miercuri, 24 octombrie 2012

Bătălii uitate în istoria românilor: râul Kalka 1223



Poate unii vor crede că glumesc vorbind în contextul bătăliei de la râul Kalka (1223) despre asocierea românilor la acest eveniment. Vorbim despre o mare bătălie care a însemnat, prin înfrângerea ruşilor, un important recul din istoria lor, reducându-i timp de peste trei sute de ani ca şi tributari şi supuşi tătarilor, de sub suzeranitatea lor reuşind să se desprindă abia în secolul XVI, dată de la care vor începe să-şi clădească marele lor imperiu ale cărui efecte le vedem şi le simţim până şi în ziua de astăzi. Întrebarea care rămâne, cum ar fi arătat harta Europei, sau chiar a lumii, dacă ruşii nu ar fi fost zdrobiţi şi stopaţi din expansiunea lor timp de trei sute de ani în urma acestei bătălii? Iar foarte puţini ştiu faptul că românii au avut un rol important în această bătălie care a modelat istoria viitoare a Europei.
Tocmai în acest sens, m-am decis să deschid un nou capitol pe acest blog, destinat exclusiv bătăliilor necunoscute din istoria românilor. Nu este ceva nou pentru mine, m-am aplecat asupra multor evenimente istorice mai puţin cunoscute de compatrioţii mei, tocmai pentru a face primul pas pentru o mai profundă studiere a lor de către istoricii profesionişti, cei cu resurse şi cunoştinţe profunde pentru un astfel de demers. Nu pot spune că nu am fost dezamăgit, văzând că nu există interes pentru asta, poate cu puţine excepţii. Şi este păcat, avem o istorie de care alte popoare ar putea fi mândre, sunt alţii care se laudă în toată lumea cu fapte de vitejie care nu se ridică nici pe departe la nivelul celor realizate de români, cu potenţialul lor din acea vreme, iar noi, beneficiari ai unor fapte de arme şi de vitejie care ne-ar situa printre popoarele de frunte ale Europei, nu numai că le cunoaştem, dar nici nu încercăm să le studiem cât de cât.
Demersul meu, după cum spuneam, nu este nou, am mai încercat să readuc la cunoştinţa cititorilor bătălii uitate din istoria noastră, fapte de arme ignorate sau cenzurate de istoriografia comunistă care ne-a ciuntit istoria timp de patruzeci şi cinci de ani. Totuşi, au trecut douăzeci şi trei de ani de la revoluţie, şi prea puţine lucrări abordează aceste teme. În acest context se înscriu articolele mele referitoare la împrejurările în care s-a realizat România Mare în 1918, la revoluţia din Ardeal şi războiul cu ungurii din 1919 finalizat cu ocuparea Budapestei de armata română, sau despre luptele cu bolşevicii ruşi în Moldova şi Basarabia în anii 1917-1918, precum şi luptele continue pe linia Nistrului după realizarea idealului României Mari. La fel, am amintit de bătălii importante şi mai puţin cunoscute din al doilea război mondial, acolo unde compatrioţii noştri s-au acoperit de o glorie nepieritoare aş vrea să spun, dacă nu aş constata că este pieritoare, în sensul că această glorie este pe moarte prin ignoranţa şi necunoaşterea de către noi a acestor minunate fapte de arme realizate de compatrioţii noştri care s-au înscris astfel printre cei mai buni combatanţi care au luptat în cea mai cumplită conflagraţie mondială.  
Dar am încercat, tot pe tema anunţată, să amintesc de bătălii şi importante fapte de arme româneşti cu totul necunoscute din trecut, cum ar fi Românii care l-au oprit pe Napoleon, care dovedeşte fără putinţă de tăgadă tradiţiile militare româneşti fără de care ne-ar fi fost imposibil să supravieţuim ca şi neam pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu şi disputat de oameni, ţinut aflat în calea tuturor răutăţilor, cum spunea nemuritorul Nicolae Iorga.
Iar acest demers deschis cu acest articol este doar primul, după cum intenţionez, dintr-o serie care dovedească faptul că noi, românii, am fost un factor decisiv şi important care a modelat istoria, noi nu am fost doar victime şi un accident istoric, ci participanţi direcţi care ne-am luat soarta în mâini şi ne-am bătut pentru ca astăzi să fim ceea ce suntem şi am fost, şi ceea ce vom fi, respectiv elementul primordial care nu poate fi scos din rădăcina şi istoria acestui pământ pe care trăim ca şi stăpâni pe drept, după cum spunea acelaşi Nicolae Iorga: „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venetici, oamenii nimănui, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor.”
După Alexandru Boldur
În acest context, vreau să vă spun că nu glumesc, românii, respectiv brodnicii conduşi de voievodul Ploscânea, au participat la marea bătălie de pe râul Kalka, unde s-a înscris intrarea ruşilor sub dominaţia tătarilor pentru următorii trei sute de ani. Dar pentru asta e nevoie să vedem câte ceva din istoria românilor de dincolo de Nistru.

Ţara Bolohovenilor

Pentru mulţi dintre vecinii noştri care nu ne doresc aici şi care ar fi făcut orice ca noi să nu fi existat, chiar în ziua de azi nu este nici un efort prea mare care să justifice pretenţiile lor, iar la loc de cinste este răstălmăcirea izvoarelor istorice prin care ei să-l poată contrazice pe Iorga din citatul de mai sus, în sensul că noi nu existam atunci când aceşti vecini au apărut de undeva din stepele asiatice. Dar tocmai aceste izvoare istorice, cronicile din vechime, îi contrazic, şi culmea, sunt chiar cronicile lor. Nu pare a fi o problemă, încearcă să le răstălmăcească, dar nu prea au cum, dovezile sunt prea evidente.
În articolul meu despre românii transnistreni (Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni) aminteam de trecutul românilor de dincolo de Nistru, respectiv de bolohoveni şi brodnici. Nu sunt singurii români amintiţi în documentele privitoare la românii din estul de dincolo de Nistru, în acea perioadă (secolele XI – XIV) mai apar şi alţi români pe lângă brodnici şi bolohoveni, respectiv berladnicii, tiverţii şi ulicii. Dar aici mă voi referi doar la bolohoveni şi brodnici, despre care avem date mai complete şi mai precise.
Formaţiuni politice româneşti sec X-XIII

Ţara Bolohovenilor apare în cronicile ruse începând cu anul 1150, când principele Mstislav Iziaslavici merge spre Kiev prin oraşul Bolohov. Mai apar menţionaţi în 1172, dar implicarea lor militară apare începând cu 1231, când principii bolohoveni cu trupele lor iau parte la războiul regelui Ungariei Andrei al II-lea pentru Halici contra principelui haliciano-volânian Daniil, fiind aliaţii ungurilor. La 1235 principii bolohoveni împreună cu halicienii răsculaţi apar ca asediatori ai oraşului Kamenetz, oraşul fiind apărat de un grup de boieri ai lui Daniil din Halici, care în urma răscoalei a fugit la regele ungur. Boierii lui Daniil au ieşit din Kamenetz, au ajuns pe halicienii răsculaţi care o luaseră la fugă şi toţi principii bolohoveni au fost luaţi prizonieri. Între 1235 şi 1240 bolohovenii întreprind o campanie împotriva principelui polonez Boleslav al Mazoviei. În cursul acestei campanii, împreună cu un grup de halicieni sub principele rus Rostislav atacă oraşul Racota, dar au fost nevoiţi să se retragă. Principele Daniil porneşte o expediţie de represalii contra bolohovenilor, pradă şi arde oraşele lor Derevici, Gubin, Cobud, Cudin, Gorodeţ, Bojskâi, Diadicov, luând o mulţime de prizonieri. Daniil a ocupat ţara bolohovenilor şi a ars-o deoarece aceştia se aliaseră cu tătarii şi le dădeau grâu şi mei. Despre intenţia lui Daniil de a ocupa ţara bolohovenilor este menţionat într-un document anterior în care se spune că Daniil l-a împiedicat prin negocieri pe Boleslav al Mazoviei să le ocupe ţara deoarece o dorea pentru el. În acest context, este logică şi normală alianţa cu tătarii a bolohovenilor, în scopul de a se apăra de tendinţele cuceritoare ale principilor ruşi. În 1257 apare ultima menţiune a bolohovenilor în cronicele ruse, când în urma luptelor lui Daniil Romanovici cu tătarii, în urma ocupării mai multor oraşe, aceştia au venit alături de el.
Majoritatea istoricilor au căzut de acord că aceşti bolohoveni nu sunt altceva decât valahi sau volohi, numiţi aşa în acea perioadă. De menţionat că după această dată apar doar denumirile de volohi sau valahi, este uşor de găsit etimologia de la voloh la boloh sau bolohovean în slavă. Despre faptul că valahii nu sunt altceva decât români nu cred că mai trebuie demonstrat, am făcut-o mai devreme în articolul Români sau valahi, o dezbatere sterilă.
Dar câteva cuvinte despre aceşti bolohoveni, a căror ţară a putut fi identificată cu ajutorul toponimicelor şi cercetărilor istorice, cuprinzând porţiunea arătată pe hartă la nord-est de Bucovina actuală. Trebuie menţionat că în acea vreme graniţele ţărilor nu erau păzite cu străşnicie ca şi în prezent, o armată putea trece cu uşurinţă peste o porţiune a unei ţări, iar stăpânirea unui principe era ceva fluid, zone mai mari sau mai mici trecând periodic dintr-o mână în alta. Cronicile sunt puţine în acea perioadă, iar dacă se menţionează că un principe a pus stăpânire pe un oraş sau pe o zonă, nu înseamnă că a păstrat-o multă vreme, următoarea referire asupra acelui oraş sau acelei zone apărând abia peste câteva zeci de ani.
Dar câteva concluzii se pot impune şi din aceste date sumare. În primul rând, bolohovenii controlau o zonă destul de întinsă şi aveau o capitală, asta dovedeşte o organizare politică. Prin faptul că sunt aliaţi ai unora sau altora, înseamnă că au o structură militară şi o forţă de care trebuia ţinut seama. Mai apare şi problema geografică, fiind aşezaţi între principatele ruseşti de Halici şi de Kiev în expansiune, este normal că au avut de îndurat o presiune mare din partea ambelor, şi este normal şi logic că au căutat alianţe din afară, ca şi cea a ungurilor şi mai târziu a tătarilor, în cazul acestora din urmă plătindu-le un tribut în natură.
Chiar dacă au fost în cele din urmă învinşi, persistenţa elementului românesc s-a păstrat timp de secole sub denumirea de valahi sau moldoveni.

Brodnicii

O importanţă militară mult mai mare au avut-o alţi români care apar în cronicile ruseşti, bizantine, ungureşti sau papale între anii 1147 şi 1359, respectiv o perioadă de 212 ani. Este vorba de brodnici.
S-a putut stabili de către istorici că aceşti brodnici sunt de fapt valahi, la fel şi zona aproximativă în care se întindea Ţara Brodnicilor, deşi istoricii ruşi continuă să-i considere ruşi, lucru îndoielnic din mai multe privinţe, dar ruşii au istoria lor unică şi asupra evenimentelor recente aşa că nu are rost să insistăm.
De unde provine această denumire s-au încercat mai multe ipoteze, dar cea mai plauzibilă mi se pare cea care am găsit-o la istoricul Alexandru Boldur, de fapt cuvântul brodnic este o deformare a lui bronnici, adică purtători de cuirasă, de zale. E adevărat, în unele cronici apar chiar sub denumirea de bronici. G. Popa-Lisseanu presupune că denumirea lor derivă de la pruteni în limba slavă, dar cercetările ar trebui continuate. Mergând după localizarea lor, putem spune că ar putea fi un fel de precursori ai cazacilor de Don, care se poate presupune astfel că sunt urmaşi şi ai valahilor, respectiv ai urmaşilor daco-romanilor.
Nu am spaţiul necesar să dau toate ipotezele şi explicaţiile aici, cei interesaţi pot consulta bibliografia de la sfârşitul articolului, atât în cazul brodnicilor, cât şi în cel al bolohovenilor.
Mergând mai departe, vedem că e vorba de mercenari îmbrăcaţi în zale, deci principala lor îndeletnicire este războiul. Mercenariatul este un fenomen des întâlnit în acea perioadă a principatelor ruse care se luptau pentru supremaţie, dar a decăzut după intrarea ruşilor sub suzeranitatea tătarilor, pentru a reveni mai târziu. De exemplu, în anul 1426 principele lituanian Vitort a pornit un război împotriva Pskovului şi a luat cu el nu numai pe lituanieni şi polonezi, ci şi pe cehi, pe tătari (curtea lui Mehmet) şi „volohii tocmiţi”, dar a fost înfrânt. Aici, în loc de brodnici figurează deja volohi.
Dar să revenim la brodnicii din cronici şi în ce bătălii îi întâlnim, pentru ca în final să vedem locul şi rolul lor în bătălia de la râul Kalka.
În anul 1147 principele rus Sviatoslav porneşte împotriva viaticilor, la râul Oka (afluent al Volgăi) trupele sale sunt întărite cu cele ale cumanilor şi ale brodnicilor (aceştia în număr 14000 de luptători). Primele date despre ei: sunt creştini, locuiau în stepele Donului printre barbari şi serveau pentru bani pe principi în certurile lor (mercenari). În acest caz sunt trimişi de Iuri Dolgoruki din Susdali în ajutorul lui Sviatoslav. Mai apare în ajutorul lui Sviatoslav şi un grup de Poloviţi (neam cumanic cu care ne vom mai întâlni la bătălia de la râul Kalka), precum şi Ivan Berladnic (alt valah, conducătorul berladnicilor). Ivan va trece mai încolo de partea duşmanului lui Sviatoslav.
În anul 1190 brodnicii alături de cumani îi ajută pe Asăneşti, conducătorii imperiului vlaho-bulgar, în luptele contra bizantinilor pricinuindu-le un adevărat dezastru. Scriitorii bizantini vorbesc de ajutorul venit din partea vlahilor de la nord de Dunăre, iar Nicetas Choniates Acominatus vorbeşte de brodnici ca de o ramură a taurosciţilor şi că sunt viteji şi netemători de moarte.
La 1216 brodnicii participă alături de Iaroslav din Susdali în războiul împotriva lui Mstislav din Novgorod.
Alte cronici ungureşti sau papale se referă mai mult la Ţara Brodnicilor şi probleme ce derivă de aici, aşa că nu mă voi mai extinde prea mult, mergând la evenimentul care ne interesează şi descris cel mai amănunţit inclusiv în cronicile ruseşti, unde avem deja şi numele conducătorului brodnicilor, voievodul Ploscânea. De menţionat că şi prin menţionarea sa ca şi voievod putem demonstra că nu era rus, deoarece denumirile de voievod luate de conducătorii ruşi nu apar decât în secolul XIV, până atunci fiind numiţi principi.

Drumul spre Kalka

După ocuparea Chinei şi a hanatului Kara-Kitai, Gengis Han, cel mai mare cuceritor al tuturor timpurilor, şi-a îndreptat hoardele spre imperiul Horezmului ce ocupa un teritoriu întins între fluviul Indus, Marea de Aral, Marea Caspică, munţii Caucaz, Marea Neagră, Marea Mediterană şi Marea Roşie sub conducerea de fier a şahului musulman Ala ad-Din Muhammad sau Muhammad al II-lea (a nu se confunda cu sultanul turc cuceritor al Constantinopolelului). Expediţia mongolă a început în toamna anului 1219, în primăvara lui 1220 cei 200000 de soldaţi ai hanului ajungând la poalele munţilor Tian Şan. După trecerea lor, au ajuns pe teritoriul imperiului Horezmului, unde au avut o serie de lupte cu armata de 400000 de oameni ai şahului. După o campanie prelungită, Gengis Han îl zdrobeşte pe şah în bătălia de la Buhara, după care cucereşte o serie de cetăţi şi oraşe. Şahul Muhammad scapă cu fuga, imperiul său este desfiinţat pentru totdeauna.
Cel mai mare raid de cavalerie din istorie, Subotai şi Djebe

Dar Gengis Han trimite pe urmele lui doi dintre cei mai capabili generali cu 20000 de oameni, pe Subotai şi Djebe Noyon. Aceştia îl urmăresc începând cu luna aprilie 1220 peste fluviul Amu, prin Teheran, apoi spre Marea Caspică. Şahul, deghizat în pescar, a reuşit să se refugieze pe o insulă unde a murit în cea mai neagră mizerie.

Misiunea fiind îndeplinită, Subotai cere şi obţine permisiunea hanului să revină la grosul forţelor după ce va ocoli Marea Caspică pe la nord pentru a cerceta şi cuceri şi acele regiuni. Subotai cucereşte Georgia (îl ucide pe regele George al IV-lea Lasha), Caucazia şi ajunge la nord de Marea de Azov în anul 1222. Poloviţii, o ramură a cumanilor, în alianţă cu alanii, cerchezii şi lezginii, încearcă să le facă faţă, dar mongolii îi conving pe cumani să rupă alianţa cu ceilalţi pe care îi înving cu uşurinţă. Apoi devastează ţinuturile poloviţilor bătându-i şi pe aceştia, dar hanul poloviţilor Koten Khan fuge la curtea ginerelui său, principele Mstislav al Galiţiei, căruia îi cere ajutorul. 

