunărea, Muntenia, Marele Ducatu allu Transilvaniei şi teritoriulu Poloniei, după delimitarea făcută”.
Iar în tratatul în limba română, articolul 11, rezumat de cronicarul Ion Neculce:
„Ţara Moldovei cu Nistru să-i fie hotar, şi Bugeacul şi cu toate cetăţile tot ale Moldovei să fie.”
Deci Imperiul Ţarist, prin cel mai mare ţar al lor, întemeietorul Rusiei moderne, s-a angajat să respecte pe vecie graniţa Moldovei pe Nistru. O sută de ani mai târziu, anexa Basarabia de la aceeaşi Moldovă, nu de la turci. Ori, pentru a lua Basarabia de la Turcia, ar fi trebuit ca teritoriul moldovean să fie înglobat imperiului otoman, lucru cu desăvârşire inexact, deoarece nicicând la Iaşi sau Suceava nu a condus vreun paşă. Moldova a fost doar tributară Turciei, la fel cum Rusia a fost tributară tătarilor timp de trei sute de ani, de la bătălia de la râul Kalka din 1223. Inclusiv autorii ruşi recunosc corect raporturile existente între Moldova şi imperiul otoman.
Spre exemplu, iată ce spune P.  P. Semionov – Şanski în monumentala sa operă Rusia, descrierea geografică completă a patriei noastre (1910): „La sfârşitul secolului al XIV-lea Muntenia a devenit vasala Turciei, şi în 1511, după o îndelungată rezistenţă, Moldova a căzut sub suzeranitate turcească. Cele două principate au reuşit însă să-şi păstreze organizaţia lor politică, domnitorii lor naţionali şi religia lor. Dependenţa lor faţă de Turcia nu se manifesta decât prin plata unui tribut.”  Aceeaşi idee apare şi la Lev Berg, care menţionează că moldovenii, ca vasali, nu erau obligaţi să-i ajute pe turci decât dacă vroiau, şi atunci mergeau la luptă în calitate de aliaţi, Berg ne dă exemplu lui Gheorghe Duca, care drept mulţumire pentru alianţă este făcut de turci şi domn al Ucrainei, deşi pentru scurtă vreme. La fel, ca să treacă Nistrul la 1711, Petru cel Mare a trebuit să se înţeleagă cu Dimitrie Cantemir, el chiar a încercat să facă o alianţă şi cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Munteniei. Ori, acest lucru nu se putea face decât dacă cele două ţări erau doar vasale Turciei. Toate acestea sunt menţionate pe larg de către Berg.
Mai departe, iată ce zice M. Slavinski în lucrarea sa Structura naţională a Rusiei şi Velicorusiei. Formele mişcării naţionale, Petersburg, 1910:
„Masa compactă a neamului velicorus  continuă să trăiască pe teritoriul său istoric – în centrul şi nordul actualei Rusii europene, lărgind acest teritoriu spre sud şi răsărit pe seama diferitelor seminţii de origine orientală. Dacă tragem pe hartă o linie de la Pskov la Rostov-pe-Don linia aceasta ne va arăta limita ( la apus) la care superioritatea numerică a velicoruşilor încetează...Numai neînsemnate colonii de velicoruşi compuse mai cu seamă din funcţionari de tot felul sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a imperiului. Coloniile acestea se concentrează îndeosebi în oraşele mari, din care cauză oraşele din zonele nevelicoruse în multe locuri au în bună parte aspect rusesc. Graniţa imperială are linii născute din hazardul de victorii şi înfrângeri. La apus aceasta a trecut prin corpul viu al popoarelor: leton, polon, ucrainean, moldovenesc (român).”
La fel, amiralul Mordvinov îi scria ţarului Alexandru I referitor la intenţia acestuia de a anexa Moldova şi Muntenia, dar care s-a mulţumit doar cu Basarabia: „Bunăstarea imperiului, singurul obiect demn de grija părintească a împăratului, nu necesită anexiunea Moldovei şi Valahiei. Nu cucerirea de noi teritorii, ci păstrarea intactă a vechiului patrimoniu duce la glorie adevărată şi lauda secolelor.” Referitor la perioada imediat următoare anexării Basarabiei de Rusia, A. N. Krupenski, un mare adversar al unirii Basarabiei cu România la 1918 scria în Nobilimea basarabeană, Petersburg, 1912: „Anexând Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administrarea ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei. Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie. Guvernatorul nu era decât preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau. Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.” Ce dovezi mai concludente ar putea fi aduse referitoare la caracterul deosebit al poporului ce trăia în provincia robită de Rusia la 1812? Ori, ceea ce este evident, în toate scrierile ruseşti până în prima jumătate a secolului XX, nu numai că nu contestau predominanţa moldovenilor sau valahilor în Basarabia şi apartenenţa acesteia la Moldova şi la spaţiul românesc, dar chiar nu fac vreo diferenţă între români (numiţi şi valahi, dar vezi Români sau valahi, o dezbatere sterilă) şi moldoveni. Teoria năstruşnică privitor la existenţa acestora ca şi popoare diferite a apărut mult mai târziu din evidente raţiuni politice. Chiar Lev Berg spune clar acest lucru: „moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson sau Ecaterinoslav. Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova. De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice. Limba moldovenilor ca şi cea a românilor, îndeobşte, e o limbă de rădăcină romanică (latină) slavizată”. Ce spune domnul Stati despre asta?
