Blog - Cristian Negrea

Criza românească

2012-01-23T22:04:00.001+02:00

Au început proteste în Bucureşti, în Piaţa Universităţii, şi în alte oraşe din ţară. Din păcate, în multitudinea de cereri care au doar un singur factor comun, demisia guvernului şi a preşedintelui, nu am găsit nicio referire la Basarabia (anul acesta sunt 200 de ani de la anexarea acestei provincii româneşti de către Rusia) sau la românul de 18 ani Vadim Pisari ucis la Nistru de către forţele ruseşti de menţinere a păcii. Au trecut trei săptămâni de atunci, se mai aude ceva de asta? Dan Dungaciu spunea că este o şansă pentru Moldova să ceară înlocuirea forţelor ruseşti de menţinere a păcii cu trupe ONU sau ale UE. Dar Republica Moldova nu poate face singură asta, are nevoie imperativă de sprijinul României, o voce puternică în NATO şi UE. Dar România ce face? Stă cu ochii pe protestele din Piaţa Universităţii, cu cereri eterogene cu un singur factor comun, după cum am zis, iar despre Basarabia şi alte probleme nici nu mai poate fi vorba. De ce nimeni nu spune în cadrul protestelor, nu există nicio cerere referitoare la Basarabia? Repet, este un an crucial, se împlinesc 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia.

Referitor la aceste proteste, ele sunt normale. Au fost proteste în toate ţările UE sau non-UE, este o perioadă dificilă pentru toţi, greutăţile sunt resimţite de către toţi. Nu cred să existe o ţară în lume în care să nu se resimtă criza economică începută în 2008. Şi este normal ca lumea să fie nemulţumită şi să protesteze. Au fost proteste împotriva măsurilor de austeritate în toate statele UE, unele chiar deosebit de violente, ca şi în cazul Greciei, dar austeritatea este necesară în actualele condiţii economice.

Iar România nu stă prea bine, deşi este situată mult mai bine decât alţii, este suficient să mă refer la Grecia, Irlanda, Spania, Italia sau Portugalia, pentru a nu enumera decât statele din zona euro. Nu stă bine deoarece este vulnerabilă la orice derapaje zonale. Şi acestea există şi sunt foarte ameninţătoare. Doi dintre vecinii noştri sunt la marginea prăpastiei, primul fiind Ucraina, la al cărei faliment ne aşteptăm în această primăvară, cu toate consecinţele geopolitice grave care ar putea decurge de aici. Al doilea este Ungaria, care stă chiar prost de tot, şi chiar în UE are o imagine catastrofală în urma măsurilor cu tentă dictatorială ale guvernului Orban. Acelaşi guvern care în 2004, la intrarea în UE, aproape că a dublat salariile bugetarilor, fără să ţină seama de indicatorii economici, gen creşterea economică sau productivitatea muncii. Nu pot să cred că productivitatea muncii sau creşterea economică s-au dublat odată cu intrarea Ungariei în UE, şi nici nu a fost aşa. Totul s-a bazat pe împrumuturi, pe credite, la fel ca şi la noi. Mai ţineţi minte sloganul publicitar „credit doar cu buletinul”? Iar acum, guvernul Orban, profitând de faptul că are o susţinere în parlament de 75% a trecut o nouă constituţie dubioasă, care face obiectul discuţiilor inclusiv în parlamentul european. Motivele sunt multiple, inclusiv faptul că această constituţie îngrădeşte libertatea presei şi subordonează banca naţională ungară, pe lângă alte măsuri gen supraimpozitarea băncilor şi naţionalizarea fondurilor de pensii private. Sunt multe de spus, dar cert este faptul că Ungaria anul trecut alunga FMI-ul, în ideea că va reuşi să-şi finanţeze deficitul bugetar prin împrumuturi de pe piaţa bursieră, şi astfel să poată recurge la pomeni electorale în perspectiva viitoarelor alegeri.

Ca să fie clar pentru toată lumea, FMI-ul acordă împrumuturi cu dobândă redusă, dar pune condiţii. Este la fel ca şi orice bancă care îşi vrea banii înapoi. Puţini ştiu că fondurile FMI sunt constituite din contribuţiile statelor arondate, inclusiv România contribuie la fondurile FMI, proporţional cu economia sa. Toate statele contributoare au dreptul să-şi ia banii mai târziu pe baza unor DST (drepturi speciale de tragere) sau pot lua bani suplimentari, când au nevoie, cu dobândă redusă. Marile economii, gen SUA sau Germania, contribuie cu cea mai mare parte din bani, dar nu îi retrag. De aici apare un surplus de bani pe care FMI-ul îi foloseşte cum crede de cuviinţă, ca de exemplu să ajute statele în dificultate. O face, oferindu-le bani cu dobândă mult mai mică decât cea de pe piaţă, dar pune condiţii, ca să fie sigur că îi va recupera, la fel ca orice bancă. Pune condiţii referitoare la scăderea cheltuielilor bugetare, de exemplu, ca să se asigure că banii daţi nu merg doar pe salariile bugetarilor, pe cheltuielile statului, astfel încât nu au cum să fie recuperaţi. FMI-ul se asigură că odată banii împrumutaţi, vor fi folosiţi pentru creştere economică, în aşa fel încât statul împrumutat să îi poată returna. Dacă aţi fi director de bancă, la fel aţi proceda, sunt convins. Cu excepţia cazului în care aţi fi vreo societate de binefacere. Iar FMI-ul, ca orice bancă, nu este vreo societate de binefacere.

La fel s-a întâmplat şi în cazul Ungariei, dar şi al României. Condiţiile puse Ungariei anul trecut au fost considerate inacceptabile de către guvernul Orban, aşa că a renunţat la sprijinul acestei instituţii, în ideea că va putea accesa bani, chiar dacă erau mai scumpi, respectiv cu dobândă mai mare, de pe piaţa bursieră. Acest lucru i-ar fi permis să se joace nestingherit cu bugetul ţării, în sensul că ar fi putut da pomeni electorale în perspectiva viitoarelor alegeri, chiar dacă ar fi luat bani mai scumpi, cu dobândă mai mare, pentru a finanţa deficitul bugetar. Dar între timp s-a petrecut un eveniment major pe piaţa bursieră, care l-a făcut pe Orban să se răzgândească brusc, dar prea târziu. Italia, o economie mult mai performantă decât cea a Ungariei, dar şi ea cu mari probleme de îndatorare şi deficit, deşi ea este îndatorată mai mult pe plan intern, către companiile italiene, a încercat să împrumute bani pentru susţinerea deficitului major prin obligaţiuni şi i s-a oferit o dobândă mai mare de 8%, în condiţiile în care FMI percepe o dobândă între 2 şi 4%. Guvernul maghiar s-a cutremurat şi a început să agreeze ideea unui acord cu FMI, dar încă nu se ştie dacă îl va putea obţine, deoarece între timp economia maghiară a continuat trendul negativ, iar guvernul Orban nu se ştie în ce măsură va fi decis să ia decizii radicale, decizii pe care majoritatea statelor UE le-au luat deja pentru a-şi salva economiile naţionale.

O paranteză despre criza începută oficial în 2008, dar care are rădăcini mult mai adânci, încă din anii 1990. Bill Clinton, ales preşedinte al SUA în 1992, este creditat cu cea mai mare creştere economică a SUA în decurs de opt ani. Este îndeobşte cunoscut faptul că democraţii s-au ocupat mai mult de politica internă faţă de republicani, cu o excepţie majoră, Franklin Delano Roosevelt, cel care a condus SUA în al doilea război mondial, dar şi atunci condiţiile erau altele. Cert este faptul că Bill Clinton a obţinut în primul său mandat o creştere economică importantă pentru SUA, iar pentru a-şi asigura al doilea mandat a abolit o lege în vigoare încă din timpul crizei economice din 1929-1933. Această lege interzicea băncilor comerciale să intre în afaceri cu băncile de investiţii. Odată această lege abolită, dezastrul era la orizont.

În ce sens? În perioada de vârf a creditării, s-a ajuns ca un muncitor în construcţii de exemplu, să-şi cumpere o casă în suburbii. O casă foarte scumpă, pe credit. Nu conta că el nu are cum să-şi achite creditul, şi-a cumpărat-o. S-a ajuns să se obţină credit şi pe animalele din curte, căţelul familiei putea lua credit. S-au făcut averi fabuloase, agenţii de vânzări care au facilitat aceste credite au câştigat enorm. Dar problema a apărut câţiva ani mai târziu, atunci când muncitorul în construcţii nu a avut cum să-şi achite ratele prea mari. Banca comercială, cea care a acordat creditul, putând intra în afaceri cu o bancă de investiţii, a vândut acest credit băncii de investiţii cu o dobândă mai mică, dar muncitorul trebuind să plătească aceeaşi rată. Considerându-l o investiţie pe termen lung, banca de investiţii l-a cumpărat. Aşa s-a întâmplat cu sute de mii, dacă nu milioane de credite, aşa zise cu buletinul. Banca de investiţii a tot amânat scadenţa, doar este bancă de investiţii, nu? La un moment dat, s-a ajuns la o masă critică de oameni care nu au putut să mai plătească ratele. Banca le-a luat casele şi le-a pus în vânzare, dar asta după vreo zece ani, am trecut în anii 2000. Au apărut peste noapte prea multe proprietăţi imobiliare de vânzare, fapt care i-a făcut pe unii analişti economici să zică că este vorba de o criză imobiliară. Când acestea nu s-au cumpărat, aceiaşi analişti au vorbit de o criză financiară, ei trăgând concluzia că nu sunt suficienţi bani pe piaţă pentru a putea fi cumpărate proprietăţile puse la vânzare de către bănci. Abia mai târziu aceiaşi analişti s-au trezit că de fapt vorbim de o criză economică, generată de creditul excesiv.

Aşa s-a declanşat criza din 2007-2008, care s-a răspândit în întreaga lume datorită metodelor similare de a face creştere economică, respectiv pe credit, ca şi la noi creditul cu buletinul. Un tsunami economic i-a lovit fără deosebire pe toţi, deoarece ne place sau nu ne place, suntem pentru sau contra, globalizarea există şi se manifestă în cel mai înalt grad, ca şi în cazul de faţă. Au fost proprietăţi pierdute, afaceri ruinate, bănci care au dat faliment, cel mai notoriu fiind cazul Lehman Brothers, şi totul s-a răspândit pe toate meridianele. Noi n-am ştiut, eram în campanie electorală, era care pe care, ne durea în bocanci de ce se întâmplă în lume. Tot din cauza campaniei electorale am ajuns în anul 2008 să avem creştere economică de 8% şi deficit de 5,4%, poate un caz unic în lume. Nouriel Roubini, profetul apocalipsei financiare din 2008, a fost luat în râs, dar ulterior a fost declarat un guru financiar. Şi ce spune acesta despre 2012? O furtună perfectă, cele mai rele posibilităţi cu putinţă vor deveni realităţi în 2012. Încetarea creşterii economice a Chinei, criza euro şi problemele economice ale SUA, ce poate fi mai rău?

Indiferent de situaţie, crizele economice se produc periodic, aceasta este tipologia ciclurilor economice, care pot fi scurte, medii sau lungi, dar sunt identice ca şi manifestare: avânt, apogeu, recesiune, depresiune, apoi din nou avânt, un nou ciclu începând, atâta doar că următoarea depresiune este mai sus decât precedenta.

Până la urmă, criza actuală din zona euro este o consecinţă a crizei din 2008, când criza la nivel individual, la bănci şi sisteme financiare, s-a răsfrânt asupra statelor. În zona euro, de exemplu, s-a ajuns la anomalii extreme. Grecia, intrând în euro, a putut accesa împrumuturi în această monedă garantate de întreaga comunitate monetară. Dacă Grecia lua un credit, o făcea în moneda euro, fapt care aducea garanţia returnării acelui împrumut tot în moneda euro, prin faptul că această monedă era garantată de economiile mult mai puternice ale Germaniei şi Franţei, aşa că în cazul în care grecii nu îl returnau, erau sprijiniţi de ceilalţi. În schimb, beneficiau de aceleaşi dobânzi preferenţiale ca şi Germania, cu economia ei performantă. Când criza a lovit, a făcut-o şi asupra statelor, cu împrumuturile lor, asemănătoare cu creditele cu buletinul. Grecia nu are cum să-şi returneze împrumuturile, dar nu numai ea, sunt şi alţii. De aici ajungem la criza datoriilor suverane, cum este ea numită, despre care vorbeam la începutul articolului.

Criza ne-a lovit şi ne va lovi, nu trăim în Patagonia sau Micronezia, ci în România. Chiar şi pe cei din Patagonia şi Micronezia i-a lovit criza, aşa că să nu ne facem iluzii. Ne-au lovit multe crize, nenumărate, amintiţi-vă doar de secolul trecut şi de părinţii şi bunicii noştri, de Mărăşeşti, Stalingrad, Valea Jiului, Braşov şi Revoluţia din 1989. Am trecut peste toate şi vom trece şi peste asta, dar depinde cum. Vom fi mai întăriţi sau mai slabi, depinde de noi. Această criză nu noi am început-o şi nici noi nu o vom sfârşi. Dar depinde doar de noi cum vom ieşi din ea.

Îi înţeleg pe cei ieşiţi în stradă să protesteze, este dreptul lor. Ceea ce nu înţeleg este ceea ce strigă. Îşi strigă problemele, frustrările, dificultăţile, care sunt identice cu o mare parte a tuturor românilor. Dar întrebarea rămâne, se vor rezolva problemele lor odată cu schimbarea de guvern şi de preşedinţie, cea reclamată de ei ca şi un numitor comun al tuturor doleanţelor exprimate deja în stradă?

Să le luăm pe rând. S-a strigat „Vreau o ţară ca afară!” Ei bine, din anumite puncte de vedere, am ajuns o ţară ca afară. La Paris, la Londra sau la Atena, demonstranţii s-au bătut cu scutierii şi jandarmii, din acest punct de vedere suntem deja occidentali. Dar trebuie să menţionăm că intensitatea luptelor a fost mult mai redusă, fapt care a făcut ziarele greceşti să compare manifestaţiile de la noi cu o paradă gay. E drept, la ei la o manifestaţie de acest gen ies cel puţin zece mii de oameni şi se lasă cu morţi şi răniţi de ordinul sutelor, aşa sunt manifestaţiile violente. Asta la o populaţie nici jumătate din populaţia României.

Să fim cinstiţi şi să luăm şi estimările puterii şi cele ale opoziţiei. De câţi manifestanţi ar fi vorba? Cinci sute în Bucureşti, câţi zice puterea, o mie, cât zice opoziţia? Ce înseamnă asta faţă de populaţia ţării? La un meci de fotbal din divizia secundă ies mai mulţi oameni. La 21 ianuarie au ieşit în Ungaria, la Budapesta, o sută de mii de protestatari pentru a-l susţine pe Orban, la o populaţie de nici jumătate din cea a României. La noi, în toată ţara, s-au strâns maxim zece mii de oameni. Chiar şi la mitingul opoziţiei din Bucureşti, estimările variază între douăzeci de mii şi şapte mii, depinde de cine face numărătoarea. Ei bine, acestea sunt proteste masive?

O altă întrebare, de ce nu iese puterea să discute cu manifestanţii? În aceeaşi piaţă, cea a Universităţii, cu aproape 22 de ani în urmă, au fost mult mai mulţi demonstranţi, mult mai decişi şi mai hotărâţi. Totuşi, puterea de atunci nu a discutat cu ei.

Pe lângă faptul că numărul lor este redus, cel puţin până acum, aceştia nu au cereri clare, şi nici obiective clare. Acestea sunt foarte eterogene, de la cereri referitoare la taxa auto la pensii şi salarii. Mai mult, sunt mulţi care protestează împotriva întregii clase politice, nemulţumiţi de întregul sistem politic, lucru care îl consider extrem de grav. De aici se poate naşte calea spre anarhie sau dictatură, am mai trăit-o, tot din cauza clasei politice impotente din perioada interbelică.

Ori, când ieşi în stradă să-ţi strigi nemulţumirea trebuie să ai un obiectiv clar în minte, un obiectiv SMART (acronimul american care înseamnă deştept) şi care vine de la Specific, Măsurabil, Abordabil, Realist şi încadrat într-un anumit Timp. Ori, demonstranţii au dovedit că nu au nimic din toate acestea. Nu au nici măcar lideri care să-i ducă înainte spre exprimarea protestelor şi cererilor lor, iar multe din cererile lor sunt pur şi simplu nespecifice şi nemăsurabile. De exemplu, dacă ceri o nouă clasă politică, cum ar trebui să-ţi fie satisfăcută cererea, dintr-o dată ies la pensie toţi politicienii şi apar alţii noi? Sau numai o parte din ei? Şi când vei putea constata că ţi s-a îndeplinit revendicarea? Când sunt schimbaţi jumătate? Sau trei sferturi?

Realitatea este că avem clasa politică pe care o merităm, deoarece de douăzeci de ani nu am făcut nimic ca să o schimbăm. Ne-au trebuit douăzeci de ani pentru a introduce votul uninominal, dar şi atunci s-a făcut prost, astfel că lideri dubioşi au reuşit să se strecoare în parlament de pe locul doi sau trei în colegiile lor pe baza unui artificiu numit redistribuire, făcând sistemul de vot uninominal românesc poate unic în lume. Justiţia merge prost, fiindcă arătăm indiferenţă faţă de independenţa ei, aşa că vom putea vedea în continuare politicieni achitaţi în dosarele de corupţie. Chiar şi acum, în stradă, există vreo revendicare referitoare la justiţie? Vă asigur că din momentul în care va intra la puşcărie primul politician greu, se va fura infinit mai puţin în România.

Mergând mai departe, referitor la dialogul autorităţilor cu manifestanţii. În orice ţară din lume, nu vei vedea vreun reprezentant al autorităţii venind în stradă şi dialogând cu manifestanţii, fie că vorbim de câteva sute sau de câteva sute de mii de demonstranţi. Este o lege nescrisă, nu ai cum să vorbeşti cu sute de oameni odată, fiecare strigându-şi revendicarea. De asta s-au lămurit pe propria piele toate personajele, de la putere sau opoziţie, care şi-au făcut apariţia în piaţă, inclusiv personajele mondene cu mai nou descoperite veleităţi politice.

De aceea, manifestanţii îşi exprimă doleanţele în scris, ca apoi o delegaţie de-a lor să meargă şi să le discute cu autorităţile, fie că vorbim de primar, prefect, ministru sau primministru. Deci aceşti protestatari ar trebui să-şi trimită delegaţii cu revendicările în scris, dacă vor ca cineva din partea autorităţii să discute cu ei.

Revendicările comune şi clare sunt demisia premierului, a preşedintelui şi alegerile anticipate. Acum, eu sper că pentru oricine, fie că este simpatizant al puterii sau al opoziţiei, este clar că oricine ar fi fost la putere, premier sau preşedinte, criza tot ar fi afectat România. Cei care susţin contrariul sunt neserioşi. Să fi fost preşedinte Făt-Frumos şi premier Greuceanu, tot am fi avut criză în România, deoarece, fie că ne place sau nu, România nu este pe Marte, ci în Europa, şi criza a lovit pe toată lumea, fără deosebire. Şi dacă de mâine ar veni preşedinte Făt-Frumos şi premier Greuceanu, tot nu ar avea puterea să alunge criza cu paloşul fermecat, fiindcă nu există soluţii miraculoase. Orice schimbare la vârf s-ar resimţi prea puţin în evoluţia economică. Nici opoziţia, nici puterea, nu pot face nimic ca de mâine să curgă lapte şi miere în România. Şi cine speră că schimbarea de putere sau menţinerea puterii va aduce schimbări miraculoase în contul personal din bancă, este la fel de naiv.

Ar trebui să începem să ne debarasăm de stilul nostru paternalist cu care ne-am deprins timp de sute de ani. Cel în care credem cu tărie, conform căruia conducătorul pe care l-am ales, fie că este vorba de primar, parlamentar sau preşedinte, el trebuie să ne poarte de grijă, din moment ce l-am ales. De la el să aşteptăm rezolvarea oricărei probleme, de la el să aşteptăm bunăstare. El să ne dea de lucru, cât mai bine plătit, să se ocupe de toate problemele noastre şi să ne mai şi distreze de sărbători, şi periodic, la ocazii, să ne dea fasole cu cârnaţi şi ţuică fiartă. Ar trebui să renunţăm la aceste aşteptări şi să cerem mai mult de la noi înşine. Să ne intre bine în cap că principalii responsabili de bunăstarea noastră suntem în primul rând noi înşine, şi apoi alţii, la fel, responsabili de eşecurile noastre suntem în primul rând noi înşine, şi nu alţii. Iar vremea pierdută plângându-ţi de milă o poţi folosi altfel, mult mai constructiv, încercând să ieşi din situaţia în care te afli.

Am cunoscut oameni care au început să gândească astfel, şi vă asigur că au şi început să o ducă mai bine.

Transnistria și anul geopolitic 2012

2012-01-14T21:48:00.000+02:00

Anul acesta, 2012, considerat de unii un an apocaliptic, a început tragic, în forţă, mai ales pentru noi, românii, prin asasinarea unui tânăr român de 18 ani, Vadim Pisari, la trecerea peste Nistru de la Vadul lui Vodă. Dar anul a început tensionat nu numai pe linia Nistrului, ci chiar pe întreg mapamondul, dându-le apă la moară celor care prevestesc apocalipsa.

Este important, cred eu, să aruncăm o privire asupra punctelor fierbinţi de pe glob, acolo unde este concentrată atenţia mondială, înainte de a ne apleca asupra regiunii care ne doare pe noi cel mai tare.

Început tensionat de an pe planetă

Cauzele punctelor fierbinţi de pe planetă pot fi profunde sau mai recente, dar după cum am văzut de multe ori, pot fi şi întâmplătoare. De exemplu, escaladarea tensiunii în peninsula coreană, o zonă cu potenţial mare de conflict, a fost de data asta întâmplătoare, respectiv moartea în decembrie anul trecut a conducătorului absolut, Kim Jong-Il. Aşa cum se întâmplă într-o astfel de dictatură, succesiunea a revenit unuia dintre fii săi, dar tensiunile au apărut din cauza faptului că o astfel de dictatură anacronică, în momentele de schimbare, este pur şi simplu imprevizibilă, mai ales că nimeni nu ştie ce se petrece în spatele impenetrabilelor ziduri ale Pyongyangului. În astfel de cazuri, pentru a se asigura de liniştea pe plan intern necesară transferului de putere, liderii nordcoreeni nu ar ezita să crească tensiunea în regiune pentru a mobiliza sau înspăimânta populaţia pe durata acestui transfer. De aceea toţi vecinii Coreei de Nord au intrat în alertă maximă, şi vor rămâne în alertă deoarece noul lider, Kim Jong-Sun, la cei 31 de ani ai săi, se poate dovedi mult mai imprevizibil decât tatăl său ori bunicul său, fondatorul dinastiei comuniste coreene, Kim Ir-Sen, “pretinul” de suflet al lui Nicolae Ceauşescu.

Şi situaţia din Extremul Orient nu se rezumă numai la Coreea de Nord şi potenţialul ei destabilizator care afectează direct Coreea de Sud şi Japonia, ci şi la zona mai extinsă, în care unul din rolurile centrale îi revine Mării Chinei de Sud. Cu mari rezerve potenţiale de hidrocarburi necesare economiilor emergente avide de combustibil, această mare este disputată de toate statele riverane, fiecare insulă sau grup de insule fiind revendicate de două sau mai multe state, în primul rând pentru poziţie strategică, dar şi pentru ape teritoriale şi zona continentală limitrofă ce ar putea fi exploatată. Aceste insule sunt disputate de China, Taiwan, Vietnam, Filipine, Brunei, Indonezia, Malaiezia, Japonia, în topul disputelor fiind insulele Spratley şi Paracels.

Oricum atenţia Pentagonului se va muta spre Asia - Pacific, din moment ce Europa este deja mult mai liniştită faţă de perioada Războiului Rece. Această schimbare de atitudine a fost anunţată încă din 2000, dar 11 septembrie 2001 a dat oarecum peste cap planurile americane.

Ascensiunea Chinei la rangul de putere economică de prim rang este urmată îndeaproape de revendicarea unei poziţii politice şi militare pe măsură, fapt care îngrijorează vecinii ce se pregătesc să simtă mai puternic presiunile unei astfel de creşteri de statut. Ceea ce scapă multor analişti este faptul că în următoarele decenii China nu poate aspira decât la statutul de putere regională nicidecum mondială. Iar de aici până la a contesta supremaţia mondială a SUA mai este cale lungă.

Ca şi argumente pot fi aduse următoarele: pentru a fi o putere globală, ai nevoie de o hegemonie pe multiple domenii, care includ puterea economică, militară, tehnologică, ştiinţifică şi culturală. În toate domeniile menţionate, SUA sunt mult înaintea Chinei şi nu sunt şanse, cel puţin în acest secol, să fie ajunse. Ca exemplu, cultura americană, aşa cum este ea, criticată şi contestată, tot este cea mai consumată pe glob. Hollywoodul cu filmele sale, McDonalds-ul, muzica şi blugii nu pot fi înlocuiţi peste noapte de produse ale culturii chinezeşti. La fel, SUA sunt în fruntea cercetării ştiinţifice şi aplicaţiilor tehnologice, pe când China deocamdată copiază cu succes modelele occidentale pe care le produce în serie. Una este să fii un manufacturier şi alta este să fii un cercetător al tehnologiilor inovatoare, iar aceasta nu se va putea schimba peste noapte. La dimensiunea economică, toată lumea compară PIB-ul, respectiv produsul intern brut. Câţi compară PIB-ul pe locuitor? PIB-ul pe locuitor în China este mai mic decât cel din Serbia, la nivelul de 8394 USD pe locuitor, care nu o califică nici între primele o sută de ţări. Spre comparaţie, România are un PIB pe locuitor de 12357 USD. Mergând mai departe, toată lumea se referă la rezervele valutare ale Chinei, dar din nou, comparativ cu numărul de locuitori, ele sunt inferioare celor ale României. Poate unii vor considera deplasate comparaţiile, dar acestea sunt cred că suficient de relevante asupra disparităţilor de dezvoltare între regiunile chineze şi între modul în care cetăţenii beneficiază de noua creştere economică a Chinei. Iar nicăieri nu scrie că această creştere va dura la infinit, aşa cum prognozează cei care au calculat deja anul în care China va depăşi SUA economic. La fel s-a spus şi despre economia Japoniei în anii 80, dar ulterior aceasta a intrat în declin. Chiar în prezent, economia chineză dă semne de încetinire a creşterii, chiar dacă oficialităţile ascund datele reale. Tot ele refuză să lase liber yuanul să fluctueze după cursul pieţei, la fel ca orice valută internaţională. În schimb, China menţine cursul fix de teama unei devalorizări care ar arăta slăbiciunile economiei.

Adevărul este că majoritatea populaţiei chineze este nemulţumită şi singura şansă a partidului comunist de a se menţine la putere este să asigure o creştere economică constantă în aşa fel încât să nu dea motive suplimentare pentru contestarea monopolului puterii. O astfel de contestare, adăugată celor naţionaliste cum ar fi cele din Tibet, cum am văzut în 2008, ar putea fi fatale regimului comunist şi ar putea duce inclusiv la dezmembrarea Chinei. Nu mă refer aici numai la Tibet, ci şi la Xingyang, majoritar musulmană care s-ar orienta spre vecinele sale central asiatice. Până una-alta, China are şi ea destule probleme, cărora noua conducere de la Beijing va trebui să le facă faţă, mai ales că 2012 ar putea fi şi anul schimbării gărzii la Beijing.

Am lăsat mai la urmă componenta militară. Pentru a fi o putere militară globală, nu este suficientă componenta terestră, ci este esenţială componenta strategică, maritimă, spaţială. La nivel spaţial, China este abia la început, capabilităţile sale sunt inferioare Marii Britanii sau Franţei. Strategic, armamentul său nuclear şi vectorii de deplasare nu suportă comparaţie: o sută de ogive chinezeşti contra două mii cinci sute americane sau două mii ruseşti. Nu mai vorbim de submarine nucleare purtătoare de rachete, cu rol esenţial în descurajare şi în caz de răboi nuclear (vezi Rusia și apărarea imperiului), unde China nu are încă niciunul. Proiectarea puterii pe mare a trecut de epoca cuirasatelor o dată cu al doilea război mondial, când am intrat în epoca portavioanelor. Aici, SUA sunt imbatabile, având disponibile opt grupuri de portavioane moderne mari, faţă de unul chinez, mediu, abia lansat la apă. Spre comparaţie, flota militară americană este mai mare decât a tuturor celor treisprezece flote militare următoare în clasament luate la un loc, dintre care unsprezece sunt aliatele SUA. Numai în domeniul portavioanelor, SUA are mai multe decât toate celelalte ţări luate la un loc. Deci, cedarea hegemoniei către China mai are de aşteptat.