Acesta formează o coaliţie cu alţi principi ruşi şi pornesc împreună împotriva mongolilor cu o armată de circa 80000 de oameni. Între timp, mongolii lui Djebe şi Subotai iernează în stepele nord-pontice, iar în primăvară cuceresc Crimeea şi distrug cetatea genoveză Soldaia. Nu se ştie exact când Ploscânea, voievodul brodnicilor, a încheiat alianţa cu mongolii, dar se presupune că ar fi vorba de iarna dintre 1222 şi 1223. Ţinând cont de faptul că Subotai şi Djebe Noyon aveau doar 20000 de oameni, o alianţă cu mercenarii lui Ploscânea nu le strica deloc.  

Preludiul bătăliei

Koten Khan îl convinge pe Mstislav al Galiţiei spunându-i că astăzi mongolii au cucerit pământurile sale dar mâine le vor lua pe cele ale principilor ruşi, lucru adevărat, dar atunci de ce i-a trădat pe alani, cerchezi şi lezgini? Indiferent, Mstislav îi convinge şi pe ceilalţi principi ruşi, deşi aflaţi în rivalitate, să pornească o campanie militară contra mongolilor. Această coaliţie se formează şi principii ruşi îşi încep deplasarea trupelor în întâmpinarea mongolilor lui Subotai şi Djebe Noyon.
Djebe Noyon şi Subotai (cel chior), pictură de Viktor Korolkov

Forţele ruseşti cuprindeau armatele principilor ruşi constituiţi într-o alianţă de faţadă, din moment ce disensiunile dintre ei se manifestau din plin încă din etapele premergătoare ale campaniei. Astfel, unitatea de comandă era practic inexistentă. Deşi aveau o armată de patru ori mai numeroasă, din această cauză eficienţa ei era scăzută. Se aflau în cadrul acestei armate trei mari grupuri care de-a lungul timpului fuseseră rivale şi chiar purtaseră războaie între ele. Primul grup era cel al Kievului, condus de principele Mstislav Romanovici, fiul său Vsevolod, ginerele său, prinţul Andrei, precum şi Viatoslav din Shumsk şi Iuri din Nesvezh. Al doilea grup era cel din Cernigrov şi Smolensk, condus de prinţul Msitislav Sviatoslavici din Cernigov alături de care venea şi prinţul Oleg din Kursk, precum şi trupe din Putivl şi Trubesk. Al treilea grup era al făuritorului coaliţiei, care i-a convins pe ceilalţi cu argumentul suprem conform căruia dacă nu îi ajutau pe poloviţi, în mod sigur aceştia se vor alia cu mongolii împotriva lor, respectiv prinţul Mstislav Mstislavic, ginerele său prinţul Daniil Romanovici din Volânia. Nu se ştie sigur dacă a participat prinţul Mstislav Iarolslavov Nemov din Lutsk, în schimb au lipsit alţi mari prinţi ruşi, cum ar fi Iziaslav Ingvarevici şi Iziaslav Vladimirovici din Terebovl, iar marele prinţ Iuri Vsevolodovici, conducătorul puternicului principat Vladimir-Suzdal, deşi a fost chemat, nu a venit fiind ocupat cu pregătirea unei campanii împotriva livonienilor, l-a trimis în schimb pe nepotul său Vasilko Konstanivoci de Rostov cu o forţă militară, dar acesta a ajuns prea târziu şi nu a luat parte deloc la lupte.
Estimările trupelor variază între 40000 şi 100000, dar dacă vedem modul de desfăşurare al bătăliei, precum şi unele surse care vorbesc de pierderi de ordinul a 50000 din partea ruşilor, va trebui să acceptăm numărul ruşilor spre partea superioară a estimărilor. Despre mongoli se ştie că au plecat în urmărirea şahului Muhammad două tumane sau divizii, respectiv 20000 de oameni, dar care au luptat în Georgia, la Teheran, din nou în Georgia, au trecut munţii Caucaz, i-au zdrobit pe alani şi aliţii lor, au devastat Crimeea cucerind şi arzând oraşul genovez Soldaia, deci efectivele lor s-au mai împuţinat. Ar fi trebuit să primească ajutor din partea lui Jochi, aflat la nord de Marea Caspică, dar fiul lui Gengis Khan (Jochi) se îmbolnăveşte şi ajutorul nu mai soseşte. E posibil ca să fi primit unele întăriri, dar nu apare nicăieri acest lucru, la fel este posibil să fi luptat în rândurile mongolilor şi alani, cerchezi şi lezingi dintre cei învinşi în toamnă.
Putem face doar o estimare asupra forţelor brodnicilor lui Ploscânea. Ţinând cont de faptul că 30 de ani mai devreme puteau trimite un corp de 14000 de oameni, nu cred că la această dată să nu fi avut posibilitatea să strângă câteva mii de oameni. Dar prin faptul că a luat aripa stângă cu încă doi comandanţi mongoli şi cu trupele lor, tragem concluzia că ori trupele brodnicilor erau mai puţine, ori mongolii nu aveau încredere deplină (logic, având renumele de mercenari) ca să-i lase aripa stângă numai lui Ploscânea. mai este şi aspectul militar, tacticile mongolilor erau cunoscute numai de ei înşişi, aşa că era nevoie de încă o trupă mongolă care să-i dirijeze pe aliaţi. Efectivul total al armatei mongole este estimat între 20000 şi 40000 de oameni, de aici putem deduce că brodnicii lui Ploscânea erau între 5 şi 10000 de oameni.
Cunoscând disproporţia de forţe, Djebe şi Subotai trimit soli de pace la ruşi, dar aceştia îi execută, fapt care a produs o impresie defavorabilă la conducătorii mongoli şi care va avea repercusiuni în viitor. Forţele ruse s-au adunat la sud de Kiev pe la începutul lui aprilie şi au pornit în marş spre nordul Mării de Azov. Ajunşi pe malul Niprului, o nouă ambasadă mongolă apare spunând că mongolii nu vor să lupte cu ruşii, ci doar cu poloviţii au ei ce au. Principii ruşi îi ucid şi pe aceştia, o nouă încălcare a legii mongole şi a codului lor. Marşul a continuat de-a lungul râului, o parte din infanterie sosind cu bărcile.

În data de 15 mai întreaga forţă rusească, împreună cu poloviţii, era reunită. La 16 mai, pe malul estic apar primele elemente mongole. Prinţul Mstislav Mstislavici din Galiţia conduce un mic detaşament din trupele proprii şi un corp de poloviţi împotriva avangărzii mongole. Aceasta rupe lupta şi fuge, urmărită de trupele ruso-polovite. Este capturat comandantul avangărzii mongole, Hambek, ascuns între zidurile unui mormânt, predat poloviţilor care îl execută. În ziua următoare, prinţul Daniil al Volâniei împreună cu Iuri Domanerici conduc un raid al altui detaşament rus, surprinzând un grup de mongoli ce aveau în grijă nişte turme de animale. Mongolii o iau la fugă şi de această dată. Aceste succese dau impresia unei campanii uşoare, armata rusă are un moral excelent şi conştiinţa unei superiorităţi exagerate, începe traversarea generală a fluviului pe un pod de vase şi avansul în adâncul teritoriului necunoscut. Ne loveşte o similitudine bizară, la fel se vor comporta cavalerii burgunzi în timpul cruciadei de la Nicopole, mai bine cu o sută cincizeci de ani mai târziu, în 1394. Lecţiile istoriei sunt dure pentru cei ce nu doresc să le înveţe.
Avansul ruşilor a continuat timp de nouă zile, fără vreo confruntare serioasă cu mongolii. Din când în când, aceştia îi lăsau pe ruşi să captureze turme de animale şi unii prizonieri, de fapt pentru a-i încuraja să continue marşul tot mai adânc în teritoriul necunoscut. În avangardă mergeau poloviţii, cunoscători ai terenului, alături de trupele din Galiţia  şi Volânia sub comanda prinţului Daniil, apoi urma corpul principal condus de prinţul Msitislav de Galiţia, urmat imediat de trupele din Cernigov, în timp ce ariergarda era formată din forţele kievene conduse de prinţul Mstislav Romanovici. Mongolii se mulţumeau să arunce săgeţi din posturile înaintate înainte de a fugi lăsându-le în mâna avangărzii ruse. Întreaga armată înainta cu greu în arşiţa zilei, îndreptându-se spre capcana întinsă cu grijă de Subotai şi Djebe Noyon. Aceştia pregătiseră bătălia cu grijă, alegând terenul care le-ar fi adus o victorie decisivă în cazul în care ruşii ar fi făcut vreo greşeală. În tabăra rusă neînţelegerile şi certurile dintre prinţi deveneau tot mai dese şi mai accentuate. La 31 mai 1223 avangarda rusă atinge malurile râului Kalka. Acest râu nu este identificat astăzi cu precizie, se pot face doar presupuneri. Cert este că se varsă în Marea de Azov.

Bătălia de la râul Kalka 1223

O nouă ciocnire cu trupe mongole de acoperire de dimineaţă, o nouă victorie rusă deosebit de facilă, în sensul că mongolii au rupt-o la fugă, a făcut ca discuţiile şi certurile să reînceapă între principii ruşi. Neînţelegerile au durat o jumătate de zi, dezbaterea principală fiind dacă armata să treacă râul în urmărirea fugarilor sau să se întărească pe poziţia actuală, o zonă uşor de apărat. S-au reaprins şi chestiuni secundare, de exemplu, de la trecerea Niprului prinţul Mstislav al Galiţiei insista ca la conducerea poloviţilor să treacă Iarun Khan, ginerele lui Khoten Khan. Disputele nu s-au rezolvat, mai mult s-au agravat.
Până la urmă s-a decis trecerea râului Kalka şi continuarea ofensivei. Primii au trecut Iarun Khan cu poloviţii săi, alături de prinţul Daniil şi armata din Volânia, care au continuat să-i urmărească pe mongoli. Ei au fost urmaţi de galicieni şi imediat apoi de prinţul Mstislav Sviatoslavici din Cernigov cu trupele sale.

Poloviţii, ramură a cumanilor, şi ei luptători şi călăreţi ai stepelor, erau buni cunoscători ai tacticilor în care mongolii excelau. Au angajat mongolii din posturile înaintate şi i-au forţat să fugă (în mod sigur din nou o fugă simulată), cavaleria din Volânia a ţinut pasul cu poloviţii, urmaţi la mică distanţă de galicieni, dar luptătorii din Cernigov au trecut râul încet, pierzând ritmul, iar kievenii aşteptau încă pe malul opus trecerea celor din Cernigov. Golul dintre părţile componente ale armatei ruse crescuse îngrijorător.
Acesta era momentul aşteptat de Subotai Bahadur pentru declanşarea atacului. El conducea centrul mongolilor, Djebe Noyon aripa dreaptă, iar aripa stângă era sub conducerea lui Tsugur Khan şi Teshi Khan, alături de brodnicii lui Ploscânea. La acel moment, avangarda rusă nu se afla sub o comandă efectivă, poloviţii fiind risipiţi în urmărirea mongolilor din avanposturi. Subotai nu a folosit tactica mongolă clasică de atac cu cavaleria uşoară care aruncă nori de săgeţi evitând să angajeze lupta efectivă, ci atacă direct cu cavaleria grea sub acoperirea săgeţilor lansate de cea uşoară. Era şi simplu, ţinta sa fiind mai întâi poloviţii uşor înarmaţi pe care îi zdrobeşte şi îi împrăştie rapid. Apoi Subotai se îndreaptă în galop spre cavaleria rusă din avangardă angajând-o în luptă directă, în timp ce aripa stângă mongolă loveşte şi ea. Prinţul Daniil Romanovici călăreşte în fruntea trupelor sale pentru a le conduce în luptă, alături de el sunt comandanţii Semen Oliuevici şi Vasiliok Gavrilovici. În scurt timp, Vasiliok este ucis de o lance şi Daniil este rănit în piept. Prinţul Mstislav din Lutsk cu trupele sale se grăbeşte să vină în ajutor, dar norul de săgeţi care îl întâmpină îl forţează să se retragă. 

Prinţul Mstislav Mstislavici din Galiţia le ordonă oamenilor săi să se pregătească de luptă, dar un imens val de poloviţi şi volânieni fugind de pe câmpul de luptă urmăriţi de mongoli dă peste ei dezorganizându-le rândurile şi antrenându-i într-o fugă dezordonată care ajunge şi la cei din Cernigov care abia puseseră piciorul pe malul opus fiind total nepregătiţi. Vălmăşagul este complet şi dezastrul inevitabil, armata rusă este în colaps după loviturile centrului lui Subotai şi a stângii unde luptau şi brodnicii lui Ploscânea. Prinţul Oleg de Kiev reuşeşte să-şi aşeze oamenii în poziţie de luptă pentru a-i ajuta pe galiţieni, dar este înfrânt rapid şi forţat să fugă. O astfel de situaţie nu avea cum să dureze, armata rusă se dezintegrează şi se descompune în grupuri care o iau la fugă în cea mai mare dezordine.
Pe malul celălalt, armata din Kiev cu prinţul Mstislav Romanovici vede dezastrul şi abia apucă să clădească o poziţie defensivă înconjurat de carele folosite la transport, înainte ca furia mongolă să se năpustească asupra lui. Rezistă şi începe o retragere înceată, cu tot cu carele care îl înconjoară, asaltat continuu de atacurile şi săgeţile mongolilor. După trei zile, epuizaţi şi lipsiţi de apă, acceptă inevitabilul, capitularea. Mongolii îl trimit pe Ploscânea ca şi parlamentar, care le promite viaţa în schimbul capitulării. Pentru a fi siguri, principii ruşi îl pun pe acesta să sărute crucea, după care capitulează. Dar mongolii nu se ţin de cuvânt, o parte din luptătorii ruşi sunt masacraţi imediat ce ies din tabără. După părerea mea este improbabil ca Plocânea să fi ştiut dinainte de planurile mongolilor referitoare la prizonieri, altfel, ca şi creştin, nu ar fi jurat pe cruce. Sau poate da?
  
Soarta celor care au fugit nu a fost mai bună. Urmăriţi şi hărţuiţi de mongoli, mulţi şi-au pierdut viaţa în stepă. Aşa au fost ucişi prinţul Mstislav Sviatolavici şi fiul său, plus mulţi din armata de la Cernicov. Prinţul de Smolensk a fost mai norocos, retrăgându-se spre nord-vest cu un grup masiv de o mie de soldaţi, reuşind astfel să-i bată pe urmăritorii în grupuri mici. Au ajuns la Nipru şi au reuşit să scape. Partea proastă a fost că poloviţii s-au întors contra ruşilor, jefuindu-i pe fugari de cai şi arme, de multe ori omorându-i ca şi o răzbunare pentru înlocuirea hanului Koten, cel puţin aşa o justificau. Prinţul Mstislav Mstislavici de Galiţia a reuşit să scape cu o barcă şi a mai condus principatul încă patru ani.
Soarta principilor kieveni capturaţi prin intermediul lui Ploscânea a fost mult mai crudă. Decizia executării solilor mongoli în două rânduri în mod sigur că a cântărit greu în condamnarea lor. Consecvenţi principiului mongol că nu trebuie ca sângele regal să fie vărsat, conducătorii mongoli i-au întins la pământ, au aşezat peste ei o platformă grea de scânduri pe care s-au pus pe ospăţul sărbătorii victoriei în timp ce dedesubt principii kieveni se sufocau lent.

Urmările bătăliei

După victoria decisivă de la râul Kalka de la 31 mai 1223, Gengis Khan le ordonă lui Subotai şi Djebe să facă joncţiunea cu Jochi şi împreună să-i atace pe bulgarii de pe Volga, dar aici sunt învinşi la trecerea fluviului. Primesc ordin să revină acasă, dar Djebe moare cu febră pe drum. la marele Kurlutai ţinut la sosirea lor acasă, Subotai raportează lui Gengis Khan despre marşul său epic, cel mai mare raid călare din istorie. Jochi este iertat de presupusa insubordonare când a refuzat să i se alăture lui Subotai pe motiv că era bolnav. Atât Jochi, cât şi Gengis Khan vor muri în 1227. Succesiunea imperiului va fi preluată de Ogodai, fiul hanului, care împreună cu fratele său Batu vor da cea mai cumplită lovitură estului Europei abia paisprezece ani mai târziu.

Dezastrul de la râul Kalka a avut urmări grave în Rusia. S-au topit aici printre cele mai bune armate, cei mai străluciţi principi şi boieri, elita militară a principatelor ruse. A fost ca şi un avertisment pentru ce avea să vină paisprezece ani mai târziu, când Subotai şi Batu îşi vor arunca de data asta o armată de peste o sută de mii de luptători. Bulgarii de pe Volga, poloviţii, principatele ruse toate vor fi trecute prin foc şi sabie în 1237-1238. Cele mai importante oraşe, chiar şi Kievul vor fi jefuite şi distruse. Apoi va fi rândul Ungariei, Boemiei şi Poloniei în 1241. Spre norocul Europei, armatele lui Batu şi Subotai se vor întoarce în Asia în 1242 la moartea hanului Ogodai, pentru a alege un succesor care îşi va îndrepta privirea în alte direcţii, spre China şi sud-vestul Asiei. Doar aşa a scăpat Europa de teroarea mongolă.
Dar pentru Rusia a urmat o perioadă de trei sute de ani de suzeranitate mongolă sau tătară, sub conducerea Hanatului Hoardei de Aur, care s-a desprins la sfârşitul secolului XIII din marele imperiu mongol, atunci când acesta s-a împărţit în patru. Fără această suzeranitate, în faţa unui popor cuceritor ca şi ruşii, poate altfel ar fi arătat harta Europei. E suficient să ne gândim cât au cucerit ruşii după ce s-au scuturat de tătari, din secolul XVI, ca să ne imaginăm ce ar fi fost fără intervenţia acestei forţe care să le frâneze ambiţiile cuceritoare.