Prima descriere oficială a Basarabiei după anexarea acestei la Rusia a fost făcută de către P. P. Sviniin, sociolog şi funcţionar în ministerul rus al afacerilor străine, el primind misiunea de a pleca în Basarabia pentru a cerceta cărei religii aparţinea populaţia ei. Este de remarcat lipsa totală de cunoştinţe a autorităţilor ruse referitoare la noul teritoriu anexat şi populaţia acestuia. Studiul lui Sviniin a fost dat publicităţii mult mai târziu, dar fără îndoială a fost adus la cunoştinţa autorităţilor. El a strâns datele în 1816 şi studiul a fost publicat în Societatea istorică de antichităţi Odessa, vol 6, 1867, pag 175 – 321, sub titlul Descrierea guberniei Basarabia. Aici, în mai multe rânduri, Sviniin spune direct că Basarabia a fost „desprinsă de Moldova”, că „istoria ei este strâns legată” de aceasta din urmă, că „populaţia ei se trage din coloniştii romani” şi că „are acelaşi trecut cu întregul popor românesc”. Un pasaj edificator: „Locuitorii autohtoni ai regiunii sunt moldoveni sau români (vlahi) care, după cum am mai spus, se trag din coloniştii romani. Ei vorbesc limba moldovenească care e de origine latină şi care, ca şi limba italiană, păstrează numeroase particularităţi ale limbilor slave”. O altă descriere, făcută de F. F. Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei între anii 1823 – 1826 (Memorii, Moscova 1865): „Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian. În limba pe care o vorbesc ei predomină elementul latin.” Lăsăm deoparte eroarea cu slavo-dacii, slavii apărând mult mai târziu de războaiele lui Traian.
În Lista localităţilor din imperiul rus, alcătuită şi publicată de Comitetul central de statistică de pe lângă Ministerul de interne din Petersburg, 1861, referitor la basarabeni se spune aşa: „Moldovenii, românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”. În 1862, în Materiale de geografie şi statistică a Rusiei, colonelul de stat major A. Zasciuk, mai târziu general, scria: „Moldovenii formează majoritatea populaţiei, aproape trei sferturi din cifra totală. Ei locuiesc foarte de mult în regiunea din centru şi nord a Basarabiei şi pot fi socotiţi aborigenii acelei regiuni. Ei au fost sub influenţe diferite, au păstrat însă caracterul strămoşilor lor. Ei vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are însă rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât chiar limba italiană.” P. Kruşevan, vestit rusificator şi antisemit rus, la 1903 „Moldovenii sau românii constituie marea majoritate a populaţiei Basarabiei. Înrudirea strânsă a limbii moldoveneşti cu limbile de origine latină, şederea prelungită a legiunilor romane în aceste părţi, însăşi numele de români nu lasă să subziste nici o îndoială asupra originii acestei naţiuni care o leagă de populaţiile care au locuit în Moesia sau Dacia lui Traian şi coloniştii romani. Ei vorbesc o latină stricată. Limba lor este însă mai apropiată de vechea limbă a romanilor decât chiar limba italiană”. Trebuie menţionată şi descrierea ţăranului basarabean la acelaşi Kruşevan, care spunea despre acesta: ”trăsăturile deosebit de fine care indică o rasă veche, nobilă. Aici noi întâlnim feţe cu tăietură caracteristică, daco-romană care ne amintesc sculpturile antice din epoca lui Traian. Profilul fin, energic, fruntea înaltă, nasul acvilin roman, părul negru, buclat, ochii negri, capul mândru aşezat pe umeri, toate acestea ne amintesc figurile din forul roman.” Despre femeile basarabene: „Femeile moldovence, de asemenea, au păstrat tipul roman care câteodată ni-l aminteşte pe acela al italiencelor cu ochi negri şi trăsături de matroană romană”, apoi continuă cu înşiruirea obiceiurilor comune basarabenilor şi italienilor, inclusiv desenele de pe covoare „care au zburat de pe malurile Tibrului pentru a se opri pe acelea ale Dunării şi Nistrului”. (Basarabia, geografia, istoria, statistica şi culegere de literatură). 