Chiar dacă cele două state ar intra în conflict militar, va fi vorba de un conflict în mare măsură naval, de-a lungul costelor chinezeşti, unde americanii nu ar avea niciun interes să debarce trupe, cu atât mai puţin ar fi posibil pentru forţele terestre chineze să atace teritoriul american, asta pentru a-şi putea pune în valoare superioritatea numerică în acest domeniu. În cazul unui conflict terestru, de exemplu în peninsula coreeană, evoluţia conflictului ar fi influenţată în mod decisiv de componenta navală şi aeriană, unde americanii sunt net superiori.

În concluzie, eu aş fi mult mai rezervat în privinţa hegemoniei chineze care se ridică la orizont.

Orientul Mijlociu, factor suplimentar de tensiune în 2012

Acum, capul de afiş îl deţine Orientul Mijlociu, şi nu este prima dată când se întâmplă asta. Dar astăzi atenţia pare justificată de mai mulţi factori care se coroborează împreună. Orientul Mijlociu se redesenează, aici se produc profunde mutaţii geopolitice care ar putea amorsa conflicte cu potenţial spre degenerare. Este vorba de un cutremur geopolitic regional, după cum descriam fenomenul în articolul Dreptul istoric, starea de fapt și bătăliile internetului. Ar putea fi vorba de un cutremur geopolitic care se va stinge de la sine, dar lăsând în urmă un Orient Mijlociu profund schimbat, sau ar fi un factor declanşator al unui cutremur geoplitic major, cu rezultatul modificării profunde a hărţii mondiale, inclusiv în plan geopolitic.

Mă bazez pe faptul că de câţiva ani Orientul Mijlociu este scena unor transformări profunde, după zeci de ani de stagnare sub dictaturi, populaţia se mişcă, iar acesta este un rezultat direct al dezvoltării modalităţilor de comunicare care reuşesc să informeze evitând cenzura. Am scris câteva articole asupra acestui subiect, pentru cei interesaţi, Revoltele arabe, proteste și război civil, Libia, dilema occidentului și oportunitățile Rusiei și Robert Gates, Libia și NATO,. Cert este că în urma revoltelor arabe situaţia geostrategică în Africa de Nord şi prin influenţă în Orientul Mijlociu este în schimbare. Mă refer aici şi la revoltele care au avut loc în Yemen sau Bahrein, dar în primul rând la cele din Siria. Poate toate acestea nu ar fi avut loc dacă nu ar fi fost înlăturarea lui Saddam Hussein din Irak în urma invaziei americane din 2003. În ciuda insurgenţei şi obstacolelor, irakienii au putut avea parte de mai multe runde de alegeri libere, un exemplu care s-a dovedit contagios în regiune şi care a culminat cu răsturnarea regimurilor din Africa de Nord, cel din Libia cu ajutorul NATO. Încă nu ştim spre ce se vor îndrepta aceste ţări în urma primăverii arabe, dar cert este faptul că geopolitica regiunii este în schimbare, iar efectul de domino ar putea continua, aşa cum vedem în cazul Siriei, unde represiunea soldată cu peste 5000 de morţi încă nu a înăbuşit revolta contra lui Bashar al Asad. Prezenţa observatorilor Ligii Arabe s-a dovedit fără rezultat, represiunea continuă.

Nuca cea mai tare rămâne Iranul, o dictatură teocratică islamistă pe care revoltele din 2009 nu a putut-o înlătura, fiind înăbuşită, la fel ca şi revolta portocalie din Uzbekistan, încheiată cu baia de sânge de la Andijan, în 2005. Programul nuclear iranian este de notorietate, nu mai trebuie nimeni să demonstreze că el există. Chiar raportul AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică) din noiembrie anul trecut este concludent în această privinţă. Mă refer aici la programul nuclear militar. Ceea ce este îngrijorător este faptul că regimul lui Mahmoud Ahmadinejad nici nu-şi mai ascunde intenţiile. La fel ca şi Hitler, care şi le-a publicat în Mein Kampf, sau ale lui Lenin sau Stalin, care au făcut publice intenţiile lor privitoare la soarta lumii de fiecare dată, dar restul lumii nu i-a băgat în seamă decât atuncim când a fost prea târziu.

Ce spun liderii iranieni? Că vor şterge de pe hartă Israelul. Cum? Simplu, cu bombe nucleare. Ciudată este însă atitudinea palestinienilor care par să fie de acord cu asta. Palestinienii vor pământul ocupat de israelieni, dar dacă israelienii vor fi şterşi de pe faţa pământului cu bombele nucleare iraniene, ce se va întâmpla cu pământul Israelului? Va fi un deşert radioactiv nu pentru zeci de ani, ci pentru sute de ani. Cine îl va putea ocupa atunci? Nimeni. Este la fel ca în cazul Cernobâlului, zona limitrofă fiind părăsită şi înalt radioactivă chiar şi acum, după 25 de ani. Închipuiţi-vă un Cernobâl multiplicat de o sută de ori, sau de o mie de ori! Va putea trăi cineva acolo? Dar cu taberele palestiniene, cu zonele cedate palestinienilor, mă refer aici la Gaza şi Cisiordania, prima fieful Hamasului şi a doua al Autorităţii Naţionale Palestiniene, cine crede că valul radioactiv nu va trece şi peste ele, ucigând zeci de mii de palestinieni? O atitudine sinucigaşă ce denotă o lipsă totală de raţionament, orice logică fiind umbrită de ură.

Cert este, până la urmă, că majoritatea oamenilor de ştiinţă consideră că Iranul ar putea fabrica prima sa bombă atomică în decursul acestui an. SUA şi Occidentul insistă pentru sancţiuni contra Iranului, iar acesta ameninţă cu blocarea strâmtorii Ormuz, pe unde trec cam 70% din transporturile de petrol necesare zilnic pe plan mondial. Pe lângă aceste ameninţări, Iranul iniţiază şi exerciţii militare navale în zonă, iar SUA reacţionează trimiţând grupările de portavioane şi mai aproape. Întreaga lume stă cu sufletul la gură aşteptând o ciocnire navală sau declanşarea unei lovituri aeriene preemtive contra facilităţilor nucleare ale Iranului, la fel cum au făcut israelienii contra reactorului nuclear irakian de la Osirak construit de francezi în 1981, când au distrus programul nuclear irakian.

Nu încape îndoială că marina iraniană nu se poate măsura nici pe departe cu cea americană, la fel nici aviaţia. Aşa că blocarea strâmtorii Ormuz, chiar dacă ar fi reuşită, ar putea fi doar de scurtă durată, realizată prin minarea rutelor petrolierelor ce intră şi ies din Golful Persic. O angajare directă a flotei americane ar fi o atitudine sinucigaşă, care ar avea ca rezultat imediat distrugerea capabilităţilor maritime şi aeriene ale Iranului, precum şi bateriile de artilerie şi rachete de pe litoral. Nu mai trebuie adăugat că SUA vor profita de situaţie şi vor ataca siteurile nucleare iraniene şi nu se vor opri până nu le vor distruge, urmărind probabil şi o schimbare de regim foarte probabil să se producă în condiţiile date. De aceea din partea Iranului nu ar putea fi vorba decât de forme de război asimetric, cum ar fi cea menţionată mai sus, prin minarea rutelor. Liderii militari iranieni şi-au exprimat convingerea că vor putea repeta blocarea strâmtorii ca şi în anii 80, în timpul războiului cu Irakul, dar lucrurile s-au schimbat. La ora actuală Iranul este cu spatele la zid în urma sancţiunilor internaţionale, chiar au blocat SMS-urile şi internetul la mesajele care conţin anumiţi termeni financiari de teama panicii în rândul populaţiei, care ar putea degenera în revolte după scenariul din ţările vecine.

În Iran vor urma alegeri în martie, în SUA în noiembrie. Ţinând cont că reformele pe plan intern propuse de preşedintele Obama au nevoie de câţiva ani ca să-şi facă simţite efectele, mai ales în contextul crizei care bântuie şi această ţară, eset probabil ca Obama să caute un succes pe plan extern, singura posibilitate ca să vină cu ceva concret pe ultimul moment. Retragerea definitivată la sfârşitul lui 2011 a trupelor americane din Irak, în contextul unui conflict probabil cu Iranul, nu este un handicap, ci dimpotrivă. Oricum, nu cred că SUA ar fi riscat un conflict terestru cu Iranul, cum vedeau unii o posibilitate de a invada această ţară din Irak. Conflictul dintre Iran şi Irak din anii ’80, care a durat opt ani şi a lăsat peste un milion de victime, este proaspăt în memoria tuturor. Un viitor conflict cu Iranul va implica doar forţele navale şi aeriene americane, şi se va limita la lovituri asupra navelor militare iraniene, asupra bazelor şi instalaţiilor nucleare. Ori, retragerea americană din Irak îi lasă pe iranieni fără câteva ţinte pentru rachetele lor sol-sol de tip Scud, care fără îndoială le-ar fi folosit în acest caz ca şi Saddam Hussein în 1991, sau ar fi expus trupele din Irak atacurilor grupărilor proiraniene cum ar fi miliţiile clericului şiit Moqtada al-Sadr. Paradoxal, retragerea din Irak le dezleagă mâinile americanilor în privinţa Iranului.

Mai mult, această retragere şi cea plănuită din Afghanistan va duce la eliberarea americanilor şi concentrarea lor spre alte obiective strategice globale, pe care ultimul deceniu de angajamente terestre le-au lăsat pe planul doi.

Orientul Mijlociu trebuie privit oarecum regional, şi asta include şi restul ţărilor arabe, dar şi Israelul. Egiptul este prea prins cu digerarea revoluţiei, la fel ca şi celelalte state nordafricane şi la ora actuală nu contează prea mult în regiune tocmai din acest motiv. Iar Israelul deocamdată aşteaptă. Singurul aliat al Iranului este Siria, care se confruntă deja cu ceea ce se poate numi un război civil. Hezbollahul, aflat în Liban, cu care Israelul a dus deja câteva războaie, are doar doi aliaţi, Siria şi Iranul, sponsorii săi. În cazul în care Siria şi Iranul se prăbuşesc, Hezbollahul are mari şanse să împărtăşească aceeaşi soartă, şi de aici vom avea premizele unei schimbări radicale a Orientului Mijlociu. Unde va duce această schimbare şi cum va arăta el în câţiva ani, este imposibil de spus sigur. Din experienţa istoriei putem spune că foarte rar cei ce încep o revoluţie o şi termină. Aşa a fost şi în Rusia în 1917, şi în Franţa în 1789.

Desigur că există forţe care se opun unor noi modificări de regim în regiune, cum ar fi Rusia. În cazul schimbării de putere la Damasc, Rusia îşi pierde singura bază din Marea Mediterană, portul Sirian Tartous. Tocmai pentru a evita o implicare a NATO după scenariul libian, Rusia şi-a trimis o escadră navală pe coastele siriene, care cuprinde portavionul Amiral Kuzneţov (de fapt singurul) şi escadra sa de distrugătoare, incluzând aici şi nava antisubmarin Amiral Chabanenko. Dar de aici decurg o serie de complicaţii pe care nimeni nu le poate previziona.

În primul rând este în ceaţă poziţia Turciei, un actor regional major. Turcia a parcurs un drum sinuos în ultimii ani, de la aliat de bază în NATO şi aliat important al Israelului la o putere regională al cărui curs viitor devine tot mai greu de previzionat. De la refuzul de a-şi susţine aliatul american în 2003 la invazia din Irak şi tensiunile intervenite în relaţia până atunci specială cu Israelul, după episodul cu escadra pentru Gaza, temerile analiştilor asupra unui alt curs al politicii turceşti încep să prindă contur. Era oarecum de aşteptat, Turcia în cea mai mare parte a istoriei sale a fost un imperiu, iar de când ascensiunea islamică pune o tot mai mare presiune, se pare că lucrurile vor lua curând o altă turnură. Dezamăgită de amânările repetate ale UE către ţelul de a adera, ţara alunecă încet spre o altă cale, islamiştii începând să câştige teren. Prin constituţia lui Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul statului turc modern, armata este garantul laicităţii statului, trebuind să intervină de fiecare dată când aceasta este ameninţată. Dar asistăm la o slăbire din ce în ce mai mare a armatei, a vârfurilor ei, de curând chiar un fost şef de stat major a fost arestat şi pus sub acuzare. Poate fi începutul unei noi politici externe a Turciei? Posibil. Mai adăugăm că flota rusă va trece şi pe lângă Cipru, mărul discordiei dintre Grecia şi Turcia, care a dus chiar la un conflict dechis în 1974 şi la divizarea acestei insule.

Oricum, ne aşteaptă zile interesante în Mediternana şi Orientul Mijlociu, dar după cum spunea un vechi proverb chinezesc, “să te ferească zeii să trăieşti vremuri interesante!”

Europa în corzi

Încă de la începutul anului, am fost avertizaţi de Nicolas Szarkozi şi Angela Merkel că ne aşteaptă vremuri grele. Era normal, toţi cei cu scaun la cap erau convinşi de asta. Criza din zona euro nu are cum să se rezolve peste noapte, mai ales fără măsuri dure de tăiere a cheltuielilor bugetare în statele UE, mai ales la acelea care se simt cu falimentul deasupra capului. Grecia nu prea dă semne că ar agrea politici de austeritate, grecii se aşteaptă ca să fie sponsorizaţi în continuare de UE, în primul rând de Germania, principala forţă economică a Europei. În anticamera ţărilor cu probleme din zona euro stau Irlanda, Portugalia, Spania, dar şi Italia, a cărei economie dacă intră în colaps pur şi simplu nu poate fi salvată. Grecia are datorii de 160% din PIB, dar PIB-ul ei este mic, şi tot nu este dornică să strângă cureaua. Aşteaptă acum o pomană de 116 miliarde de euro. Dar datoria Italiei este de 120% din PIB, dar la PIB-ul Italiei reprezintă 1900 de miliarde de euro, o sumă enormă. O provocare extremă pentru liderii europeni.

Mulţi se întreabă de ce nu ies grecii din zona euro, aşa cum au ameninţat de curând? În primul rând, ar fi cea mai mare prostie pentru ei, iar ameninţările lor sunt mai mult de faţadă, pentru a obţine banii necesari supravieţuirii sau, în caz contrar, denotă cea mai mare prostie. Dacă mâine grecii renunţă la euro şi revin la drahmă, drahma se va devaloriza rapid, vorbim aici de o inflaţie de ordinul sutelor sau miilor, deoarece nimeni nu va avea încredere să plaseze bani în drahme, nici măcar grecii. Drahma va ajunge ca o monedă africană în câteva luni, iar Grecia va intra inevitabil în faliment, revenirea amânându-se cu zeci de ani. Argentina a început să-şi revină în zece ani, dar Grecia nu are resursele Argentinei.

A doua întrebare, de ce Germania nu expulzează pur şi simplu Grecia din zona euro? În primul rând, deoarece ar crea un precedent, urmat poate şi de alte ţări când va veni nota de plată. Iar expulzarea Greciei va avea efecte devastatoare şi asupra monedei euro, scăzând încrederea şi ducând la o devalorizare accentuată a acesteia. Şi după ce alte ţări vor fi tratate ca şi Grecia, moneda euro va fi sortită dispariţiei.

A treia şi ultima întrebare, nu i-ar conveni mai mult Germaniei să revină la marcă? Pe termen foarte scurt, poate. Dar să nu uităm că economia Germaniei, cea mai puternică din UE, se bazează în cea mai mare parte pe exporturi, dar nu orice fel de exporturi, ci exporturi de produse finite de înaltă tehnologie. Iar în cazul revenirii la marcă pe termen scurt marca va fi o monedă atât de puternică faţă de monedele naţionale care se vor devaloriza puternic, încât germanii nu vor mai avea cui să-şi exporte produsele, deoarece nimeni nu şi le va mai putea permite. Ar urma falimente în serie, de la Mercedes la BMW, în urma îngustării pieţei şi căderii cererii, iar economia Germaniei ar intra într-o recesiune accentuată, de unde nu se ştie când îşi va reveni. Până la urmă, o situaţie extrem de complicată.

Nouriel Roubini, profetul crizei americane, spunea că în 2012, în urma crizei americane, a celei din zona euro şi a încetinirii creşterii economice a Chinei, sunt create condiţiile pentru o furtună financiară perfectă (perfect storm), în care sunt îndeplinite cele mai rele posibilităţi cu putinţă.

Mai aproape de noi, tot în UE, dar în afara zonei euro, Ungaria păşeşte şi ea pe panta colapsului. Problema este că Ungaria, ca şi noi, nu este în zona euro, deci UE şi principalele ţări europene nu se vor grăbi să-i sară în ajutor ca şi în cazul Greciei de până acum, deoarece stabilitatea monedei unice nu este ameninţată decât indirect. Ungaria va trebui să se salveze în primul rând singură, dar trebuie să aibă capacitatea şi voinţa de a o face.

România are o situaţie ceva mai bună, poate dintre puţinele cazuri în istoria noastră. Nu stăm atât de prost, dar asta nu înseamnă că nu vom fi afectaţi. România a început să taie cheltuielile ceva mai devreme decât alţii, deci are ceva spaţiu de manevră. Dar să nu uităm că este an electoral şi acest lucru se poate schimba oricând. Oricât ar fi de dureros, austeriatea trebuie să continue, reducerea deficitului şi chiar anularea lui ar trebui să fie politica de bază a oricărui guvern. Cu atâtea ţări în pragul colapsului, bani pentru împrumuturi nu prea se găsesc, şi dacă se găsesc vor fi la dobânzi împovărătoare. În Ungaria, Victor Orban a alungat FMI-ul pentru a nu fi nevoit să accepte condiţii dure (lipsa pomenilor electorale în perspectiva alegerilor viitoare) în schimbul banilor la dobânzi reduse, dar după ce a încercat împrumuturi pe piaţa liberă, unde dobânzile au devenit enorme, a trebuit să revină la ideea unui acord cu FMI. Referitor la dobânzi, trebuie amintit că Italia nu a reuşit la sfârşitul anului să atragă bani prin obligaţiuni emise, dobânzile depăşind opt la sută. La o sută de miliarde împrumutate, ar trebui să dea înapoi în plus opt miliarde, o sumă împovărătoare pentru oricine.

Realitatea este că această criză a desfiinţat multe teorii economice. Economia nu este o ştiinţă exactă, nu se bazează ca şi matematica sau ingineria pe nişte axiome pe care dacă le aplici eşti sigur de rezultat. Economia este o ştiinţă care evoluează empiric, şi regulile se schimbă din mers, o reţetă dovedită bună într-un anumit moment se poate dovedi catastrofală în altul. Teoriile sunt create doar pentru a fi infirmate mai târziu, în funcţie de evoluţia societăţii umane. Toate teoriile economice şi-au dovedit în timp limitele. Există o vorbă: “economist este acel care va şti mâine de ce ceea ce a prevăzut ieri nu s-a îndeplinit astăzi”.

Rusia şi Ucraina

Ne apropiem de zona care ne doare, respectiv Rusia şi Ucraina. Situaţia Ucrainei este critică din punct de vedere economic, şi această ţară fiind deja în pragul colapsului. Dar în privinţa acestei ţări situaţia este mai complicată, conducerea lui Ianukovici reuşind performanţa de a anula orice perspectivă de ajutor UE sau FMI. Derapajele autoritare, persecutarea opoziţiei şi a presei, cel mai cunoscut aspect fiind condamnarea Iuliei Timoşenko la 7 ani de închisoare pentru a o putea scoate din cursa electorală, au anulat orice posibilitate de apropiere de uniunea europeană, pentru care un sistem democratic funcţional sunt o premisă obligatorie pentru începerea oricăror discuţii. Paranoia lui Ianukovici a devenit paroxistică, în cea mai pură reţetă stalinistă, regimul văzând în orice manifestare doar mâna agenţilor occidentali care subminează Ucraina, în spatele oricărei cereri pentru democraţie se ascund revoluţii portocalii sponsorizate de SUA.

Ceea ce nu înţelege Ianukovici şi ai săi este faptul că a reuşit o performanţă care s-a dovedit imposibilă pentru oricare lider al opoziţiei: să-i unească, în sensul că actuala politică şi conducere a de la Kiev i-a nemulţimit profund pe toţi, fie naţionalişti, fie proeuropeni, şi chiar pe cei din regiunea Donetsk, populată masiv cu etnici ruşi şi rusofoni. Această regiune nu a dat dizidenţi în timpurile sovietice, a fost împotriva protestelor contra fostului preşedinte Leonid Kucima şi împotriva revoluţiei portocalii din 2004. Totuşi, chiar şi în această regiune, popularitatea lui Ianukovici a scăzut şi scade în continuare.

Scăderea dramatică a calităţii vieţii şi corupţia în creştere, dublate cu măsurile poliţieneşti de represiune, contribuie din plin la asta. Se adaugă anularea Zilei Libertăţii, zi liberă instaurată în urma victoriei revoluţiei portocalii din 2004, închirierea bazei navale de la Sevastopol până în 2042, intenţia de a face din limba rusă a doua limbă de stat, intenţia Rusiei de preluare a reţelei de conducte ucrainene, frustrarea faţă de preţul gazelor, în ciuda acordului din 2010 în urma prelungirii închirierii Sevastopolului. Am expus aceste aspecte acum mai bine de un an şi jumătate în articolul Români și disoluția Ucrainei, provocări, perspective și amenințări, şi întradevăr, Ucraina se află şi mai aproape de disoluţie, odată cu falimentul devenit aproape inevitabil. Un fost oficial important ucrainean, Stepan Havrish, spunea că Ucraina stă între predarea a ce a mai rămas din activele strategice ale ţării şi faliment. Spre UE şi FMI Ucraina nu se mai poate adresa, mai rămâne Rusia care, ştiindu-i pe ucraineni cu spatele la zid, va pune presiune şi va obţine maximul de foloase în schimbul banilor necesari funcţionării statului ucrainean, chiar şi intrarea în noua uniune atât de dragă lui Vladimir Putin.

Până la urmă, după cum se poartă acum negocierile, Ucraina va transfera ce mai are de transferat către Gazprom, respectiv controlul asupra infrastructurii de transport gaze, ultimul factor de negociere al Ucrainei cu Rusia. Ianukovici a reuşit performanţa ca în câţiva ani să dea Rusiei tot ce îşi dorea aceasta în Ucraina, fără să obţină ceva în schimb. De exemplu, în schimbul închirierii pe mai departe a bazei de la Sevastopol, în 2010, Ucrainei i se promitea o reducere de 30% la preţul gazelor, dar astăzi Ucraina a a juns să plătească 416 dolari pe mia de metri cubi. Poate că acest aşteptat transfer către Gazprom va fi picătura care va umple paharul opozanţilor, fiind de aşteptat noi mişcări de stradă, încă un pas spre disoluţia statului ucrainean. În perspectiva viitoarelor alegeri, în mod sigur falsificate după aceeaşi reţetă ca în 2004 sau ca şi în Rusia anul trecut, urmate probabil de violenţe, a falimentului care poate fi doar amânat, această disoluţie este din ce în ce mai aproape, făcându-i pe mulţi să vorbească deschis de separarea statului.

Ziarul „Times” spunea că 2012 va fi anul revoltelor slave, din Rusia, Belarus şi Ucraina, după cum anul 2011 a fost anul revoltelor arabe. Se prea poate să aibă dreptate, după cum s-a terminat anul precedent, cu puternice proteste ale opozanţilor lui Vladimir Putin în Rusia. Falsificarea alegerilor a fost recunoscută indirect chiar de premierul Putin, atunci când le-a promis ruşilor alegeri libere şi corecte în 2012, atunci când va candida la preşedinţie. Spunând că următoarele alegeri vor fi corecte, recunoşti indirect că precedentele au fost incorecte, guvernul condus de Vladimir Putin având responsabilitatea organizării acestora. Protestele ruseşti, amploarea lor, a arătat o altă faţă a Rusiei şi i-a slăbit vizibil poziţia lui Vladimir Putin pe plan intern şi extern, până acum văzut ca şi liderul unei Rusii Unite, ca şi numele partidului său, dar din ce în ce mai contestat şi nevoit să recurgă la fraudă pentru a-şi menţine o majoritate parlamentară confortabilă atât pentru el, cât şi pentru siloviki. (Putin și revitalizarea imperiului) De o astfel de situaţie, mai ales după ce secretarul de stat american Hillary Clinton a declarat că alegerile din Rusia nu au fost nici libere, nici corecte, vor încerca să profite americanii în cursul viitoarelor negocieri pe multiple planuri.

Este ca şi imaginea flotei militare ruse în portul sirian Tartous, impunătoare de la distanţă, dar găunoasă pe măsură ce te apropii. Singurul portavion rusesc, Amiral Kuznetzov, a sosit la 8 ianuarie 2012 în portul sirian, însoţit de fregata Amiral Chabanenko, remorcherul Nikolai Chiker şi trei mici vase cisternă. Această flotă a plecat din Severomorsk, lângă Murmansk, la începutul lui decembrie. În Marea Mediterană li s-a mai alăturat un vas cisternă şi corveta Mudri, din flota de Baltica, precum şi corveta Ladni din flota Mării Negre. La Tartous, flota rusă a încărcat alimente, apă şi combustibil. Doar Chabanenko, Ladni şi cisterna Lena au acostat, portavionul Kuznetzov fiind prea mare şi rămânând ancorat mai în larg. La 10 ianuarie flota rusă a părăsit apele siriene, Ladni spre Sevastopol, iar portavionul Amiral Kuznetzov înapoi spre Severomorsk.

Aceasta este imaginea de la distanţă, dar dacă ne apropiem puţim, vom vedea că portavionul Kuznetzov de 60000 de tone are capacitatea de a duce până la 50 de aparate de luptă, 26 cu aripă fixă (avioane) şi restul elicoptere, mai puţin decât jumătate din capacitatea unui portavion american de clasa Nimitz. La Tartous, Kuznetzov a avut doar opt avioane Su-33 şi două elicoptere Ka-27S pentru căutare-salvare, poate în cazul în care s-ar fi pierdut vreun Suhoi. Dar nu avea deloc Ka-27RLD, elicoptere radar de avertizare timpurie (early warning), fără de care întreaga flotă era practic legată la ochi.

Îi lipseau cu desăvârşire şi elicopterele Ka-27PLO, cu capacităţi de luptă antisubmarin, poate că amiralii ruşi considerau că fregata ASW Amiral Chabanenko era suficientă pentru a asigura protecţia întregului convoi. Agenţiile arabe de presă au anunţat că un submarin american a trecut prin canalul Suez din Marea Roşie în Marea Mediterană, deci în apropierea coastelor siriene, cam cu două săptămâni înainte de sosirea flotei ruse la Tartous. În mod sigur, intenţia era de a supraveghea flota şi probabil pentru a înregistra şi cataloga zgomotele motoarelor navelor componente, o modalitate foarte exactă de a urmări submarinele şi navele pe întreg globul. Americanii au o astfel de bază de date încă din timpul Războiului Rece, care se actualizează periodic cu ajutorul senzorilor plasaţi pe fundul oceanelor pe rutele de acces ale navelor militare. Unul din culoarele obligatorii de trecere pentru submarinele sovietice era prin Marea Nordului, între Islanda şi Marea Britanie. Senzorii plasaţi pe fundul apei înregistrau zgomtul motoarelor la fiecare trecere, catalogau şi făceau comparaţii, în urma faptului că fiecare motor de submarin sau navă militară mai mare are un zgomot distinctiv unic, întocmai ca şi amprentele digitale sau vocale la oameni. Astfel, dacă un submarin american înregistrează un zgomot de motor undeva în Oceanul Pacific, prin comparaţie cu baza de date poate şti nu numai cui aparţine nava, ci şi numele ei.