Notă de încheiere

Nu se ştie ce s-a întâmplat mai departe cu Ploscânea, dar brodnicii au continuat să existe cu tot cu ţara lor ultima referire făcându-se despre ei la 1359. După această dată se fac referiri doar la valahi sau moldoveni, deoarece era normal ca aceştia să graviteze spre noul stat constituit de către maramureşanul Bogdan din Cuhea care îl alungă pe fiul lui Dragoş şi se declară independent de coroana ungară. Fără existenţa pe acele locuri a unei caste de români luptători care să formeze osatura şi baza noului stat şi să se unească în jurul unui lider militar autentic reprezentat de Bogdan şi apoi de urmaşii săi dinastici, Moldova nu ar fi avut cum să cuprindă în mai puţin de patruzeci de ani întregul teritoriu până la Nistru şi Marea Neagră, în acelaşi timp luptând cu incursiunile tătarilor din Hoarda de Aur şi împotriva ungurilor care încă nu se împăcaseră cu pierderea mărcii lor de răsărit.
Datele prezentate despre brodnici şi bolohoveni sunt ale istoricilor noştri adevăraţi din perioada interbelică ca şi Iorga, Ion Nistor, Alexandru Boldur sau Popa-Lisseanu. Ei şi-au făcut cerectările fără să poată avea acces în teren, pe atunci Uniunea Sovietică. Dar astăzi cine îi împiedică pe istoricii noştri să facă cercetări în Ucraina de astăzi, chiar împreună cu istoricii ucraineni? Poate doar dezinteresul.
Să vă dau un exemplu despre care vorbeşte Alexandru Boldur pe teritoriul de astăzi al Ucrainei:
„S-au păstrat până acum două linii de valuri de pământ. Primul aşa zis Zmiev val începe la Ecaterinopol (Kalnibolot) la o depărtare de 15 verste la sud de Zvenigorodca şi se întinde în direcţia sud-vestică alături de râul Gniloi Tichici, un afluent al Bugului, şi de satele Latâşcovo (jud Zvenigoroski), Sverdlicov, Nerubaico, Podvâscocoe, Nalivaico (jud Umanski) spre bug şi se termină la râul Codâma în judeţul Balta. Vorbind despre valul acesta, Barsov notează: Acest val putea să fie o întăritură de hotar a Ţării Bolohovenilor care în sec XII-XIII ocupa regiunea superioară a Bugului şi ale cărei hotare sud-estice trebuiau să treacă tocmai pe aici, cel puţin în perioada iniţială a existenţei acestei ţări.
Celălalt val de pământ numit de popor Troianov val se întinde, după Plater, în gubernia Podolscaia dela Nistru spre Sbruci, în judeţele Uşiţa, Kameneţ şi Proscurov, iar după Marczinski, începe în judeţul Uşiţa, trece prin judeţul Kameneţului şi continuă până la târgul Satanov (Satu Nou) pe Sbruci şi de acolo se întinde în Galiţia până la târgul Magherov. În unele locuri valul acesta are înălţimea între 3,5 şi 5,5 metri. În privinţa însemnătăţii acestui val, Schafarik scrie: Mărimea lui şi o mulţime de monede romane care au fost găsite lângă el mărturisesc clar că a fost ridicat de împăraţii romani. Marczinski de asemenea crede că el a fost construit pentru delimitarea graniţelor Daciei din porunca împăratului Traian, în preajma anului 106, şi aceasta este foarte verosimil.
Din cele ce preced ştim că hotarele Daciei nu se întindeau aşa de departe. De aceea siguranţa cu care se afirmă provenienţa romană a acestui val cunoscut sub numele de Traian nu are nici un temei. Dimpotrivă, avem motive să credem că acest val a fost făcut de brodnici pentru apărarea ţării lor împotriva ofensivei haliciene, întrucât graniţele acestei ţări coincid cu linia valului în mare parte a întinderii lui, iar pe cât nu coincid, valul arată, probabil, hotarele iniţiale ale acestei ţări. Era firesc ca brodnicii să-l numească acest val cu numele lui Traian, despre care trebuiau să aibă amintiri, emigrând de pe teritoriul fostei Dacii.”
Cred că este suficient de sugestiv.
Închei menţionând că hărţile deosebite prezentate aici, inclusiv cele trei tridimensionale, provin din cartea Kalka River 1223 apărută la Osprey Publishing, care conţine unele greşeli, dar am găsit la bibliografie şi doi români, respectiv Gheorghe Brătianu cu Reserches sur le commerce genois dans la Mere Noire au XIIe siecle (Paris, 1929) şi P. Diaconu cu Les Coumans au Bas-Danube au XIe et XIIe siecles (Bucarest, 1978).

Bibliografie:

Osprey Publishing, Kalka River 1223, Genghis Khan’s Mongols invade Russia
Al. Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a II-a, editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992
Cpt. Trofin Gh. Ion, Istoria militară în cadrul istoriei universale, vol II, evul mediu, Tipografia Lovrov, Arad, 1935
Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Cartea moldovenească, Chişinău, 1992
G. Popa-Lisseanu, Isvoarele istoriei Românilor, vol XII, Brodnicii, Tipografia Bucovina I. E. Torouţiu, 1938
N. Iorga, Brodnicii şi românii, Cultura naţională., Bucureşti, 1928
Academia Română, Institutul de Geografie - România, atlas istorico-geografic, Editura Academiei Române, 1996
         


                
                   













   
       
    


vineri, 19 octombrie 2012

Siria versus Turcia, încotro?



22.06.2012 Siria doboară un avion F-4 turcesc în largul coastelor Mediteranei 25.06.2012 Turcia avertizează Consiliul de securitate ONU că doborârea unui avion turc de către Siria reprezintă o ameninţare gravă asupra securităţii regionale
3.10.2012 Turcia ripostează cu artileria după ce cinci civili turci sunt ucişi de tiruri de mortiere dinspre Siria
4.10.2012 Parlamentul turc, în urma acestui incident, dă o rezoluţie prin care autorizează armata turcă să ducă acţiuni în afara graniţelor statului... ONU condamnă atacul sirian.
Pare a fi o numărătoare inversă spre un război inevitabil, dar întrebarea rămâne: va fi război între Turcia şi Siria? Mulţi analişti internaţionali numără deja secundele, dar întrebarea rămâne. Iar răspunsul este mai complex decât pare la prima vedere. Voi încerca să răspund şi să argumentez pe scurt această chestiune presantă la ordinea zilei, dar pentru a fi bine înţeles va trebui să fac o retrospectivă scurtă asupra ultimelor evenimente. Şi va trebui să încep de acolo de unde mulţi analişti îşi extrag concluziile, din păcate fără a percepe esenţa lucrurilor, respectiv de la revoltele arabe din 2011.



Un eşec anunţat?

În articolele scrise în perioada revoltelor arabe de anul trecut (Revoltele arabe, proteste şi război civil, Libia, dilema Occidentului şi oportunităţile Rusiei, Robert Gates, Libia şi NATO) insistam asupra unor aspecte pe care majoritatea analiştilor le neglijau, duşi de valul entuziasmului la vederea trezirii din amorţire a arabilor, cei care până la acea dată, deşi sunt vreo şapte sute de milioane, nu au reuşit să creeze un stat viabil şi funcţional, cu toate că stăpânesc teritorii şi ţări de la Oceanul Atlantic până în Asia Centrală, călăuziţi de religia lor islamică considerată de ei superioară celorlalte existente pe mapamond.
Pentru aceşti analişti occidentali, calea spre democraţie părea deschisă acestor state, parcursul lor spre democraţie părea inevitabil. mai mult, aceştia s-au şi avântat să facă fel de fel de prognoze din ce în ce mai fanteziste, de exemplu, dacă anul 2011 a fost anul revoluţiilor arabe, 2012 va fi cel al revoluţiilor slave, care ar urma să impună regimuri democratice în Ucraina, Belarus şi chiar şi în Rusia. Bineînţeles că nimic din ce au prevăzut nu s-a întâmplat, ba chiar şi soarta revoluţiilor arabe încă stă sub semnul întrebării, varianta democraţiei fiind cea mai puţin probabilă dintre toate. Ca să o spunem pe româneşte, arabii au scăpat de dracu şi au dat de mă-sa.
Revin cu ceea ce am spus încă din aprilie 2011 într-unul dintre articolele mai sus menţionate, când Gaddafi încă se menţinea la putere, despre tipologia şi evoluţia revoluţiilor în istorie.
Foarte rar cine începe o revoluţie o şi termină, de cele mai multe ori deznodământul unei revoluţii ia o direcţie total diferită faţă de cererile şi dezideratele iniţiale care au scos oamenii în stradă, gata să lupte şi să moară pentru idealurile anunţate şi proclamate ca şi programe ale respectivelor revoluţii. Istoria ne dă lecţii dure în acest sens, exemplele fiind nenumărate. Şi explicaţia este simplă şi logică, la declanşarea revoluţiei, toate grupurile sunt unite de ideea şi ţelul comun, răsturnarea dictatorului, a vârfului puterii, a tiranului. Toţi aderă la programul care are în capul listei acest suprem deziderat. Dacă revoluţia eşuează, rămâne doar amintirea romantică a încercării, a luptei disperate pentru realizarea ei, a liderilor învăluiţi într-o aureolă eroică de martiri, aşa cum a fost cazul revoluţiilor din 1848. Dacă reuşeşte, începe faza a doua, cea decisivă, a cursei pentru cucerirea puterii, pentru umplerea vidului de putere rămas în urma căderii dictatorului. Iar aici grupurile unite până ieri de idealul revoluţionar se despart şi încep cursa pentru putere, de cele mai multe ori violentă. Şi de obicei nu cei care încep revoluţia o şi încheie, puterea este cucerită nu de grupul cel mai numeros, ci de către cel mai hotărât, mai decis şi mai bine organizat, care aproape întotdeauna este cel mai lipsit de scrupule, chiar dacă la declanşarea revoluţiei reprezintă abia o minoritate (cazul bolşevicilor în revoluţia rusească din 1917).
De cele mai multe ori, rezultatul unei revoluţii este total diferit de idealurile care au declanşat-o, care au condus masele în luptă. Gândiţi-vă numai la revoluţia franceză din 1789, poate cea mai celebră revoluţie, care a continuat cu luptele interne dintre fracţiuni (girondini, iacobini şi alţii) reprezentată cel mai bine de către noul instrument de execuţie, ghilotina, pentru ca în final să eşueze în dictatura lui Napoleon şi apoi în restauraţia lui Ludovic al XVII-lea. De unde s-a pornit şi unde s-a ajuns? La fel, revoluţia iraniană din 1978 care l-a răsturnat pe şahul Reza Pahlavi a avut un program extrem de democratic, ca apoi să câştige partida fundamentalistă a ayatolahului Khomeini şi a teocraţilor islamişti care nu doresc să-şi mai amintească sau recunoască programul iniţial al revoluţiei din 1978. Exemplele pot continua, istoria este plină de ele, pe baza acestor date George Orwell a scris lucrarea sa alegorică intitulată Ferma animalelor.
Dar asta nu înseamnă că excepţiile nu există, cum a fost cazul revoluţiilor est-europene din 1989. Dar aici vorbim de cazuri fericite datorate unui complex de factori, cel esenţial fiind refluxul puterii sovietice care a permis Occidentului să vină cu principiile şi expertiza sa, astfel că traiectul acestor ţări a fost spre civilizaţia occidentală, de care oricum aparţineau până când, printr-un accident nefericit al istoriei, au fost deraiate de la calea lor normală de evoluţie. Şi noi am beneficiat de această expertiză şi a trebuit să urmăm nişte reguli pentru a putea adera la comunitatea occidentală de care ne simţeam legaţi, dar amintiţi-vă faptul că după revoluţie puterea a fost preluată tot de foştii comunişti, mai bine organizaţi şi motivaţi, transformaţi peste noapte în democraţi.
Dar despre ţările arabe ieşite din revoluţiile din 2011, soldate cu răsturnarea puterii, ce şanse au ele? Ce expertiză li se poate oferi, unde ar putea ele să adere? Ce tradiţie democratică au, din moment ce în toată istoria lor au trăit în cele mai represive regimuri? Şansele lor să treacă peste aceste impedimente sunt foarte reduse. Şi atunci, cine ar putea prelua puterea, dacă nu grupurile cele mai bine organizate şi motivate, care sunt aici cele fundamentaliste, ca şi Fraţii Musulmani în Egipt? Există o mare probabilitate ca regimuri fundamentaliste islamice să fie validate în aceste ţări tocmai prin alegeri libere, la fel cum noi i-am validat pe foştii comunişti prin alegeri libere în 1990. Există şi precedente pentru asta, în 1992 în Algeria alegerile au fost câştigate de fundamentalişti, dar rezultatul a fost anulat şi a urmat un război civil, sau în Palestina când Hamasul a fost validat în Gaza tot prin alegeri libere. Acum în Egipt puterea fost câştigată de către Fraţii Musulmani victorioşi în alegeri.
Din punctul meu de vedere nu este nicio problemă, fiecare popor va trebui să înveţe democraţia pe propria piele, în sensul că va trebui să trăiască cu ceea ce a votat. Şi noi am învăţat asta din greu, în anii 90, cu mineriade şi alte lucruri. Dar există un impediment, odată ce un grupul motivat şi organizat ia puterea, inclusiv prin alegeri libere, nu este prea dispus să o cedeze la termenul viitoarelor alegeri, de aici apare posibilitatea majoră ca să se transforme într-un regim cu nimic mai prejos, ba dimpotrivă, decât cel al tiranului răsturnat tocmai de revoluţia care l-a adus la putere. Gândiţi-vă la regimul comunist impus după revoluţia rusă din 1917, regim mult mai dur şi represiv decât cel al ţarului, sau de cel din Iran după revoluţia din 1978, mult mai dur şi represiv decât cel al şahului. Iar tentaţia de a păstra puterea câştigată este mare odată ce ai ajuns să controlezi toate pârghiile puterii fără un control din partea altor instituţii ale statului. Lordul Acton spunea că puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut. Perfect adevărat, în cazul ţărilor arabe nu există un control al altor instituţii asupra puterii, nu are cum din moment ce nu există vreo tradiţie în acest sens. Şi chiar dacă ar fi create astăzi, nu au cm să devină efective într-un timp atât de scurt, instituţionalizarea fiind un proces de durată. Mă refer aici la viabilitatea instituţională, deoarece este logic şi normal ca o instituţie care are o vechime de o sută de ani să aibă mult mai mari şanse să existe şi să fie eficientă anul viitor faţă de una care există abia de un an. Iar aici nu cred că ar fi termene de comparaţie.
La aceste considerente universal valabile, în cazul particular al ţărilor arabe mai trebuie adăugat complexul de relaţii tensionate din interiorul fiecăreia, datorat mozaicului divers etnic, sectar, religios şi tribal, fiecare dintre aceste state având un trecut bogat de violenţe interne şi potenţial de dezvoltare viitoare pe măsură. De cele mai multe ori, singurul fapt care a ţinut statul unit a fost chiar tiranul mult hulit, care a făcut-o, cum altfel decât cu o mână de fier. Deci, viitorul revoluţiilor arabe, cel puţin pe termen scurt, este destul de imprevizibil.

Siria

Vine acum cazul Siriei, cu un război civil în plină desfăşurare de un an şi jumătate, soldat cu mai bine de 33000 de morţi, după estimările cele mai optimiste. Oraşele importante Homs, Hama, Alep şi chiar capitala Damasc sunt scena luptelor cumplite şi ale bombardamentelor artileriei, rezultând zeci de mii de refugiaţi care fug din calea luptelor.