Aceleaşi lucruri referitoare la românii ca şi majoritari şi băştinaşi le repetă şi scriitorul şi etnograful rus A. Afanasiev-Ciujbinski, în O călătorie în sudul Rusiei (1863) şi lista ar putea continua, scriitorul Garşin zicea la 1877 că oraşul Chişinău nu are nimic rusesc şi că el a auzit vorbindu-se doar idiş şi moldoveneşte acolo, sau chiar în Geografia Basarabiei, manual pentru uzul şcolar aprobat de ministerul instrucţiunii publice şi redactat de P. P. Soroka la 1878, scrie că „moldovenii reprezintă masa principală a populaţiei Basarabiei, aproximativ trei sferturi” şi multe, multe altele. Atunci de unde vine ideea absurdă cu Basarabia, străvechi pământ rusesc? Sau Transnistria, la fel?
Lui N. V. Laşcov i se cere de către guvernul rus să scrie o carte cu prilejul jubileului a o sută de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia. Acesta o scrie, Basarabia la centenarul aderării la Rusia. Dar iată ce scrie aici: „Moldovenii se trag, după cum am văzut, din daco-geţi amestecaţi cu colonişti romani de unde le-a rămas şi numele de rumâni sau români, după cum îşi zic ei”.
În fine, au existat şi oameni de marcă ruşi care, paradoxal, au susţinut necesitatea returnării Basarabiei către Moldova şi chiar şi-au făcut publice părerile, atât cât se putea în condiţiile regimului ţarist de atunci. Slavofilul rus N. I. Danielevski în lucrarea Rusia şi Europa, Sainkt Petersburg, 1871: „Românii ar putea să spere să le revină jumătate din Transilvania, Bucovina şi o parte din Basarabia asta însă numai cu consimţământul binevoitor al Rusiei. Numai influenţa cumpănitoare a acesteia ar putea să le permită să reziste cu succes tendinţelor de acaparare ale maghiarismului”. De ce numai o parte a Basarabiei? Poate deoarece la acea vreme sudul Basarabiei era deja parte a României, dar care va fi luată de către Rusia la 1878. Iată ce scrie despre asta publicistul rus L. T. Tihomirov: „Rusia odată eliberată (de regimul ţarist) se va grăbi, asta este aproape sigur, să întoarcă României acest teritoriu cum şi o parte din restul Basarabiei”. E vorba de sudul Basarabiei acaparat din nou de Rusia la 1878, dar şi de o parte din Basarabia. De ce numai o parte sau care parte, nu ni se spune, dar după răsturnarea ţarismului Rusia nu a procedat aşa, ba dimpotrivă. A. N. Kurotpatkin, fost ministru de război şi un timp generalisim al armatelor ruseşti în războiul ruso-japonez din 1904, scria în Problema armatei ruse, St Petersburg, 1910: dacă Moldova şi Muntenia „ar fi fost anexate la Rusia, populaţia lor nu numai că ar fi rămas străină, ci foarte repede ar fi devenit duşmană a poporului rus şi atunci, în loc de o singură Polonie, am fi două, spre o şi mai mare slăbire a Rusiei. În viitor, faptul că unitatea poporului român se va face pe căi paşnice sau prin război este inevitabil”. S-a făcut prin război, opt ani mai târziu.
L-am lăsat la urmă pe celebrul jurnalist rus N. N. Durnovo, fratele fostului ministru de interne al Rusiei, care scria la 1912, cu prilejul serbărilor de la Chişinău dedicate centenarului anexiunii Basarabiei la Rusia: „... împreună cu profesorul slavist A. A. Maikov, ne-am spus părerea încă din 1877, în plin război ruso-turc. De atunci, călătorind deseori în România, ne-am convins şi mai mult că Basarabia nu e numai mărul discordiei între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă explodează, va aprinde ca un incendiu sângeros tot Orientul ortodox şi va înmormânta pe veci gloria Rusiei, eliberatoarea creştinilor din Orient”. Trecând peste ideea de eliberare a creştinilor, cuvintele sale se dovedesc profetice chiar şi peste o sută de ani. Mai departe: „Cert, în 1812 Rusia ar fi putut anexa întreaga Moldovă, asta însă ar fi constituit un rapt şi nu o cucerire, deoarece noi n-am fost în război cu Moldova”. Perfect adevărat, dar anexarea Basarabiei nu a fost tot un rapt?
„Oricât de mic ar fi  (zice el mai departe), un popor cere să fie respectat, el este mândru de existenţa sa şi nu e dispus să servească de gunoi la ruşi, germani, maghiari sau alte popoare. România are de ce să fie mândră. Mândria cea mai mare a românilor este de a nu fi trădat religia strămoşească, de a nu fi împărţit poporul strămoşesc într-o mulţime de secte, după cum s-a întâmplat în Rusia, de a nu se fi asimilat cu popoarele înconjurătoare: maghiari, ruşi, sârbi, ci de a fi dus poporul lor la 12-13000000 de suflete.