Dar nu cred că merită efortul de a înregistra motorul portavionului Amiral Kuznetzov, care oricum cred că este demult în baza americană de date. Acesta poate fi folosit ca şi imaginea flotei ruse, respectiv a diferenţei dintre ceea ce doreşte Putin şi realitate. Construcţia lui a început în 1982 şi era 70% terminată în 1989. A navigat prima dată în 1991, nefinalizat, a primit avioane la bord în 1993, dar a devenit operaţional în 1995. Începând cu 1996, a petrecut mai bine de şase ani în reparaţii în trei şantiere diferite, deci 40% din activitate. Motorul principal s-a defectat de nenumărate ori în decursul activităţii, prezenţa remorcherului Nikolai Chiker în flota rusă explicându-se astfel, în cazul unei defecţiuni, portavionul urmând să-şi continue călătoria remorcat. Odată ajuns în februarie în port, portavionul Amiral Kuznetzov va fi dezarmat şi va începe un program de reutilare şi reechipare programat să dureze până în 2017 sau chiar mai târziu, dacă va fi terminat vreodată. Astfel, rachetele antinavă supersonice SSM P-700 Granit din sistemul de armament al portavionului nu se mai fabrică. Nu se mai fabrică nici Su-33, aviaţia portavionului urmând să fie înlocuită cu Mig-29K, versiunea navală a Migului, în urma unei comenzi din India de 16 bucăţi, prin suplimentare ar ieşi un cost mai mic pe bucată decât în cazul Su-33.

Pentru a ilustra şi mai bine dezastrul naval în care se zbate flota militară rusă, ca printr-o ironie, un submarin strategic rus clasa Delta 4, Ecaterinburg, a luat foc într-un doc uscat din Murmansk la 29 decembrie. Ecaterinburg se afla la reparaţii când a izbucnit incendiu, cel mai probabil din neglijenţă. Din fericire nu erau la bord torpile sau rachetele nucleare SS-N-23 (16 bucăţi) submarinul Delta 4 fiind unul dintre cele şase care asigură descurajarea nucleară până la intrarea în serviciu a noilor submarine clasa Borei care ar urma să fie armate cu rachetele Bulava. Reactorul nuclear era şi el oprit, evitând astfel un nou Cernobâl sau Fukushima. Dar incendiul a afectat carcasa exterioară şi camera torpilelor, precum şi sonarul care a fost totalmente distrus.

Cam asta este situaţia flotei ruse actuale, care nu mai impresionează multă lume, de aceea consider că tentativa de demonstraţie de forţă a fost total contraproductivă în cazul Siriei. Vladimir Putin a hotărât să pompeze noi sume de bani, ca şi în cazul armatei în general, pentru a reveni la vechea glorie imperială, păşind pe urmele Uniunii Sovietice. Dar astăzi, în condiţiile actuale, pe un astfel de drum, are şanse mai mari să o ia pe calea Uniunii Sovietice în momentul dezintegrării sale, 1989-1991.

Transnistria

Şi în Transnistria au avut aşa-zise alegeri. Epoca comunistului cleptoman proprietar al „Sheriff”, deci cel mai mare capitalist comunist transnistrean, Igor Smirnov, s-a încheiat, acesta lăsând locul lui Evgheni Şevciuk, un tip mult mai inteligent, şi prin asta mult mai periculos pentru viitorul Moldovei. De parcă pentru a marca schimbarea de gardă de la Tiraspol şi a ne transmite un avertisment este ucis tânărul de 18 ani Vadim Pisari.

Am făcut această trecere în revistă a evenimentelor mondiale pentru a marca ideea că atenţia lumii întregi este împărţită în multe părţi, iar evenimentul de la Nistru nu poate reţine atenţia prea multă vreme. Ar fi o oportunitate majoră pentru conducerea de la Chişinău, după cum spunea analistul Dan Dungaciu, să obţină retragerea forţelor de menţinere a păcii ruseşti şi înlocuirea lor cu o forţă de poliţie europeană sau trupe sub mandat OSCE. Oricum, am asistat până acum la premieră, menţinerea păcii este asigurată de una dintre părţile în conflict, respectiv armata rusă. Ca să reuşească, conducerea de la Chişinău ar fi trebuit să folosească din plin acest eveniment regretabil şi să pună presiune la toate cancelariile occidentale, să provoace reacţii, discuţii, mese rotunde, incidentul să fie capul de afiş al ştirilor din toată lumea măcar câteva zile.

Ori, pentru asta, republica Moldova ar fi trebuit să aibă o conducere pe măsura mizei, nu una care este incapabilă de mai bine de doi ani să pună în scaun un preşedinte. Din păcate, AIE s-a dovedit incapabilă să treacă peste interesele şi orgoliile de moment, nu a avut până acum o reacţie coordonată, ci mai degrabă dezordonată. Este suficient să ne uităm la coaliţia la putere şi să facem o comparaţie între politicienii de la stânga şi dreapta Prutului, ca să aducem dovada zdrobitoare că şi moldovenii sunt români: politicienii sunt la fel.

Stai şi te întrebi atunci, prin ce miracol Dumnezeu ne-a dat asemenea bărbaţi în 1918, care au reuşit cu ţara la pământ, înconjuraţi de duşmani din toate părţile, în vremuri de epidemii, de război şi foamete, ceea ce noi nu suntem în stare să bâjbâim nici în timp de pace şi linişte!

O singură speranţă vine din altă parte, de la popor, termen atât de invocat de politicieni mai ales astăzi, când cuvintele cele mai folosite de ei sunt alegeri şi selectarea candidaţilor, despre rezultat, respectiv împărţirea ciolanului vorbindu-se mai în şoaptă. Această speranţă se manifestă sub forma tinerilor care protestează pe ambele părţi ale Prutului împotriva agresiunii ruseşti sub care geme Basarabia de două sute de ani. Această agresiune a mai făcut o victimă la Nistru, o nouă viaţă de tânăr român a fost sacrificată de gloanţele agresorilor. Iar tinerii noştri protestează cerându-le ruşilor să plece. Ca să fie auziţi, ar trebui să fie sprijiniţi de conducerea de la Chişinău şi de la Bucureşti, care ar trebui să le transmită mesajul şi la factorii de decizie occidentali care să pună presiune pe Rusia, mai ales că acum se află temporar în regres. Acum ar fi momentul să se obţină ceva şi pentru noi în urma regresului pe plan diplomatic al Rusiei, dacă am şti să punem puţină presiune şi să ne mişcăm cât de cât diplomaţia.

Dar pe tinerii din stradă, care cer plecarea rușilor, îi aude cineva?

Românitatea Basarabiei după autorii ruşi

2012-01-08T15:32:00.001+02:00

Statuia ţarului Alexandru I ridicată la Chişinău la

100 de ani de la anexarea Basarabiei

Am intrat în anul 2012 în care comemorăm bicentenarul răpirii Basarabiei de către ruşi, eveniment care a marcat şi încă marchează destinul poporului nostru, prin faptul că o parte importantă a arealului românesc continuă să fie înafara graniţelor noastre, iar ceea ce ne doare cel mai tare este tocmai frontiera de est. Dacă în rest, cât de cât, ne-am rezolvat parţial problemele, în primul rând cu arma în mână, asistând la colapsul imperiilor autro-ungar şi turc, în privinţa estului, a Rusiei şi a mai nou a Ucrainei, un stat artificial creat tot de Rusia pentru dominarea estului european, problemele nu numai că persistă, dar chiar se acutizează. Vitalitatea imperială a Rusiei, cu toate fazele prin care a trecut ea în ultimii două sute de ani, rămâne în continuare o problemă majoră nu numai pentru noi, ci şi pentru majoritatea statelor pe care roata istoriei le-a aruncat în vecinătatea acestui imperiu unic în istoria omenirii. Rusia a căzut, s-a ridicat, s-a extins, s-a transformat, dar caracteristica ei principală a rămas: tendinţa spre o expansiune continuă, întreruptă doar de episoade trecătoare de slăbiciune, apoi din nou revenire la mentalitatea şi comportamentul imperial. S-au scris mii de pagini care să explice caracterul acestui imperiu şi acestui comportament ciudat pentru timpurile moderne, şi nu este rolul şi nici locul acestei abordări în articolul de faţă.

În timpurile moderne care le trăim, agresiunea şi extinderea imperială nu se mai pot face aşa uşor ca şi în trecut, acum ai nevoie de o propagandă intensă care să justifice agresiunea, rolul opiniei publice devenită şi ea o putere care poate influenţa deciziile politice la cel mai înalt nivel, nu mai este de neglijat. De aceea aparatul propagandistic a devenit foarte complex, îmbrăcând diverse forme, şi nu cruţă niciun mediu de propagare, inclusiv internetul devenind un important câmp de luptă ca şi preludiu al unor bătălii viitoare. (vezi Dreptul istoric, starea de fapt şi bătăliile internetului)

Ori, în acest arsenal, Rusia aruncă în luptă tot ce poate, întreaga greutate a mijloacelor sale de propagandă, nelimitate de vreo constrângere bugetară din moment ce opinia publică rusească nu are informaţii despre modul în care se cheltuiesc uriaşele încasări de pe exporturile de petrol, gaze şi materii prime. Mai este un factor favorizant în avantajul Rusiei în cadrul acestei bătălii, existenţa cozilor de topor, a „coloanelor a cincea” risipite în întreaga lume, indivizi naivi, convinşi, plătiţi, interesaţi sau oportunişti gata să facă jocul unui posibil viitor imperiu în plină ascensiune.

În cazul nostru, al conflictului latent româno-rus, mărul discordiei şi principalul teren de luptă continuă să rămână Basarabia, teritoriu disputat de două sute de ani. În această dispută un rol esenţial îl are, după cum spuneam, componenta propagandistică, iar aici ruşii nu se dau în lături de la nimic, ba chiar au inventat sprijiniţi de cozile lor de topor o limbă şi un popor diferit de cel românesc, poporul moldovenesc. Există două fronturi principale accentuate de propaganda rusă şi prorusă, odată Basarabia ar ţine de ruşi şi celălalt, oarecum contradictoriu, că ar ţine de moldoveni, popor total diferit de cel românesc. Printre puţinii români care luptă contra acestei propagande, sunt şi mai puţini care să folosească chiar argumentele istoricilor şi scriitorilor ruşi, care au făcut aceasta, au scris timp de două sute de ani şi au recunoscut că Basarabia este românească. Nu trebuie decât să ne întoarcem la generaţia Unirii, aceşti bărbaţi ai neamului nostru, generaţie care cuprindea istorici, jurnalişti, avocaţi, filozofi, o pleiadă a vârfurilor românităţii din toate veacurile, care au argumentat, au demonstrat şi au scris despre acest lucru, nu numai despre Basarabia, ci şi despre Bucovina, Transilvania, Banat şi toate provinciile româneşti veşnic aflate în dispută cu toţi vecinii. De ce în dispută chiar şi astăzi? Deoarece suntem cei mai vechi locuitori, şi oricine încearcă să-şi impună stăpânirea cu asta începe, exterminarea sau asimilarea băştinaşilor. Şi uite că de două mii de ani nu au reuşit. Depinde de noi să nu o facă nici în viitor. Şi pentru asta generaţia de aur a unirii ne-a lăsat nu numai mărturiile (despre care vorbeam în Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia), înainte de a fi exterminaţi în gulaguri de noii stăpâni comunişti aserviţi total ruşilor, ci şi argumentele istorice, culmea, după scrierile reprezentanţilor de frunte ai inamicilor noştri, în cazul de faţă referitor la Basarabia, după scrierile ruşilor. Eu nu-mi fac decât o modestă datorie, să le exprim şi să încerc să le fac cunoscute, aşa cum ei le-au făcut cunoscute toată viaţa lor, unii supravieţuitori ai temniţelor comuniste, în exil sau sub urmărirea securiştilor.

Mărturiile ruseşti

Încep cu o scriere mai recentă, deoarece găsim aici şi explicarea denumirii de Basarabia, a profesorului şi geografului rus ajuns mai târziu membru al Academiei ruse şi preşedinte al Societăţii ruse de geografie, Lev Semionovici Berg (1876 – 1950), în lucrarea sa Basarabia, apărută la Petrograd în 1918:

„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 – 1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului. În curând însă după această anexiune i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceea prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.

Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic. Unul dintre articolele tratatului de la Tilsit din 1807 încheiat între Napoleon şi Alexandru I obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia. În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre Basarabia şi în consecinţă el insista ca aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune între Prut şi Nistru. (...)

Denumirea Basarabia vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeitorii Valahiei independente. În unul din hristoavele sale de la începutul secolului al XV-lea domnitorul Mircea Voievod îşi zice Gospodar al pământului Basarabiei (adică al Munteniei). În timpul său (1386 – 1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Akerman (Cetatea Albă). De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.”

Deci şiretlicul referitor la extinderea numelui de Basarabia de la Bugeac la întreaga Moldovă dintre Prut şi Nistru este recunoscut chiar de un mare geograf rus, şi nu cred că mai trebuie demonstrat. Un lucru este sigur, dacă ruşii la 1812 ar fi cunoscut mai îndeaproape etimologia cuvântului, chiar prin numele de Basarabia demonstrându-se caracterul pur românesc istoric dovedit, în mod sigur găseau şi foloseau altă denumire pentru teritoriul ocupat în 1812. Astfel, chiar prin denumirea încetăţenită chiar de către ei, demonstrează caracterul pur românesc al acestei provincii smulse de la Moldova.

A. N. Egunov, celebru jurisconsult rus din secolul XIX, spunea la 1868 în Statistica actelor comitetului regional din Basarabia.

„Până la anexiunea ei la Rusia în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca şi Moldova din care ea făcea parte integrantă. Prin urmare nici istoria, nici documentele istorice cu privire la Basarabia nu se pot feri să nu vorbească de Moldova. Astfel. este cu neputinţă să se vorbească despre administraţia Basarabiei până la anexiune fără să se vorbească de Divanul Moldovei, căruia Basarabia era supusă. În Basarabia nu există proprietate care să nu aibă documente emanate de la Divanul Moldovei. Până în zilele noastre (adică până în 1868) în procesele care sunt pledate în Basarabia numeroşi avocaţi invocă deciziile Divanului, care, fiind confirmate de domnitorii moldoveni sub formă de diplome (khrisobule), în conformitate cu articolul 1606 din vol. X al Legilor Civile ruse, nu pot fi anulate de tribunalele noastre şi păstrează astfel întreaga lor valoare şi toată puterea lor.”

Deci până şi din punct de vedere al jurisprudenţei ruşii recunoşteau ascendenţa legilor româneşti asupra Basarabiei. Revenim la Lev Berg, care descrie faptul că Moldova era doar în relaţie de vasalitate cu Imperiul Otoman şi că acesta nu avea cum înstrăineze către Rusia un teritoriu care nu îi aparţinea. El menţionează şi faptul că Rusia recunoscuse suveranitatea şi graniţele Moldovei încă cu o sută de ani înaintea raptului de la 1812.

„La început turcii au ocupat din teritoriul Moldovei numai cetăţile Chilia şi Akkerman (Cetatea Albă). În secolul al XVI-lea le-au mai luat Benderul (care la moldoveni purta numele de Tighina) şi l-au transformat în raia, adică în provincie turcească locuită de necredincioşi. Din raiaua aceasta mai făceau parte şi unele puncte locuite ca Cioburciu, Căuşani etc.” (Cu alte cuvinte este vorba de Bugeac).

În ce-i priveşte pe moldoveni turcii le-au luat atunci Hotinul (în 1712), au întărit cetatea şi au pus în ea o garnizoană. Mai multe sate din împrejurime au fost trecute în noua raia astfel organizată... Aşadar, în mâinile moldovenilor a rămas doar partea de mijloc. Toate cetăţile de pe Nistru şi Dunăre acum se aflau în mâinile turcilor.” (Cu o excepţie: Soroca). Deci, Berg recunoaşte apartenenţa cetăţilor de la Nistru Moldovei, deci şi Nistru ca şi hotar al Moldovei. Acest lucru ne este dat mai explicit şi prin faptul că ruşii au recunoscut graniţa Moldovei pe Nistru încă din 1656, atunci când voievodul moldovean Gheorghe Ştefan încheia un tratat cu marele cneaz al Moscovei Alexei Mihailovici, prin care acesta din urmă se angaja să-i scoată pe turci din cetăţile moldoveneşti:

„Locurile, teritoriile şi cetăţile pe care turcii le-au desprins din Moldova, ca Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi regiunea Bugeac, Marele Cneaz le va lua de la turci cu armele şi le va întoarce Moldovei jure heraditario.”

Mai departe, la 1711, în tratatul încheiat între Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru cel Mare la Iaroslavl, Petru cel Mare se angaja să respecte pe vecie hotarele Moldovei definite la articolul 11 al tratatului aşa:

„Hotarele Principatului Moldovei, după drepturile sale antice suntu acelea ce descriu cu râulu Dnistru, Cameneţu, Bender cu totu teritoriul Bugeacului, Dunărea, Muntenia, Marele Ducatu allu Transilvaniei şi teritoriulu Poloniei, după delimitarea făcută”.

Iar în tratatul în limba română, articolul 11, rezumat de cronicarul Ion Neculce:

„Ţara Moldovei cu Nistru să-i fie hotar, şi Bugeacul şi cu toate cetăţile tot ale Moldovei să fie.”

Deci Imperiul Ţarist, prin cel mai mare ţar al lor, întemeietorul Rusiei moderne, s-a angajat să respecte pe vecie graniţa Moldovei pe Nistru. O sută de ani mai târziu, anexa Basarabia de la aceeaşi Moldovă, nu de la turci. Ori, pentru a lua Basarabia de la Turcia, ar fi trebuit ca teritoriul moldovean să fie înglobat imperiului otoman, lucru cu desăvârşire inexact, deoarece nicicând la Iaşi sau Suceava nu a condus vreun paşă. Moldova a fost doar tributară Turciei, la fel cum Rusia a fost tributară tătarilor timp de trei sute de ani, de la bătălia de la râul Kalka din 1223. Inclusiv autorii ruşi recunosc corect raporturile existente între Moldova şi imperiul otoman.

Spre exemplu, iată ce spune P. P. Semionov – Şanski în monumentala sa operă Rusia, descrierea geografică completă a patriei noastre (1910): „La sfârşitul secolului al XIV-lea Muntenia a devenit vasala Turciei, şi în 1511, după o îndelungată rezistenţă, Moldova a căzut sub suzeranitate turcească. Cele două principate au reuşit însă să-şi păstreze organizaţia lor politică, domnitorii lor naţionali şi religia lor. Dependenţa lor faţă de Turcia nu se manifesta decât prin plata unui tribut.” Aceeaşi idee apare şi la Lev Berg, care menţionează că moldovenii, ca vasali, nu erau obligaţi să-i ajute pe turci decât dacă vroiau, şi atunci mergeau la luptă în calitate de aliaţi, Berg ne dă exemplu lui Gheorghe Duca, care drept mulţumire pentru alianţă este făcut de turci şi domn al Ucrainei, deşi pentru scurtă vreme. La fel, ca să treacă Nistrul la 1711, Petru cel Mare a trebuit să se înţeleagă cu Dimitrie Cantemir, el chiar a încercat să facă o alianţă şi cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Munteniei. Ori, acest lucru nu se putea face decât dacă cele două ţări erau doar vasale Turciei. Toate acestea sunt menţionate pe larg de către Berg.

Mai departe, iată ce zice M. Slavinski în lucrarea sa Structura naţională a Rusiei şi Velicorusiei. Formele mişcării naţionale, Petersburg, 1910:

„Masa compactă a neamului velicorus continuă să trăiască pe teritoriul său istoric – în centrul şi nordul actualei Rusii europene, lărgind acest teritoriu spre sud şi răsărit pe seama diferitelor seminţii de origine orientală. Dacă tragem pe hartă o linie de la Pskov la Rostov-pe-Don linia aceasta ne va arăta limita ( la apus) la care superioritatea numerică a velicoruşilor încetează...Numai neînsemnate colonii de velicoruşi compuse mai cu seamă din funcţionari de tot felul sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a imperiului. Coloniile acestea se concentrează îndeosebi în oraşele mari, din care cauză oraşele din zonele nevelicoruse în multe locuri au în bună parte aspect rusesc. Graniţa imperială are linii născute din hazardul de victorii şi înfrângeri. La apus aceasta a trecut prin corpul viu al popoarelor: leton, polon, ucrainean, moldovenesc (român).”

La fel, amiralul Mordvinov îi scria ţarului Alexandru I referitor la intenţia acestuia de a anexa Moldova şi Muntenia, dar care s-a mulţumit doar cu Basarabia: „Bunăstarea imperiului, singurul obiect demn de grija părintească a împăratului, nu necesită anexiunea Moldovei şi Valahiei. Nu cucerirea de noi teritorii, ci păstrarea intactă a vechiului patrimoniu duce la glorie adevărată şi lauda secolelor.” Referitor la perioada imediat următoare anexării Basarabiei de Rusia, A. N. Krupenski, un mare adversar al unirii Basarabiei cu România la 1918 scria în Nobilimea basarabeană, Petersburg, 1912: „Anexând Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administrarea ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei. Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie. Guvernatorul nu era decât preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau. Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.” Ce dovezi mai concludente ar putea fi aduse referitoare la caracterul deosebit al poporului ce trăia în provincia robită de Rusia la 1812? Ori, ceea ce este evident, în toate scrierile ruseşti până în prima jumătate a secolului XX, nu numai că nu contestau predominanţa moldovenilor sau valahilor în Basarabia şi apartenenţa acesteia la Moldova şi la spaţiul românesc, dar chiar nu fac vreo diferenţă între români (numiţi şi valahi, dar vezi Români sau valahi, o dezbatere sterilă) şi moldoveni. Teoria năstruşnică privitor la existenţa acestora ca şi popoare diferite a apărut mult mai târziu din evidente raţiuni politice. Chiar Lev Berg spune clar acest lucru: „moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson sau Ecaterinoslav. Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova. De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice. Limba moldovenilor ca şi cea a românilor, îndeobşte, e o limbă de rădăcină romanică (latină) slavizată”. Ce spune domnul Stati despre asta?

Prima descriere oficială a Basarabiei după anexarea acestei la Rusia a fost făcută de către P. P. Sviniin, sociolog şi funcţionar în ministerul rus al afacerilor străine, el primind misiunea de a pleca în Basarabia pentru a cerceta cărei religii aparţinea populaţia ei. Este de remarcat lipsa totală de cunoştinţe a autorităţilor ruse referitoare la noul teritoriu anexat şi populaţia acestuia. Studiul lui Sviniin a fost dat publicităţii mult mai târziu, dar fără îndoială a fost adus la cunoştinţa autorităţilor. El a strâns datele în 1816 şi studiul a fost publicat în Societatea istorică de antichităţi Odessa, vol 6, 1867, pag 175 – 321, sub titlul Descrierea guberniei Basarabia. Aici, în mai multe rânduri, Sviniin spune direct că Basarabia a fost „desprinsă de Moldova”, că „istoria ei este strâns legată” de aceasta din urmă, că „populaţia ei se trage din coloniştii romani” şi că „are acelaşi trecut cu întregul popor românesc”. Un pasaj edificator: „Locuitorii autohtoni ai regiunii sunt moldoveni sau români (vlahi) care, după cum am mai spus, se trag din coloniştii romani. Ei vorbesc limba moldovenească care e de origine latină şi care, ca şi limba italiană, păstrează numeroase particularităţi ale limbilor slave”. O altă descriere, făcută de F. F. Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei între anii 1823 – 1826 (Memorii, Moscova 1865): „Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian. În limba pe care o vorbesc ei predomină elementul latin.” Lăsăm deoparte eroarea cu slavo-dacii, slavii apărând mult mai târziu de războaiele lui Traian.

În Lista localităţilor din imperiul rus, alcătuită şi publicată de Comitetul central de statistică de pe lângă Ministerul de interne din Petersburg, 1861, referitor la basarabeni se spune aşa: „Moldovenii, românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”. În 1862, în Materiale de geografie şi statistică a Rusiei, colonelul de stat major A. Zasciuk, mai târziu general, scria: „Moldovenii formează majoritatea populaţiei, aproape trei sferturi din cifra totală. Ei locuiesc foarte de mult în regiunea din centru şi nord a Basarabiei şi pot fi socotiţi aborigenii acelei regiuni. Ei au fost sub influenţe diferite, au păstrat însă caracterul strămoşilor lor. Ei vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are însă rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât chiar limba italiană.” P. Kruşevan, vestit rusificator şi antisemit rus, la 1903 „Moldovenii sau românii constituie marea majoritate a populaţiei Basarabiei. Înrudirea strânsă a limbii moldoveneşti cu limbile de origine latină, şederea prelungită a legiunilor romane în aceste părţi, însăşi numele de români nu lasă să subziste nici o îndoială asupra originii acestei naţiuni care o leagă de populaţiile care au locuit în Moesia sau Dacia lui Traian şi coloniştii romani. Ei vorbesc o latină stricată. Limba lor este însă mai apropiată de vechea limbă a romanilor decât chiar limba italiană”. Trebuie menţionată şi descrierea ţăranului basarabean la acelaşi Kruşevan, care spunea despre acesta: ”trăsăturile deosebit de fine care indică o rasă veche, nobilă. Aici noi întâlnim feţe cu tăietură caracteristică, daco-romană care ne amintesc sculpturile antice din epoca lui Traian. Profilul fin, energic, fruntea înaltă, nasul acvilin roman, părul negru, buclat, ochii negri, capul mândru aşezat pe umeri, toate acestea ne amintesc figurile din forul roman.” Despre femeile basarabene: „Femeile moldovence, de asemenea, au păstrat tipul roman care câteodată ni-l aminteşte pe acela al italiencelor cu ochi negri şi trăsături de matroană romană”, apoi continuă cu înşiruirea obiceiurilor comune basarabenilor şi italienilor, inclusiv desenele de pe covoare „care au zburat de pe malurile Tibrului pentru a se opri pe acelea ale Dunării şi Nistrului”. (Basarabia, geografia, istoria, statistica şi culegere de literatură).

Aceleaşi lucruri referitoare la românii ca şi majoritari şi băştinaşi le repetă şi scriitorul şi etnograful rus A. Afanasiev-Ciujbinski, în O călătorie în sudul Rusiei (1863) şi lista ar putea continua, scriitorul Garşin zicea la 1877 că oraşul Chişinău nu are nimic rusesc şi că el a auzit vorbindu-se doar idiş şi moldoveneşte acolo, sau chiar în Geografia Basarabiei, manual pentru uzul şcolar aprobat de ministerul instrucţiunii publice şi redactat de P. P. Soroka la 1878, scrie că „moldovenii reprezintă masa principală a populaţiei Basarabiei, aproximativ trei sferturi” şi multe, multe altele. Atunci de unde vine ideea absurdă cu Basarabia, străvechi pământ rusesc? Sau Transnistria, la fel?

Lui N. V. Laşcov i se cere de către guvernul rus să scrie o carte cu prilejul jubileului a o sută de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia. Acesta o scrie, Basarabia la centenarul aderării la Rusia. Dar iată ce scrie aici: „Moldovenii se trag, după cum am văzut, din daco-geţi amestecaţi cu colonişti romani de unde le-a rămas şi numele de rumâni sau români, după cum îşi zic ei”.

În fine, au existat şi oameni de marcă ruşi care, paradoxal, au susţinut necesitatea returnării Basarabiei către Moldova şi chiar şi-au făcut publice părerile, atât cât se putea în condiţiile regimului ţarist de atunci. Slavofilul rus N. I. Danielevski în lucrarea Rusia şi Europa, Sainkt Petersburg, 1871: „Românii ar putea să spere să le revină jumătate din Transilvania, Bucovina şi o parte din Basarabia asta însă numai cu consimţământul binevoitor al Rusiei. Numai influenţa cumpănitoare a acesteia ar putea să le permită să reziste cu succes tendinţelor de acaparare ale maghiarismului”. De ce numai o parte a Basarabiei? Poate deoarece la acea vreme sudul Basarabiei era deja parte a României, dar care va fi luată de către Rusia la 1878. Iată ce scrie despre asta publicistul rus L. T. Tihomirov: „Rusia odată eliberată (de regimul ţarist) se va grăbi, asta este aproape sigur, să întoarcă României acest teritoriu cum şi o parte din restul Basarabiei”. E vorba de sudul Basarabiei acaparat din nou de Rusia la 1878, dar şi de o parte din Basarabia. De ce numai o parte sau care parte, nu ni se spune, dar după răsturnarea ţarismului Rusia nu a procedat aşa, ba dimpotrivă. A. N. Kurotpatkin, fost ministru de război şi un timp generalisim al armatelor ruseşti în războiul ruso-japonez din 1904, scria în Problema armatei ruse, St Petersburg, 1910: dacă Moldova şi Muntenia „ar fi fost anexate la Rusia, populaţia lor nu numai că ar fi rămas străină, ci foarte repede ar fi devenit duşmană a poporului rus şi atunci, în loc de o singură Polonie, am fi două, spre o şi mai mare slăbire a Rusiei. În viitor, faptul că unitatea poporului român se va face pe căi paşnice sau prin război este inevitabil”. S-a făcut prin război, opt ani mai târziu.