Siria rămâne o nucă tare, s-a dovedit că este greu de abordat din mai multe motive. În primul rând, conducătorul este preşedintele Bashar al-Assad, fiul fostului preşedinte Hafez al-Assad, transferul de putere făcându-se de la tată la fiu în tradiţia unei monarhii dinastice, nu ca şi în cazul unei republici, aşa cum se pretinde Siria. Un exemplu identic îl conferă moştenirea puterii în Coreea de Nord. Tatăl lui Bashar, Hafez al-Assad, a condus ţara cu o mână de fier impunând-o ca şi o forţă în Orientul Mijlociu, în ciuda înfrângerilor din războaiele cu Israelul din 1967 şi 1973. S-a confruntat şi el cu o rebeliune condusă de Fraţii Mulsulmani în oraşul Hama în 1982, reprimată cu violenţă şi având drept rezultat între 10000 şi 25000 de morţi. A murit în 2000 lăsând statul pe mâna fiului său.
Războiul civil la care suntem martori a pornit ca şi revoluţiile arabe din martie 2011 şi în aceea şi perioadă, prin protestele a mii de oameni asupra cărora forţele de represiune au deschis focul. Represiunea s-a extins, protestele la fel, dar au apărut şi grupări antiguvernamentale care au început lupta deschisă împotriva trupelor siriene fidele lui Bashar al-Assad. De aici s-a ajuns la un război civil în toată legea, război care continuă şi astăzi cu violenţă crescută. Oponenţii lui Assad s-au grupat în fracţiuni armate antiguvernamentale, cea mai importantă fiind Armata Siriană Liberă (ASL). la aceste grupări s-au raliat, ca şi în cazul libian anterior, mulţi dezertori din armata siriană, inclusiv ofiţeri de rang înalt (cum ar fi generalul de brigadă Manaf Tlass la 6 iulie 2012), chiar şi politicieni din partidul Baath (cum ar fi ambasadorul sirian din Irak, Nawaf Fares, la 11 iulie 2012, sau chiar primul ministru sirian Riyad Hijab, la 6 august) ce conduce Siria de decenii. Într-un fel, este logic să se întâmple asta, şobolanii părăsesc nava pe cale de a se scufunda, dar mai este ceva. Assad şi apropiaţii săi din posturile cheie fac parte din secta alawită (11% din populaţie), dar forţele armate sunt sunnite, ca şi majoritatea populaţiei (71%). Dar nu numai de aici apar dezertările, la fel s-a petrecut şi în Libia când unii dintre apropiaţii lui Gaddafi au schimbat părţile. Problema este că nici cei care au trecut de partea opoziţiei nu au un trecut curat, ca să fie în anturajul preşedintelui şi la conducere trebuiau să fi fost părtaşi la multe abuzuri comise de-a lungul îndelungatului mandat al familiei Assad.
Trebuie să înţelegem din start că dictatorii cu un trecut îndelungat la conducerea ţării nu vor renunţa de bună voie la putere şi vor lupta până la ultima picătură de sânge a fidelilor lor pentru a şi-o menţine. Aşa au făcut şi Gaddafi, şi Saddam Hussein, şi Nicolae Ceauşescu.
Rusia şi China continuă să-l susţină pe Bashar al-Assad şi să se opună oricărei intervenţii străine, chiar dacă violenţele sunt în creştere şi luptele s-au intensificat chiar în capitala damasc încă de la mijlocul lui iulie anul acesta.
Luptători din Armata Siriană Liberă
sursa www.guardian.co.uk

O lovitură grea dată regimului sirian a constituit-o la 18 iulie asasinarea printr-un atac sinucigaş a cumnatului lui Bashar, generalul Assej Shawkat, a şefului comitetului de criză, generalul Hassan Turkomani, a ministrului apărării, generalul Daoud Rajiha şi a ministrului de interne Mohamad Ibrahim al-Shaar, precum şi rănirea directorului securităţii naţionale Hisham Ikhtiar.
Explozia de la 18 iulie care a ucis oficialii sirieni 
 
O îngrijorare crescândă apare asupra potenţialei folosiri de către regim a armelor chimice împotriva insurgenţilor. Luptele continuă.

De ce Siria nu este Libia

În sensul că de ce nu s-ar putea aplica aceeaşi reţetă ca şi în Libia, o campanie de bombardamente NATO care să ducă la cedarea de către Bashar al-Assad. Nu este aşa uşor din mai multe motive. În primul rând, Siria este o ţară mai mare, mai populată (22 milioane locuitori), cu un relief variat, făcând eficacitatea unei serii de bombardamente mai dificil de realizat. Spre deosebire, în Libia, o ţară cu 5 milioane de locuitori, luptele s-au dat doar pe fâşia îngustă de litoral pe care sunt plasate principalele oraşe, cu cât mergi mai la sud găseşti doar deşert. Din acelaşi motiv în al doilea război mondial, luptele dintre armata britanică şi Afrikakorps al lui Rommel s-au dat tot pe îngusta fâşie de litoral.    
În schimb, Siria are un relief variat care include munţi înalţi până la 2814 metri (muntele Hermon, la graniţa cu Libanul), chiar şi un lanţ numit Jebel Druze în partea de sud. Mai există valea Bekaa, unde se antrenau terorişti, greu de controlat şi supravegheat. Numai de aici ne dăm seama de dificultatea unei campanii aeriene eficiente, de câte resurse ar fi nevoie pentru a forţa un rezultat favorabil, asta în condiţiile în care pentru a obţine acelaşi rezultat în Libia, zonă de acţiune mult mai restrânsă şi mai accesibilă, cu bazele aeriene aliate apropiate, a fost nevoie de o campanie aeriană de aproape patru luni (gândiţi-vă la Kosovo în 1999, de ce anvergură au fost bombardamentele şi ce durată pentru a obţine rezultate discutabile). Se mai adaugă şi vecinătatea Iranului, care ar privi cu ostilitate o campanie de bombardamente în imediata vecinătate a graniţelor sale, tocmai împotriva singurului stat aliat al său din regiune. Riscuri pe care NATO nu avea cum să şi le asume.
Damascul în flăcări

Se mai adaugă şi complicaţia din cadrul Consiliului de Securitate al ONU, în care Rusia şi China, membre permanente, s-au opus oricărei rezoluţii oricât de uşoare, de genul unor sancţiuni împotriva Siriei, de fiecare dată când acest Consiliu s-a reunit pe această temă. În cazul Libiei, Rusia şi China s-au abţinut, făcând posibilă rezoluţia ONU care autoriza măsuri şi lovituri aeriene pentru „protecţia civililor”.
Mai sunt şi alte aspecte care determină o astfel de reacţie din partea Rusiei şi Chinei, respectiv faptul că Siria le este aliată în noul context geopolitic creat în ultimii ani. Despre ce este vorba, odată cu disoluţia Uniunii Sovietice în 1991 (cea mai mare catastrofă geopolitică după părerea lui Vladimir Putin), împărţirea lumii între blocuri create pe baze ideologice s-a încheiat odată cu căderea comunismului. Era ideologică s-a sfârşit, dar nu şi împărţirea în blocuri. Aceste blocuri nu mai sunt ideologice, socialism versus capitalism, ci de altă natură, democraţii versus autocraţii (pentru mai multe amănunte vezi Noua eră Putin). Iar Siria se înscrie în categoria a doua, mai mult, nu autocraţie, ci o organizare mai calificată, dictatură. Iar Rusia şi China susţin astfel de regimuri ca şi o contrabalansare la avansul democraţiei susţinute de vest, liderilor lor convenindu-le de minune situaţia lor actuală, o autocraţie în care să asigure stabilitatea şi o dezvoltare economică în care nu pot fi traşi la răspundere pentru furtul din banul public, astfel dezvoltându-se o elită cleptocratică pe principii mafiote. Iar această elită de la conducere va face totul pentru prezervarea puterii şi protejarea aliaţilor. Au greşit cu Libia, dar nu vor să repete aceeaşi greşeală cu Siria sau cu Iranul.
În cazul Rusiei mai este o componentă particulară. În Siria, la portul Tartous, Rusia are singura bază navală din Marea Mediterană, iar pierderea ei în cazul unei schimbări la Damasc echivalează cu un recul geopolitic de mare importanţă. Nu trebuie uitat efortul Rusiei pe lângă clienţii ei foste republici sovietice din Asia Centrală pentru a forţa închiderea bazelor americane de aprovizionare din jurul Afghanistanului, ca şi cele din Uzbekistan sau Kirghistan.
Dar mai este şi aspectul economic şi militar, Siria fiind un client fidel al Rusiei în materie de armament şi furnituri militare. Tocmai acest aspect este de analizat, ţinând cont de transporturile ruseşti de armament în folosul regimului lui Bashar al-Assad de la începutul războiului civil din martie 2011. Siria are contracte de miliarde de dolari pentru armament rusesc, se vehicula că ar dori şi achiziţia sistemelor antiaeriene S-400. În schimb, insurgenţii sunt înarmaţi de ţările din liga arabă în frunte cu Arabia Saudită. În timp ce ONU face eforturi spre o soluţie negociată, iar vestul susţine că Bashar al-Assad şi-a pierdut legitimitatea deoarece a tras în propriul popor şi trebuie să plece, Rusia şi China exclud o astfel de posibilitate.
Rusia, pe lângă sprijinul diplomatic, este activă în a arăta susţinerea regimului sirian şi prin demonstraţii de forţă, cum ar fi escalele navelor militare din flota sa în portul Tartous, tocmai pentru a-şi demonstra determinarea în susţinerea regimului al-Assad. Dar tocmai aceste demonstraţii au avut darul să arate de fapt starea adevărată a flotei ruseşti (citez din articolul meu Transnistria şi anul geopolitic 2012):
Este ca şi imaginea flotei militare ruse în portul sirian Tartous, impunătoare de la distanţă, dar găunoasă pe măsură ce te apropii. Singurul portavion rusesc, Amiral Kuznetzov, a sosit la 8 ianuarie 2012 în portul sirian, însoţit de fregata Amiral Chabanenko, remorcherul Nikolai Chiker şi trei mici vase cisternă. Această flotă a plecat din Severomorsk, lângă Murmansk, la începutul lui decembrie. În Marea Mediterană li s-a mai alăturat un vas cisternă şi corveta Mudri, din flota de Baltica, precum şi corveta Ladni din flota Mării Negre. La Tartous, flota rusă a încărcat alimente, apă şi combustibil. Doar Chabanenko, Ladni şi cisterna Lena au acostat, portavionul Kuznetzov fiind prea mare şi rămânând ancorat mai în larg.  La 10 ianuarie flota rusă a părăsit apele siriene, Ladni spre Sevastopol, iar portavionul Amiral Kuznetzov înapoi spre Severomorsk.
Aceasta este imaginea de la distanţă, dar dacă ne apropiem puţim, vom vedea că portavionul Kuznetzov de 60000 de tone are capacitatea de a duce până la 50 de aparate de luptă, 26 cu aripă fixă (avioane) şi restul elicoptere, mai puţin decât jumătate din capacitatea unui portavion american de clasa Nimitz. La Tartous, Kuznetzov a avut doar opt avioane Su-33 şi două elicoptere Ka-27S pentru căutare-salvare, poate în cazul în care s-ar fi pierdut vreun Suhoi. Dar nu avea deloc Ka-27RLD, elicoptere radar de avertizare timpurie (early warning), fără de care întreaga flotă era practic legată la ochi.
Îi lipseau cu desăvârşire şi elicopterele Ka-27PLO, cu capacităţi de luptă antisubmarin, poate că amiralii ruşi considerau că fregata ASW Amiral Chabanenko era suficientă pentru a asigura protecţia întregului convoi. Agenţiile arabe de presă au anunţat că un submarin american a trecut prin canalul Suez din Marea Roşie în Marea Mediterană, deci în apropierea coastelor siriene, cam cu două săptămâni înainte de sosirea flotei ruse la Tartous. În mod sigur, intenţia era de a supraveghea flota şi probabil pentru a înregistra şi cataloga zgomotele motoarelor navelor componente, o modalitate foarte exactă de a urmări submarinele şi navele pe întreg globul. Americanii au o astfel de bază de date încă din timpul Războiului Rece, care se actualizează periodic cu ajutorul senzorilor plasaţi pe fundul oceanelor pe rutele de acces ale navelor militare. Unul din culoarele obligatorii de trecere pentru submarinele sovietice era prin Marea Nordului, între Islanda şi Marea Britanie. Senzorii plasaţi pe fundul apei înregistrau zgomtul motoarelor la fiecare trecere, catalogau şi făceau comparaţii, în urma faptului că fiecare motor de submarin sau navă militară mai mare are un zgomot distinctiv unic, întocmai ca şi amprentele digitale sau vocale la oameni. Astfel, dacă un submarin american înregistrează un zgomot de motor undeva în Oceanul Pacific, prin comparaţie cu baza de date poate şti nu numai cui aparţine nava, ci şi numele ei.
Dar nu cred că merită efortul de a înregistra motorul portavionului Amiral Kuznetzov, care oricum cred că este demult în baza americană de date.  Acesta poate fi folosit ca şi imaginea flotei ruse, respectiv a diferenţei dintre ceea ce doreşte Putin şi realitate. Construcţia lui a început în 1982 şi era 70% terminată în 1989. A navigat prima dată în 1991, nefinalizat, a primit avioane la bord în 1993, dar a devenit operaţional în 1995. Începând cu 1996, a petrecut mai bine de şase ani în reparaţii în trei şantiere diferite, deci 40% din activitate. Motorul principal s-a defectat de nenumărate ori în decursul activităţii, prezenţa remorcherului Nikolai Chiker în flota rusă explicându-se astfel, în cazul unei defecţiuni, portavionul urmând să-şi continue călătoria remorcat. Odată ajuns în februarie în port, portavionul Amiral Kuznetzov va fi dezarmat şi va începe un program de reutilare şi reechipare programat să dureze până în 2017 sau chiar mai târziu, dacă va fi terminat vreodată. Astfel, rachetele antinavă supersonice SSM P-700 Granit din sistemul de armament al portavionului nu se mai fabrică. Nu se mai fabrică nici Su-33, aviaţia portavionului urmând să fie înlocuită cu Mig-29K, versiunea navală a Migului, în urma unei comenzi din India de 16 bucăţi, prin suplimentare ar ieşi un cost mai mic pe bucată decât în cazul Su-33.
Pentru a ilustra şi mai bine dezastrul naval în care se zbate flota militară rusă, ca printr-o ironie, un submarin strategic rus clasa Delta 4, Ecaterinburg, a luat foc într-un doc uscat din Murmansk la 29 decembrie. Ecaterinburg se afla la reparaţii când a izbucnit incendiu, cel mai probabil din neglijenţă. Din fericire nu erau la bord torpile sau rachetele nucleare SS-N-23 (16 bucăţi) submarinul Delta 4 fiind unul dintre cele şase care asigură descurajarea nucleară până la intrarea în serviciu a noilor submarine clasa Borei care ar urma să fie armate cu rachetele Bulava. Reactorul nuclear era şi el oprit, evitând astfel un nou Cernobâl sau Fukushima. Dar incendiul a afectat carcasa exterioară şi camera torpilelor, precum şi sonarul care a fost totalmente distrus. 
Cam asta este situaţia flotei ruse actuale, care nu mai impresionează multă lume, de aceea consider că tentativa de demonstraţie de forţă a fost total contraproductivă în cazul Siriei. Vladimir Putin a hotărât să pompeze noi sume de bani, ca şi în cazul armatei în general, pentru a reveni la vechea glorie imperială, păşind pe urmele Uniunii Sovietice. Dar astăzi, în condiţiile actuale, pe un astfel de drum, are şanse mai mari să o ia pe calea Uniunii Sovietice în momentul dezintegrării sale, 1989-1991.
Nave ruseşti în portul Tartous

Revenind la ziua de astăzi, amintesc de transporturile de arme ruseşti către Siria de la începutul războiului civil. La 16 iunie 2012, organizaţiile umanitare şi presa occidentală a dezvăluit faptul că la 26 mai nava rusă Profesor Katzman a descărcat un transport de armament destinat regimului sirian în portul Tartous. Compania rusă proprietară a navei, Universal Cargo Logistic Holdings, a respins acuzaţiile, iar ministrul de externe rus Serghei Lavrov, a declarat că a fost vorba de completări ale contractelor semnate în avans şi achitate deja. Trei zile mai târziu, la 19 iunie, unei nave ce se îndrepta din Rusia spre Siria, MV Alaed, i s-a retras asigurarea de către Standard Club din Londra. Nava a trebuit să facă cale întoarsă în Rusia, pentru a-şi face o nouă asigurare. Nava era proprietatea unei firme ruseşti, FEMCO, şi era înregistrată la Curacao, Antilele Olandeze, şi transporta elicoptere de asalt şi alte arme către Siria. Şi-a continuat apoi drumul, autorităţile ruse susţinând din nou că era vorba de armament deja contractat şi achitat de Siria înainte de instituirea embargoului de către Uniunea Europeană. Au mai fost raportări privitoare la livrări de armament cu prilejul diferitelor escale în portul Tartous ale navelor ruseşti.
Chiar recent, la 10 octombrie 2012, în contextul acutizării situaţiei de la graniţa turco-siriană care s-a soldat cu schimburi de focuri şi tiruri de artilerie, Turcia forţează să aterizeze la Ankara un avion comercial rusesc cu destinaţia Siria şi anunţă că acesta transporta muniţii pentru regimul sirian al lui Bashar al-Assad.