În istoria militară românii nu s-au dezonorat niciodată. Ei i-au bătut vitejeşte pe turci şi în 1877-78, la Plevna, au mers mână în mână cu ruşii; 14000 de moldoveni dintre Prut şi Nistru au căzut pe câmpul de luptă în Manciuria. (atunci, la 18 mai la catedrala din Bucureşti a fost oficiat un serviciu religios pentru cei 14000 soldaţi basarabeni morţi pe câmpurile Manciuriei.)
În 1860, Rusia a salutat unificarea Italiei, a contribuit la unificarea Germaniei şi în felul acesta a recunoscut dreptul de a se uni şi pentru alte popoarelor. Prin urmare, în acest act nu e nimic criminal şi noi socotim că e mai bine să îi avem prieteni decât duşmani, însă arhiepiscopul Chişinăului (e vorba de Serafim), om fără îndoială inteligent, reuşind să-şi apropie unele persoane suspuse şi nerăbdător să ajungă patriarh nu simte dragostea moldovenilor pentru Rusia şi nici nu vrea de la ei această dragoste. În ochii săi moldovenii sunt separatişti şi iată de ce cele mai bune forţe culturale sunt alungate din Basarabia şi limba moldovenească a fost scoasă din biserică. Se seamănă astfel sămânţa răului care îl va ridica pe semănător, recolta însă va fi amară.
Populaţia rusă colonizată în Basarabia, funcţionarii rusificatori nu s-au ocupat nici de situaţia materială, nici de cea morală a maselor. Poporul acesta moldovenesc nu vine în biserici ca să-i salute pe arhiepiscopii despoţi – duşmani ai naţiunii sale - când aceştia sosesc să inspecteze bisericile şi arhiepiscopi de aceştia Basarabia are trei.
De restituirea Basarabiei României nu este încă momentul să vorbim, chestiunea Basarabiei se va pune când va fi definitiv rezolvată chestiunea Orientului Apropiat. Ne vom hotărî noi atunci să atragem România ca un prieten firesc într-o alianţă cu Rusia sau vom face-o să adere la o alianţă cu Austria şi să intre în federaţia balcanică asupra căreia vulturul austriac îşi va desfăşura aripile sale?
Rusia are de dezlegat problema următoare: a susţine în interesul său propriu unirea tuturor românilor, grecilor, sârbilor, bulgarilor, şi a tuturor slavilor din Austrio-Ungaria sau de a lăsa Austria să acapareze toate ţările balcanice, după cum a lăsat ca Bosnia şi Herţegovina – ocupate temporar -  să fie în 1907 anexate definitiv la Austria.” Din nou, cuvinte profetice, dar neluate în seamă de conducătorii ruşi, fie că e vorba de ţarişti, comunişti, sau postcomunişti.

Am realizat această succintă trecere în revistă a unor declaraţii ale unor importanţi lideri de opinie ruşi ai momentului, unii dintre ei cu importante funcţii în stat, dar acestea sunt doar o mică parte. Pentru a nu fi învinovăţit de subiectivism, nu l-am pomenit deloc pe Leon Casso, fost ministru al învăţământului în guvernul rus între 1910 şi 1914, autorul reformei învăţământului, deoarece era basarabean cu părinţi români. Am folosit citatele lui Lev Berg care, deşi născut la Tighina în 1876, este considerat şi este fără îndoială rus. Ce grad mai mare de recunoaştere a naţionalităţii sale poate fi decât moneda de argint bătută de „Banca Republicană Transnistreană” în 2001, cu prilejul a 125 de ani de la naştere, în seria oamenilor de vază ai Transnistriei?  
Vreau să spun că mult mai multe recunoaşteri din partea ruşilor au fost arătate de făuritorii României Mari, atunci când îşi susţineau cu tărie argumentele referitoare la drepturile româneşti asupra provinciilor noastre istorice în faţa cancelariilor occidentale şi mai târziu, când luptau cu toată energia contra curentelor revizioniste declanşate de inamicii statului român. Rămâne în sarcina istoricilor să continue acest demers, deoarece material există suficient, mai trebuie doar să te preocupe subiectul, mai ales acum, când problema Moldovei se pune cu tot mai mare accent în arena internaţională, iar duşmanii noştri şi-au accentuat propaganda contra curentului prooccidental din Basarabia, în intenţia de a o păstră pe mai departe în orbita rusească, ca şi în cea mai mare parte a ultimilor două sute de ani.


Bibliografie:
Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, editura Eminescu, 1995
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru - Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992