L-am lăsat la urmă pe celebrul jurnalist rus N. N. Durnovo, fratele fostului ministru de interne al Rusiei, care scria la 1912, cu prilejul serbărilor de la Chişinău dedicate centenarului anexiunii Basarabiei la Rusia: „... împreună cu profesorul slavist A. A. Maikov, ne-am spus părerea încă din 1877, în plin război ruso-turc. De atunci, călătorind deseori în România, ne-am convins şi mai mult că Basarabia nu e numai mărul discordiei între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă explodează, va aprinde ca un incendiu sângeros tot Orientul ortodox şi va înmormânta pe veci gloria Rusiei, eliberatoarea creştinilor din Orient”. Trecând peste ideea de eliberare a creştinilor, cuvintele sale se dovedesc profetice chiar şi peste o sută de ani. Mai departe: „Cert, în 1812 Rusia ar fi putut anexa întreaga Moldovă, asta însă ar fi constituit un rapt şi nu o cucerire, deoarece noi n-am fost în război cu Moldova”. Perfect adevărat, dar anexarea Basarabiei nu a fost tot un rapt?

„Oricât de mic ar fi (zice el mai departe), un popor cere să fie respectat, el este mândru de existenţa sa şi nu e dispus să servească de gunoi la ruşi, germani, maghiari sau alte popoare. România are de ce să fie mândră. Mândria cea mai mare a românilor este de a nu fi trădat religia strămoşească, de a nu fi împărţit poporul strămoşesc într-o mulţime de secte, după cum s-a întâmplat în Rusia, de a nu se fi asimilat cu popoarele înconjurătoare: maghiari, ruşi, sârbi, ci de a fi dus poporul lor la 12-13000000 de suflete.

În istoria militară românii nu s-au dezonorat niciodată. Ei i-au bătut vitejeşte pe turci şi în 1877-78, la Plevna, au mers mână în mână cu ruşii; 14000 de moldoveni dintre Prut şi Nistru au căzut pe câmpul de luptă în Manciuria. (atunci, la 18 mai la catedrala din Bucureşti a fost oficiat un serviciu religios pentru cei 14000 soldaţi basarabeni morţi pe câmpurile Manciuriei.)

În 1860, Rusia a salutat unificarea Italiei, a contribuit la unificarea Germaniei şi în felul acesta a recunoscut dreptul de a se uni şi pentru alte popoarelor. Prin urmare, în acest act nu e nimic criminal şi noi socotim că e mai bine să îi avem prieteni decât duşmani, însă arhiepiscopul Chişinăului (e vorba de Serafim), om fără îndoială inteligent, reuşind să-şi apropie unele persoane suspuse şi nerăbdător să ajungă patriarh nu simte dragostea moldovenilor pentru Rusia şi nici nu vrea de la ei această dragoste. În ochii săi moldovenii sunt separatişti şi iată de ce cele mai bune forţe culturale sunt alungate din Basarabia şi limba moldovenească a fost scoasă din biserică. Se seamănă astfel sămânţa răului care îl va ridica pe semănător, recolta însă va fi amară.

Populaţia rusă colonizată în Basarabia, funcţionarii rusificatori nu s-au ocupat nici de situaţia materială, nici de cea morală a maselor. Poporul acesta moldovenesc nu vine în biserici ca să-i salute pe arhiepiscopii despoţi – duşmani ai naţiunii sale - când aceştia sosesc să inspecteze bisericile şi arhiepiscopi de aceştia Basarabia are trei.

De restituirea Basarabiei României nu este încă momentul să vorbim, chestiunea Basarabiei se va pune când va fi definitiv rezolvată chestiunea Orientului Apropiat. Ne vom hotărî noi atunci să atragem România ca un prieten firesc într-o alianţă cu Rusia sau vom face-o să adere la o alianţă cu Austria şi să intre în federaţia balcanică asupra căreia vulturul austriac îşi va desfăşura aripile sale?

Rusia are de dezlegat problema următoare: a susţine în interesul său propriu unirea tuturor românilor, grecilor, sârbilor, bulgarilor, şi a tuturor slavilor din Austrio-Ungaria sau de a lăsa Austria să acapareze toate ţările balcanice, după cum a lăsat ca Bosnia şi Herţegovina – ocupate temporar - să fie în 1907 anexate definitiv la Austria.” Din nou, cuvinte profetice, dar neluate în seamă de conducătorii ruşi, fie că e vorba de ţarişti, comunişti, sau postcomunişti.

Am realizat această succintă trecere în revistă a unor declaraţii ale unor importanţi lideri de opinie ruşi ai momentului, unii dintre ei cu importante funcţii în stat, dar acestea sunt doar o mică parte. Pentru a nu fi învinovăţit de subiectivism, nu l-am pomenit deloc pe Leon Casso, fost ministru al învăţământului în guvernul rus între 1910 şi 1914, autorul reformei învăţământului, deoarece era basarabean cu părinţi români. Am folosit citatele lui Lev Berg care, deşi născut la Tighina în 1876, este considerat şi este fără îndoială rus. Ce grad mai mare de recunoaştere a naţionalităţii sale poate fi decât moneda de argint bătută de „Banca Republicană Transnistreană” în 2001, cu prilejul a 125 de ani de la naştere, în seria oamenilor de vază ai Transnistriei?

Vreau să spun că mult mai multe recunoaşteri din partea ruşilor au fost arătate de făuritorii României Mari, atunci când îşi susţineau cu tărie argumentele referitoare la drepturile româneşti asupra provinciilor noastre istorice în faţa cancelariilor occidentale şi mai târziu, când luptau cu toată energia contra curentelor revizioniste declanşate de inamicii statului român. Rămâne în sarcina istoricilor să continue acest demers, deoarece material există suficient, mai trebuie doar să te preocupe subiectul, mai ales acum, când problema Moldovei se pune cu tot mai mare accent în arena internaţională, iar duşmanii noştri şi-au accentuat propaganda contra curentului prooccidental din Basarabia, în intenţia de a o păstră pe mai departe în orbita rusească, ca şi în cea mai mare parte a ultimilor două sute de ani.

Bibliografie:
Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, editura Eminescu, 1995
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru - Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992

Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni

2011-12-29T22:26:00.003+02:00

MOTTO:

“Cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Fraţii noştri! Nu ne lăsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”

Toma Jalbă,

reprezentant al românilor transnistreni la

Congresul ostaşilor moldoveni

din octombrie 1917

Cred că în această perioadă, în care se pune tot mai mult pe plan diplomatic problema rezolvării situaţiei Transnistriei, respectiv fâşia de teren parte a Republicii Moldova în stânga Nistrului care formează astăzi Republica Nistreană, nerecunoscută de nimeni, scăpată de sub controlul Chişinăului şi întreţinută de Rusia, ar trebui cunoscută la noi şi situaţia românilor transnistreni, reduşi acum cu mult ca şi număr faţă de ceea ce reprezentau odată. Astfel am putea să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra transnistrenilor şi asupra dăinuirii istorice a românilor în zone la est de Nistru mult mai vaste decât teritoriul actual în dispută. Inclusiv faptul că românii (numiţi moldoveni) din actuala regiune nistreană sunt în superioritate relativă (40%) faţă de ruşi şi ucraineni (aproximativ 30% fiecare) spune multe despre caracterul etnic al acestei regiuni, în care cea mai numeroasă populaţie continuă să fie cea românească. Ba mai mult, acest fapt aruncă o lumină şi asupra caracterului etnic de bază, valabil cu câteva decenii în urmă, al regiunii mai extinse de la stânga Nistrului, adevărata Transnistrie, care se întinde între Nistru şi Bug. La aceste consideraţii putem adăuga faptul că din actuala Transnistrie din Republica Moldova, procentul de 30% cât îl ocupă în prezent elementul etnic rus este unul cu totul artificial, format din conducerea politică, Armata a XIV-a rusă cu familiile, pensionarii din armata roşie şi alte elemente căzăceşti stabilite pentru paza şi protecţia regimului comunist ce conduce la Tiraspol.

Românii transnistreni, scurtă retrospectivă istorică

Nu intenţionez să fac o prea lungă incursiune în istoria regiunii, ci doar să amintesc unele repere importante, care demonstrează clar caracterul etnic românesc iniţial al regiunii.

Regiunea dintre Nistru şi Bug, poate şi unele porţiuni dincolo de Bug, către Nipru, a făcut parte din imperiul dac al lui Burebista, la fel ca şi alte întinse regiuni din Balcani sau Câmpia Panonică, la sud şi la vest, precum şi până în Carpaţii Păduroşi, la nord. După cucerirea şi retragerea romanilor din Dacia, populaţia daco-romană era predominantă în regiunile mai sus menţionate, valurile migratoare venind şi trecând, dar populaţia de bază rămânând pe loc, deplasându-se doar cei cu turmele, prin transhumanţă.

Primii vlahi la est de Carpaţi sunt pomeniţi încă din secolul IX, în tăbliţele runice de pe insula Gotland, şi s-ar putea să fie vorba chiar de români de la est de Nistru, deoarece drumurile vikingilor „de la varegi la greci” treceau de la Marea Baltică la Marea Neagră pe Volga, Nipru, Bug, Nistru şi posibil Prut. Dar pomeniri sigure ale românilor transnistreni apar în jurul anilor 1150 în cronicile slave şi bizantine, care îi menţionează între secolele IX şi XIII. Numiţi bolohoveni, aceştia stăpâneau părţi din provinciile Podolia, Volânia, Kiev şi partea nordică a Basarabiei, pe când partea sudică a Basarabiei şi zona transnistreană limitrofă era sub stăpânirea vlahilor numiţi brodnici. Brodnicii, sub conducerea voievodului Ploscânea, participă la bătălia de la râul Kalka (1223), unde mongolii îi strivesc pe ruşi, brodnicii luptând în aripa stângă alături de mongolii conduşi de Tsukir Han şi Teshi Han. Rezultatul acestei bătălii este intrarea ruşilor sub vasalitatea mongolă pentru mai bine de trei sute de ani. Bolohovenii, pentru a putea rezista presiunii Kievului, se aliază cu Batu Han, hanul tătar din Crimeea. Unul dintre cnezii ruşi învinşi la Kalka, Daniil, cneazul Kievului şi el sub suzeranitatea tătară, profitând de invazia mongolă din 1241 în Ungaria la a lui Batu Han, atacă şi distruge unitatea politică a cnezatului bolohovenilor. Ulterior, cronicile nu-i mai menţionează pe brodnici şi bolohoveni, ci doar pe vlahi sau valahi, care este similar cu românii (vezi Români sau valahi, o dezbatere sterilă). Aceste cronici îi menţionează pe aceştia pe ambele maluri ale Nistrului, apar până la Bug şi chiar dincolo de el, aşa cum ne pot dovedi denumiri geografice şi chiar multe sate rămase ca prin minune româneşti în ciuda eforturilor de deznaţionalizare şi exterminare, aşa cum arată şi Vasile Şoimaru în cartea sa Românii din jurul României.

Acest vajnic căutător face parte din tradiţia altor cercetători ai vieţii româneşti de la est de Nistru, începând cu Teodor Burada, folclorist român ce a călătorit mult în a Transnistria în a doua jumătate a secolului XIX, culegând folclor şi identificând multe sate româneşti inclusiv pe valea Bugului, aşa cum menţionează în cele două lucrări ale sale O călătorie în satele Moldoveneşti din gubernia Cherson (1882) şi O călătorie la Românii din gubernia Kamenitz-Podolsk (1884), lăsând o mulţime de observaţii asupra obiceiurilor, portului, limbii acestora, remarcând unitatea sufletească a acestora cu românii basarabeni, transilvăneni sau din România. În 1942 apare monumentala lucrare a sociologului român Anton Golopenţia, Românii de la est de Bug, motiv pentru care acesta este ucis în închisoare de comunişti (1951).

Sursele documentare medievale sunt în general sărace despre regiunea transnistreană, totuşi, găsim suficiente documente care să ateste permanenţa românilor transnistreni, dar şi stăpânirea lor peste porţiuni destul de mari la est de Nistru. Ion Vodă cel Cumplit vorbeşte de ţara Moldovei de dincolo de Nistru şi, de exemplu, la 10 mai 1574, dă un hristov prin care îl împroprietărea pe Ion Golia, marele logofăt al Moldovei, cu moşii dincolo de Nistru, la gura Iahurlucului şi mai sus de Orhei, la capul Peşterei, inclusiv loc de patru mori. Ori, acest lucru nu putea fi realizat decât dacă domnul moldovean chiar stăpânea acele locuri. Mai departe, sunt numeroase documente ulterioare care confirmă stăpânirea ţinuturilor de pe peste Nistru. Tot aşa, la 4 august 1588, Petru Voievod confirmă printr-un hristov împărţirea moşiilor între jupâneasa lui Golia şi a lui Eremia pârcălabul pe Răut, jumătate din satul Oxintia, o moară la Mihăilaşa etc. La 11 august 1593, Ieremia Movilă reînnoieşte un hristov de pe vremea lui Ion Vodă referitor la aceleaşi moşii, iar în 1602 boieri moldoveni vorbesc de neamurile de dincolo de Nistru. Mai mult, trebuie amintită stăpânirea cetăţii Lerici a genovezilor, de la limanul Niprului, ocupată de moldovenii lui Petru Aron la 1454 şi deţinută de Ştefan cel Mare până la 1475. Secolul XVIII cuprinde mult mai multe documente şi acte de vânzare, danii ale moşiilor de peste Nistru, care dovedesc o dată în plus stăpânirea acestor pământuri de către domnii moldoveni, chiar dacă aflaţi sub suzeranitate otomană.

Cazacii români

O scurtă paranteză, pentru a arăta importanţa românilor transnistreni în regiune în această perioadă, menţionez existenţa unor conducători importanţi români chiar şi în rândurile cazacilor. Dau aici un scurt fragment din articolul lui Viorel Dolha despre Transnistria:

Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români.. Prin denumirea de cazac, tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui P.Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei ,,Domnişori”, fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Dănilă Apostol

Hatman al Ucrainei

1727 - 1734

Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc si-l vor încerca şi alţi români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă, Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloşanin (Românul), Ion Şărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenta Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec XVI – XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhăţel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Raşcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre ,,dacii transnistrieni” sunt: Ţopa, Scapă, Ţăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654, iar alţii precum generalul Ciorbă şi coloneii Mândra, Ghinea şi Brânca vor intra în serviciul Rusiei. (întregul articol aici).

Din secolul XVII la revoluţia rusească

La mijlocul secolului XVII, după moartea lui Bohdan Hmelniţki, Ucraina controlată de cazaci se divide în două părţi, mărginite de Nipru. Partea din stânga, sub hatmanul Samuilovici şi partea din dreapta, sub hatmanul Doroşcenko. Cei din stânga intră sub suzeranitatea rusească a ţarului Alexis Mihailovici, iar cei din dreapta, sub cea otomană, Doroşcenko primind un tratament egal cu cel al hanilor din Crimeea sau al principilor români de sub suzeranitatea sultanului.

La 1681, domnul Moldovei Gheorghe Duca devine domn al Moldovei şi Ucrainei, stăpânirea sa fiind recunoscută de sultan până la Nipru, devenind şi administrator al acestei părţi din Ucraina. Acesta colonizează cu români întinsele teritorii devastate de război, adăugând un nou val de viaţă românească celei existente, dar rarefiate, şi introduce o seamă de reforme pentru a ajuta revenirea vieţii economice, prin privilegiile date din capitala Ucrainei româneşti, Nemirova (Nimirov, pe Bug), la 20 noiembrie 1681. Duca numeşte comandanţi români ai regiunii de dincolo de Nistru şi construieşte cetatea Kanev pe Nipru. Pe lângă hotarul etnic, este împins şi hotarul politic mult dincolo de Nistru. După el, au mai deţinut conducerea Ucrainei şi Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici. Viaţa în Ucraina românească ce cuprindea teritoriul dintre Nistru, Nipru, Camenca (la nord) şi marea Neagră (la sud) era identică cu cea a românilor din Moldova, documentele fiind redactate în limba română şi acolo domnind „jus valahicum”, legea română. Teritoriul era împărţit administrativ în două, de la Nistru la Bug şi de la Bug la Nipru.

Speriat de expansiunea românească, hatmanul cazac de la stânga Niprului face paşi şi mai importanţi către Rusia, şi ea îngrijorată. Expediţiile militare ale lui Petru cel Mare îl aduc pe domnul Moldovei Dimitrie Cantemir în tabăra rusească, iar după bătălia de la Stănileşti, pe Prut (1711), acesta este nevoit să fugă în Rusia împreună cu mulţi boieri de-ai săi care vor juca în continuare un rol important în viaţa românească de la est de Nistru şi chiar în viaţa culturală şi militară rusească.

Porţiunea dintre Nipru şi Bug ajunge sub stăpânirea rusească în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774), dar şi până atunci românii, cunoscuţi pentru calităţile lor militare, au fost recrutaţi în armata rusă. De exemplu, în 1740 este format un corp de armată din moldoveni, cu colonelul Horvat, maiorul Filipovici, care avea steagurile decorate cu stema moldavă. Ruşii ating Nistrul în 1792 în urma păcii de la Iaşi, înglobând provincia numită de ei Edisan, între Nistru şi Bug (Transnistria sudică). La 1793 este înglobată în imperiul rus şi Podolia (Transnistria nordică). În Edisan, ruşii găsesc, conform episcopului de la Ecaterinoslav, 67 de localităţi dintre care 49 româneşti (73%), una lipovenească şi 17 armeneşti şi greceşti, niciuna rusească sau ucraineană!

Până atunci ruşii încurajau românii să se stabilească în provinciile ocupate de ei, dar ulterior au trecut la un proces masiv de rusificare, pentru a integra, îngloba şi deznaţionaliza populaţia românească, cea mai veche de pe aceste pământuri, de dinaintea venirii valurilor de migratori dintre care făceau parte şi slavii. Cu toate acestea, populaţia românească a continuat să fie majoritară pe arii extinse şi dincolo de Nistru, mai ales în provinciile mai apropiate de fluviu, unde legăturile cu românii din teritoriul Moldovei erau mai puternice servind ca o piedică serioasă contra rusificării. Ca şi o dovadă elocventă este faptul că la est de Nistru, noua provincie alipită la Rusia în 1792 şi împărţită în patru districte, a fost pusă sub administrarea boierilor români, asta până la consolidarea poziţiei ruseşti, când vor fi anulate toate privilegiile şi se va trece la o rusificare forţată, inclusiv prin colonizarea masivă a elementelor alogene ruse şi ucrainene, dar ţinând cont că aceştia nu erau suficienţi, ruşii vor coloniza cu ce vor găsi, inclusiv cu germani.

În sprijinul existenţei preponderente a elementului românesc la est de Nistru poate fi adus şi argumentul toponimiei şi al etimologiei multor oraşe şi târguri din Transnistria. Movilăul (actual Moghilev) a fost întemeiat de domnitorul Moldovei Ieremia Movilă, Raşcovul (fostă reşedinţă a domniţei Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu) de boierul Raşcu, Dubăsari de boierul Jora. Movilăul şi Raşcovul cu regiunile împrejmuitoare au făcut parte din Moldova chiar la 1812, la anexarea rusească a Basarabiei, şi au rămas în componenţa acesteia încă ani buni după 1812. Oceakovul a fost construit cu ajutorul lui Petru Şchiopul, iar Odessa după planurile arhitectului Manole, mâna dreaptă a ducelui Richelieu (de origine franceză), constructorul oraşului. O mare parte din Odessa, cartiere întregi erau româneşti la începuturile acestui oraş, românii primind loc de case în oraş.

De la anexarea Basarabiei, la 1812, şi accentuarea spolierii şi rusificării populaţiei, tendinţa se inversează accelerat, tot mai mulţi români fugind înapoi în Moldova de dincolo de Prut, atât din Bararabia cât şi din Transnistria. Sate întregi se depopulează rapid, autorităţile ruseşti intrând în alertă în faţa unui asemenea exod. Funcţionarul în ministerul de externe rus P. P. Svinin, trimis de ţar la 1815 să verifice informaţiile primite referitoare la abuzurile autorităţilor ruse, raporta ţarului că numai în decurs de un an, din judeţul Tighina au fugit dincolo de Prut 900 de familii, din judeţul Codrilor 290 de familii, iar din judeţul Hotin 3359 de familii. Cu toate acestea, statistica lui Koeppen, profesor de statistică la Universitatea din Petersburg şi membru al academiei ruse, în lucrarea sa Despre harta etnografică a Rusiei europene, apărută sub auspiciile Societăţii imperiale ruse de geografie la Petersburg în 1852, la capitolul Tabelul străinilor, la rubrica românilor găsim 406182 în Basarabia (86% din populaţia Basarabiei), dar şi 75000 în gubernia Kherson, 9858 în gubernia Ecaterinoslav şi 7429 în Podolia. Asta după un adevărat exod care va continua până la revoluţia din 1917.

Unirea Basarabiei şi românii transnistreni

Despre cum s-a realizat şi pregătit unirea Basarabiei cu România, despre acele clipe de frământare, speranţă şi eroism am scris în articolele Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia, de aceea mă voi referi la partea ce priveşte românii transnistreni în vâltoarea acestor zile de zbucium şi foc.

În condiţiile create de revoluţia rusă, românii moldoveni şi transnistreni încep să se organizeze în urmărirea idealurilor lor naţionale. Zorii libertăţii deschişi de revoluţia din martie vor fi striviţi de cizma bolşevică pentru cea mai mare a fostului imperiu al ţarilor, devenit imperiu comunist cu o apetenţă expansionistă mult mai mare.

Dar până atunci românii mai aveau de luptat pentru idealul naţional, pe ambele maluri ale Nistrului. Românii din stânga Nistrului se organizează pe mai multe planuri, în mai multe grupări, toate urmărind realizarea câtor mai multe deziderate pentru români. Fruntaşii românilor transnistreni se organizează alături de românii ardeleni aflaţi la Kiev dintre foştii prizonieri din Rusia, alături de români din regatul român, soldaţi basarabeni din armata rusă, studenţi români şi alţii. Astfel, în cadrul Radei Ucrainene, în urma demersurilor făcute de societatea românească „Deşteptarea”, i se recunoaşte minorităţii române din Ucraina dreptul de a fi reprezentată în Rada Centrală de 8 deputaţi. Legea cerea ca acest drept să se acorde în urma unui sufragiu făcut în sânul minorităţii, în urmă căruia cel puţin o sută de mii de persoane declarate de o anumită etnie să declare în scris acest lucru şi să declare că vor drepturi naţionale politice şi culturale, iar minorităţile mai mari puteau avea şi un reprezentant în guvern. Strângerea de semnături a început printre românii transnistreni de pe teritoriul ucrainean, iar în acest timp au activat în Rada de la Kiev doi reprezentanţi români, Ion Precul, preşedintele societăţii „Deşteptarea” şi I. Dumitraşcu. În lunile în care a funcţionat Rada ucraineană, până în 1918 când războiul se extinde în această ţară, aceştia şi-au făcut datoria de români. Astfel, la 9 ianuarie 1918, Ion Precul de la tribună cere drepturi pentru cei 800000 de români ce vieţuiesc la stânga Nistrului, iar Dumitraşcu protestează la 20 aprilie 1918 contra pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei şi ia apărarea României contra căreia Rada a luat decizia de a trimite o moţiune de protest contra unirii Basarabiei cu România. La apariţia bolşevicilor în Ucraina, fruntaşii românilor au fost nevoiţi să se refugieze dincoace de Nistru.

Trebuie menţionat că încă din aprilie 1917, în programul Partidului Naţional Moldovenesc, la punctul 10 se stipula: „Moldovenilor de dincolo de Nistru să li se chezăşuiască aceleaşi drepturi pe tărâm cultural, bisericesc, politic şi economic, pe care le vor avea în Basarabia locuitorii de alt neam.”

În continuare, pe de altă parte, la Congresul ostaşilor moldoveni din Chişinău deschis la 19 octombrie 1917 au luat parte şi delegaţi de dincolo de Nistru. Aici, Pantelimon Halippa cere unirea cu România, iar unul dintre cei care a luat cuvântul a fost Toma Jalbă, în numele românilor din Transnistria:

„Şi aşa, fraţilor, din cuvintele ce le-am auzit aici, văd că v-aţi hotărât cu toţii să vă luaţi ce vi se cuvine, drepturile şi autonomia. Dar eu acum vă întreb pe domniile voastre, fraţilor, fraţii mei şi neamurile mele, că noi suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecii în gura motanului? Fraţii noştri! Nu ne lăsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”

Adunarea aplaudă în picioare strigând „Nu vă vom lăsa!” Ion Buzdugan îi răspunde lui Toma Jalbă:

„Când am auzit jeluirea fratelui nostru Toma Jalbă, moldovean de dincolo de Nistru, mi s-a părut că aud bocetul mamei care şi-a pierdut copiii. Cuvintele lui Toma Jalbă sunt o doină, de care plâng văile şi munţii pe tot pământul românesc. În glasul lui Jalbă e toată tânguirea şi deznădejdea neamului nostru. Nu ne lăsaţi! Strigă fratele nostru, eu socot că şi pietrele dacă ar auzi s-ar umple de jale. Nu vă lăsăm, fraţilor, veniţi în braţele noastre! Nistrul îl vom săpa împreună şi vom îndrepta apa lui pe dincolo de hotarul sufletului românesc, pentru ca nimic să nu ne mai despartă!

La 17-18 decembrie 1917 s-a ţinut la Tiraspol Congresul Românilor de peste Nistru, la care au participat ca invitaţi cinci delegaţi ai Sfatului Ţării din Basarabia conduşi de Onisifor Ghibu şi din care făcea parte şi vicepreşedintele Sfatului, Pantelimon Halippa. Unul dintre cei cinci iniţiatori ai congresului era chiar soldatul ţăran Toma Jalbă. Înaintea congresului, Onisifor Ghibu a văzut proiectul de discurs al lui Toma Jalbă, şi după cum el însuşi mărturiseşte, l-a rugat să-l schimbe, iar Toma Jalbă a acceptat cedând preşedinţia congresului lui Ştefan Bulat, un tânăr învăţător şi ofiţer, ceva mai temperat. Motivul ni-l dă chiar Ghibu, într-un articol din revista Moldova Nouă din 1941: „Precauţiunea mea era dată de grija de a nu lăsa să se producă la Tiraspol nimic ce ar putea dăuna pe de-o parte Basarabiei, care deşi era îndrumată relativ binişor în cele politice, totuşi era minată la fiecare pas de anarhia nesăbuită ce se întinsese de la un capăt al său la celălalt, ameninţând în fiecare clipă cu răsturnarea situaţiei de drept şi a ordinei sociale, pe de alta României, care trecea, tocmai în acele vremuri, prin cele mai cumplite încercări din cursul războiului. A te lansa, în aceste împrejurări, la votarea pe faţă a unor rezoluţii care depăşesc prea mult ideologia revoluţionară rusească, putând întărâta pe cei ce dispuneau de situaţie, aceasta o socoteam o greşeală ce ar fi putut deveni fatală şi pe care, tocmai pentru aceea voiam s-o evit, pe cât atârna de mine.”

Totuşi, ridicarea chestiunii unirii teritoriilor româneşti de la est de Nistru cu Basarabia nu a putut fi evitată la acest congres. Ţăranii stăruiau înduioşător „să ne soidinim (unim) cu fraţii” şi „oamenii de la ţară sunt trimişi cu aiastă vorbă: să fim toţi împreună, cu aiastă vorbă ne aşteaptă pe noi oamenii la sate”. Ţăranii Sofron Coldâba şi Ştefan Logut din satul Garmaţcaia au cerut ca „acum să se facă măcar o bucăţică de rezoliuţie că ne soidinim cu Moldova”. Totuşi, nici aceasta nu s-a făcut, doar s-a hotărât ca referitor la această chestiune să se mai ţină un congres special la 8 ianuarie, cu delegaţi din toate satele moldoveneşti din Kherson, Podolia şi Cameniţa. Acest congres nu a mai putut fi ţinut din cauza bandelor bolşevice ce au cuprins în anarhia lor întregul ţinut al Basarabiei şi Transnistriei, făcând necesară intervenţia trupelor române în Basarabia.