Motivaţiile Turciei

Dacă în cazul Siriei interesul este clar, un război regional limitat i-ar prinde bine regimului, în sensul că ar ralia populaţia contra duşmanului extern şi ar forţa o atitudine mai deschisă din partea aliatului rămas, Iranul, care îşi vede periclitat nu numai aliatul, ci şi legătura cu organizaţia Hezbollah din Liban pe care o sponsorizează direct, în cazul Turciei motivaţia implicării în acest conflict pare mai bizară.
De la deteriorarea relaţiei privilegiate din trecut cu Israelul în urma intervenţiei acestuia în transportul umanitar (declarat ca atare) către palestinienii din Fâşia Gaza, intervenţie soldată cu morţi şi răniţi, poziţia Turciei a fost cea de a se afirma ca şi un lider regional al Islamului, deci, în mod normal, ar fi fost de aşteptat ca să sprijine cumva regimul sirian împotriva a ceea ce organizaţiile fundamentaliste numesc destabilizarea occidentală sau cruciată.
Dar Turcia se comportă altfel, acţionând decisiv şi ameninţând cu războiul vecinul său sirian, cu toate că zeci de mii de refugiaţi sirieni şi-au găsit adăpost în zona de graniţă dintre cele două ţări.
Aspectul care se scapă multora din vedere şi este considerat esenţial de către turci este problema kurdă. Kurzii ocupă un spaţiu compact aflat pe teritoriul a patru state, Turcia, Iranul, Irakul şi Siria, practic zona de confluenţă a celor patru ţări. Chiar dacă acestea s-au duşmănit în decursul istoriei, mai ales în perioada recentă, au avut un scop comun, şi acesta este persecutarea şi exterminarea kurzilor care îşi cer dreptul la existenţă naţională, chiar dacă uneori îi susţineau pe rebelii kurzi dintr-un stat contra guvernului, în final se întorceau împotriva lor. O atitudine complexă şi ciudată faţă de un popor care l-a dat pe cel mai mare erou militar al Islamului, mă refer la eliberatorul Ierusalimului de sub cruciaţi, kurdul Salah ad-Din sau mai bine cunoscut sub numele de Saladin.
Kurzii sunt supuşi unui regim draconic în cazul în care se revoltă şi o fac destul de des. Saddam Hussein i-a exterminat inclusiv cu arme chimice, respectiv gaze de luptă, fiecare din cele patru state mai sus menţionate a purtat adevărate campanii militare împotriva lor, iar Turcia nu face excepţie.
Cazul Abdulah Ocalan, lider fondator al PKK (Partidul Muncitoresc din Kurdistan) responsabil de peste 40000 de morţi în timpul conflictului din anii 80, este simptomatic în ce priveşte atitudinea faţă de kurzi. Până în 1998, Ocalan se afla în Siria (vedem aici o susţinere a kurzilor turci de către regimul sirian în scopuri politice), dar este nevoit să plece în urma presiunilor turce împotriva Damascului. Este capturat în Kenya la 15 februarie 1999 de către serviciile secrete turce şi adus în ţară, unde risca pedeapsa cu moartea. La presiunea UE, care a ameninţat Turcia cu anularea negocierilor pentru aderare, este condamnat la detenţie pe viaţă. Vedem aici cât de importantă este problema kurdă în Turcia, dacă această ţara a riscat negocierile de aderare doar pentru a-l pedepsi cu moartea pe unul dintre liderii kurzi.
Un alt exemplu sugestiv mi se pare atitudinea Turciei în 2003, la declanşarea invaziei Irakului de către americani. La solicitarea SUA, care dispune de baze militare în Turcia, dintre care cea mai importantă este cea aeriană de la Incirlic, Turcia refuză deschiderea unui front în nord, de pe teritoriul ei, care ar fi facilitat căderea rapidă a regimului de la Bagdad, silindu-i pe americani şi britanici să folosească o singură cale de invazie, dinspre sud, din Kuweit. Relaţiile militare dintre cele două ţări s-au deteriorat, încă o dată înţelegem importanţa problemei kurde care i-a făcut pe turci să întoarcă spatele celui mai puternic aliat. Fiindcă în acelaşi timp, parlamentul turc a aprobat armatei turce să treacă graniţa cu Irakul pentru a-i combate pe kurzi pe teritoriul irakian (conform constituţiei turce, nu pot fi deplasate trupe în afara graniţelor fără avizul parlamentului de la Ankara). Nu i-a lăsat pe americani, dar le-a dat liberi militarilor ei. Este logic, odată cu căderea regimului de la Bagdad, zona nordică, cu o populaţie preponderentă kurdă, a devenit practic autonomă după căderea regimului draconic irakian. Aici a apărut un fief puternic al kurzilor, beneficiari şi ai terenurilor petrolifere din zona Mossul. O chestiune de timp până ce aceşti kurzi eliberaţi de tiranie au devenit un fel de reper şi susţinători ai kurzilor ce trăiesc pe teritoriile Siriei, Turciei şi Iranului. Iar împotriva acestora Turcia îşi trimite periodic armata peste graniţa irakiană, în ciuda americanilor.
Transportoare blindate turceşti îndreptându-se spre graniţa siriană

Iar prin atitudinea sa actuală faţă de Siria, Turcia tocmai asta încearcă să împiedice, un nou fief kurd în nordul Siriei născut din vidul de putere ce ar urma căderii previzibile a regimului Bashar al-Assad. Pentru asta agită posibilitatea războiului, să aibă din timp concentrate forţele care să ocupe nordul Siriei pentru a împiedica crearea unei noi zone kurde care să-i ameninţe cu secesiunea sudul populat masiv de kurzi. Iar pentru această operaţiune ce ar urma imediat ce regimul de la Damasc scapă puterea din mână, parlamentul turc şi-a dat deja aprobarea.                    
           




sâmbătă, 6 octombrie 2012

Vânătorii de munte în Caucaz (II) Asaltul



„Să fi fost de început cu Divizia de Cremene a generalului Ion Dumitrache înseamnă mai mult decât orice hristov de vitejie, înseamnă mirul norocului odată cu harul eroic”
Mareşal Ion Antonescu, iunie 1943

Acest articol despre eroismul vânătorilor de munte români în al doilea război mondial este continuarea Vânătorii de munte în Caucaz (I) și se leaga de un alt articol numit Un crâmpei din epopeea vânătorilor de munte, precum și de documentarul Memoria Veteranilor. Episodul 1.

Lichidarea capului de pod Saiukova


Divizia 2 Munte a stat pe poziții de apărare pe Baksan, asigurând flancul german și respingând desele atacuri sovietice până la 19 octombrie 1942, facilitând astfel ofensiva germană în capul de pod de la Mozdok, între Terek și Groznâi. Din 23 septembrie divizia a intrat sub comanda directă a Armatei 1 Blindate von Kleist, iar acum, din 19 octombrie, se reia avansul românilor care va culmina cu marea bătălie de la Nalcik. Unele elemente ale diviziei erau angajate în acest proces de mai devreme, curățând inamicul dintre Gudelen și cota 1445, apoi localitatea Saiukova și importanta înălțime Kara-Kora, care domina regiunea diviziei și unde inamicul amplasase un observator.

O mică paranteză despre Saiukova şi capul de pod sovietic de aici, de la nord de râul Baksan. Iniţial, trupele germane au încercat să-l lichideze şi să cucerească intrândul sovietic, dar au eşuat în mai multe rânduri. Germanii au fost înlocuiţi de vânătorii de munte români, care au decis să-i arunce pe sovietici din capul de pod, ţinând cont de dificultăţile pe care le-ar întâmpina operaţiile militare ofensive viitoare cu existenţa unui astfel de ghimpe în coastă. Decizia a fost corectă, şi s-a trecut la executarea ei în ziua de 16 octombrie 1942.


De menţionat faptul că în tot cursul lunii septembrie, prin lupte grele, germanii au încercat să cureţe capul de pod sovietic, fără rezultat. Toate atacurile lor au fost respinse, poziţia fiind socotită inexpugnabilă. Până la urmă, aceasta era şi una din cauzele deciziei de a retrage capul de pod românesc realizat la sud de Baksan prin cucerirea cotei 910, în luna august (vezi Vânătorii de munte în Caucaz (I)). Teptat, din a doua jumătate a lui septembrie, a început înlocuirea germanilor cu români în vederea asaltului decisiv, în principal cu Batalionul 7 VM. S-a format astfel detaşamentul român Weschny Kurkushin, comandat iniţial de căpitanul Maxim Constantin, apoi din 10 octombrie de căpitanul Florea Dumitrescu. Acesta beneficia de rapoartele cercetaşilor, precum şi de fotografiile aeriene luate de aviaţia germană. Într-adevăr, poziţia era extraordinar de bine întărită, ocupa o înălţime dominantă sub forma unei palme cu o culme principală perpendiculară către sud, spre râul Baksan, de la care porneau trei culmi secundare paralele cu râul, mărginite de vâlcele cu o bogată vegetaţie. Prima culme era ocupată de români, următoarele două de sovietici, bine întăriţi în teren cu tranşee şi cazemate. În 16 octombrie aviaţia germană îl informează pe căpitanul Dumitrescu despre mişcări de trupe în sector. Iniţial s-a crezut că era vorba de pregătirea unui atac rusesc care ar fi putut periclita flancul şi spatele diviziei, dar după capturarea a doi prizonieri s-a aflat că era vorba doar de schimbarea trupelor sovietice din sector. O ocazie pe care căpitanul Florea Dumitrescu nu avea cum să o scape, era momentul în care noii veniţi încă nu erau familiarizaţi cu frontul, iar asta nu putea fi decât în dezavantajul inamicului. Detaşamentul va trece la acţiune, dar folosind la maxim surprinderea şi infiltrarea, altfel cucerirea poziţiei sovietice caracterizate ca şi inexpugnabilă s-ar fi putut face doar cu multe jertfe din partea eroicei Divizii 2 Munte române.

În 16 octombrie trece la atac în flanc Batalionul 8 VM, dau cuvântul jurnalului lui Mihai Bălaj, folosit şi în articolul precedent:

… ceaţa se ridică, iar plutonul este oprit de un puternic foc de arme automate inamice. Sublocotenentul rezervist Popârda V atacă cazematele ruseşti plasate pe boturile de deal Nord Saiukova reuşind cu ajutorul tunurilor anticar şi brandurilor să distrugă 4 cazemate omorând şi rănind 20 de ruşi şi un comisar. Înaintarea slt Popârda a fost oprită pentru un timp de unităţile ruseşti care au venit din sectorul Bat 8 VM în ajutorul celor atacaţi de Comp a 2-a. Au tras batalionul căpitanului Pănuş, apoi tunurile a.c., brandurile care au redus la tăcere cazematele din faţa Bat 8. La orele 10 se continuă atacul. Se cuceresc cazemată după cazemată, la grenadă, de către slt Popârda şi plutonierul Botezatu. Se porneşte spre sat ajungându-se la Baksan, după ce în sat sunt reduse la tăcere cuiburile de arme automate. Rezultatul final, 60 prizonieri, 3 puşti a.c., 2  aruncătoare de 55mm, 1 mitralieră germană, 9 cazemate. Lt Stoicuţa şi slt Popârda au plănuit atacul cu două săptămâni înainte. Cunoşteau sistemul de apărare inamic în amănunt cu dispozitivul forţelor din faţă. Acesta din sondajul (raidul) executat în 2 octombrie, din declaraţiile prizonierilor şi din observare zilnică. Acţiunea a fost de mare importanţă pentru linia noastră, precum şi pentru faptul că toată acţiunea s-a făcut fără pierderi. (de aici deducem ce fel de pregătire aveau vânătorii de munte români, dar vom vedea asta şi mai departe). Dl comandant al Grupului apreciind curajul ofiţerilor şi ostaşilor, i-a citat prin ordin de zi.
A doua zi: Spre Gundelev, acţiune mare. Germanii au ocupat înălţimea Kara-Kora. Acolo e şi bat 7 VM. Pentru cucerirea Gundelevului s-au dat multe lupte. Aici Mihai Bălaj greşeşte, este normal, el fiind în sectorul Bat 10 VM. Înălţimea Kara-Kora a fost ocupată numai de către Bat 7 VM, după cum vom vedea în continuare.

Contraatacul ruşilor împotriva Bat 10 VM este deosebit de puternic, inclusiv cu tancuri. Iată ce spune Mihai Bălaj (21 octombrie), după un bombardament puternic sovietic:
(...) La orele 13.45 3 tancuri apar în dreptul plutonului 3 (slt Botezatu). Aceste 3 tancuri, la un moment dat, ocolind panta abruptă nord Saiukova, urcă şi apar pe boturile cu porumb (cu cazematele) cu încă 3 tancuri (deci 6), care au venit pe viroagă şi nu au fost observate până în ultimul moment.  În urma acestor tancuri atacă cca 2 companii, iar în sectorul Botezatu o companie. Lupta este dîrză. Compania 2 azvârle cu toate armele un foc năpraznic asupra inamicului. Artileria (căpitanul Pănuş) trage foarte eficace. la ora 14.40 4 din cele 6 tancuri sunt scoase din luptă de tirul precis al sergentului-major Rotaru, comandantul tunului anticar. Cu toate acestea, ruşii continuă atacul cu infanteria, sprijiniţi puternic de artilerie. La orele 18.30 inamicul se găsea la 400 m în faţa poziţiei noastre. De remarcat faptul atacul inamic s-a dezlănţuit numai în sectorul companiei a 2-a, bombardamentul de artilerie are intensitate numai în sectorul acestei companii. Am avut 1 mort şi 7 răniţi. La ruşi morţii sunt cu zecile, iar de răniţi geme porumbul prin care ne-au atacat. Ruşii au încercat să ancoreze cele 4 tancuri distruse însă nu au putut. Tancurile erau de provenienţă americană. Peste noapte ruşii au atacat cu ultima companie, a şasea. Cinci companii au atacat la ziuă. Dimineaţa, în faţa poziţiei zăceau cadavrele cu zecile, printre care şi acela al comandantului de regiment, un locotenent colonel. Tot la 50 m era mort şi un locotenent, comandant de companie. Ordonanţa lui s-a predat dimineaţa nouă, aducând toate regulamentele şi schiţele stăpânului său. Era un uzbek, cu înfăţişare pe care n-am mai văzut-o decât în manualele de geografie. Au atacat kazahi, uzbeci, ruşi.
Deci, ajutorul occidental sub formă de arme, armament, muniţii, subzistenţă, ajunsese şi în Caucaz. De menţionat este faptul că acest ajutor a continuat şi în 1945, când sovieticii şi aliaţii concurau pentru a ocupa o bucată cât mai mare din Europa, şi se pare a că a continuat şi după căderea Berlinului, în speranţa de a-i arunca pe ruşi contra japonezilor. Orbirea politică a liderilor occidentali care au permis astfel indirect apariţia a ceea ce mai târziu Winston Churchill va numi Cortina de Fier era evidentă. Nu degeaba, mai târziu, acelaşi Churchill va recunoaşte că au ucis porcul mai slab.
Mai târziu, văzând efectivele germane care au venit să-i schimbe în vederea trecerii românilor pe direcţia de ofensivă spre Nalcik, Mihai Bălaj îşi exprimă îndoiala că aceşti germani vor putea face faţă (22.10.1942): (...) Abia mâine seară îi vom lăsa singuri. Sunt plini de noroi şi şi foarte obosiţi de drum. Sunt şi îngrijoraţi. Ei sunt infanterie de coastă şi nu-şi închipuie dacă vor putea ţine sectorul unor trupe de munte. Au sosit aici fără muniţie. Maşinile lor au rămas în pantă, nu au putut urca. Am trimis căruţele noastre să le aducă muniţia. Ne sfidează ei când, pe drumul bun, trec pe lângă noi, aruncându-ne praful în nas, dar iată că sunt vremuri când căluşeii noştri fac mai mult decât maşinile lor. Cum au sosit, s-au aşezat jos. Au stat aici în spatele poziţiei până le-a venit muniţia. Plutonierul Bădărău le-a făcut friptură şi le-a tăiat câteva pâini. Erau sleiţi de foame. Da, omenia soldatului român şi dispreţul celui german, care în timpul retragerii de la Stalingrad tăia degetele cu baioneta sau le zdrobea cu patul puştii românilor care încercau să se agheţe de camioanele lor ce se fugeau cu viteză! Sunt lucruri şi fapte care trebuiesc spuse!         
Cu adevărat internetul este o mare sursă de informare, facilitând legăturile între oameni care nu s-au văzut şi nu s-au cunoscut vreodată. Astfel, după apariţia articolului precedent, am avut şansa să iau legătura cu o stimată doamnă, nepoata generalului (r) Dumitru Teodorescu pe front parcurgând ierarhia de la sublocotenent la căpitan şi decorat cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a, doamnă care mi-a semnalat memoriile unchiului său, (din care voi cita în continuare) ofiţer în cadrul Bat 7 VM, fost comandant al locotenentului Botiş Volumiu, cel imortalizat în documentarul de mai jos. 

Îi dau cuvântul lui Dumitru Teodorescu, care în memoriile sale îl citează pe căpitanul Florea Dumitrescu, alături de care a scris această parte referitoare la luptele din capul de pod de la nord de Baksan, de la Saiukova:
Singura posibilitate de pătrundere în această poziţie foarte întărită era o abordare pe flancuri, prin râpele şi pantele abrupte acoperite de vegetaţie, o infiltraţie continuă pentru a ajunge în spatele liniilor de apărare duşmane. Aceasta a fost hotărârea comandantului Detaşamentului, căpitanul Florea Dumitrescu. Fixarea pe front a poziţiei inamice, cu un pluton de puşcaşi din compania a 3-a şi două plutoane dfe mitraliere, precum şi plutonul de aruncătoare de 81,4 mm, atac pe ambele flancuri ale poziţiei inamice, având Compania de Cercetare, căpitan Maxim Constantin în stânga dispozitivului de atac şi compania a 2-a, slt Afronie Ioan comandant, în dreapta. Ambele companii întărite cu câte un pluton de mitraliere. Celelalte două plutoane din compania a 3-a, în linia a doua de atac cu eşalonare spre dreapta. (…)
Compania de cercetare, sub comanda tânărului şi ambiţiosului căpitan maxim Constantin a fost motorul pe toată durata atacului. Printre luptătorii ei se afla şi viteazul sublocotenent Furţea Octavian, cel care în noaptea de 22/23 august 1942, trecând cu plutonul peste îngusta şi nesigura punte peste vijelioasa apă a Baksanului, a surprins total inamicul, zdrobindu-l şi deschizând astfel drum întregii companii. În această nouă misiune va fi din nou vârful de lance. (…)
Tânărul locotenent Dumitru Teodorescu 
înainte de a doua plecare pe front
12 iulie 1942

Căpitanul Dumitrescu Florea, şi el decorat cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a, amintindu-şi de acest atac în anul 1995, tot din memoriile lui Dumitru Teodorescu:
În timpul când artileria a tras asupra primului obiectiv, compania de cercetare a început infiltrarea în poziţia inamică pe contrapanta acesteia faţă de poziţia noastră. La ora 5.30 artileria a prelungit tragerea, dând posibilitatea companiei de cercetare ca la această oră să pornească la atac. Compania a urcat în viteză contrapanta dinspre spatele apărătorilor şi a ajuns pe creasta înălţimii destul de repede fără să întâmpine nicio rezistenţă. La ora 5.50 era deja ajunsă pe creastă şi capturase postul de comandă inamic şi observatorul, tăind totodată legăturile telefonice respective. Nu s-a tras nici un foc de armă. Sovieticii au fost total surprinşi de apariţia ostaşilor noştri în spatele lor. Deşi au observat ceva mişcări în această direcţie, au crezut că sunt ostaşi de-ai lor care vin cu aprovizionări sau alte misiuni. Odată ajunsă pe creasta primei poziţii sovietice, compania de cercetare a început înaintarea spre al doilea sector al primului obiectiv, somând şi scoţând din tranşee şi adăposturi ostaşi sovietici care ocupau cea de-a doua linie a apărării inamice. Aceştia în mare majoritate nedumeriţi de ce se întâmplă au început să se predea fără a opune rezistenţă. (…) Conducându-şi cu energie şi curaj acţiunile de luptă ale companiei sale, căpitanul Maxim Constantin n-a dat răgaz inamicului să se dezmeticească. În acest timp, comandanţii de plutoane, sublocotenenţii Furţea şi Păuşan şi comandanţii de grupe au dat dovadă de multă iniţiativă în cadrul misiunilor de atac ale plutoanelor şi companiilor. S-a distins printr-o îndrăzneală şi iscusinţă deosebită sublocotenentul Furţea Octavian. (…) Deruta inamicului era totală, nu mai opunea rezistenţă atacatorilor noştri, mulţi părăseau poziţia şi fugeau, cei ajunşi de ai noştri se predau fără rezistenţă.
S-a trecut la asaltul obiectivului al doilea, ultima culme stăpânită de sovietici, după mutarea artileriei proprii pe poziţiile cucerite. Sovieticii nu au putut rezista iureşului vânătorilor de munte români, fugind în debandadă spre văgăunile de pe malul râului Baksan. Către orele 16 acţiunea era complet terminată, capul de pod inamic lichidat cu desăvârşire. Bilanţul a fost de 6-7 morţi la noi şi 30 de răniţi, printre care şi sublocotenentul Furţea Octavian, din partea inamică numai prizonieri au fost peste 400 şi întregul lor armament greu capturat, aruncătoare, mitraliere, puşti mitralieră şi armamentul portativ rămas pe poziţie, nu mai vorbim de cei căzuţi dintre sovietici.
Căpitanul Florea Dumitrescu, comandantul Detaşamentului Kurkushin, la 
recunoaştere cu colonelul Fodor la Saiukova, cotele 1438-1358
18 octombrie 1942
Ceea ce germanii nu au reuşit prin atacuri continue şi lupte grele timp de aproape o lună, vânătorii de munte români au realizat în mai puţin de o zi. Poate vă veţi întreba cum a fost posibil aşa ceva, dar vă reamintesc cuvintele locotenentului Botiş Volumiu din documentarul prezentat, germanii erau foarte buni în lupta cu blindatele, dar noi trebuia să le facem siguranţa pe înălţimi. Iar vânătorii de munte români erau trupe de elită, printre cele mai bune trupe care au luptat în al doilea război mondial. Vi se pare extraordinar, dar citiţi mai departe pentru a vedea ce au fost cu adevărat vânătorii de munte români. Şi e păcat că nici măcar noi nu ştim să-i preţuim aşa cum ar merita memoria lor.
Vânătorii de munte din Batalionul 7 în Caucaz 
după cucerirea înălţimii Saiukova
18 octombrie 1942
Imediat după lichidarea capului de pod, generalul von Kleist, însoţit de generalul Dumitrache, comandantul Diviziei 2 Munte română, a ţinut să vină personal pe înălţimile cucerite pentru a acorda distincţii ofiţerilor, subofiţerilor şi ostaşilor români. 
      
Nalcik
În ziua de 18 octombrie 1942, pe înălțimea Kara-Kora, ocupată de vânătorii români, generalul von Kleist, comandatul Armatei 1 Blindate germană îl întrebă pe generalul Ion Dumitrache, comandantul Diviziei 2 Munte române, pe ce direcție ar ataca Nalcikul dacă ar primi această misiune. Răspunsul a fost clar și fără echivoc: “Fără suficientă artilerie s-ar repeta tragedia Baksanului din august 1942, cu sprijin masiv de artilerie din partea Armatei Blindate, efortul s-ar face în lungul șoselei Baksan – est Nalcik.” La plecare, von Kleist declară încă o dată: Marile fapte de arme săvârșite de Divizia 2 Munte română au dat posibilitatea Armatei 1 Blindate germane să treacă la operațiuni decisive.
A doua zi, Divizia primește ordinul de operații:
1.Inamicul cu unități din D 392, 230, 295, 151, 152 Inf și D 2 Gardă apără puternic aliniamentul Nalcik, Terek; este superior din punct de vedere al artileriei grele și mijlocii, în schimb este inferior pe linie de infanterie; la Terek dispune de numeroase unități de rezervă.
2. C. 3 Bl. (D. 2 M. Română, D. 13 și 23 Bl. Și 370 germane nimicește inamicul din zona Nalcik constituind două grupări de izbire, una formată din Div 2 M întărită care va acționa pe direcția Baksan, Nalcik, majoritatea forțelor urmând să acționeze pe direcția Kotlrevska, pe la est de Terek.
3. Grupul de atac Vest este format din Div 2 M întărită cu 1/R.99M, B 563 Drumuri, R 54 Art, Dn 1 Art Grea și Dn 201 Art As
Sectorul de siguranță centru este format din R 52 Ar, B 22 și 23 Art Câmp, B 8 Th, B 73 Pi și Dn 3 Ar.
Grupul de atac est este format din Div 13 și 23 Blindate germane.
D 2 M pleacă la atac pe 25.10, iar D 13 și 23 Bl în ziua de 26.10.  Aviația sprijină atacul cu un grup Stuka, un grup de avioane de luptă și o escadrilă de vânătoare. Gp Av 14 Rec execută zilnic zboruri în folosul D. 2 M până la 24.10.1942.
Numai din aceste ordine și privind desfășurarea de forțe ne dăm seama de dimensiunea bătăliei pentru Nalcik. În zorii zilei de 25 octombrie 1942 cei cinci generali comandanți ai Div 2 Munte române, C. 3 Bl, A 1 Bl, Corpului Aerian și Flotilei 4 Aeriene germane și-au ocupat locurile în cadrul Punctului de Comandă înaintat al Div 2 M amplasat înapoia localității Baksan, pe o înălțime ce oferea o panoramă a câmpului de luptă și a orașului Nalcik.

La ora 8 primele avioane survolează Nalcikul aruncând bombe. Intră în acțiune artileria Diviziei 2 Munte, urmată imediat de artileria germană, spulberând totul în calea infanteriei. Batalioanele române de vânători de munte intră în acțiune începând avansarea. Urmează marea luptă pentru Nalcik, una din marile bătălii uitate de istoria noastră oficială, acolo unde românii s vor acoperi de glorie, dar vor fi uitați ca și majoritatea combatanților căzuți pe frontul de est. Totuși, bătălia pentru Nalcik poate sta în istoria noastră ca una din marile noastre izbânzi, cu nimic mai prejos decât Malaia Belojorka sau chiar Odessa. Dar să vedem desfășurarea luptelor, după cum sunt descrise în Istoria Brigăzii 2 Vânători de Munte „Sarmisegetusa”, de Col (r) Gheorghe Suman, gen brig (r) Muhail Perju şi gen brig Ion Bucaciuc, cea mai completă descriere a acestei bătălii, cel puţin din cele găsite de mine până acum. Vorbim de o mare bătălie şi o mare victorie româno-germană, cea mai importantă din Caucaz. Observaţi că am spus româno-germană, nu germano-română, deoarece rolul preponderent în cucerirea oraşului l-a avut Divizia 2 Munte, ea a dus greul asaltului, trupele germane sprijinind cu foc de artilerie sau prin blocarea văilor de unde puteau contraataca sovieticii, prea puţine efective concurând la cucerirea Nalcikului.
Gp. 4 V.M., având în primul eşalon I / R. 99 M. german şi B. 9 V.M. a atacat în lungul şoselei asfaltate Baksan, Kisburun III. Ambele batalioane au trecut râul Baksan pe punţi şi prin apă (românii) formând repede un cap de pod pe malul opus. B. 8 V.M. din eşalonul doi al Gp. 4 V.M. la orele 10.00 pe când trecea râul a fost surprins de focul încrucişat al mitralierelor sovietice din cazemate. După o scurtă manevră B. 8 V.M. a depăşit localitatea Kisburun, ajungând până către prânz aproape de Ceghem, moment în care generalul Ion Dumitrache a aterizat cu un avion în mijlocul dispozitivului acestei unităţi, îndemnând companiile să grăbească înaintarea, care până în seara zilei respective au atins râul Ceghem. Escadronul 2 Vânători Călări a trecut prin apă râul Baksan, dar a fost oprit de inamic la Kispek, unde a rămas şi în timpul nopţii de 25 / 26.10.
Gp. 5 V.M (B. 15, 16 şi 10 V.M.) a atacat numai cu B. 15 V.M. în primul eşalon, pe direcţia localităţii Kisburun I cota 910,0, iar celelalte batalioane în iureşul lor l-au depăşit pe acesta şi au continuat înaintarea spre sud. În această acţiune a fost grav rănit comandantul B. 15 V.M., locul acestuia fiind luat de lt.col. Sergiu Crăciun.
B. 16 V.M. a trecut râul Baksan la orele 10.00 după B. 15 V.M., iar la orele 15.00 a reluat misiunea acestuia. B. 15 V.M.  a rămas în siguranţa diviziei, în faţa înălţimii cu cota 910,0. Până în seara zilei de 25.10 B. 16 V.M. şi-a îndeplinit misiunea ajungând la vest de localitatea Ceghem.
B. 10 V.M. din rezerva D. 2 M. a trecut Baksanul după B. 16 V.M. şi până la orele 16.30 s-a alăturat I / R. 99 M. lângă care a rămas şi în noaptea următoare, cu toate că a fost bombardat puternic de către inamic.
B. 7 V.M. din rezerva diviziei a trecut râul pe pod şi în jurul orelor 23.00 a intrat sub ordinele Gp. 5 V.M. la Ceghem. Dn. 4 şi 5 T.M. au trecut râul pe pod, au ocupat noi raioane ale poziţiilor de tragere, fiind în măsură să sprijine lupta batalioanelor pentru îndeplinirea misiunii zilei următoare.
Potrivit ordinului C. 3 Bl. german, în ziua de 26.10 D. 2 M. a avut misiunea de a continua atacul spre Nalcik, luând măsuri pentru siguranţa flancului drept. În aceeaşi zi D. 13 Bl. germană a încercuit oraşul Nalcik.
În ziua de 26.10 Gp. 5 V.M. a atacat pe direcţia vest Nalcik, asigurându-se la dreapta cu B. 7 V.M., care a manevrat oraşul în flanc, iar cu B. 16 V.M. a atacat pe front. Gp. 4 V.M. a reluat ofensiva cu lovitura principală pe direcţia est Nalcik, asigurându-şi stânga cu Esc. 2 V.C. şi Detaşamentul lt.col. Crăciun, în care au intrat B. 15 V.M., B. 682 Jandarmi germani, o baterie din Dn. 4 T.M. şi Cp. Ar. 120 mm. Dreapta D. 2 M. a fost asigurată de Gp. 5 V.M., care între timp a cucerit localităţile Lecinskaia şi Ramenka . În rezerva D. 2 M. s-au găsit 1 / R.99 M., Cp. Alpină, Esc. 5 Cc.C. şi Bt. 75 A.C.
În noaptea de 25 / 26.10 cazematele de pe malul de sud a râului Ceghem au fost reduse la tăcere de focul batalioanelor din primul eşalon. În zorii zilei de 26.10 D. 2 M. a dezlănţuit atacul la est de Nalcik, concomitent cu D. 13 Bl. germană, care a tăiat retragerea inamicului spre vest, timp în care D. 23 Bl. a acoperit cu foc ambele divizii şi a dezvoltat ofensiva pe direcţia Uruh.
Începând cu orele 04.30 aviaţia germană a lovit din nou cu mare precizie obiective din Nalcik, împrejurimi şi cazematele din faţa D. 2 M. de pe valea râului Ceghem. P.C. al diviziei a fost mutat în localitatea Ceghem.
B. 8 V.M. bine sprijinit de artilerie, a trecut râul a continuat atacul şi până la orele 19.00 a dus lupte pentru cucerirea localităţii Saluşa, în faţa căreia a fost oprit.
B. 9 V.M. la legătură cu B. 8 V.M. a înaintat pe valea Ceghem, iar cu o companie a angajat inamicul din Kispek, după care ajutat de Esc. 2 V.C. şi o baterie de tunuri de asalt a cucerit localitatea, asigurând atât stânga diviziei, cât şi a Gp. 4 V.M.
Gp. 5 V.M. cu B. 10 şi 16 V.M., în urma puternicii pregătiri de artilerie, a depăşit linia cazematelor de pe malul râului Ceghem şi această localitate, fiind oprit de inamic călare pe şoseaua asfaltată Baksan, Nalcik. Sprijinit puternic de aviaţie şi artilerie grupul a reluat ofensiva spre Nalcik, timp în care din cimitirul de la marginea de nord a oraşului batalioanele au fost primite cu foc. Companiile B. 16 V.M. după depăşirea căii ferate au cucerit primele clădiri fortificate din faţa spitalului şi parcului oraşului Nalcik. B. 7 V.M. a învăluit Nalcikul pe la sud – vest, pe direcţia Kenslie, la atacul căruia a fost rănit comandantul de batalion. Pe timpul nopţii de 26 / 27.10 B. 7 V.M.  a fost puternic contraatacat, dar şi-a menţinut cu fermitate aliniamentul cucerit. Detaşamentul lt.col. Crăciun a făcut pe mai departe siguranţa dreptei diviziei, împreună cu alte unităţi germane. Esc. 2 V.C. a fost trimis să facă legătura cu B. 15 V.M. La orele 14.00  C. 3 Bl. german a transmis comunicatul : “Pentru D. 2 M. română recunoştinţă şi urări de succes pentru atingerea Nalcikului”. La orele 17.00 un alt comunicat : “Printr-un atac şi o colaborare exemplară a D. 2 M. română cu D. 13 şi 23 Bl. germane, a făcut posibil ca  astăzi să se încercuiască inamicul din Nalcik de către C. 3 Bl.”.
Pentru ziua de 27.10 D. 2 M. a primit ordin să nimicească inamicul încercuit în Nalcik şi să-şi asigure spatele spre munţii Caucaz.
În ziua de 26.10.1942 D. 2 M. a primit Ordinul de Operaţii nr.141294 în care se preciza : “Inamicul încercuit în Nalcik va fi atacat, mâine 27.10. D. 2 M. are misiunea să cucerească Nalcikul şi să contribuie la strângerea încercurii”. D. 2 M. a atacat cu grupurile aflate la contact pe direcţia Nalcik, Anschinger, Uruh. În dimineaţa zilei de 27.10 P.C. al D. 2 M. a fost mutat între localităţile Ceghem şi Saluş lângă şoseaua asfaltată.
În dimineaţa zilei de 26.10 după o violentă pregătire de artilerie Gp. 4 cu B. 8 şi 9 V.M. a cucerit pădurea Ceghem până la pârâul Saluş. Acţiunea a fost sprijinită de o companie de tancuri şi o baterie de asalt. Până la orele 14.00 inamicul a fost silit să părăsească localitatea Germantsik, pe care a  ocupat-o trupele Gp. 4 V.M. Esc. 2 V.C. a făcut legătura cu unităţile grupului de mijloc, rămânând în noaptea de 27 / 28. 10 în localitatea Seremenko.