Basarabia s-a unit cu România, armata română a trecut Nistrul în 1919 ocupând Dubăsariul, Tiraspolul pentru a acoperi flancul armatei franceze de Dunăre care se retrăgea din Odessa refuzând să lupte contra bolşevicilor. Francezii şi câteva divizii greceşti au trecut Nistrul în sudul Basarabiei, românii au trecut şi ei lăsându-i pe transnistreni, peste un milion de suflete, în afara graniţelor.

Au urmat incursiunile bolşevice peste Nistru, (vezi Lupte antibolşevice după unire şi Moartea unui erou, generalul Stan Poetaş) care au făcut din acest hotar o linie fortificată între România şi barbaria comunistă, dar lăsându-i pe bieţii transnistreni victime sigure ale terorii roşii. Chiar întemeierea Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti la 11 octombrie 1924, deşi cu scopul principal de a menţine pretenţiile sovietice asupra întregii Moldove româneşti, demonstrează indirect existenţa şi preponderenţa populaţiei româneşti în stânga Nistrului.

Masacrele de la Nistru

Dar calvarul românilor transnistreni era abia la început. Teroarea comunistă îşi lăsa aripa grea asupra imperiului, strivind popoare şi mutilând destine. Românii, cei mai refractari la noua doctrină, sunt printre primii vizaţi, odată cu încheierea războiului civil prin victoria lui Lenin. Un genocid antiromânesc prea puţin cunoscut a avut loc încă înaintea ocupării Basarabiei în 1940, asupra dimensiunii crimelor avem parte doar de informaţii fragmentare şi incomplete.

Românii transnistreni erau arestaţi, schingiuiţi, executaţi, sau deportaţi în lagărele Siberiei pentru vina de a fi români. La început zeci, apoi sute dintre aceştia îşi lăsau tot ce aveau şi încercau să treacă apa Nistrului în România, înfruntând curenţii şi gloanţele grănicerilor sovietici. Câţi au murit în Nistru sau sub gloanţe nu vom putea ştii niciodată, dar putem veni cu date şi exemple cutremurătoare despre masacrele de la Nistru.

Ziariştii occidentali spuneau în 1932 că ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este cu desăvârşire necunoscut lumii. În fiecare noapte, la această graniţă se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi, dintre cei care nu au reuşit să treacă. La început, refugiaţii erau în mare parte din intelectualii români urmăriţi şi pentru activitatea lor proromânească dar câţiva ani mai târziu, după epurarea intelectualilor, teroarea s-a mutat asupra populaţiei rămasă fără îndrumători şi care se opunea colhozurilor. De atunci, şi mai ales de la declanşarea foametei din Ucraina, exodul a luat amploare. Părintele îşi lăsa familia în voia soartei, ascunzându-se prin păduri până prindea momentul prielnic să treacă Nistrul în România. Autorităţile sovietice, pentru a stăvili această fugă generalizată, detaşează în Republica Moldovenească Sovietică agenţi GPU şi trupe speciale menite să zăvorească frontiera. Detaşamentele de grăniceri sunt întărite în aşa fel încât nimic să nu mai poată trece. Totuşi, românii, dar nu numai ei, ci şi ruşi sau ucraineni, încearcă şi uneori reuşesc imposibilul, mai ales în nopţile geroase de iarnă, când puteau păcăli mai uşor vigilenţa grănicerilor şi traversarea se putea face pe gheaţă. Dar victimele erau nenumărate, grănicerii folosind mitralierele pentru a-i opri.

Român împuşcat de sovietici la trecerea Nistrului.

Santinela română şi soţia încearcă să-l ridice

Astfel, corespondentul ziarului Cuvântul menţiona la 19 ianuarie 1932 faptul că în ultimele zile au trecut Nistrul peste 80 de familii din Moldova Sovietică, bărbaţi, femei, unele însărcinate, bătrâni, copii. Datorită acestor treceri şi faptului că refugiaţii nu aveau nimic şi nici posibilităţi de întreţinere, se organizează „Comitetul pentru ajutorarea refugiaţilor moldoveni de dincolo de Nistru” condus de Pantelimon Halippa, care preia donaţiile pentru refugiaţi şi se ocupă de cazarea, hrana, îmbrăcarea lor, face eforturi pentru găsirea rudelor, caută locuri de muncă pentru adulţi şi se ocupă cu şcolarizarea copiilor refugiaţi. Între timp, rândurile refugiaţilor se îngroaşă din ce în ce mai mult, dar şi ale victimelor, iar poveştile supravieţuitorilor sunt cutremurătoare: foamea, frigul, ameninţările deportărilor şi comportamentul bestial al autorităţilor i-a făcut să rişte ce le-a mai rămas, viaţa, în încercarea de a trece Nistrul în România.

Grup de refugiaţi adăpostiţi în căminele din Chişinău

Doi refugiaţi români transnistreni răniţi grav la spitalul din Tighina

Soţiile şi copiii lor au fost ucişi de bolşevici la trecerea Nistrului

Pavel Criviţchi şi copilul său au reuşit să treacă

Soţia şi celălalt copil nu, au fost ucişi pe gheaţa Nistrului

De exemplu, doar în 25 februarie 1932, au trecut Nistrul în România următorii: prin punctul Leucani, Jalea Mitică de 15 ani, rănită de grănicerii sovietici, prin punctul Chiţcani, Nichita Talie cu soţia şi trei copii, prin Tighina, 10 refugiaţi, locuitori din Molovata, printre care Arsenie Zaitur cu soţia şi doi copii, Mihail Cebotaru şi Spiridon Oprea, prin Unghia Boului, au trecut Profirie Tudorache, Grigore Tudorache, Dumitru Mihail Luca M. Mihail, de 18 ani, toţi din satul Stroeşti, Ucraina, prin punctul Lipnic, Ion Borjanu, dezertor din Armata Roşie, regimentul 14, prin punctul Poiana, au reuşit să treacă şase familii din satele Ecaterinovska şi Molovata din raionul Dubăsari, restul de cinci familii (22 de suflete) au fost împuşcate de sovietici.

La 4 martie, la ora 3 după amiază, în faţa Tighinei, Teodor Crăjanov din satul Caragaci cu soţia şi două fiice a reuşit să treacă. Peste două ore, Nichita Bucovanu din acelaşi sat a încercat să treacă împreună cu soţia, fiica şi copilul de cinci luni, cu sania. Sania a fost prinsă în focul grănicerilor în mijlocul râului şi calul a fost ucis. Bucovanu a luat copilul mai mare în braţe şi a luat-o la fugă spre malul românesc, dar un glonţ l-a ucis la câţiva metri de ţărm. Soţia şi copilul mai mic au rămas înţepeniţi în sanie. A doua zi sania a fost ridicată de grănicerii sovietici, iar trupurile îngheţate ale celor doi au fost aruncate pe gheaţă. În aceeaşi zi au mai trecut prin punctul Bârda Vasile Nărăcelu, Evdochia Zidar şi Ana Scodalcu, rănită de grăniceri. Prin pădurea Olăneşti, au sosit din Purcari 36 de refugiaţi.

Români transnistreni împuşcaţi de sovietici la trecerea Nistrului

Fotografii publicate de Geo London în presa occidentală, aprilie 1932

La 5 martie 1932, ora 10 dimineaţa, în apropierea punctului Rezina, judeţul Orhei, au încercat să treacă o familie compusă din soţ, soţie, un fiu de 7 ani şi o fiică de 8 luni. Gloanţele sovietice l-au ucis pe soţ şi au rănit-o pe soţie. Copilul o ia la fugă spre malul românesc strigând „Ajutor!”, dar cade ucis nu departe de ţărm. Soţia cu fiica de opt luni în braţe abia au reuşit să se târască până pe malul românesc unde a fost internată în spitalul din satul Gorna. În acelaşi spital a fost adus ofiţerul Laniţchi rănit de grănicerii de pe malul celălalt, unde a şi murit.

La 11 martie au apărut la punctul Clucat, lângă Şerpeni, doi copii din familia Zenhan, care au relatat că mama (Domnica) cu cinci fiice (Maria, 19 ani, Daria, 17 ani, Natalia, 14 ani, Titiana, 12 ani şi Serafima, 10 ani), au încercat să treacă Nistrul, dar pe partea românească s-a rupt gheaţa, Maria fiind trasă la fund. Mama a alergat să o salveze, alături de celelalte două fiice mai mari, dar toate patru s-au înecat, salvându-se doar cele două fiice mai mici.

Români răniţi de grănicerii sovietici în spitalul din Tighina.

Bătrânul va muri după patru zile,

cei doi vor rămâne cu picioarele amputate

Dezertor din Armata Roşie, regimentul 124,

rănit de sovietici la Nistru

Familia Şagun a încercat să treacă aproape de Talmaz. Aftenie (30 de ani), soţia de 26 de ani şi copilul de doi ani. Nu departe de malul românesc au fost zăriţi de grăniceri şi s-a deschis focul asupra lor. Copilul a fost ucis şi părinţii au fost răniţi la picioare, fiind salvaţi de grănicerii români şi internaţi în spitalul din Talmaz.

Astfel de cazuri au fost zilnice, o graniţă incomparabil mai însângerată decât Zidul Berlinului de mai târziu. O dată la câteva zile sunt pescuite cadavre ciuruite de gloanţe din apele Nistrului.

Orfani cu părinţii ucişi la trecerea Nistrului de către grănicerii sovietici

În a adoua fotografie, surorile orfane Sărăuţa

Dar unul dintre cele mai cumplite masacre de pe Nistru s-a produs la 23 februarie 1932. La ora 12 noaptea, în dreptul comunei Olăneşti, de pe malul sovietic unde era o pădure, se aude o canonadă prelungă de mitraliere şi bubuituri de grenadă. Canonada durează vreo douăzeci de minute, după care încetează cu totul. După un timp pe malul românesc îşi face apariţia un grup de douăzeci de refugiaţi moldoveni îngroziţi, cu privirile rătăcite. Opt dintre ei sunt răniţi de gloanţe. Tremurând de spaimă, povestesc că au fost mai bine de şaizeci de români care au pornit spre malul Nistrului prin pădurea Olăneşti, dar au fost surprinşi de grănicerii sovietici şi agenţii GPU care au deschis focul fără somaţie. Mai bine de patruzeci de români transnistreni din grupul lor au plătit cu viaţa încercarea lor de a trăi în libertate alături de fraţii lor din România. Nimeni nu era înarmat, doreau doar să fugă din „paradisul muncitorilor şi ţăranilor”, dar la ieşirea din pădurea de lângă Purcari, cerul s-a luminat de rachetele sovietice şi s-a dezlănţuit măcelul. Prinşi în focul mitralierelor care secerau vieţi omeneşti, supravieţuitorii au luat-o la fugă, urmăriţi de o unitate GPU care trăgea continuu după ei, fără să le pese de ţipetele victimelor, printre care erau femei şi copii.

Supravieţuitori ai masacrului de la pădurea Olăneşti

Soţii şi părinţii copiilor au fost ucişi de sovietici

Acest masacru a ajuns şi în discuţia Parlamentului României în şedinţa de la 26 februarie 1932, dar măsuri concrete nu s-au putut lua, din moment ce sovieticii tratau toate aceste acuze ca şi propagandă capitalistă. Ziaristul Geo London a publicat un amplu reportaj despre acest masacru în ziarul francez „Le Journal”, atrăgându-şi invectivele oficiosului partidului comunist francez „L’Humanite” şi protestele ambasadei sovietice care calificau cele scrise ca şi atacuri incalificabile la realităţile din Uniunea Sovietică. Societatea Naţiunilor, nici ea nu a făcut nimic.

Dar toate acestea vor fi făcute uitate de intensitatea masacrelor şi atrocităţilor comise faţă de români după cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord la 26 iunie 1940. Tragedia basarabenilor şi bucovinenilor, mult mai apropiată şi mai mediatizată, a făcut uitată tragedia românilor transnistreni.

Chiar şi în ziua de azi îi uităm cu desăvârşire, deşi astăzi, sub regimul de la Tiraspol, sunt cei mai viteji români ai zilelor noastre. Sub teroare continuă să fie români, să lupte pentru limba lor, nişte copii care s-au baricadat în liceele lor de limbă română ameninţate să fie închise de brutele smirnoviste ne-au oferit o lecţie de patriotism şi românism cum demult nu am mai văzut-o. La fel, românii transnistreni au fost în prima linie în războiul de pe Nistru din 1992, au luptat cu curaj şi eroism cu AK-47 contra tancurilor, tot ei formau majoritatea legendarilor luptători din grupările scorpionilor sau burunducilor. Au căzut la datorie şi nu au dat nici un pas înapoi pe platourile de la Coşniţa şi Cocieri, la Dubăsari şi Tighina. La 20 iunie 1992, 20 de tancuri ale armatei a XIV-a ruse intră în Tighina sprijinite de infanterie şi cazaci, arborând drapelul Rusiei fără nicio jenă. Tinerii luptători din Tighina, mare parte transnistreni, fără artilerie, doar cu câteva RPG-uri, distrug şase din aceste tancuri în lupte de stradă, unele cu sticle de benzină. Întrebaţi-vă de unde sunt cei care au făcut 12 sau 15 de ani de închisoare doar pentru că sunt români şi au refuzat să se numească altfel? Şi culmea, mare parte din românii din dreapta sau stânga Nistrului sunt de părere că republica Moldova ar trebui să renunţe la fâşia numită Transnistria, o mică fâşie din ceea ce a fost înainte cunoscut sub numele de Transnistria, realizând astfel o premieră mondială, prima dată când un stat renunţă de bunăvoie la o porţiune din teritoriul său recunoscut de ONU!

Da, aşa e, ne merităm soarta!

„Cui ne lăsaţi, fraţilor?” o întrebare sfâşietoare pusă de românul Toma Jalbă acum aproape o sută de ani, la care cu greu putem găsi chiar şi astăzi răspuns. Am putea să parafrazăm cuvintele lui Tudor Vladimirescu, ridicat din mijlocul taberei sale de panduri de către grecii eterişti pentru a fi ucis şi aruncat într-o fântână părăsită. Pandurii l-au întrebat „pe noi cui ne laşi?”, iar el le-a răspuns „corbilor şi câinilor!” Aşa i-am lăsat şi noi pe transnistreni, corbilor şi câinilor.

Şi asta o facem din nou, zi de zi, oră de oră, în care ne dezinteresăm total de soarta celor rămaşi la stânga Nistrului, sub cizma comunistoidă sponsorizată de Moscova.

Bibliografie:
N. P. Smochină, Moldova Nouă, Revistă de studii şi cercetări transnistrene, an VI, 1941
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru - Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992

Putin şi revitalizarea imperiului

2011-12-11T21:06:00.000+02:00

Până la urmă a devenit oficial. Acţiunile Rusiei, iniţial ascunse după o retorică neutră, au devenit efective, şi odată cu asta, cu intrarea într- o nouă fază, din ce în ce mai multe declaraţii ale oficialilor ruşi, inclusiv ale liderilor de la vârf, arată adevăratul interes al Moscovei. Acest lucru demonstrează fără tăgadă faptul că Rusia a intrat în linie dreaptă în vederea îndeplinirii aspiraţiilor ei, refacerea imperiului, ajutată fără îndoială de atitudinea ezitantă şi conciliantă a marilor puteri, preocupate cu propriile lor probleme cum ar fi criza mondială, sau prea dornice să închidă ochii la acţiunile ruseşti, ignorând pericolul pentru a trece cu bine peste următorul ciclu electoral. Practic, Rusia a ajuns în faza în care este atât de sigură pe ea şi pe pasivitatea Occidentului, încât nici nu încearcă să-şi disimuleze intenţiile, ci chiar le anunţă în declaraţii sforăitoare. Chiar şi până acum, intenţiile ruseşti erau disimulate doar pentru naivi şi neiniţiaţi, pentru orice observator şi cunoscător al spaţiului rus, erau clare şi limpezi ca şi lumina zilei.

Nu trebuie să mergem în urmă cu douăzeci de ani, la disoluţia Uniunii Sovietice, pentru a justifica asta, deşi şi în acea perioadă au fost semnale suficiente referitoare la intenţia Rusiei de a-şi prezerva imperiul atât cât putea la momentul respectiv de regres şi de a-şi crea baze pentru o viitoare revenire la care nu a renunţat niciodată, este suficient să amintim Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria, Cecenia. Într-un articol mai vechi, din mai 2010, (Revenirea Rusiei la graniţa României. Puterea militară rusă astăzi) vorbeam de sintagma celor douăzeci de ani în cazul Rusiei, care se dovedeşte valabilă astăzi mai mult decât oricând. Comparaţia este deosebit de relevantă. În 1920 Rusia era în plin război civil, era o ţară pustiită şi distrusă. Douăzeci de ani mai târziu, revenea în forţă, ocupând statele baltice, o bucată din Finlanda şi din România. După încă cinci ani, ajunseseră la Berlin, jumătate din Europa căzând sub robia comunistă. În 1991, URSS se destrăma, paisprezece republici declarându-şi independenţa şi ieşind de sub tutela sovietică, moştenitoare a imperiului rămânând republica rusă. Au trecut douăzeci de ani, şi din nou Rusia revine în forţă, nu numai declarativ, dar şi prin acţiunile sale. Atunci l-au avut pe Stalin, acum îl au pe Putin, care şi-a asigurat conducerea pentru o perioadă îndelungată. Ce va fi peste cinci ani?

Calea spre expansiune

Nu ai cum să devii o putere expansionistă dacă nu îţi consolidezi baza internă. Este ca şi cum ai clădi ceva pe un fundament de nisip. Fără o susţinere internă solidă, nu ai cum să încerci să îţi extinzi dominaţia în exterior. Toate marile imperii au fost dictaturi care au zdrobit opoziţia internă sau au beneficiat de o mare susţinere internă care le-a facilitat expansiunea spre exterior. Imperiile antice sau feudale se bazau pe conducerea necontestată a unei singure persoane sau a unui grup elitist şi toate s-au prăbuşit atunci când susţinerea internă s-a erodat sau au fost cucerite de un alt imperiu mai puternic. În timpurile moderne, prăbuşirea imperiilor s-a produs tot în momente de criză, atunci când baza internă s-a erodat şi cetăţenii s-au revoltat. Aşa s-a prăbuşit imperiul austro-ungar în 1918, la fel ca şi imperiul rus, german sau cel turc. Dar pe lângă consolidarea internă, mai sunt necesari şi alţi paşi pentru a-ţi putea asigura succesul atunci când vrei să redevii un imperiu puternic.

În două articole de anul trecut, (Strategia Rusiei pe termen scurt (I) şi Strategia Rusiei pe termen scurt (II)) am făcut o incursiune în istoria expansionismului rusesc şi a direcţiilor strategice de expansiune astăzi, explicând oarecum situaţia mai specială a Rusiei, mentalitatea şi obiectivele liderilor ei. Acum voi enumera paşii pe care Rusia îi face sau i-a făcut recent pe calea revitalizării imperiului.

Consolidarea internă

Cu adevărat, în cazul Rusiei, problema este oarecum specială. Imperiul rus s-a prăbuşit în 1918, dar a fost revitalizat sub forma celui sovietic, şi el decedat în 1991. Iar acum, revine la forma sa expansionistă după cei douăzeci de ani de refacere, în cursul cărora şi-a asigurat concursul intern. Dar cum?

Înainte de al doilea război mondial Stalin şi-a asigurat baza internă omorând în faţa plutoanelor de execuţie şi în lagăre orice opoziţie, reală sau imaginară. Milioane de oameni au căzut victime nevinovate terorii şi epurărilor. Cu toate astea, ruşii încă îl consideră pe Stalin drept unul dintre cei mai mari lideri ruşi, ceea ce spune multe despre mentalul colectiv al rusului. Nu este întâmplător că ruşii sunt înclinaţi în proporţie de cinci la unu pentru ordine în detrimentul libertăţii, conform sondajelor, pentru ei libertatea fiind sinonimă cu degringolada şi jaful la scară naţională din perioada lui Boris Eltsin, singura perioadă democratică din istoria Rusiei, cu excepţia câtorva luni în 1917, de la revoluţie până la puciul bolşevic. În plus, ei doresc să ştie că Rusia este o mare putere, şi pentru asta ar renunţa la tot, cu excepţia sticlei de votcă. În plus, ruşii suferă de complexul tătucului într-o măsură mult mai mare decât alte popoare, de dorul de un lider puternic şi autoritar care să gândească pentru ei, să facă totul pentru ei şi în locul lor. Şi acestuia, când se iveşte, să-i dea toate prerogativele puterii, fără rezerve, ca şi în întreaga lor istorie.

Pe aceste considerente, ascensiunea unei puteri autoritare reprezentată de persoana lui Vladimir Putin în Rusia de astăzi nu miră pe nimeni. Realitatea este că în tot decursul istoriei sale, menirea principală a statului rus nu era îndreptată spre cetăţenii săi, ci doar pentru menţinerea, întărirea şi extinderea imperiului. E şi normal, un teritoriu imens, cu cincisprezece republici unionale şi peste o sută de popoare, şi cu regiuni întinse unde ruşii sunt minoritari, în unele părţi sub 5%, ca şi în unele republici caucaziene, de exemplu. În momentul în care menţinerea imperiului nu este principala preocupare a statului, acesta trosneşte din toate încheieturile, aşa cum a fost în 1918 sau 1991. În marea lor majoritate, ruşii preferă să-l menţină, renunţând pentru asta la libertate, dacă este nevoie. Astfel, nu este întâmplătoare ascensiunea lui Putin. Dacă nu ar fi existat Putin, el ar fi fost inventat sub forma unei alte persoane care să preia frâiele şi să strângă şurubul în ideea menţinerii unităţii imperiului, al consolidării lui şi apoi al extinderii la momentul potrivit.

Este suficient să analizăm puţin ascensiunea lui Putin pentru a exemplifica asta. Provenit din mediile KGB, la data când ajungea premier era un cvasinecunoscut, iar popularitatea sa era de 2% în momentul când devenea preşedinte interimar după retragerea lui Boris Eltsin, în 1999. Exploziile unor bombe în blocuri soldate cu moartea a peste o sută de ruşi îi dau pretextul unui nou război în Cecenia, deşi una din tentative, cea de la Budionovsk, ridică mari semne de întrebare, iar cei care l-au acuzat pe Putin de înscenare au sfârşit-o rău, cei mai cunoscuţi fiind doi deputaţi care au cerut o anchetă (unul împuşcat şi celălalt îmbolnăvit brusc a murit repede), şi celebrul otrăvit cu poloniu, Alexandr Litvinenko. Indiferent, războiul declanşat în Cecenia, după retragerea rusească în urma războiului din 1994 – 1996, l-au adus pe Putin pe culmea popularităţii, el câştigând lejer două mandate de preşedinte din primul tur, mandate pe care le-a folosit pentru întărirea propriei puteri.

În toate pârghiile de decizie ale statului au fost puşi oamenii de încredere ai lui Putin, celebri siloviki, adică foşti angajaţi ai KGB-ului devotaţi preşedintelui. Oligarhii care nu s-au aliniat la comanda Kremlinului au fost aruncaţi în închisoare şi averile lor confiscate în beneficiul companiilor de stat conduse de siloviki. Posturile media şi ziarele care nu cântau în corul puterii au fost închise sau preluate agresiv de concernele loiale Kremlinului. Jurnaliştii care nu intrau în rând erau concediaţi, ameninţaţi, bătuţi sau chiar ucişi, cea mai celebră fiind Anna Politkovskaia, ucisă în 2007, chiar de ziua lui Putin. În câţiva ani, nimeni nu-i mai putea sta în cale noului ţar al Rusiei. Opoziţia a fost lăsată să existe firavă, pentru a da aparenţa unei democraţii şi a-i permite Rusiei accesul în G-8 sau G-20, precum şi pentru a da în faţa partenerilor occidentali imaginea de legitimitate a liderilor ruşi. Liderii au şi inventat o sintagmă pentru democraţia rusă, spunându-i democraţie suverană. Noi suntem obişnuiţi cu astfel de denumiri, doar am avut democraţie directă sau democraţie originală. Ceea ce ar trebui să li se spună ruşilor este faptul că orice democraţie care are nevoie de încă un termen pentru a o descrie nu mai este democraţie.

Majoritatea absolută din Dumă a partidului prezidenţial Rusia Unită a permis consolidarea puterii interne, inclusiv prin modificarea constituţiei ruse, fără referendum, astfel că acum mandatul prezidenţial a fost mărit de la patru la şase ani. Chiar şi acum, după alegerile din 4 decembrie, Rusia Unită are majoritatea relativă, şi nu cred că ultranaţionaliştii lui Jirinovski sau comuniştii se vor opune ideii unei coaliţii deja anunţate de Medvedev. Un alt exemplu actual şi concludent, în alegerile din Osetia de Nord a câştigat contracandidatul favoritului Kremlinului, imediat curtea constituţională l-a invalidat. La fel, tipic pentru conducerea autoritaristă a Rusiei, la alegerile actuale, pe lângă protestarii arestaţi şi bătuţi, mai bine de 500 de siteuri şi bloguri de opoziţie, internetul rămânând singura cale de exprimare a opoziţiei, au fost închise. Cam aşa se aplică democraţia suverană.

Constituţia nu permite mai mult de două mandate consecutive, dar acum, după întărirea puterii, Putin şi-a anunţat candidatura asigurându-şi încă doisprezece ani la Kremlin. Faptul că aceasta nu este o găselniţă de moment ci rezultatul unui plan bine gândit şi pus la punct ne este demonstrat chiar de declaraţiile lui Medvedev, care în faţa unei audienţe atent selecţionate din membrii partidului Rusia Unită, atunci când s-a justificat de ce nu candidează împotriva lui Putin, i-a scăpat că aceasta era înţelegerea lor încă din 2007, practic înainte de a fi uns ca succesor al lui Vladimir Putin. Nu cred că mai trebuie ceva demonstrat.

Asigurarea bazei materiale

Pe lângă consolidarea internă, pentru a deveni sau redeveni un imperiu, ai nevoie de o puternică bază materială care să-ţi asigure mijloacele necesare. Toate imperiile au avut această bază, de la un teritoriu fertil în antichitate, până la produse extrase din colonii în epoca modernă. Iar Rusia dispune de această bază sub forma petrolului şi gazelor, precum şi a materiilor prime de care este avidă întreaga lume. Despre Gazprom s-a spus că este o armă mai puternică decât Armata Roşie, deoarece Gazpromul poate face să tremure, la propriu, întreaga Europă pe timp de iarnă. Dar din uriaşele încasări poporul rus nu beneficiază decât în prea mică măsură, mare parte din fonduri fiind sifonate de statul devenit unul mafiot, încărcat de corupţie şi incompetenţă (vezi Rusia şi blestemul petrolului). O altă destinaţie a fondurilor provenite din vânzările de materii prime o reprezintă imensul complex militaro-industrial rămas de pe timpurile URSS şi a Războiului Rece. O gaură imensă care înghite resurse uriaşe, dar rezultatele nu sunt prea strălucite. E ca un malaxor uriaş care toacă fonduri, iar rezultatele nu sunt pe măsură.

Este normal, economia şi industria rusă nu sunt competitive, lucrătorii nu sunt pregătiţi suficient, nu există stimulente de natură concurenţială care să dea câmp liber inovaţiei şi creaţiei. O imensă uzină, un dinozaur industrial energofag şi devorator de resurse rămas de pe vremea planurilor cincinale. O economie bazată şi axată pe exportul de materii prime nu are cum să-şi dezvolte capacitatea industrială pe baze moderne. Şi fără această capacitate industrială nu ai cum să produci armament performant de ultimă generaţie, care să fie performant şi în teren, nu numai pe hârtie.