Gp. 5 V.M. cu B. 10 şi 16 V.M. a atacat frontal oraşul Nalcik, începând cu primele case cucerite în ziua precedentă, după o pregătire de artilerie de 15 minute. Atacul s-a transformat într-o acţiune “casă cu casă” şi “cazemată cu cazemată”. Cele mai dificile probleme le-au ridicat clădirile Şcolii de Comandanţi G.P.U., care au rezistat cu înverşunare atacului vânătorilor de munte. Dar cu ajutorul artileriei şi al rezervelor totul s-a lămurit într-un timp foarte scurt. Atacul B. 10 şi 16 V.M. n-a putut atinge liziera de sud a oraşului, în schimb au fost cucerite cele mai importante clădiri din centrul acestei mari localităţi.
B.7 V.M. a avut cel mai mare succes, reuşind distrugerea a numeroase cazemate, ameninţând cu învăluirea întregului oraş.
          Detaşamentul lt.col. Crăciun sprijinit de tunuri de asalt a. a., anticar şi de artilerie a pătruns în localitatea Letcinskaia, pe care nu a reuşit s-o cucerească complet. Cu toată intervenţia hotărâtă a comandantului D. 2 M. oraşul Nalcik nu a putut fi cucerit în întregime, lupta continuând cu înverşunare şi în cursul nopţii. Detaşamentul lt.col.Crăciun a ajuns la calea ferată Nalcik, Kahun şi după ce a depăşit-o, a ocupat pe înserat localitatea Nartan. În după amiaza zilei de 27.10 căpitanul Cornel Iuga din D. 2 M. a fost omorât în plină stradă de trei civili, care la rândul lor au fost capturaţi de o patrulă a D. 2 M. şi spintecaţi cu baionetele.
          În ziua de 27.10.1942 orele 21.30 D. 2 M. a primit de la C. 3 Bl. german ordinul de acţiune pentru ziua de 28.10 în care se specifica :
1. Inamicul încercuit ieri a fost strâns azi şi mai mult.Până acum au fost făcuţi peste 4.000 prizonieri şi au fost capturate 16 tunuri, 10 tancuri, 10 tunuri anticar şi numeroase alte arme de foc;
2. C. 3 Bl. distruge la 28.10 în mod definitiv forţele sovietice încercuite ;
3. D. 2 M. se instalează solid în Nalcik, inclusiv în Alexandrovskaia, strâmtează încercuirea prin înaintare cu flancul stâng până la Urban, ţine legătura cu D. 13 Bl. şi prin acţiuni orientate spre munţi va cuceri localităţile Letcinskaia şi Casania.
Gruparea din mijloc a înaintat până la Urvan iar D. 13 Bl. germană a înaintat pe valea Cerek închinzând drumurile de ieşire ale inamicului spre Saraghiş.
D.23 Bl. a făcut siguranţa între munţii Caucaz, Terek şi Uruh, înaintând prin Jeroka spre Lasken.
Pentru ziua de 28.10 D. 2 M. a ordonat grupurilor să înceapă atacul la orele 07.30, după o pregătire de artilerie de 20 minute, să cucerească Nalcikul, să depăşească valea Nalcik şi să pună stăpânire pe Casania până la râul Cerek.
În ziua de 28.10 orele 07.30 Gp. 5 V.M  a reluat atacul cu B. 10 şi 16 V.M., a distrus şi cucerit toate cazematele şi clădirile organizate pentru apărare, a ieşit la marginea de sud a oraşului, ajungând în final pe valea pârâului Nalcik.
B.7 V.M. a continuat atacul învăluitor al oraşului pe la sud – est, iar în jurul orelor 12.00 a ajuns pe râul Nalcik împreună cu B. 10 V.M.  Aceste batalioane sprijinite de majoritatea artileriei au pus stăpânire pe satele Volnâi şi Aul, iar în cursul nopţii de 28 / 29.10 s-au oprit în pădurile de la sud de Nalcik, de unde au respins numeroase contraatacuri ale inamicului, au nimicit ultimele rezistenţe din clădirea “Octombrie”, iar B. 10 V.M. a ocupat localitatea Casania.
Detaşamentul lt.col. Crăciun care asigura flancul drept şi spatele D. 2 M. a ajuns în localitatea Letcinskaia, fiind contraatacat de inamic dinspre valea superioară a râului Ceghem. Atacul inamic a fost respins  de B. 15 V.M. care a cucerit complet acest sat.
Gp. 4 V.M. cu B. 8 şi 9 V.M. şi Dn. 4 T.M. a învăluit Nalcikul şi a ocupat aliniamentul Urvan, Cahun, urmând îndeaproape D. 13 Bl. germană care a trecut la urmărirea inamicului pe la sud de Cerek, pe direcţia Psigansu. După acest episod Gp. 4 V.M. a intrat temporar în subordinea D. 13 Bl., care l-a folosit pentru a înlocui trupele R. 93 Bl. la sud – vest de localitatea Saraghiş.
În după amiaza zilei de 28.10 D. 2 M. a ordonat tuturor batalioanelor să se organizeze pentru “apărare cu întărituri” şi să reziste în încercuire pe localităţile Letcinskaia, Kenşe, Salus şi Casania cu poziţii de siguranţă. În aceeaşi zi la orele 20.30 D. 2 M. a primit de la C. 3 Bl. german misiunea pentru ziua de 29.10 din care rezulta că : “ Divizia 2 Munte face siguranţa spre vest, iar cu forţele disponibile urmează diviziile blindate spre est pe direcţia Uruh, Digora, Salugardan, Vladicaucaz pentru a înlocui unele unităţi ale acestora, lăsate în siguranţa flancului orientat spre Caucaz”.
Faţă de acest ordin D. 2 M. a dispus ca B. 16 din Gp. 5 V.M. să rămână în Nalcik, iar B. 10 V.M. să urmeze D. 13 Bl. pe direcţia Nalcik, Urvan – Stari, Argudan.
Gp. 5 V.M. cu B. 7 şi toate bateriile de asalt să atace spre sud – vest pentru a pune stăpânire pe localitatea Casania, închizând valea Nalcikului în acea parte a frontului.
În dimineaţa zilei de 29.10 P.C. al D.2 M. a fost mutat în Nalcik, prilej cu care  generalul Ion Dumitrache a primit de la primarul oraşului o scrisoare de mulţumire, precum şi o casetă din Muzeul Kabardinilor.
La dispoziţia trupelor blindate germane au fost trimise B. 8, 9, 10 V.M., precum şi Dn. 4 T.M.; B. 16 V.M. care a rămas în oraş, a ocupat punctele dominante pentru apărare şi a curăţat terenul de morţi şi răniţi; B. 7 V.M. şi Dn. T.Asalt au trecut la acţiune spre vest spre Casania, au scos din funcţiune numeroase cazemate şi au silit inamicul să se retragă pe înălţimile împădurite din apropiere. În luptele pentru cucerirea satului Casania a căzut lovit căpitanul C. Maxim, comandantul Cp.Cc./ 7 V.M., care pe timpul transportului de către brancardieri a fost din nou lovit intenţionat de o rafală de mitralieră sovietică trasă dintr-o casă de la marginea oraşului. Bateria 38 Anticar a diviziei aflată în apropiere a întors tunurile asupra casei, pe care a spulberat-o împreună cu cei care trăseseră. Până în seara zilei de 29.10 B. 7 V.M. a reuşit să cucerească localitatea  Polinskoie, unde a rămas şi pe timpul nopţii.
În noaptea de 29  / 30.10 unităţile puse la dispoziţia marilor unităţi blindate germane au intrat în dispozitiv de acoperire spre munţii Caucaz astfel : B. 8 V.M. la Saraghiş, Şemagla; B. 9 V.M. la Casatau, Geregeş; B. 10 V.M. la Starilaschen; B. 15 V.M. pe valea râului Ceghem. Rezerva D. 2 M. formată din Cp. Alp., Cp. 38 A.C., Bt. 75 A.C. şi două escadroane de cavalerie au fost aduse în oraşul Nalcik.
Comandant al garnizoanei Nalcik a fost numit colonelul Simion Coman, comandantul secund al D. 2 M., care a primit ordin pentru menţinerea ordinei, asanarea străzilor şi deschiderea circulaţiei.
Pentru ziua de 30.10.1942 misiunea D. 2 M. era de a asigura înaintarea diviziilor C. 2 Bl. german spre Vladicaucaz. Între timp la cartierul D. 2 M. din Nalcik au sosit următoarele telegrame de felicitare :
- de la comandantul A. 1 Bl. germane, comandată de feldmareşalul von Kleist ; “Exprim recunoştinţa şi mulţumirile mele diviziei conduse de dumneavostră cu ocazia ocupării oraşului puternic fortificat Nalcik. Mai departe până la victoria finală”;
- de la comadantul Flotei 4 Aeriene generalul colonel von Richthofen  “Sincere felicitări pentru succesul de la Nalcik” ;
-  de la generalul colonel von Machensen, comandantul C. 3 Bl. german “Calde mulţumiri dumneavoastră şi bravei dumneavostră divizii. Sunt mândru că am condus trupele române la victorie”.
          În ziua de 30.10 sub comanda lt.col. Tiberiu Bădescu, şeful de stat major al D. 2 M., B. 7 V.M. a reluat acţiunile spre Casania, reuşind să pătrundă cu o grupare de forţe în spatele localităţii, obligând inamicul la o retragere dezordonată, lăsând în mâinile vânătorilor de munte peste 300 prizonieri, 2 tunuri de câmp şi 3 tunuri a.a.. Din acest moment oraşul Nalcik şi valea Nalcikului se găseau în stăpânirea definitivă a D. 2 M.
Aşa s-a scris, în date clare şi seci, epopeea de luptă şi sânge a cuceririi Baksanului de către trupele române de vânători de munte. Dar rămân impresiile luptătorilor, a celor care au realizat această măreaţă victorie cu sângele şi sudoarea lor. Pentru a evidenţia sentimentele, simţămintele şi eroismul lor, recurg din nou la memoriile veteranilor, aceşti minunaţi luptători pe care ar trebui să-i venerăm cu adevărat, înlocuind vedetele de celuloid de genul fotbalişti şi politicieni agramaţi, piţipoance siliconate şi cretini cu acte în regulă serviţi cu dăruire de televiziunile care parcă concură la îndobitocirea poporului român. Fiindcă am avut eroi adevăraţi, luptători pentru neam şi ţară până la ultima lor suflare, ce mureau cu numele României pe buze, iar noi îi omorâm a doua oară prin nepăsare şi uitare! Orice neam de pe planeta asta îşi cinsteşte eroii, atâţia câţi îi are. Iar noi, care avem eroi adevăraţi mai mulţi ca şi multe popoare ale lumii luate la un loc, îi tratăm cu dispreţ sau, în cel mai fericit caz, cu indiferenţă. Şi au mai rămas atât de puţini, iar cu fiecare zi numărul lor se mai împuţinează cu câţiva.
Se sting eroii noştri, trec în nefiinţă tăcuţi şi singuri. Pleacă spre o lume mai bună, alăturându-se camarazilor alături de care şi-au vărsat sângele pentru România Mare. Nu ne critică, nu zic nimic, se sting cu conştiinţa că ei şi-au făcut datoria, deşi urmaşii i-au uitat. I-au uitat în viforul manelizării şi prostirii generaţiilor tinere şi veteranii au înţeles că nu mai au ce face aici, pe lumea asta. Au luptat cu inamicul faţă în faţă, l-au înfruntat şi l-au biruit, sau au murit încercând. Dar în faţa unui astfel de duşman, care loveşte din interior chiar ideea de neam şi românism, ei nu au cum să se opună. De aceea trec în nefiinţă, tăcuţi, modeşti şi trişti, lăsându-ne nouă povara viitorului. Fiindcă viitorul ne va lovi cumplit, aşa cum suntem acum, lipsiţi de direcţie şi de repere, prostiţi la infinit de politruci avizi şi aliaţii lor televizaţi deghizaţi în vedete analfabete de doi bani, servite ca şi modele demne de urmat.
Ce făceau patrioţii pe vremea bunicilor noştri? Citiţi mai departe fragmente sumare din memoriile celor care au avut şansa (sau poate neşansa de a vedea ce s-a întâmplat cu ţara pentru care luptau) să scape cu viaţă din infern. Amintiţi-vă, după toate filmele occidentale, după ceva vreme petrecută în război, veteranii veneau acasă, îşi continuau viaţa lăsată la plecarea lor pe front, se întâlneau şi depănau amintiri. Dar veteranii noştri, mai ales cei de pe frontul de est? Acasă îi aşteptau închisorile comuniste, o viaţă de mizerie la ieşirea din temniţe, lipsa oricărei posibilităţi de afirmare, fiind nevoiţi să ascundă participarea lor la războiul din est pentru a avea parte de o pâine neagră ce le-o lăsa cu imensă mărinimie noua conducere instalată de tancurile sovietice, împotriva cărora se bătuseră până la ultima picătură de sânge şi energie. Unii au intrat în rezistenţa armată anticomunistă din munţi şi au plătit cu viaţa lupta şi speranţa într-o Românie mai bună. Iar la finalul vieţii lor trudite şi plină de sacrificii, în cel mai bun caz, noi îi răsplătim cu indiferenţă, în imensa noastră generozitate, printre emisiuni televizate, le dăm şansa de a pleca dintre noi singuri şi uitaţi. Bravos naţiune, halal să-ţi fie! Şi îţi va fi, deoarece istoria se răzbună, din păcate!
Dar să-i vedem pe cei care au trecut deja în nefiinţă, dar ne-au lăsat mărturii, în speranţa că ne vor fi de folos în viitor. Depinde cum ne vor folosi, dacă ne vor folosi vreodată!
Mihai Bălaj, Batalionul 10 VM:
26.10.1942. (...) După trecerea apei (Baksanul), drumul era plin de cadavre de oameni şi cai. În şoseaua asfaltată gropi uriaşe făcute de bombe. Un rus mai dă semne de viaţă şi acum. Altul este cu capul într-un gard şi aşa a rămas. Altul a ars, abia se cunoaşte că a fost om vreodată. Înaintăm de-a lungul şoselei. În stânga arde un depozit de muniţie. Exploziile sunt îngrozitoare. Iată că din partea aceea suntem atacaţi de mitraliere şi tunuri. Peste câteva momente apar 2 tancuri ruseşti venite în şosea pe o stradă laterală. Ne culcăm în şanţul şoselei şi aruncăm grenade. Tancurile trag şi fug spre Nalcik. Linia de trăgători înaintează fulgerător. Din timp în timp se trag rachete albe marcând locul unde au ajuns companiile şi arătând aviaţiei totodată să nu ne bombardeze. Rezistenţele inamice cad. Artileria rusă trage în spatele poziţiei noastre. Prizonierii cad cu sutele. La orele 14 suntem trecuţi de râul Schorlurka şi intrăm în cartierul Nalcikului. În faţa noastră Nalcikul este în flăcări. Ruşii au dat foc tuturor fabricilor. Coloane de fum şi flăcări se ridică spre cer. (...) Râul Schorlurka, cu ocolirea câmpurilor minate, se trece prin apă. Începe lupta de stradă, se cucereşte casă cu casă. În această curăţire cade mort căpitanul Iuga Corneliu (înjunghiat de trei civili care au fost ulterior prinşi de o patrulă românească şi ucişi cu baionetele). Companiile ajung în inima oraşului. Cazematele de pe străzi sunt distruse cu colaborarea tancurilor germane. Oraşul vuieşte de focuri.
27.10.1942. (...) Oraşul este asediat din faţă, nord spre sud de către Bat 10 VM, iar dinspre est de către Bat 7 şi 16. După o scurtă pregătire de artilerie pe dealurile dinspre sud, la orele 9 porneşte atacul. Dacă aseară se părea că oraşul va cădea fără mari rezistenţe, acum lucrurile se prezintă altfle. Fiecare casă mai mare e o cetăţuie de rezistenţă. Se trage de prin geamuri, din pivniţe, din poduri de case. Pe străzi sunt zidite baricade din beton şi cărămidă. Se trage cu arme automate, cu branduri, cu puşti a.c. Lupta e grea. Compa nia 1 la dreapta e la aceeaşi înălţime, iar la stânga Comp a 2 –a. În rezervă companiile 3 şi 4. Batalionul 10 a înaintat frumos. Bat 16 şi 7 mai încet, de aceea acestea din urmă nu au putut ajunge la venirea serii la înălţimea Bat 10 VM.Când înnoptăm Bat 16 ocupă un pavilion din Şcoala de Ofiţeri din Nalcik, iar ruşii un alt pavilion. Se aduce artileria să tragă direct să dărâme clădirea. (...) Peste noapte Compania 3 ocupă gara.
28.10.1942. (...) Atacul în această dimineaţă începe mai devreme, la orele 8. Se face o pregătire de artilerie puternică. la orele 12 Bat ajunge pe râul Nalcik. la orele 15 sunt ocupate şi înălţimile sud Nalcik. Celelalte batalioane avansează în acelaşi ritm vioi. la orele 16 Nalcikul a căzut definitiv. Steagul nostru tricolor fâlfâie pe cea mai înaltă clădire din Nalcik.
Trebuie menţionat un fapt, după moartea căpitanului Tiberiu Coloiu, la asaltul cotei 910 în august 1942, episod descris de locotenentul Botiş Volumiu în documentarul filmat, la comanda Companiei 1 Puşcaşi din Bat 7 VM ajunge chiar locotenentul Dumitru Teodorescu, cel care ne-a lăsat un impresionant material sub forma memoriilor sale, fiind comandantul direct al locotenentului Botiş Volumiu. De aici voi cita în continuare despre luptele pentru cucerirea Nalcikului.
Dumitru Teodorescu, Batalionul 7 VM:
Dezlănţuirea ofensivei a început în 25 octombrie printr-o scurtă, dar deosebit de puternică pregătire de foc, susţinută de un grup de avioane de bombardament, însoţite de avioane de vânătoare şi împreună cu o mare grupare de artilerie germano-română. Timp de 10 minute s-a dezlănţuit un infernal bombardament de o precizie uimitoare, care a dezmembrat în cea mai mare parte poziţiile inamice. Privind această revărsare de foc, gândul ne-a purtat spre modul în care am realizat noi, vânătorii de munte români, Compania de cercetare, capul de pod peste Baksan, în dreptul localităţii Kisburun 2, spre cota 910, în noaptea de 22/23 august 1942. Călcând din urmă ultimele patrule inamice în trecerea lor pe puntea de peste Baksan, i-am împiedicat prin foc de a distruge puntea. Haiduceşte, după o subţire pregătire de artilerie şi aruncătoare, în comparaţie cu cea din prezentul atac, în prima jumătate a nopţii aceleiaşi zile am trecut Baksanul surprinzându-l total pe inamic prin această rapidă acţiune. Dezmeticindu-se după miezul nopţii, contraatacul organizat şi dat de inamic a întâlnit o poziţie a unei companii de viteji vânători de munte care, într-o scurtă încleştare, printr-un foc puternic de arme automate şi grenade de mână, a spulberat orice nădejde a inamicului de a-i zvârli în apa vijeliosului Baksan, aşa cum ar fi dorit. Acum, susţinute în continuare de acelaşi puternic  tăvălug de foc, trupele atacatoare din prima linie a primului eşalon au străpuns apărarea inamică doar cu puţine pierderi, depăşind râul Baksan şi ocupând localităţile Kisburun 3 şi Tschengen 1. În continuare, trupele atacatoare au trecut peste pârâul Kischpek, angajând lupte grele cu inamicul care apăra cu înverşunare localitatea cu acelaşi nume, la căderea serii ocuparea acesteia rămânând nedecisă. (...)
Urmează descrierea amănunţită a bătăliei purtate de compania condusă de locotenentul Dumitru Teodorescu în urmă căreia acesta va fi decorat cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a. Voi reda aici numai o mică parte din această bătălie văzută şi trăită de locotenentul Teodorescu, respectiv atacul din 27 octombrie spre creasta împădurită de lângă parcul oraşului Nalcik, după două zile şi nopţi de lupte şi sforţări continue, toate relatate cu lux de amănunte în memoriile sale.
(...) dezlănţuim atacul. Plutoanele traversează râul în fugă, în trăgători, angajându-se în pantă spre creastă. Străbatem circa 200 m şi deodată salve puternice de foc, probabil din pistoale automate, ne fac prima victimă. Rănirea în umăr a unui ostaş din dreapta mea, la circa 3-4 metri depărtare. Am binoclul atârnat la gât cu şnurul. Doar o singură răsucitură mai reuşesc să fac, cu gândul de a descoperi de unde a deschis inamicul focul. O nouă salvă şi o izbitură îmi cutremură tot corpul, făcându-mă să mă înclin până la pământ de care mă sprijin în palmă şi... tot în acelaşi timp am strigat „M-a rănit, feciori!”. O clipă de stagnare, de oprire a atacului, moment care mă cutremură şi îmi scoate un nou strigă: „Nu-i adevărat! La creastă, vânători!”. Mă înalţ şi valul atacatorilor noştri zvâcneşte spre vârful înălţimii. Pe deasupra noastră, de pe celălalt mal al râului Nalcik, ne încurajează focul puternic şi precis al mitralierelor conduse de sergentul major Moroşan Gheorghe din judeţul Suceava, satul Bucşoaia, comandantul plutonului de mitraliere, care descoperise locul de unde inamicul deschisese focul. (...) Glonţul destinat lui l-a lovit în binoclu provocându-i doar o rană superficială. Bătălia continuă cu înverşunare în următoarele zile. Compania 1 Puşcaşi din Bat 7 VM, condusă de  locotenentul Dumitru Teodorescu ocupă prin lupte grele la 27 octombrie 1942 ultima creastă din parcul oraşului Nalcik, în timp ce restul batalionului şi diviziei dădeau lupte de stradă în oraş. În cursul nopţii de 27 spre 28 şi întreaga zi de 28 octombrie, compania este izolată de restul batalionului şi luptă încercuită din toate părţile:
(...) trupe sovietice, probabil dintre cele care fuseseră zvârlite de pe înălţime în ziua de 27 octombrie 1942 şi altele care părăseau oraşul Nalcik care era în flăcări şi pe punctul de a cădea, au înconjurat înălţimea pe care o cucerise compania noastră. Şi poziţiile acesteia au suportat toate atacurile pe care le-au dezlănţuit cu furie trupele sovietice, la intervale diferite de timp, pe tot parcursul zilei de 28 octombrie. Au fost situaţii în care poziţiile companiei au fost atacate dinspre ambele pante ale înălţimii, fiind necesară schimbarea direcţiei de tragere a unor arme automate cu 180 de grade pentru a putea face faţă asaltului inamicului din ambele sensuri. Terenul împădurit, combinat şi cu boscheţi, favoriza apropierea neobservată a atacatorilor inamici de poziţiile noastre. Noroc că partea dinspre parcul oraşului Nalcik era bine observată din poziţia companiei de cercetare de pe malul sudic al râului. Consăteanul meu, căpitanul Maxim Constantin, îşi asumase sarcina de a observa infiltrarea trupelor inamice spre poziţiile noastre, comunicându-ne distanţele la care se aflau acestea: „Inamicul la 400 de metri... la 300 metri... Grijă fiule, ţine-te bine, să am pe cine cununa”, mă stimula viitorul meu naş de cununie. Atunci, în zi de 28 octombrie 1942, n-aveam cum să ştiu că doar numai atunci îi mai auzeam, pentru ultima dată, glasul... Sub 300 m porunceam deschiderea focului cu mitralierele şi cu „puternica noastră artilerie”, cele două aruncătoare de 60 mm din organica companiei. Nădejdea ultimă a vânătorilor de munte rămânea tot grenada şi tragerile la gura ţevii.
După mai multe atacuri inamice se scurse prima parte a zilei de 28 octombrie. O pauză de peste o oră a dat răgaz de respiraţie luptătorilor noştri. S-a apropiat de mine caporalul Burlacu din judeţul Hunedoara. Din buzunarul din partea inimii a scos o carte poştală primită din ţară de la soţia sa care-l anunţa că i-a născut un fecior. Era foarte mândru şi ochii îi străluceau de bucurie. Mi-a întins şi mie s-o citesc. Le-am urat noroc şi sănătate, lui şi întregii familii, înapoindu-i apoi scrisoarea. Şi-a aşezat-o cu grijă în buzunarul din dreptul inimii, înapoindu-se la grupa pe care o comanda. Un ultim atac, cu mai multă îndârjire, a dat inamicul în ziua respectivă. Au vuit munţii, pădurile, crestele şi văile de zgomotul armelor automate, grenadelor şi strigătelor de luptă ale vânătorilor de munte. Şi de această dată, oare a câta oară în acea zi, inamicul ajunsese la distanţa de aruncare a unei grenade. Şi caporalul Burlacu s-a săltat din adăpost cu grenada în mână, pregătită de aruncare. Dar în acelaşi timp un snop de gloanţe vrăşmaşe au străpuns trupul său tânăr, mâna i s-a desprins de pe grenada ale cărei schije s-au adăugat gloanţelor, grăbindu-i sfârşitul. Departe de ţară, în Caucaz, a căzut încă un ostaş român, erou, căruia nu i-a fost dat să-şi strângă la piept feciorul. Doar cartea poştală, care-i vestea naşterea feciorului, i-a rămas lipită de inimă, în buzunarul tunicii lui soldăţeşti. În ţară, copilul unui erou va aştepta zadarnic întoarcerea tatălui din război să-i vegheze copilăria. Toate s-au întâmplat la ultimul asalt al inamicului asupra poziţiilor noastre, în ziua de 28 octombrie 1942. Victoria noastră s-a încheiat cu un gust amar. În 28 octombrie 1942 oraşul Nalcik a fost cucerit şi curăţat de orice rezistenţă inamică.
Dar luptele au continuat mai departe de Nalcik. Compania de cercetare primeşte misiunea de a curăţa partea de sud-vest a parcului oraşului Nalcik de ultimele rezistenţe sovietice şi a continua atacul de-a lungul şoselei Nalcik – staţiunea climaterică Belaia Recika pentru ocuparea acestei din urmă localităţi. În aceste lupte este rănit mortal prietenul şi consăteanul lui Dumitru Teodorescu, căpitanul Maxim Constantin, cel care ar fi urmat să-i fie naş de cununie.
(...) înaintarea Companiei de Cercetare este întâmpinată cu focuri puternice de arme automate, care trag în lungul aleilor din parc, silind trupele noastre să se oprească. Căpitanul Maxim Constantin, sfidând pericolul, iese pe una din aleile parcului pe acre înaintau cele două tancuri germane date în sprijin companiei, în încercarea de a-şi îmbărbăta compania să-şi reia înaintarea sub protecţia tancurilor şi a focului propriu al armelor automate. Este însă prins într-un snop de armă automată inamică, care-i sfarmă braţul drept, alte gloanţe perforându-i gâtul şi plămânul. Este imediat scos din câmpul de luptă sub protecţia tancurilor, transportat cu maşina generalului Ion Dumitrache, comandantul diviziei, care se afla în zonă, până la o ambulanţă şi de acolo cu aceasta la spitalul din oraşul Piatigorsk. la operaţia de la spital i s-a amputat braţul drept, dar orice efort de a fi salvat nereuşind, a decedat la data de 2 noiembrie 1942 în spitalul din Piatigorsk, fiind înmormântat în cimitirul din acest oraş. Căpitanul Maxim Constantin, ofiţer de elită al Corpului Vânători de Munte, campion militar absolut la concursurile de schi pe trupele de munte în repetate rânduri, pentru vitejia sa în luptele din Caucaz şi jertfa sa supremă pentru libertatea patriei, i s-a acordat cea mai înaltă decoraţie: Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a post mortem.
În calitate de consăteni din comuna Vorniceni, judeţul Dorohoi, din acre i se răpise în 1940 ţinutul Herţa, eram prieteni apropiaţi. Împreună urmasem cursurile aceluiaşi liceu „Anastasie Başotă” din Pomârla, un sat la 12 km de Dorohoi. Liceul era destinat în special fiilor de ţărani. Împreună luptasem în iunie – iulie 1941 la eliberarea Ţinutului Herţa din judeţul nostru, unde soarta, spre bucuria noastră, ne-a adus. Îi fusesem înlocuitor la comanda mândrei sale Companii de Cercetare, care s-a acoperit de glorie în luptele de la Baksan şi cota 910, în timpul în acre el se afla internat la spitalul din Deva. Pentru ultima dată i-am auzit glasul doar în ziua precedentă, 28 octombrie 1942, zi în care mi-a dirijat deschiderea focului de către compania mea încercuită de inamic pe înălţimea dinspre sud-vestul oraşului Nalcik. Pentru mine, drag consătean, prieten şi camarad din mândrele noastre unităţi de Vânători de Munte, amintirea ta nu se va stinge decât odată cu firul vieţii mele.
Căderea în luptă a celor mai viteji niciodată nu-i descurajează pe cei care au rămas. Dimpotrivă, îi îndârjeşte şi îi împinge înainte, să le urmeze exemplul.
Căpitanul Maxim Constantin (foto în grad de sublocotenent) 
căzut eroic în Caucaz la asaltul pentru cucerirea oraşului Nalcik la 2 noiembrie 1942, 
Cavaler al Ordinului Mihai Viteazu post mortem
Înmormântat în oraşul Piatigorsk