Vreau să fim foarte bine înţeleşi aici. Proiectanţii ruşi sunt foarte buni, armele proiectate de ei sunt grozave, la fel şi prototipurile. Dar problemele apar atunci când trec în producţie de serie. De exemplu, trece prototipul A în producţie de serie, dar imediat apare prototipul B, pe care liderii politici îl consideră mai bun şi mai modern. Imediat este stopată producţia şi se trece la producţia de serie a prototipului B şi aşa mai departe. Astfel, produsele de serie ajung să fie mult mai scumpe pe unitatea de produs. Industria occidentală de armament a rezolvat parţial această problemă de costuri pe ideea platformelor, lăsând întotdeauna loc pentru adăugarea de noi senzori sau armamente pe platformele vechi, o regulă strict economică valabilă într-o economie concurenţială. Dar problema cea mai mare a industriei ruseşti de armament este alta, şi este una mult mai gravă. Capacitatea industrială nemodernizată nu este pe măsura proiectelor şi prototipurilor, astfel că vor rezulta rebuturi şi malfuncţionalităţi în proporţie covârşitoare, mai ales când vorbim de avioane moderne de luptă, rachete sau tancuri de ultimă generaţie. Orice prototip trecut în producţie de serie va suferi enorm la calitate şi siguranţă, deoarece utilajele sunt vechi, uzate fizic şi moral, incapabile să producă calitatea cerută de proiectant. La fel, militarii ruşi, majoritatea în termen, nu au cum să ajungă să le folosească eficient datorită timpului redus de pregătire. Instruieşti un pilot sau conducător de tanc timp de doi ani şi apoi îl laşi la vatră, apoi îl iei pe următorul. Ce poate face el decât să înveţe unele lucruri de bază şi eventual să forjeze aparatul, apoi intră pe mâna altui neinstruit. Mai poate fi vorba de aplicarea ultimelor tehnici? Să luăm exemplul ultimelor tancuri. De ce Rusia nu a folosit în Georgia în 2008 tancuri mai noi, mai moderne, împotriva unui adversar slab şi prost înarmat? Ar fi fost o reclamă bună la export pentru o economie avidă de comenzi în armament! Ori nu aveau personal suficient instruit să le folosească din motivele expuse mai sus, ori se temeau că nu s-ar fi comportat pe măsura reclamei tot din motive susmenţionate, ori amândouă.

Cu toate aceste slăbiciuni ascunse publicului larg, Rusia consideră că deja şi-a asigurat baza materială şi este gata să treacă la acţiune pentru realizarea scopurilor sale. Şi trece la faza a doua, asigurarea mijloacelor necesare. Iar acestea sunt de natură fizică, armament modern şi performant abundent în mâna unei armate puternice, pentru descurajare, intimidare, sau pentru a-şi impune voinţa prin forţă.

În acest context trebui înţeleasă declaraţia lui Putin referitoare la întărirea armatei printr-un program de achiziţii şi înarmare fără precedent: 650 miliarde de dolari până în 2020: 1000 de elicoptere, 600 de avioane de luptă, 100 de nave de război şi 8 noi submarine nucleare dotate cu rachete balistice. Principalele beneficiare vor fi forţele navale, cu 35 de corvete noi, 15 fregate şi patru porthelicoptere franceze Mistral. (vezi Rusia şi apărarea imperiului).

Întrebarea care şi-o pun mulţi este dacă Rusia este capabilă de un astfel de efort, mai ales că deja a fost lovită de criză, înregistrând cea mai mare cădere economică dintre ţările G-20, iar avertismentele analiştilor economici sunt că Rusia va urma să fie lovită de criză mai puternic datorită dependenţei sale de furnizarea de materii prime ce reprezintă mai bine de 75% din exporturi (Rusia şi blestemul petrolului)? Acest proiect era oricum foarte ambiţios chiar şi pentru o perioadă de avânt economic, dar în cazuri de criză? Sau Rusia va face la fel ca şi în deceniul patru al secolului trecut, sacrificând orice pentru înarmare? Dar acum nu suntem în acele vremuri, iar populaţia va avea un cuvânt de spus. Mă refer la un segment mai larg, nu numai la opozanţii bătuţi sau arestaţi în zilele acestea în centrul Moscovei.

Presiunea externă

Odată îndeplinite primele condiţii, urmează o creştere a presiunii pe plan internaţional, aşa cum face acum Rusia. Scopul este modelarea organizaţiilor internaţionale după voinţa ei, intimidarea tuturor actorilor cu potenţialul ei, precum şi obţinerea de maximum cu putinţă din orice negocieri. De asemenea, prin paşi mărunţi şi bine gândiţi se pun bazele unui model internaţional gândit de Rusia, în interesul ei. Iar pentru asta face uz de un întreg arsenal de mijloace şi metode, din care voi aminti doar câteva.

Nerespectarea acordurilor care îi sunt în dezavantaj

Să luăm câteva exemple. Rusia şi-a creat, inclusiv prin război, câteva capete de pod la începutul anilor 90 în fostele state sovietice de la periferie, cum ar fi Georgia şi Moldova. Mă refer aici la republicile secesioniste Osetia de Sud, Abhazia şi Transnistria, dar şi la regiunea Naghorno-Karabah. Aceste capete de pod sunt esenţiale în strategia Rusiei. Iar când la summitul NATO de la Istambul din 1999 i s-a cerut Rusiei ca în termen de cinci ani să-şi retragă trupele şi muniţiile din Transnistria, aceasta a acceptat. Încă din 1990 exista un tratat CFE (Conventional Forces in Europe) semnat la Viena, care limita numărul armatelor şi armamentelor din Europa, fiecare ţară având fixate nişte plafoane maximale, pe capitole, ca şi avioane de luptă, tancuri, elicoptere de atac, guri de artilerie mai mari de 100 mm şi vehicule blindate, iar prezenţa Armatei a XIV-a în Transnistria şi a depozitului de armament de la Colbasna era practic în afara tratatului. Rusia nu numai că nu şi-a retras trupele, dar din 2007 s-a retras din tratatul CFE. Ca răspuns, SUA se retrage şi ea în noiembrie 2011, urmată şi de celelalte state NATO semnatare ale CFE, printre care şi România, în decembrie 2011. Astfel, aceste state nu mai transmit informaţii către Rusia şi nu mai acceptă inspecţii din partea acestui stat pentru verificarea aplicabilităţii tratatului, la fel cum Rusia nu mai face acest lucru de patru ani. Statele NATO au comunicat că vor reveni la prevederile tratatului imediat ce va reveni şi Rusia. Deci, Rusia, decât să evacueze un teritoriu al altui stat, mai bine se retrage din CFE, iar astfel să nu poată da socoteală nimănui asupra înarmării.

Reinterpretarea şi falsificarea istoriei ca argument expansionist

Mai departe, are loc o contestare şi o reinterpretare a istoriei încă de la cel mai înalt nivel, cu scopul direct de a implementa în primul rând în mintea rusului de rând, şi apoi a altora, a drepturilor Rusiei asupra unor teritorii despre care nu are nici un drept. Importanţa acestui front ideologic, inclusiv prin mijloacele de informaţie din mediul virtual al internetului, am expus-o mai pe larg în articolul Dreptul istoric, starea de fapt şi bătăliile internetului. Un ultim exemplu referitor la acest ultim aspect îl reprezintă declaraţia din 17 noiembrie 2011 a ministerului de externe rus, conform căreia statele baltice s-au alăturat de bunăvoie URSS în 1940. Deci nu oricine a făcut această declaraţie, ci chiar ministerul de externe rus, ceea ce înseamnă deja că este o poziţie oficială asumată de Rusia, atrăgând protestele Lituaniei şi a Estoniei, deocamdată, în care se foloseşte termenul de falsificare a istoriei. Mai departe, acest document produs de secţia istorică a ministerului rus de externe, vorbeşte de anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord ca şi de o „recuperare de teritorii care a prevenit România să se transforme într-o bază antisovietică”. Tot în acest document se precizează că aceste teritorii sunt „străvechi pământuri ruseşti” (drevnerusskaya zemlya). Desigur, documentul respectiv nu explică cum pot fi străvechi pământuri ruseşti nişte teritorii cu care Rusia a ajuns să se învecineze abia la 1792 când ajunge în urma expansiunii sale pe Nistru. Încă aşteptăm reacţii de la Chişinău şi Bucureşti asupra acestui document. Acesta este numai ultimul din numerosul şir de reinterpretări şi falsificări ale istoriei care privesc întregul spaţiu cu care intră în contact, nu doar pe noi. Aceste „lecţii de istorie” ale Moscovei justifică în ochii ruşilor ocupaţia actuală a unei părţi din teritoriile Georgiei şi Moldovei. Referitor la aceste subiecte, vezi şi De ce nu mai poate Rusia de grija noastră.

Modificarea tratatelor

Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) este o alianţă militară regională a CSI (iniţial) creată de Rusia în 1992 cu scopul de a compensa parţial defunctul Tratat de la Varşovia, desfiinţat prin voinţa ţărilor esteuropene care se desprinseseră de sub tutela Moscovei. Nu toate ţările CSI s-au alăturat şi alianţei respective, astfel că în 2002 se semnează charta acestei organizaţii de Armenia, Belarus, Kazahstan, Kirghistan, Rusia şi Tadjikistan, iar din 2006 se alătură şi Uzbekistanul, după ce înăbuşise în sânge revolta portocalie de la Andijan.

Ce este important este faptul că Rusia începe să forţeze limitele stabilite în cadrul acestei alianţe. Deşi până acum această alianţă era folosită formal pentru a da legitimitate intervenţiilor ruseşti în fostul spaţiu sovietic, încercând să arate că Rusia acţionează în numele unui grup de state, nu singură, la fel ca şi în Cehoslovacia în 1968. Astfel şi-a impus trupele proprii ca şi trupe de menţinere a păcii în Osetia de Sud, Abhazia şi Transnistria, deşi după toate regulile internaţionale nu ar fi avut cum, din moment ce era parte în conflict. În Nagorno-Karabah, Azerbaidjanul refuză. Singurul loc în care această alianţă a participat cu trupe din mai multe ţări a fost Tadjikistanul post-război civil, unde Kazahstanul, Kirghistanul şi Uzbekistanul au trimis câte o companie de soldaţi pe lângă divizia 210 mecanizată rusă.

De curând, Rusia ia în calcul intervenţia prin CSTO în aria sa de responsabilitate (sfera de influenţă a Rusiei) în cazul unei multitudini de evenimente posibile, cu actori statali sau nonstatali, mare parte ca o reacţie de a preveni unele mişcări gen revoltele arabe. Dar ce doreşte Rusia este un mandat de a interveni care să-i fie dat în avans pentru cazul când genul de evenimente se vor petrece, de aceea nici nu prea sunt detaliate specific, putând fi uşor interpretate. Mai mult, doreşte ca deciziile să fie luate nu prin unanimitatea membrilor CSTO, ci prin majoritate, cu sau fără aprobarea ONU. Deci, în cazul unei probleme în Kirghistan (cum deja a fost cazul, vezi Fisurarea flancului sudic al Rusiei (I) Dilema kirghiză), nu mai trebuie ca şi această ţară şi vecinii ei să fie de acord cu intervenţia CSTO, e suficient să vrea Rusia, Belarus, Armenia şi Uzbekistanul.

Încă o modalitate pentru Rusia de a-şi crea instrumentele necesare scopurilor sale.

Componenta geopolitică

Problema majoră a Rusiei a fost dintotdeauna cea geopolitică. Cu cât înghiţea nesăţioasă mai mult teritoriu, cu atât se complicau problemele sale geopolitice, erau mai multe frontiere de apărat, mai multe popoare de supus şi controlat. Tot mai multe resurse erau dirijate spre controlul sau exterminarea nesupuşilor, iar continua expansiune era un paleativ pentru a nu analiza şi a te ocupa de problemele interne cauzate de un astfel de imperiu întins şi greu de controlat. Este suficient ca aruncăm o privire spre imensitatea şi gradul scăzut de populare a Siberiei bogate în resurse ca să ne dăm seama de dimensiunile strategice ale problemelor ruseşti. Ca o paranteză, imposibilitatea de a controla Alaska a stat la baza vânzării acesteia către SUA în 1867 de către ţarul Alexandru al II-lea. Această dilemă geopolitică a făcut Rusia să fie întotdeauna în război sau pregătindu-se de război, pentru a-şi menţine imperiul şi a-i extinde limitele cât mai mult şi mai cu seamă până la nişte bariere geografice uşor de supravegheat şi apărat, cum ar fi lanţuri de munţi, mări sau oceane, istmuri, mlaştini sau deşerturi de nepătruns.

Şi astăzi, după ce şi-a asigurat susţinerea internă şi baza materială, Rusia este din nou gata de extindere. Dar acum extinderea imperiului are o altă miză şi o altă nuanţă, noii lideri ai Rusiei învăţând ceva din istorie. În loc să ocupe total teritoriul şi să trebuiască să-l administreze, să-l controleze şi să-l apere, consideră că este suficient să controleze aceste ţări, să le dicteze politica externă şi de securitate, să extragă toate beneficiile economice cu putinţă, iar în rest să le lase să se descurce cu problemele lor. Un exemplu este Ucraina. De la venirea lui Ianukovici la putere, Rusia şi-a asigurat controlul Crimeei prin prelungirea acordului de închiriere al portului Sevastopol până în 2042, şi-a subordonat discret inclusiv serviciile secrete ucrainene sau s-a asigurat că nu interferează cu FSB-ul şi FIS-ul rusesc, şi-a subordonat, de asemenea, până acum, o mare parte din obiectivele economice ucrainene, şi acum aşteaptă ca Ucraina să intre în incapacitate de plată pentru a lua ce a mai rămas (vezi România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări). Această renaştere imperială rusă se petrece chiar acum, sub ochii noştri.

După ce a declarat că „dezmembrarea URSS este cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, Vladimir Putin a anunţat intenţia creării Uniunii Eurasiatice, în care mulţi văd o tentativă de refacere a URSS. Am expus mai sus diferenţa esenţială dintre cele două entităţi, dar ambele au în comun faptul că nu pot fi realizate sau menţinute fără o puternică componentă militară în spate. În cazul Uniunii Eurasiatice, această componentă militară va trebui să-i stimuleze pe cei vizaţi să se alăture şi să descurajeze puterile externe să interfereze în afacerile ruseşti. Iar mare parte din aceste componente militare vor fi poziţionate chiar la limitele geopolitice pe care Rusia doreşte să le menţină. Iar programul de reînarmare de 650 miliarde dolari este destinat să asigure această componentă militară.

Am expus mai pe larg în articolele precedente desfăşurarea de mijloace şi forţe militare ruse pe principalele zone de frontieră considerate vulnerabile, le voi enumera aici dând linkurile pentru cei interesaţi.

Oceanul Pacific, Rusia nu renunţă la insulele Kurile luate de la Japonia în 1945, ba dimpotrivă, le întăreşte ca şi viitoare baze de apărare, respectiv avanposturi înaintate (vezi Zvârcolirea naţionalismului rus). Flota din Pacific urmează (conform planurilor), să fie revitalizată în aşa fel încât să poată face faţă flotelor americane şi japoneze din regiune. La ora actuală, flota rusă din Pacific este constituită din 49 nave de suprafaţă şi 22 de submarine, dar dintre care abia 20 de nave de suprafaţă şi 16 submarine sunt capabile de acţiune, dar şi mare parte din acestea necesită reparaţii capitale. Oricum, primele două submarine nucleare de clasa Borei, capabile să poarte noile rachete strategice Bulava (Yuri Dolgoruky şi Alexander Nevsky) sunt destinate flotei din Pacific, la baza de submarine de la Viliuchinsk, din peninsula Kamceatka, care urmează să fie modernizată. De asemenea, crucişătorul cu propulsie nucleară Amiral Hakhimov şi crucişătorul lansator de rachete Mareşal Ustinov, ambele din perioada sovietică, urmează să fie modernizate şi trimise tot aici, la flota din Pacific, pentru a putea să rivalizeze cu grupurile de portavioane americane. Mai mult, unul dintre porthelicopterele clasa Mistral cumpărate din Franţa va fi dispus tot aici, pentru protejarea Mării Ohotsk, bază pentru submarinele clasa Borei care ar putea lansa rachetele nucleare cu ogive multiple Bulava având drept ţintă coastele SUA. Am expus motivele esenţiale ale acestei baze în articolul Rusia şi apărarea imperiului. În contextul unui război nuclear sau al ameninţării nucleare, baza din Marea Ohotsk poate juca un rol predominant.

În perspectiva încălzirii globale, Rusia nu pierde din vedere faptul că Oceanul Îngheţat ar putea deveni un nou teatru de operaţiuni, dar şi o posibilă sursă de materii prime, exploatabilă o perioadă mai îndelungată în decursul unui an. În acest context trebuiesc judecate pretenţiile ruseşti asupra Polului Nord, pentru justificarea acestora Rusia înfigându-şi acolo steagul prin intermediul unui submarin. Şi aici va fi dispus un porthelicopter clasa Mistral, deoarce poate deveni un spaţiu de confruntare cu SUA, Canada sau Norvegia.

Marea Baltică este destinaţia unui alt porthelicopter Mistral, la fel ca şi o întărire a flotei. Tot aici, pentru a-şi mări dominaţia economică şi justifica creşterea prezenţei militare, se construieşte conducta North Stream. Ţările Baltice vor fi primele care vor simţi creşterea presiunii de către Rusia, o creştere care se vede de pe acum. Enclava rusă Kalinigrad creşte şi ea în importanţă, mai ales după anunţul instalării de sisteme de rachete aici ca şi răspuns la scutul antirachetă cu componente inclusiv în România. Atacul mediatic menţionat mai sus contra Ţărilor Baltice capătă mai mult sens în acest context.

Marea Neagră, cea care ne doare pe noi cel mai tare, pare a fi principala beneficiară a programului de înarmare rus. Pe lângă faptul că şi-a asigurat una din cheile de control ale Mării Negre (Crimeea), cealaltă fiind constituită din ieşirea spre Mediterana, respectiv strâmtorile Bosfor şi Dardanele aflate în mâna Turciei cu care a dus două sute de ani de războaie pentru a le lua, Rusia îşi întăreşte flota din Marea Neagră. Şi aici va fi poziţionat unul dintre porthelicopterele Mistral (vezi Caucazul şi Mistralul), precum şi o sumedenie de noi fregate şi submarine. Este normal, punctele fierbinţi pentru controlul sud-estului european sunt aici, Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, de aici poate fi controlată Ucraina, Georgia şi Moldova, ameninţată România şi Bulgaria, şi descurajată Turcia.

Doar pentru componentele navale pare un program foarte ambiţios, dar dacă adăugăm componenta terestră şi aeriană? Mai ales că armata terestră nu s-a comportat prea bine în ultimele conflicte în care a fost implicată Rusia, ce să mai vorbim de cea aeriană? (vezi Învăţămintele conflictului ruso-georgian din 2008 (II)). Dar cea strategică, a rachetelor nucleare?

Vulnerabilităţi

Intenţia Rusiei de a-şi reface parţial imperiul, de a accede din nou la statutul de mare putere, pare a fi plauzibilă pe hârtie, dar are numeroase puncte slabe, ca să le nominalizăm pe cele mai evidente.

O parte le-am expus deja, cele referitoare la calitatea trupelor şi armamentului produs în Rusia (de exemplu racheta purtătoare de ogive nucleare Bulava a avut în teste mai multe eşecuri decât reuşite), la vulnerabilităţile economice accentuate în urma crizei pe care Rusia nu are cum să o evite.

Dar mai sunt şi altele. Paradoxal, una dintre ele este chiar viitorul preşedinte, Vladimir Putin. Provenit din serviciile secrete, din KGB, deşi a făcut enorm pentru readucerea Rusiei în concertul marilor puteri, Vladimir Putin a ajuns aproape de puterea absolută şi nimeni nu îndrăzneşte să îl contrazică sau să îl conteste. Asistăm inclusiv la o revenire a cultului personalităţii din vremea sovietică.

„M-am uitat în ochii domnului Putin şi i-am văzut sufletul” spunea fostul preşedinte american George W. Bush. „M-am uitat în ochii domnului Putin şi am văzut trei litere, K, G şi B” spunea în schimb contracandidatul republican al lui Obama la alegerile din 2008, John McCain.

Adevărul este că Putin, în culmea puterii sale, are şi vulnerabilităţi, dar pe care nimeni din anturajul său nu îndrăzneşte să i le expună. Nu o dată, Rusia a întrerupt furnizarea de gaze prin conducte în plină iarnă pentru a disciplina Ucraina sau alte state, fapt care a avut repercusiuni asupra consumatorilor occidentali, fără să ia în calcul efectele pe termen lung asupra credibilităţii sale ca şi furnizor corect şi onest. Ultima dată, în 2009, întreruperea a durat mai bine de două săptămâni, fapt care i-a făcut pe oficialii europeni să acorde, în sfârşit, undă verde pentru construirea gazoductului Nabucco, care ocoleşte Rusia, punându-se astfel la adăpost de presiunile potenţiale ale Gazpromului. Dacă Rusia nu făcea asta, dependenţa Occidentului de Rusia în materie de gaze ar fi sporit constant, astfel că această armă putea fi folosită cu efect maxim ceva mai târziu, şantajul energetic fiind cu atât mai mare cu cât dependenţa este mai mare. Dar odată cu punerea în aplicare a rutelor alternative, şantajul potenţial are o valoare mult mai redusă.

Un alt exemplu, în 2007, Estonia decide mutarea monumentului ostaşului sovietic din Tallin la cimitirul militar din localitate. Protestele ruseşti iau amploare, iar din 27 aprilie 2007 încep o serie de atacuri informatice fără precedent asupra principalelor instituţii estoniene, cum ar fi parlamentul, ministere, bănci, ziare şi alte organizaţii. Rezultatul a fost crearea unui centru de excelenţă al NATO la Tallin, dedicat exclusiv luptei împotriva atacurilor cibernetice, mai ales a celor provenite din spaţiul rus. Dacă Rusia s-ar fi abţinut, ce armă teribilă ar fi avut la nevoie, fără să-şi avertizeze adversarii potenţiali care au luat deja măsurile de contrareacţie.

Aceste două exemple ne arată fără putinţă de tăgadă faptul că Vladimir Putin este un individ imprevizibil, dar gata de reacţii necontrolate bazate pe furie, nu în urma unor raţionamente strategice. Poate să clădească o bijuterie strategică pe care o poate nărui dintr-o dată într-un acces de nervi, dezvăluind-o adversarilor care vor putea lua contramăsurile necesare. Şi nimeni nu îl poate opri să o facă, deoarece nimeni din cercul său interior nu îndrăzneşte să-l contrazică. Ultimul care a făcut-o a fost fostul ministru de finanţe Alexei Kudrin, concediat de curând de către premierul Putin. Ulterior, acesta a spus că Rusia se transformă într-un stat poliţienesc militarizat şi populaţia va plăti factura pentru cheltuielile de înarmare ale lui Putin, prin scăderea sumelor pentru sănătate, cultură, educaţie etc. Până la urmă, chiar Putin, prin imprevizibilitatea caracterului său, subminează eforturile Rusiei de a reveni la imperiul pierdut.

Alte vulnerabilităţi provin din surse externe, cum ar fi dezangajarea SUA din conflictele care i-au absorbit mare parte din posibilităţile strategice, ca şi cele din Irak şi Afghanistan. Din acest moment, SUA va urmări cu mai mare atenţie mutaţiile pe harta strategică şi va interveni acolo unde puterea sa globală va fi ameninţată. Cu mâinile SUA dezlegate în Irak, din 2011, şi din Afghanistan, din 2014, câmpul de manevră al Rusiei s-ar putea reduce semnificativ.

În acest context ar trebui să înţelegem reacţia obsesivă a Rusiei la instalarea scutului antirachetă în estul Europei, parte din el la Deveselu, în România. Chiar dacă este un scut defensiv, iar capacitatea lui de interceptare este limitată (cum ar putea 24 de rachete interceptoare să stăvilească arsenalul rusesc de peste o mie de rachete), Rusia continuă să se comporte ca şi cum acest scut i-ar afecta direct suveranitatea naţională, deşi singura capitală din Europa apărată de sisteme antirachetă (S-400) este Moscova. Dar în spatele acestor ameninţări ruseşti se ascunde teama de scăderea credibilităţii potenţialului strategic rusesc, după cum am explicat pe larg în Un scut pentru neliniştea Rusiei.
O altă problemă majoră percepută ca şi o vulnerabilitate majoră o constituie faptul că Rusia încearcă să-şi refacă un imperiu, dar nu este capabilă să-şi asigure liniştea acasă, respectiv în Caucazul de Nord. Rana de aici se tot extinde, cuprinzând şi republicile vecine Ceceniei, acum sub forma unei gherile de joasă intensitate, dar care nu ezită să lovească chiar în Moscova, iar autorităţile sunt incapabile să controleze fenomenul. (vezi Fisurarea flancului sudic al Rusiei (II) Războiul fără sfârşit al Caucazului).

Ultima vulnerabilitate la care mă voi referi aici o constituie o problemă internă majoră a Rusiei, menţionată de George Friedman în sintagma „Rusia este pe moarte”. Este adevărat, de o sută de ani încoace, populaţia Rusiei scade continuu, iar această scădere a luat amploare în ultimii ani. Sunt multe cauze, dar efectul este devastator. Iar această tendinţă nu are cum să se reducă, ba dimpotrivă, va creşte odată cu revenirea mai marcantă a autoritarismului în politica rusă. La venirea lui Putin la putere, 70% din economie era privată şi 30% era de stat, astăzi procentul s-a inversat, abia 30% din economie fiind privată. Nu trebuie să ne mirăm ca marea majoritate a tinerilor aleg să fugă din Rusia, şi mai grav este că majoritatea celor care fug sunt cei mai capabili şi talentaţi, iar acest exod se va accentua după anunţul revenirii lui Putin la putere, fapt care simbolizează decesul democraţiei în această ţară. Nu trăim şi nici ruşii nu trăiesc în timpul lui Stalin, când nu aveau alte posibilităţi. Informaţia este disponibilă prin internet, şi tinerii ruşi cu potenţial ştiu că vor avea o şansă în străinătate, pe când într-o autocraţie pe cale de a se transforma într-o dictatură nu au nicio şansă. De aceea vor pleca, golind Rusia de creiere şi de forţă de muncă.

De aceea Putin încearcă să revitalizeze imperiul acum, deoarece mai târziu nu va mai avea cum sau cu cine. În asta constă tragedia Rusiei, un imperiu pe moarte, dar care refuză să moară. Se va zvârcoli poate încă zeci de ani, provocând distrugere în jur, până când va sucomba eliberând regiunea de o tiranie ce a durat sute de ani.

Dar până atunci? Până atunci va trebui să fim pregătiţi şi să rezistăm ultimelor zvârcoliri violente ale acestui imperiu numit de Brătianu duşmanul natural al poporului român. Deoarece aceste zvârcoliri ale fiarei pe moarte ne vor lovi inevitabil şi pe noi. Iar noi, ca de obicei, nu suntem pregătiţi. Primele efecte le va resimţi Basarabia, la fel de nepregătită.

Ce putem face acum, înainte de recepţiona în plin loviturile devastatoare? Nu este prea mare lucru, dacă o facem din timp. Întărirea României, din toate punctele de vedere. Întărirea economică, pentru a ne putea face mai puţin dependenţi de alţii. O economie dinamică, capabilă să integreze şi economia basarabeană, să investească acolo, pentru a-i scoate economic de sub tutela apăsătoare a afaceriştilor ruşi cu legături la Kremlin sau Kiev.

Şi cel mai important, o forţă militară pregătită şi antrenată la standardele NATO, dar dotată cu cele mai noi capabilităţi militare. Iar aici un rol important îl are forţa aeriană. Nu vom putea fi credibili fără o aviaţie militară de excepţie, iar potenţialul îl avem, cei mai buni piloţi din regiune, la fel, printre cele mai bune trupe terestre din lume, după cum spunea ambasadorul american. Mai trebuie să le dăm doar avioanele cu care să-şi facă treaba.