 Ordinul de zi al generalului Ion Dumitrache din 31 octombrie 1942:
“Aţi urmat cu sfinţenie îndemnul neamului de a fi viteji. Aţi pătruns în ziua de 25.10.1942 peste apa Baksanului, prin brâul de beton şi de foc, ajungând până în seara zilei la Ianikoi şi pădurea Ceghem. Aţi cucerit a doua zi această linie fortificată din faţa oraşului Nalcik şi aţi pătruns până seara în marginile lui. Cu o îndrăzneală fără egal ostaşii au zdrobit apărarea din jurul oraşului împreună cu I / R. 99 M. german. Aţi cucerit oraşul cu toate forturile lui din clădiri şi încrucişări de străzi, dovedind dispreţ de moarte B.7, 10, 16 şi B. 1 Pi.M…..Câştigarea victoriei s-a datorat tuturor ofiţerilor, comandanţilor de unităţi care au plătit succesul cu preţul vieţii. S-au distins în mod deosebit comandanţii celor două grupuri de vânători de munte, coloneii Gheorghe Gugleş şi Vasile Cârlan.
Citez prin ordin de zi pe divizie unităţile brave şi păstrăm în inimi toată recunoştinţa celor căzuţi eroic  departe de Ţară şi numai pentru Ţară”.

 Lupta de la Mairamadag

 După cucerirea Nalcikului, vânătorii de munte români au continuat avansul spre est, însoţind blindatele germane. Sovieticii au apărat cu îndârjire zona fortificată de la Terek, iar alte forţe au contraatacat la Arhonskaia. Atacul trupelor germano-române a fost reluat în ziua de 8.11.1942, când D. 13 Bl. a ajuns la sud – vest de Ordjonikidze, iar D. 2 M. a desfăşurat acţiuni pentru a mări pătrunderile în lungul văilor care conduceau spre inima Caucazului. La 9 noiembrie, Divizia 13 Blindată germană a atacat la Giseli, dar sovieticii rezistă şi chiar reuşesc să o încercuiască, încercările de despresurare ale germanilor eşuând pe rând. A fost rândul românilor să încerce să spargă cleştele sovietic, Batalioanele 7 şi 8 VM oprind ofensiva sovietică dinspre Mairamadag şi reuşeşte să ia legătura cu Divizia 31 Blindată izolată. Aceasta reuşeşte să se replieze prin culoarul menţinut de vânătorii români.
Dumitru Teodorescu: (...) Ne-am mulţumit că în sfârşit comunicaţia Nalcik – Alagir – Mairamadag – Ordjonikidze fusese eliberată, dându-se posibilitatea unităţilor germane blindate ca în cursul nopţii de 12/13 noiembrie 1942 să se scurgă în întregime spre vest. Pentru prima dată, de când luptam împreună ca aliaţi, nemţii, bucuroşi că au ieşit din încercuire, au fluturat mâini prieteneşti, trecând prin poziţia ocupată de trupele noastre de vânători de munte. Repurtasem o victorie cu consecinţă foarte importantă aducându-ne cel mai mare aport la deschiderea comunicaţiei şi scoaterea din încercuire a unităţii germane.  
Chiar şi comunicatul german este oarecum confuz, de parcă le era greu germanilor să recunoască că au fost scoşi din încercuire de către români (Ordinul 1777 al Corpului 3 Blindat german):
“Înaintarea C. 3 Bl. german spre Vladicaucaz, în frunte cu D. 13 Bl. a fost oprit de forţe mult superioare inamice….Succesele D. 13 Bl. care a fost atacată din toate părţile şi căreia i se tăiaseră toate legăturile, aparţin domeniului istoriei războiului... Printr-o acţiune de atac exemplar executată la nord de şoseaua Giseli, Dsuarikon de către  D. 23 Bl., iar la sud de şosea de Gp. 4 V.M., cu tot terenul dificil,. a fost despresurată D. 13 Bl., restabilindu-se legătura cu corpul în noaptea de 11 / 12.11.1942. Atacul acestor batalioane (7 şi 8 V.M.) a despresurat D. 13 Bl. Sunt de aşteptat alte atacuri inamice mai ales la Dsuarikon şi Kadgarom, în flancurile C. 3 Bl.”





Dar căzuse deja zăpada, aşa că acţiunile ofensive care vizau oraşul Groznâi au trebuit oprite pe timpul iernii. Trupele române şi germane se consolidau în teren pentru defensiva pe perioada anotimpului rece.
Pierderile Diviziei 2 Munte erau enorme, 210 ofiţeri, 140 subofiţeri şi 6517 trupă, adică 43% din efectiv, militari morţi, răniţi sau dispăruţi, în crâncenele lupte din caucazul Central, de la râul Baksan până la Alagir - Ordjonikidze, respectiv din vara lui 1942 până în noiembrie.
Dar evenimentele de pe alte sectoare de front vor influenţa şi frontul din Caucaz, ca şi întregul curs al războiului. Peste o săptămână (19 noiembrie 1942) sovieticii declanşează operaţiunea Uranus care va duce la încercuirea trupelor germane şi române la Stalingrad, ameninţând cu izolarea armatele din Caucaz.

 (va urma)


Bibliografie: 
Col (r) Gheorghe Suman, Gen brig (r) Mihail Perju, Gen brig Ion Bucaciuc - Istoria Brigăzii 2 Vânători de Munte "Sarmizegetusa", Editura Pro-Transilvania, București, 2003
Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război - Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei. 1941 - 1945  (10 volume)
Epopeea vânătorilor de munte
General Ion Dumitrache - Divizia de Cremene, Muzeul Judeţean de Istorie, Braşov, 1997
Gen (r) Dumitru Teodorescu - Memorii de război, Editura Răsunetul, Bistriţa, 1997
Mihai Bălaj - Jurnal de front, Editura Gutinul, Baia Mare, 1999