1 decembrie ieri şi astăzi

2011-11-30T22:20:00.000+02:00

Carte poştală a voluntarilor români

din Italia (1918)

S-a tot spus că data de 1 Decembrie 1918 a reprezentat apogeul românilor, ora astrală a românismului, punctul unic de maxim al neamului nostru. Adevărul nu stă chiar aşa. 1 Decembrie 1918 a fost o zi deosebită, cu adevărat, dar nu a fost totul, şi mai ales, nu ar fi însemnat prea mare lucru, dacă acţiunea nu ar fi continuat. Dacă toţi românii ar fi plecat liniştiţi acasă după marea adunare de la Alba Iulia, România Mare ar fi continuat să rămână un vis, iar data de 1 decembrie ne-ar fi rămas în memorie ca şi, de exemplu, data proclamaţiei de la Islaz. Dacă ne reducem la 1 Decembrie 1918, atunci încă nu exista România Mare, şi este absurd să crezi că din 2 decembrie 1918 s-a creat această Românie Mare, în urma adunării populare. Este ca şi cum ai reduce un întreg proces la o singură zi. Deoarece la 1 Decembrie 1918 mai mult de jumătate din Transilvania era încă sub ocupaţia ungurilor care, cum era de aşteptat, n-au luat-o la fugă nici de spaima proclamaţiei de la Alba Iulia şi nici de groaza hotărârilor de la Conferinţa de Pace de la Paris, ci doar când au simţit pe piele tăişul usturător al baionetelor româneşti. Astfel, o dată importantă o consider cea de 1 mai 1919, când trupele române au ajuns cu întregul front la Tisa în urma contraatacului împotriva trupelor ungare bolşevice (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa) realizând cu arma în mână stăpânirea românească pe teritoriul menţionat de Eminescu în Doină, „De la Nistru pân-la Tisa”.

Totuşi, data de 1 Decembrie 1918 rămâne o dată extrem de importantă, o dată crucială, mai ales prin importanţa semnificaţiei sale ca şi voinţă a maselor. A fost singura adunare naţională, practic un plebiscit, un referendum, cu delegaţi din toate părţile Transilvaniei şi Banatului, singura adunare naţională ţinută în toate provinciile desprinse din imperiul Austro-Ungar, prin care populaţia să fie întrebată ce doreşte să facă cu viitorul ei. Independenţa cehoslovacilor, polonezilor, slovenilor, croaţilor, s-a decis de către conducătorii lor, era un curent favorabil, de necontestat pentru independenţă, dar singurii din cuprinsul întregului imperiu care au chemat populaţia să se exprime liber, au fost românii ardeleni. Şi ei au spus prin glasul celor peste o sută de mii de delegaţi, reprezentând poporul din toate colţurile Transilvaniei, „NOI VREM SĂ NE UNIM CU ŢARA!” Este un fapt de necontestat, şi nimeni nu a îndrăznit să conteste adunarea naţională de la Alba Iulia. Până şi cei mai extremişti maghiari contestă tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, dar despre valabilitatea rezoluţiei de la Alba Iulia nimeni nu zice vreun cuvânt, deoarece s-ar acoperi de ridicol. La fel cum astăzi s-ar acoperi de ridicol, de exemplu, toţi cei care ar contesta independenţa Muntenegrului, obţinută tot prin referendum în mai 2006. Nici sârbii, cei mai defavorizaţi de acest referendum, nu contestă valabilitatea votului muntenegrean.

Deci, 1 Decembrie 1918 reprezintă o dată importantă într-un proces, nicidecum începutul sau sfârşitul procesului, un proces jalonat de alte date importante, începând cu 15 august 1916, data intrării României în război pentru Transilvania şi Bucovina. Au fost zilele de luptă şi eroism, de înfrângeri şi trădări, de glorie şi tragedii, ale căror date sunt aşa de multe încât nu au cum să fie toate amintite aici. În răstimp de trei ani, între 1916 şi 1919, România şi românii au trecut prin cele mai cumplite chinuri, de la victoriile din Transilvania toamnei lui 1916 la dezastrul de la Turtucaia, de la eroismul soldaţilor prost echipaţi şi înarmaţi în faţa unui inamic superior ca oameni şi armament, trădaţi de singurul aliat de pe câmpul de luptă, la disperarea evacuării a două treimi din teritoriu şi drama retragerii în Moldova bântuită de frig, foame şi tifos în iarna lui 1917. Eroismul şi victoriile de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz şi trădarea rusească care ne-a lăsat singuri în faţa duşmanilor germani, austro-ungari, bulgari şi turci. Am început lupta împotriva inamicilor şi am sfârşit-o împotriva aliaţilor care ne-au înfipt cuţitul în spate (vezi Primele lupte cu bolşevicii).

Puţine cazuri au mai fost în istorie de un asemenea dramatism, singuri împotriva tuturor, asaltaţi de nenumăraţi duşmani, trădaţi şi apoi atacaţi de aliaţi, şi totuşi, neamul românesc a renăscut în 1918 din propria cenuşă, înfigând drapelul românesc şi ridicând opinca chiar în inima duşmanului, la Budapesta, la 4 august 1919, o altă dată importantă în acest proces de creare a României Mari (vezi Cum au pus românii opinca pe parlamentul de la Budapesta).

Ca şi exemplu, aş putea menţiona situaţia conducătorului României la acea vreme, regele Ferdinand. A ajuns pe tron în 1914, în plin război mondial, după moartea lui Carol I. Plin de speranţă în vara lui 1916, se retrage în toamnă în Moldova, la Iaşi, împreună cu guvernul şi ce a mai rămas din armata ţării. Din nou cu mândrie şi speranţă în vara lui 1917, după victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, pentru ca mai târziu dinastia să-i fie ameninţată (germanii cereau ca şi o condiţie a păcii alungarea regelui ”trădător” faţă de naţia germană) şi chiar şi viaţa să-i stea în cumpănă (de mâna aliaţilor ruşi deveniţi bolşevici). Apoi urmează unirea cu Basarabia, şi ulterior regele intră în Bucureşti tot de 1 decembrie 1918. Câteva zile mai târziu primeşte vestea unirii Bucovinei şi apoi a Ardealului la România, pentru ca în 1922 să fie încoronat la Alba Iulia ca şi rege al tuturor românilor.

Românii au luptat cu încăpăţânare şi eroism nemaiîntâlnit în acei ani, au luptat nu numai în România, ci s-au înscris voluntari pentru cauza românească în Rusia (vezi Luptătorii români din Siberia), în Franţa, Italia, în Statele Unite ale Americii. Au fost voluntari români care s-au organizat până şi în Turcia, din elemente româneşti din unităţile austro-ungare din Siria. O suflare naţională fără precedent a parcurs întregul mapamond cuprinzând întreaga suflare românească pe toate meridianele, cu un singur scop suprem: România Mare.

Şi au realizat-o, străbunicii noştri au făcut România Mare pe care ne-au lăsat-o moştenire cu un preţ îngrozitor: unul din cinci bărbaţi mort, rănit sau invalid. Cu un imens preţ de sânge, străbunicii noştri ne-au lăsat România Mare, clădită pe oasele şi sângele lor. Ne-au dăruit-o ca şi pe o moştenire de preţ, plătită cu preţ greu, prea greu. Numai rememorându-le faptele te întrebi din ce aluat au fost făcuţi înaintaşii noştri.

Bunicii noştri au luptat să o păstreze, semănând cu oasele lor şi stropind cu sângele lor câmpurile de luptă din Basarabia până în Crimeea şi Caucaz, Cotul Donului şi stepa kalmucă, la Stalingrad, apoi din nou, spre vest, de la Oarba de Mureş până în munţii Tatra şi la râul Hron, trecând prin Carei şi Budapesta. Soldaţilor noştri nu le-a fost dat să se întoarcă la căminele lor în pace după mai 1945, ci în cea mai cruntă dintre dictaturi, cea comunistă, aruncaţi în temniţe şi lagăre de muncă. Ofiţerii şi generalii care se acoperiseră de glorie pe câmpurile de luptă erau exterminaţi în lagărele comuniste. Cea mai mare rezistenţă armată anticomunistă din ţările căzute după 1945 în robia comunistă a fost înfrântă definitiv în 1962. Asta au făcut bunicii noştri să arate demni de moştenirea lăsată lor de către părinţi.

Dar noi?

1 decembrie astăzi

Ce înseamnă 1 decembrie astăzi, pentru noi? Ce reprezintă astăzi 1 decembrie pentru marea masă a populaţiei? Un prilej de chef şi beţie prilejuită de o zi liberă? Posibilitatea de a se înghesui pentru o porţie gratuită de fasole cu cârnaţi?

În SUA, de ziua lor naţională, 4 iulie, veţi vedea steagurile americane arborate la fiecare casă. Număraţi steagurile româneşti arborate la casele românilor de 1 decembrie! Care este diferenţa, unii simt mai bine spiritul unei zile naţionale decât alţii?

Am auzit de nenumărate ori pe la televiziuni expresia că de 1 decembrie ne simţim cu toţii români. Dar în rest, în celelalte 364 de zile din an? Ce fac aceleaşi televiziuni ca să ne simţim români şi în restul anului? Ne difuzează până la saturaţie ştiri cu babe violate sau emisiuni cu pipiţe siliconate pe post de vedete de moment care habar nu au până unde se întinde România? Sau cu manelişti inculţi şi fotbalişti agramaţi, pe post de modele pentru toţi românii? Cum pot românii de rând consumatori de televiziune să se simtă români când li se servesc în exces doar astfel de modele? Ce fel de ideal în viaţă poate să-şi aleagă un tânăr român dintre aceste piţipoance ale căror IQ poate fi exprimat printr-o singură cifră? Sau modelul unui politician compromis de afaceri murdare, care îşi modelează discursul public plin de contradicţii în funcţie de linia de moment a partidului care îi acordă imunitate pentru furtişaguri din banul contribuabililor?

Unde s-a rupt echilibrul, unde s-a rupt legătura dintre alegător şi ales? Răspunsul este mai simplu decât pare la prima vedere. Acum mai bine de o sută de ani, Gustave le Bon, membru al Academiei Franceze, întemeietorul psihosociologiei, vorbea despre socialism şi doctrina acestuia, asta înainte de apariţia comunismului. El explică faptul că societatea este dusă înainte de către elite, care trag masele după ele. Este normal, doar marii cărturari şi marii lideri au fost cei care au dus popoarele pe calea progresului, ele au fost cele care au impus schimbarea în bine a ordinii de fapt. Socialismul, mai apoi comunismul, erau adepţii egalitarismului, pe principiul că toţi oamenii sunt egali. dar toţi oamenii nu au cum să fie egali, este o imposibilitate. Unde au cucerit puterea, aceştia au acţionat pentru egalizarea maselor. Cum nu aveau cum să aducă masa la nivelul elitelor, au retezat elitele. Astfel, toţi intelectualii, oamenii de vază, fruntaşii, au fost exterminaţi sau înlăturaţi. Este ceea ce s-a petrecut şi la noi în anii stalinismului. Ulterior, elitele nou apărute erau de origine sănătoasă, dar mult inferioare. Aşa este şi în cazul nostru, liderii politici sunt dintre cei apăruţi în urma anihilării elitelor vechi, interbelice, şi promovaţi ca atare, rude sau urmaşi ale noilor elite comuniste. Iar prestaţia şi cunoştinţele acestora, ca şi tradiţia lor ca elite sunt incomparabile cu cele vechi, exterminate de comunişti în lagăre sau închisori. Găsiţi echivalentul de astăzi al unui Brătianu, de exemplu!

Iar aceste noi elite se feresc ca de foc să facă vreun gest care să amintească de originea lor comunistă. De aceea se feresc de orice gest patriotic ca să nu poată fi interpretat ca şi unul patriotard ca şi pe vremea spectacolelor de stadion de pe vremea lui Ceauşescu. Atunci ni se spunea că românii au fost cei mai bravi, cei mai grozavi, cei mai şi cei mai, iar cel mai dintre cei mai trebuia să fie conducătorul suprem, Nicolae Ceauşescu. N-am fost cei mai bravi, dar am fost bravi în momentele de cumpănă. N-am fost cei mai grozavi, dar am fost extraordinari când a trebuit. Dar am fost şi altfel în alte momente, şi asta va trebui să ne-o asumăm, cu toată tăria şi toată responsabilitatea.

Dar asta nu întunecă cu nimic faptul că suntem români, şi putem fi mândri de asta. Alte popoare au mult mai puţine momente de glorie, mult mai puţine realizări, au o vechime incomparabil mai mică ca şi a noastră, dar sunt mândri de ei. Noi de ce nu putem fi mândri de noi, de realizările noastre, mai ales că au fost obţinute în condiţii incomparabil mai grele? După cum spunea marele Nicolae Iorga, după atâtea furtuni, „este un miracol că mai avem o ţară şi un steag căruia să ne închinăm”. Ori, acesta nu este puţin lucru.

Chiar nu putem fi mândri de originea noastră, de faptul că suntem români? Trebuie neapărat ca cineva să ne reamintească din când în când de necesitatea mândriei de a fi român? Nu putem fi mândri de noi numai atunci când un mare sportiv şi un mare român ne reaminteşte acest lucru, ridicând centura de campion mondial deasupra capului în faţa întregii lumi spunând „Sunt mândru că sunt român”? Sau când un antrenor român câştigă cu o echipă străină în care juca doar un singur român cupa UEFA şi poartă pe umeri steagul românesc în faţa întregii lumi care urmărea finala la televizor? Doar atunci putem fi mândri de faptul că suntem români? În rest, ne întoarcem la pălăvrăgeala noastră cotidiană, în care politica internă şi ultimele bârfe joacă rolul de prim rang?

Ne-am bătut cu cele mai mari imperii ale momentului şi ne văicărim ca nişte babe pentru fel de fel de mărunţişuri, gen austeritate şi criză. Dacă acum este criză, ce a fost pentru străbunicii noştri în Moldova bântuită de foamete şi tifos în 1917 sau pentru bunicii noştri împilaţi de cotropitorii ruşi? Apocalipsă? Oameni buni, poporul român s-a născut în criză şi atunci a dat ce era mai bun din el, din criză s-a născut prosperitatea de mâine, din criză s-a născut inclusiv România Mare pe care o sărbătorim de 1 decembrie!

Dar este posibil ca un popor cu astfel de tradiţii să se scufunde în timpurile prezente, să uite de ceea ce au realizat strămoşii lor şi să se complacă într-o atitudine de autodistrugere lentă sau rapidă, aruncând la gunoi secole de jertfă şi glorie? Din păcate, răspunsul este afirmativ, este de ajuns să privim în jur. Grecii, care au creat cea mai veche civilizaţie europeană şi cea dintâi democraţie din lume acum două mii cinci sute de ani, astăzi se bat cu scutierii pentru a nu li se impune un regim de austeritate ca să returneze o parte din banii împrumutaţi şi cheltuiţi tot de ei şi pentru ei. Arabii, o civilizaţie înfloritoare acum o mie de ani, astăzi sunt unde sunt, sub regimuri tiranice de care unii abia s-au scuturat, dar votul lor nu se ştie cum va fi, ei încă învinuind lumea întreagă pentru eşecurile lor, făcându-i pe mulţi să îmbrăţişeze cauza fundamentalistă.

Ce vină are Pericle pentru situaţia de astăzi a grecilor? Sau ce vină au arabii de acum o mie de ani pentru situaţia arabilor de astăzi? Sau ce vină are Coandă dacă nepotul său ajunge o secătură? Sau ce vină au străbunicii sau bunicii noştri dacă noi ne arătăm nedemni de moştenirea lor lăsată nouă cu preţul sângelui lor? Dacă noi ne arătăm nedemni de idealul lor, România Mare? Ce pot face ei, cum ar reacţiona ei, dacă noi astăzi uităm în fiecare zi că suntem români, sau plecăm capul ruşinaţi la auzul acestui termen?

Suntem împroşcaţi cu noroi la fiecare ceas de către alţii, care nu prididesc să ne arunce cele mai diferite invective. Dar acesta ar trebui să fie un motiv de mândrie, nu de ruşine. Credeţi că Putin s-ar lua de papuaşi, de exemplu? Sau de somalezi? Nu, el şi inamicii noştri se iau de noi fiindcă îi deranjăm, îi supărăm şi le încurcăm socotelile numai prin faptul că încă mai existăm, şi chiar şi asta este o mare victorie. Se iau de noi fiindcă ne consideră o ameninţare pentru planurile lor, dacă nu ar fi aşa nu ar avea de ce să o facă. Şi chiar acest fapt este important, suntem o piedică şi o ameninţare pentru toţi vecinii noştri ce nu ne suportă, şi ar trebui să fim mândri de asta. Se iau de noi, înseamnă că se tem de noi. Se tem de ceea ce am putea fi sau am putea deveni dacă pentru o clipă ne-am aduce aminte de jertfa şi idealul străbunicilor noştri, se tem de o unificare inevitabilă cu Basarabia, pentru ce ameninţare ar reprezenta asta pentru Ucraina, se tem de tot ceea ce însemnă român şi România. Se tem de un stat românesc puternic, care aliat cu Polonia ar putea redeveni stavila expansionismului rusesc spre vest aşa cum a fost în perioada interbelică. Şi această teamă a lor are şi temei.

Restul depinde doar de noi, şi este atât de simplu. Nu trebuie altceva decât să fim români în fiecare zi, nu doar de 1 decembrie. Să fim români, adică drepţi şi corecţi, şi să ne facem datoria, fiecare la locul său de muncă. Să fii român în fiecare zi nu înseamnă mult, dar poate fi esenţial. La fel cum în fiecare zi te rogi la Dumnezeu şi Îi mulţumeşti pentru tot ce ţi-a dat, la fel să îţi zici că eşti român şi punctum, vorba marelui Eminescu. Înseamnă să fi corect, să refuzi plicul cu şpagă sau să nu îl dai, să vorbeşti politicos şi răbdător în limba română pentru care au suferit atâţia înaintaşi, să dai bună ziua şi să respecţi pe cei care muncesc. Să-l respecţi şi să-i strângi mâna bătătorită a ţăranului ce lucrează pământul şi a celui care mătură strada, la fel cum o strângi pe cea a preşedintelui unei corporaţii, fiindcă toţi muncesc. Să-l tratezi cu respect pe omul care vine la ghişeu, deoarece din mâna lui îţi iei salariul, din taxele şi impozitele plătite de acesta. Şi să-ţi plăteşti taxele şi impozitele, deoarece de acolo vin banii pentru sănătate, învăţământ şi securitate naţională. Şi să nu furi. Toţi cei care fac asta sunt români care îşi fac datoria, sunt eroii zilelor noastre, sunt adevărata Românie, nu cerşetorii de peste hotare.

Uneori, trebuie să li reamintească şi străinilor acest lucru, aşa cum au făcut tinerii români din Franţa care i-au invitat pe francezi să-şi ia banii înapoi daţi cerşetorilor din bolurile cu mărunţiş pe care le ţineau în mâini, un protest foarte inteligent. La fel, aceşti tineri români au arătat o altă faţă Franţei, şi au spus că sunt mândri de originea lor românească. Asta este adevărata Românie, cea profundă, în faţa căreia trebuie să ne descoperim, la fel cum trebuie să ne descoperim în faţa oricărui român ce munceşte.

Atunci când am putea realiza toate acestea, ne-am putea arăta demni de străbunicii noştri, am putea privi cu mândrie spre ei, spunând că nu am uitat sacrificiul lor. Şi poate, dacă va fi cazul, vom putea răspunde ca şi ei la chemarea ţării, arătând lumii încă o dată că românul nu piere.

Până atunci,

La mulţi ani, România! Oriunde te-ai ascunde!

Rusia şi blestemul petrolului

2011-11-20T22:40:00.001+02:00

În vizita sa de luni, 7 noiembrie, de la Moscova, şeful FMI, Christine Lagarde, a avertizat Rusia că se va găsi într-o situaţie dificilă dacă criza datoriilor europene se va transforma în criză economică, deoarece economia Rusiei este dependentă de exporturile de hidrocarburi, care reprezintă mai bine de 60% din exporturile sale. Dacă adăugăm exporturile de minereu şi de cherestea, ajungem la peste 75% exporturi de materie primă. În acest caz, orice cădere de preţuri la petrol sau gaze pe piaţa internaţională va avea un efect devastator asupra economiei ruse, cum s-a întâmplat în 2009, când economia rusă s-a contractat cu 8%. Sau ar trebui mai degrabă să ne amintim de criza rusă din 1998.

Dar faptul că Rusia se bazează în aşa măsură pe exporturile de materii prime, în primul rând petrol şi gaze, are şi altfel de efecte pe termen lung, şi nu numai economice. Este vorba de ceea se numeşte „blestemul resurselor”.

Blestemul petrolului

Democraţia a avansat cu o viteză impresionantă în ultimii treizeci de ani, de la 30% regimuri democratice până la 60% astăzi. Dar printre tranziţiile la democraţie nu prea se numără ţările bogate în resurse. Credeţi că este doar o întâmplare că aproape toate ţările cu o slabă tradiţie democratică, cum ar fi cele devenite independente în secolul trecut, şi care au importante rezerve de resurse naturale cu mare cerere mondială sunt printre cele mai dure şi anchilozate dictaturi din lume?

Să luăm cazul petrolului. De curând în acest an, Orientul Mijlociu a fost zguduit de revoltele numite arabe, de fapt a fost vorba de adevărate revoluţii. Încă înaintea acestor revoluţii, cetăţenii din Egipt, Liban, Tunisia, Iordania sau Maroc, ţări lipsite de petrol, se bucurau de mai multe drepturi şi libertăţi decât cei din Libia, Bahrein, Arabia Saudită, Kuweit sau Irakul dinainte de 2003, ţări foarte bogate în petrol. Nu întâmplător revoluţiile arabe au reuşit în Tunisia şi Egipt şi au eşuat în Bahrein sau Arabia Saudită. Ar fi eşuat într-o baie de sânge şi în Libia dacă nu ar fi fost intervenţia NATO, deşi destul de şovăitoare la început (vezi Revoltele arabe, proteste şi război civil, Libia, dilema occidentului şi oportunităţile Rusiei şi Robert Gates, Libia şi NATO).

Până în anii ’60 întreg comerţul mondial cu petrol a fost în mâna câtorva companii gigant occidentale. Începând cu acea perioadă, ţările producătoare devenite independente şi-au naţionalizat rezervele şi au creat OPEC (Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol). Preţurile au crescut enorm, mai ales după embargoul OPEC asupra livrărilor de petrol în urma războiului de Yom Kippur din 1973 între Israel pe de-o parte şi Egipt şi Siria pe de altă parte (de la 2,5 USD pe baril în 1972 la 12 USD pe baril în 1974). Preţurile au continuat să crească continuu, aducând importante sume de bani în conturile ţărilor producătoare. Aceste naţionalizări au fost foarte populare, dar influxul masiv de bani, peste cele mai mari aşteptări, a creat o problemă insurmontabilă acestor ţări. A început bătălia pentru controlul acestor bani. Majoritatea politicienilor locali, odată instalaţi în fruntea bucatelor, au refuzat să mai părăsească puterea, manevrând aceste sume imense în beneficiul propriu şi pentru a-şi conserva statutul. De exemplu, după lovitura de stat din 1969, Gaddafi a naţionalizat industria petrolieră a ţării sale, dar şi-a instituit controlul propriu asupra banilor proveniţi din vânzarea petrolului. Astfel şi-a putut conserva puterea personală timp de 42 de ani. La fel, în Irak cel care s-a ocupat cu naţionalizarea petrolului a fost vicepremierul de atunci, Saddam Hussein. Controlând fluxul de resurse financiare provenit din exporturile de petrol, l-a înlăturat cu uşurinţă pe preşedintele Ahmad Hasan al-Bakr, instalându-se în fotoliul de preşedinte până la invazia americană din 2003.

Se pot identifica mai multe cauze ale acestor încrâncenări dictatoriale în ţările bogate în resurse care ajută tiranii să se menţină la putere pe timp nedefinit. În primul rând, aceste imense sume de bani dau posibilitatea liderilor să-şi mituiască proprii cetăţeni prin felurite beneficii, de la sume oferite direct până la scutiri de taxe (de exemplu, Kuweitul a oferit fiecărui cetăţean 1000 de dinari, echivalentul a 3600 de dolari). Folosesc termenul mituire, deoarece în aceste ţări bogate în petrol finanţele şi sumele provenite din vânzarea de petrol sunt secrete, aşa că populaţia nu ştie exact cât din aceste imense sume de bani revin populaţiei în astfel de beneficii sau unele programe sociale. Este vorba de fărâmituri, partea leului pierzându-se prin corupţia, hoţia sau incompetenţa factorilor guvernamentali. Nu întâmplător finanţele cele mai secrete sunt cele ale ţărilor bogate în petrol. Egiptul, Iordania sau Marocul, ţări fără petrol, au făcut publice măcar parţial informaţii asupra bugetului, pe când Arabia Saudită, Iranul, Omanul, Kuweitul le ţin în cel mai mare secret, astfel că populaţia nu-şi poate face o idee de nivelul corupţiei şi incompetenţei, mulţumindu-se cu fărâmiturile respective care li se par semne de extremă generozitate guvernamentală.

În acelaşi timp, fondurile mari din petrol îi ajută pe autocraţii din aceste ţări să cumpere loialitatea forţelor armate şi de securitate prin salarii mari şi nenumărate beneficii. Tot din acest motiv, aceste ţări cheltuie mult pentru dotările armatei, fiind printre clienţii importanţi ai industriei de armament. La fel, tot prin sume imense de bani, este cumpărată loialitatea unor anumite segmente de populaţie, ca şi în cazul liderilor tribali loiali, în Libia lui Ghaddafi sau Irakul lui Saddam Hussein. Preşedintele iranian Mahmoud Amadinejad a dirijat miliarde de dolari prin contracte cu afacerişti asociaţi Gărzilor Revoluţionare iraniene, asigurându-şi loialitatea lor, aşa cum s-a văzut în cursul revoltelor din 2009. La fel, în cursul primăverii arabe din acest an, demonstranţii din Oman şi Arabia Saudită au fost rapid copleşiţi de forţele armate loiale regimurilor.

Este adevărat că unii producători de petrol ca şi Indonezia sau Nigeria au făcut paşi importanţi către democraţie mai ales în ultimul deceniu, dar realitatea este că aceste ţări nu au o producţie aşa de mare ca şi cele din Orientul Mijlociu, venitul din petrol pe cap de locuitor este mult mai mic. Şi nu este o întâmplare că reformele au început să fie implementate, inclusiv o mai mare transparenţă în finanţele publice, imediat după căderea preţurilor la petrol care a cufundat Rusia în criza din 1998, respectiv în 1999 şi 2000.

În Orientul Mijlociu, în cea mai mare măsură, datorită şi lipsei unei tradiţii democratice sau a domniei legii, bogăţia provenită din petrol a făcut monarhi şi politicieni puternici şi cetăţeni slabi, o societate civilă inexistentă şi abuzuri din partea conducerii statelor, abuzuri care nu pot fi împiedicate.

Singura soluţie viabilă ar fi scăderea dependenţei mondiale de petrol, deoarece atâta timp cât va exista cerere, aceste state îşi vor putea vinde petrolul, şi fluxul de bani va curge în continuare, alimentând conturile secrete ale politicienilor şi autocraţilor, iar ciclul va continua. Cartea embargoului şi sancţiunilor nu are cum să funcţioneze, aşa cum s-a demonstrat şi în cazul Irakului, Iranului sau Libiei. Autocraţii nu au cum să sufere de pe urma sancţiunilor, ei au resurse să o ducă bine în continuare. La fel, dacă unele state refuză să mai ia petrol de la vreun regim autocratic, acesta din urmă va găsi rapid alţi cumpărători cu mai puţine scrupule. Nu degeaba China este acum al doilea consumator de petrol după SUA.

Singura soluţie ar fi scăderea dependenţei şi o transparenţă în finanţe, fie şi prin intermediul internetului care ajută enorm la circulaţia informaţiilor. Dar aceste informaţii trebuie puse în circulaţie, iar până la ora actuală regimurile autocratice nu s-au înghesuit să facă o oarecare lumină.

Cazul Rusiei

Printre ţările lovite de blestemul resurselor se numără şi Rusia, cu imensele ei încasări din vânzările de petrol şi gaze. Este un caz special, dar nu mult diferit. Nu mult diferit, deoarece cele de mai sus se aplică în totalitate. Special, pentru că îşi foloseşte încasările şi în scopuri politice, ca o pârghie pentru prezervarea şi chiar mărirea statutului de putere regională şi de revenire ca şi putere globală. Pentru asta foloseşte arma energetică, folosind embargoul sau ameninţarea cu acesta, precum şi cumpărarea bunăvoinţei unor state occidentale prin intermediul gazului şi petrolului.

Venezuela, o altă ţară cu semnificative rezerve de petrol, a făcut progrese importante pe cale democratică în ultimele decenii, dată fiind şi o oarecare tradiţie democratică. Dar şi acest curs se poate întoarce oricând, chiar de către lideri aleşi în mod democratic (atenţie la ţările în care au reuşit revoluţiile arabe). Este cazul Venezuelei, al cărei preşedintele Hugo Chavez a sifonat sute de milioane de dolari din compania petrolieră de stat. Cu o parte din bani a pornit o serie de proiecte de ajutorare a familiilor cu venituri mici, dar i-a îndreptat şi spre forţele armate. Asigurându-şi popularitatea şi loialitatea armatei, a făcut paşi importanţi către autoritarism, înlocuind judecători de la Curtea Supremă cu alţii care îi erau loiali, impunând restricţii asupra presei şi modificând durata mandatelor prezidenţiale pentru a-şi conserva puterea în continuare.

O asemănare izbitoare cu Vladimir Putin, nu credeţi? Nu degeaba cei doi sunt prieteni foarte buni, Rusia semnând acorduri de vânzare de armament în Venezuela în valoare de 9 miliarde de dolari. Vecinii Venezuelei devin îngrijoraţi, mai ales prin prisma declaraţiilor lui Chavez care deja se vede un nou Simon Bolivar cu misiunea de a uni ţările din nordul continentului sud-american sub o singură mână, bineînţeles, a sa. O altă asemănare cu Putin, şi el vorbeşte de o nouă uniune euroasiatică, al cărei lider de necontestat va fi Rusia, fără îndoială.

Liderii Rusiei, conform regulii, bucurându-se de încasările din petrol şi gaze (60% din exporturi), au început să strângă şurubul din ce în ce mai mult. Cu greu s-ar mai putea numi Rusia de astăzi o democraţie, chiar în accepţiunea cea mai largă a termenului. Există trei caracteristici de bază pentru ca o societate să poată fi numită democratică, toate trei trebuind să fie îndeplinite simultan. Este vorba de domnia legii, protecţia minorităţilor şi alegeri libere şi corecte. La ultima condiţie mai trebuie adăugat şi corolarul libertatea cuvântului şi a presei, fără de care alegerile nu au cum să fie libere şi corecte, deoarece orice îngrădire de această natură prejudiciază în primul rând buna informare a publicului şi campania electorală. Iar Rusia se descalifică la toate cele trei condiţii, şi procesul continuă în această direcţie de suprimare a libertăţii şi democraţiei într-un proces ce reaminteşte de fascizare. Ironic este chiar faptul că ruşii vorbesc de „fasciştii români” care vor să ia Basarabia în timp ce propria lor societate, cea rusă, se îndreaptă cu paşi repezi spre o formă de fascism.

Despre libertatea presei nu are rost să vorbim, toate mijloacele de informare au fost transformate în trâmbiţe ale puterii sau au fost închise, jurnaliştii de opoziţie marginalizaţi, agresaţi sau chiar asasinaţi. Singurele forme de informare care nu cântă în strună puterii s-au mutat în spaţiul virtual, dar nici acolo nu o duc prea bine, liderii ruşi avansând rapid spre forme de cenzură a internetului asemănătoare cu cele ale amicilor lor chinezi. Cred că nu are rost să vorbim de protecţia minorităţilor, atunci când minoritarii din Caucaz sunt vânaţi atât de autorităţi, cât şi de grupurile de acţiune pro-Kremlin, cum ar fi „Nashi”, adică „Ai noştri”, organizaţie din ce în ce mai asemănătoare cu Hitlerjugend. Ultima astfel de acţiune a fost de curând, cu prilejul unui meci de fotbal, ciocnirile dintre suporteri rezultând cu un mort, după care a început o vânătoare după caucazieni pe străzile Moscovei timp de câteva zile, iar poliţia nu a putut sau nu a vrut să-i stăpânească. Domnia legii este o glumă aici, am expus un singur caz într-un articolul precedent (vezi O execuţie avertisment. Manifestările opoziţiei pentru drepturile omului sunt constant reprimate brutal de forţele de ordine, este deja o obişnuinţă în Rusia, la fel ca şi arestarea arbitrarie a liderilor opoziţiei firave care încă se încăpăţânează să existe.

Regula se aplică şi în privinţa forţelor armate şi de securitate ale Rusiei, dar aici cu dublu scop. Programul de înarmare demarat de Vladimir Putin, de 650 de miliarde de dolari până în 2020, este destinat întăririi armatei şi forţelor de securitate atât ca şi o forţă pentru reprimare internă (revoltele portocalii au fost şi rămân coşmarul Kremlinului), cât şi pentru crearea unei forţe pentru revitalizarea imperiului şi reimpunerea Rusiei ca şi un actor geopolitic de talie mondială, o putere militară de prim rang.

Ori, acest lucru nu se poate petrece, ţinând cont de slăbiciunea militară a Rusiei, decât în detrimentul altor cheltuieli destinate populaţiei. De aceea forţele represive trebuie întărite rapid. De curând, Duma rusă, dominată de partidul „Rusia unită” al premierului Putin, a votat un buget pe trei ani, până în 2014. Astfel, cheltuielile destinate apărării, poliţiei şi serviciilor secrete vor creşte de la 27% din buget în 2011 la 40% din buget în 2014, ajungând ca oficial, apărarea să primească 5% din PIB, iar internele alte 4% din PIB.

Fostul ministru de finanţe Alexei Kudrin, concediat de curând din guvern de către premierul Putin, a declarat că Rusia se transformă într-un stat poliţienesc militarizat şi că populaţia va plăti factura prin faptul că vor fi tăiate cheltuielile de sănătate, cultură, educaţie etc. Din bugetul aprobat până în 2014 se vede clar acest lucru. Iar beneficiarul principal al sumelor imense din vânzările de petrol şi gaze va fi tot industria rusă de apărare, după spusele unui fost oficial guvernamental rus, o imensă gaură neagră care absoarbe cantităţi enorme de bani fără a obţine rezultatul dorit.

În aceste condiţii, nu este surprinzătoare decizia lui Vladimir Putin de a reveni la conducerea Rusiei, de unde practic nici nu a plecat, se vede prin atitudinea lui Medvedev, care a renunţat să mai candideze din momentul în care Putin şi-a anunţat revenirea. Nici schimbarea duratei mandatului prezidenţial, de la patru la şase ani, nu este de mirare, ci este chiar în tradiţia rusească. O tradiţie în care exerciţiul democratic lipseşte aproape cu desăvârşire.

Singurele perioade de democraţie din istoria rusă în care aceasta s-a putut bucura de o oarecare libertate au fost câteva luni în 1917, rapid înăbuşite de puciul bolşevic, şi perioada dintre 1991 şi 2000, percepută ca şi epoca haosului şi jafului total din averea fostei Uniuni Sovietice. Putin a venit la putere din KGB şi şi-a adus cu el colaboratorii, foşti ofiţeri din KGB, transformaţi în oficiali guvernamentali însărcinaţi cu conducerea şi companiilor de stat şi agenţiilor guvernului, baza de putere pentru liderii de la Kremlin. Aceştia, supranumiţi siloviki, au constituit nucleul puterii, ei au fost cei care au beneficiat de destructurarea Yukos-ului lui Hodorkovski şi tot prin ei se sifonează imense sume de bani care nu se ştie unde ajung. Tot ei au întărit relaţiile cu crima organizată, făcând Rusia un stat mafiot, pe lângă unul poliţienesc pe cale de militarizare.

Transparenţa încasărilor şi fondurilor enorme din vânzările de petrol şi gaz este total inexistentă. Ne miră atunci cercetarea aplicată de comisiile europene asupra sediilor Gazpromului din statele UE? Un singur exemplu cred că este edificator. Compania care intermediază vânzările de gaze către Ucraina, cu sediul în Austria, are câţiva angajaţi. A raportat o cifră de afaceri de peste două miliarde de euro, dar a plătit un impozit pe profit infim, în condiţiile în care cheltuielile sunt infime. Nu este normal ca să trezească suspiciunile organelor de control europene, din moment ce aceste firme îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul UE? Încă ceva, majoritatea vânzărilor de gaze către alte ţări sunt făcute prin firme intermediare, făcând transparenţa operaţiunilor imposibilă. Chiar pe site-ul Gazpromului, la acţionari sunt trecuţi cu 40% din acţiuni „entităţi speciale ruseşti”. De unde transparenţă, de unde control public, de unde posibilitatea de verificare? Totul este parcă destinat corupţiei şi hoţiei unor factori responsabili. Iar Vladimir Putin nu se poate să nu cunoască aceste lucruri. Le cunoaşte şi le ignoră sau beneficiază de ele.

Ne întrebăm atunci de ce populaţia rusă nu reacţionează, nu ia atitudine. Răspunsul nu este aşa greu. În toată istoria lor au trăit sub o mână forte, speranţele lor din ultimul deceniu al secolului trecut au fost risipite de corupţia liderilor, unii dintre ei grupaţi chiar în jurul lui Boris Elţin. Tot istoria i-a învăţat că nu au cum să învingă, toţi marii lor reformatori au fost înlăturaţi sau asasinaţi. Aşa s-a întâmplat cu Stolipin la începutul secolului sau cu ţarul Alexandru al II-lea, asasinat chiar cu proiectul primei constituţii în buzunar (1881), constituţie care nu s-a mai aplicat niciodată chiar în urma acestui asasinat. Rusia vede prima constituţie în 1906, în urma revoluţiei ce a urmat înfrângerii din războiul ruso-japonez. Ulterior, ţarul Nicolae al II-lea a făcut-o ulterior inaplicabilă, refuzând să o respecte şi chiar dizolvând Duma. Noua constituţie din 1918, urmată de altele în timpul comunismului au fost considerate simple petece de hârtie de către conducătorii absoluţi ai imperiului. Vorbim despre constituţie, legea de bază care este deasupra tuturor cetăţenilor, care trebuie respectată de toţi, de la primul conducător până la ultimul servitor. În 1215, englezii au purtat un război pentru asta, pentru Magna Charta Libertatum.

Astfel, ruşii de rând au continuat să fie total lipsiţi de drepturi, victime sigure ale oricăror abuzuri din partea conducătorilor. Au rămas la stadiul lor, interesându-i doar să le fie asigurată sticla de votcă şi sentimentul că Rusia este o mare putere, temută şi respectată de toată lumea. Sub semnul acestui orgoliu imperial au luptat şi au murit pentru poftele şi ambiţiile ţarului, pentru ca apoi să se reîntoarcă ca iobagi la coarnele plugului, fără pământ şi fără drepturi.

Astăzi, din nou, rusul de rând îşi va da votul lui Putin care le promite revenirea la vechea glorie de odinioară. În schimb, va primi câteva fărâmituri din vânzările de petrol şi gaze, dar nu va putea spera prea rapid la o prosperitate şi bunăstare comparabilă cu cele ale occidentalilor, deşi potenţialul bogăţiilor din subsol i-ar da posibilitatea. Serviciile vor rămâne la fel, viaţa lor de asemenea, partea leului din aceste vânzări vor dispărea ca şi cum nici nu au existat. Nu au existat fiindcă nu sunt publicate, deci ceea ce nu văd nu există. Totuşi, rusul de rând va putea spune că Rusia este o mare putere, temută şi respectată. Şi se va mulţumi cu asta. Şi cu sticla de votcă, pe lângă regretul copiilor săi pentru faptul că părinţii lor nu le vor lăsa posibilitatea şi dreptul de a-şi alege viitorul. Deoarece acesta este atuul democraţiei, iar Rusia nu poate spera prea curând la aşa ceva.

Românii şi anticomunismul

2011-11-15T00:01:00.000+02:00

Bolşevici ruşi jefuind o biserică

(fotografie publicată în 1930)

Astăzi se împlinesc douăzeci şi patru de ani de la revoltele anticomuniste de la Braşov, din 1987. 15 noiembrie 1987, o dată necunoscută de străini şi uitată de noi, conform obiceiului nostru de a uita totul, şi răul, şi eroii, rămânând doar cu nostalgia trecutului ce părea uneori mai bun, prin prisma faptului că eram mai tineri. Am uitat comunismul, am uitat lipsurile şi frustrările, iar acest lucru se vede mai ales la cei mai tineri, prin vorbele şi mentalitatea lor, tocmai a celor care nu au cunoscut direct regimul comunist. Dacă ar fi trăit sub regimul comunist, sunt convins că nu ar fi vorbit aşa.

O altă dată din luna noiembrie este fixată în mentalul străinilor, mai ales al occidentalilor. Este vorba de 9 noiembrie 1989, data căderii zidului Berlinului, asumată internaţional ca şi dată oficială a căderii comunismului în Europa, cel puţin aşa s-a dat de înţeles acum doi ani, în cadrul unor manifestări fastuoase de la Berlin marcate a aniversa douăzeci de ani de la acel eveniment. Până la urmă 9 noiembrie 1989, această dată va rămâne ca şi data oficială a căderii comunismului.

Câţi dintre participanţii de acum doi ani ştiu despre contribuţia românilor la căderea comunismului sau la luptele pentru stăvilirea lui? În afară de grevele din 1977 din Valea Jiului, de Braşovul anului 1987, mai ştie cineva despre lupta noastră împotriva hidrei roşii, cu nimic mai prejos decât fascismul brun? Dacă întrebaţi în Occident, mulţi vă vor putea spune despre revoluţia ungară din 1956 şi despre Primăvara de la Praga din 1968. Dar vor fi foarte puţini, extrem de puţini, care vor şti că noi, românii, am avut cea mai îndelungată rezistenţă armată anticomunistă în munţi, din 1944 până în 1962. Care popor din Europa de Est, partea căzută sub robia bolşevică după 1945, se poate lăuda cu aşa ceva? Niciunul. Nici măcar noi. Până şi noi ignorăm fenomenul.

În 1972, într-o insulă din Oceanul Pacific, se predă ultimul combatant din al doilea război mondial, japonezul Iro Onoda, după 28 de ani de când stătea ascuns şi considera că luptă pentru Japonia. În Occident, multă lume a auzit de el. Patru ani mai târziu, în 1976, căutat de Securitate timp de 28 de ani, este arestat la Cluj Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului de rezistenţă carpatin făgărăşan. În Occident, puţini au auzit de el, dar totuşi, sunt mai mulţi occidentali care au auzit de Ion Gavrilă Ogoranu decât români. Până la urmă, asta este tragedia neamului nostru, ne uităm trecutul, ne uităm eroii, ne uităm modelele, iar televiziunile se străduiesc să le înlocuiască cu fotbalişti agramaţi, pipiţe dezbrăcate a căror suprem titlu de glorie îl reprezintă recunoaşterea formei patului vreunui potentat de moment, şi de politicieni veroşi ale căror cunoştinţe, vorba marelui Nicolae Iorga, nu se ridică nici până la nivelul elementar al gramaticii. Şi aceste televiziuni reuşesc, şi încă bine.

De unde să cunoască bietul popor istoria sa, după 50 de ani de minciuni şi 20 de ignoranţă, mai mult sau mai puţin intenţionată? De unde să ştie el, când priveşte manifestările prilejuite de începutul căderii comunismului, că el, poporul român, şi-a adus contribuţia, poate mai mult ca alte neamuri ce pozează ca şi încarnarea supremei dizidenţe, la lupta pe viaţă şi pe moarte contra ciumei roşii ce o pregăteau Lenin şi Stalin să o dezlănţuie împotriva bietei Europe ignorante şi asupra întregului glob pământesc?

România, pilon de bază în lupta împotriva comunismului

În zilele lui decembrie 1989, unul dintre liderii de moment ce apărea pe la televizor spunea că noi, românii, nu am avut nimic de-a face cu comunismul, a fost o ideologie total străină de poporul român. Avea dreptate, chiar în 1944 comuniştii din România erau sub o mie de oameni, dar românii erau minoritari, majoritatea fiind evrei şi unguri. De aceea nici nu se numea Partidul Comunist Român, ci Partidul Comunist din România.

Dar de ce asta? Uităm nişte lucruri şi nişte aspecte esenţiale, România a fost în prima linie de rezistenţă încă din momentul conceperii morbului comunist, încă din momentul naşterii sale.

Dar noi am fost un factor al contrarevoluţiei mondiale, respectiv un element de rezistenţă împotriva tezelor răsturnării ordinii şi instaurării unei dictaturi a proletariatului, aşa cum o vedeau corifeii ei, încă de la mijlocul secolului XIX. Iată ce scria Friederich Engels în ianuarie 1849, an al rezistenţei românilor din Ardeal ai lui Avram Iancu împotriva trupelor lui Kossuth, acesta din urmă văzut ca şi un premergător al marii revoluţii mondiale care ar urma să instaureze socialismul (ulterior comunismul) în întreaga Europă:

„Românii sunt un popor fără istorie... destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale. Sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice... Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte” (Friederich Engels, Lupta maghiarilor, în Neue Rheinische Zeitung, nr 194 în 13 ianuarie 1849).

Şi noi în vremea comunismului eram nevoiţi să repetăm papagaliceşte despre tezele lui Marx, Engels şi Lenin, urmate de cele ale lui Stalin, ca mai târziu să fie înlocuite de cele ale lui Ceauşescu, binefăcătorii popoarelor. Mulţumim, domnule Engels, fie-ţi ţărâna grea! Dar uite că românii nu au dispărut şi nu s-a realizat acel „pas înainte”! Şi poate că nu s-a realizat acel pas înainte, în accepţiunea lui Engels, şi fiindcă românii au refuzat să dispară din istorie! Deoarece, alături de polonezi, ei au fost stăvilarul de care s-au frânt încercările sovietice de bolşevizare a Europei, şi tocmai pentru asta, atât noi, cât şi polonezii, am fost printre cei mai crunt pedepsiţi de Stalin!

N-am dispărut, ba dimpotrivă, am avut şi noi un loc la masa la care s-a mâncat coliva comunismului, chiar dacă nu de pe unul dintre locurile de onoare, care poate ni s-ar fi cuvenit, ţinând cont de meritele şi contribuţia noastră la îngroparea acestei ideologii anacronice!

Fiindcă noi, românii, am fost primii din alt stat înafara imperiului rus care am luptat armat contra bolşevicilor şi am fost primul stat căruia Rusia sovietică i-a declarat război. (vezi Primele lupte cu bolşevicii). Atunci am dezarmat trupele bolşevizate din Moldova şi le-am aruncat peste Prut, dar când bolşevicii au mărit strânsoarea asupra Basarabiei ce îşi trăia renaşterea naţională (vezi Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea), la chemarea lor, i-am eliberat făcând posibilă unirea cu România (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia). Cu baionetele româneşti am apărat frontiera Europei la Nistru împotriva tuturor tentativelor de pătrundere a microbului roşu adus de trupele cotropitoare (vezi Lupte antibolşevice după Unire).

Mai mult, am eliberat Ungaria de teroarea bolşevică printr-un război crunt în 1919 (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), stârpind primul focar reuşit al bolşevismului în centrul Europei.

De parcă nu era îndeajuns, am luptat împotriva ciumei roşii din momentele ei de facere, adânc în bârlogul fiarei, atunci când un efort ceva mai consistent ar fi putut scuti omenirea de grele eforturi de sânge pentru milioane de cetăţeni ai planetei timp de 70 de ani, iar unii chiar şi astăzi suferă cumplit sub teroarea bestiei dezlănţuite de Lenin, Stalin şi Mao Zedung. Aceşti neînfricaţi luptători care au dus la mii de kilometri renumele de român, au purtat şi înălţat steagul tricolor acolo unde nimeni n-a visat să-l vadă, mult mai departe de Afghanistanul unde alţi bravi urmaşi ai lor îşi fac datoria cu cinste şi curaj, au fost voluntarii ardeleni şi bucovineni din Corpul Voluntarilor Români, constituit din prizonierii luaţi de ruşi din armata austro-ungară (vezi Luptătorii români din Siberia).

Până la urmă, românii au salvat în 1918-1919 patru state de teroarea comunistă. Primul a fost România, prin dezarmarea şi respingerea bolşevicilor din Moldova şi Basarabia în iarna 1917-1918. Următoarele au fost Cehoslovacia şi Austria, pacificate de românii ardeleni conduşi de Iuliu Maniu (vezi Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)). Cum credeţi că ruşii ne-ar fi putut ierta vreodată, când noi, alături de polonezi, am stat în calea expansiunii lor cu ideologia comunistă încă din 1918?

Iar când ne-a venit rândul, în 1940, să fim părăsiţi în est, am luptat pentru patrie, cruce şi neam până la Stalingrad şi în Caucaz. Trei ani ne-am bătut cu imperiul, acum aliat parcă contra naturii cu democraţiile occidentale. Iar când ne-am alăturat acestora, ne-au abandonat din nou la Ialta, lăsându-ne în mâna „duşmanului nostru natural” cum spunea Brătianu. După război, chiar Churchill, autorul sintagmei Cortina de Fier, recunoştea că „am ucis porcul mai slab”. Slabă consolare pentru cei ajunşi sub stăpânirea comunistă, păcatul occidentului că nu a susţinut pilonul strategic antibolşevic româno-polon, lăsându-l să cadă lovit din spate de Germania lui Hitler. O miopie strategică care a fost plătită scump.

Chiar după ocuparea României şi instaurarea comunismului la conducerea ţării, românii au reacţionat prin mişcarea de rezistenţă anticomunistă, cea mai de amploare din întregul est al Europei căzut sub robia comunistă după 1945. Un raport al securităţii din 1949 dădea un număr de peste 1300 de bande anticomuniste, fără a lua în calcul luptătorii izolaţi. Lor trebuie să le adăugăm şi grupurile de sprijin în număr mult mai mare, care le asigura adăpost, alimente şi informaţii. Vorbim deja de zeci de mii de oameni implicaţi direct, fără a lua în calcul simpatizanţii.

Cauze ale necontaminării

De unde şi de ce acest sprijin necondiţionat, de unde această rezistenţă la ideologia comunistă, această rezistenţă a omului de rând de care se mirau comisarii bolşevici? În timp ce zeci de mii de oameni de alte naţii erau seduşi de mirajul noii orânduiri, românii rămâneau imuni.

Generalul Radu R. Rosetti ne dă un răspuns, dar trebuie să pătrundem în profunzimea celor relatate de el. În 1918, pe când ruşii bolşevizaţi de pe frontul Moldovei fraternizau cu germanii de dincolo de linii şi îşi făceau vizite reciproce fără ca ofiţerii lor lipsiţi de putere şi autoritate să-i poată împiedica, Rosetii a văzut într-o tranşee soldaţi români şi ruşi povestind între ei. S-a apropiat curios, dar la venirea lui ruşii au plecat spre unităţile lor. I-a iscodit pe români despre cele discutate, iar aceştia i-au răspuns deschis:

– Ne-au îndemnat să facem revoluţie ca la ei, să-l răsturnăm pe rege şi să împuşcăm guvernul, deoarece la ei s-au dat pământurile ţăranilor.

– Şi?

– Noi le-am zis că şi la noi regele le-a promis pământ ţăranilor şi că vom primi şi noi pământ. Iar ei au zis că lor li s-a dat pământul fără plată sau despăgubiri.

– Şi voi nu aţi fost de acord?

– Dacă azi sunt eu mai tare şi-ţi iau dumitale pământul, mâine când vei fi dumneata mai tare mi-l vei lua înapoi, nu? De aceea noi vrem pământul cu plată, lege şi înscrisuri, nu cu japca!

Din acest simplu dialog ne dăm seama în primul rând de înţelepciunea poporului român. Deoarece majoritatea soldaţilor de pe front în 1918 erau ţărani, oameni ai pământului, cei ce reprezentau cel mai bine esenţa poporului român. Iar bunul simţ al poporului român, al acestor ţărani, mi se pare reprezentativ.

Ruşilor li se va lua pământul promis de Lenin la scurt timp, când va fi el mai tare, adică după victoria din războiul civil. Au fost formate colhozurile, iar cei ce s-au opus, cum ar fi culacii, adică ţăranii înstăriţi aduşi la nivelul de robi, au fost ucişi sau deportaţi şi exterminaţi în lagărele din Siberia. Ţăranii români au primit pământ prin reforma agrară a regelui Ferdinand, dar l-au pierdut şi ei după 1945, când au fost siliţi să intre în colectiv. Dar bunul lor simţ a rămas, al celor care au rămas ţărani. După 1990, în multe localităţi ei şi-au împărţit pământul singuri, ştiind de la bătrânii în viaţă sau de la moşii lor unde le era fiecăruia parcela de pământ. Problemele au apărut acolo unde era vorba de urmaşi sau unde vreun trepăduş de partid şi-a băgat coada. Bunul simţ al ţăranului român mai există, deşi este pe cale de dispariţie. Nu bunul simţ, ci ţăranul român. Adus la oraş de industrializarea forţată comunistă, de multe ori de nevoie, în acest mediu perceput din start ca şi ostil, bunul simţ se estompează şi se pierde, mai ales cu trecerea generaţiilor. Iar când şcoala nu are soluţii, în lipsa celor şapte ani de acasă, respectiv a unei educaţii sănătoase din familie, ne mirăm de ce fel de oameni ies de pe băncile şcolilor noastre?

O altă cauză profundă a fost anticreştinismul ideologiei roşii. Este ceva normal ca şi corifeii acestei ideologii radicale, comuniştii, să nu accepte concurenţa, existenţa unei justiţii divine, sau o forţă supranaturală căreia supuşii reduşi la rolul de sclavi, să se poată închina. „Religia este opiul maselor” scria Karl Marx. Masacrarea preoţilor şi călugărilor, jefuirea şi distrugerea bisericilor, transformarea lor în grajduri sau adăposturi pentru vite, prigonirea credincioşilor, iată acţiunile regimului comunist. Mărturiile din Basarabia atât din 1918, cât şi din 1940, sunt zguduitoare. Iar poporul român, profund creştin, nu putea accepta aşa ceva, respingând din faşă orice ideologie care ar fi adus atingere credinţei în Dumnezeu.

O altă cauză o reprezintă profunda neîncredere în cei ce aduceau această nouă ideologie, în ruşi. Ne-am învăţat că de la ruşi numai binele nu ne poate veni. Şi cu atât mai mult, în acea perioadă, când aliaţii noştri jefuiau şi violau totul în drumul lor, iar după ce au fost contaminaţi cu morbul roşu nu au mai putut fi stăpâniţi. Soldaţii români erau ţărani recrutaţi din toate zonele ţării, şi i-au putut vedea pe ruşi, pe bolşevicii ruşi, cum hălăduiau ca o hoardă jefuind satele româneşti în 1918, când românii au trebuit să intervină cu armele pentru a-i potoli. Au văzut şi la ce distrugeri s-au dedat în teritoriile care le-au încăput în mână, chiar şi pentru o scurtă perioadă, cum a fost în Basarabia. De la românii care au luptat în Siberia împotriva bolşevicilor au aflat grozăviile care se petreceau în Rusia sovietică, şi dacă nu era destul, le aflau de la românii transnistreni care reuşeau să se refugieze peste Nistru, sfidând mitralierele grănicerilor. Un reporter german venit pe graniţa Nistrului în 1932, relata despre faptul că în fiecare noapte se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi în încercarea de a trece în România, iar de la supravieţuitori se aud poveşti înfiorătoare despre foametea dirijată cu bună ştiinţă contra populaţiei. Ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este necunoscut lumii, avea să scrie acesta. Apoi, în 1940, după raptul Basarabiei şi Bucovinei de Nord, şi mai ales după 22 iunie 1941, când s-a constatat urgia lăsată în aceste teritorii doar într-un an, apoi pe teritoriul Ucrainei, cum credeţi că românii ar fi putut să îmbrăţişeze o astfel de ideologie, care va fermeca încă zeci de ani mai încolo pe mulţi intelectuali de marcă din Occident?

Rezistenţa sub ocupaţie

Nu intenţionez să fac o expunere a rezistenţei anticomuniste, a răscoalelor şi revoltelor, grevelor şi mişcărilor de stradă, nici a altor forme de rezistenţă dintre 1945 şi 1989. Numai înşiruirea lor ar depăşi cu mult cadrul acestui articol. Doresc să fac o diferenţiere foarte sintetică faţă de alte mişcări cunoscute din celelalte ţări socialiste şi să explic foarte pe scurt de ce acestea de la noi au fost mult mai dificile şi mai riscante decât cele străine menţionate mai sus în debutul articolului.

Mă refer aici la revolta ungară din 1956 şi la cea din Cehoslovacia din 1968. Vreau să fiu bine înţeles, nu vreau în nici un fel să contest meritele nici uneia dintre ele. Ambele au fost o dovadă a curajului poporului maghiar şi cehoslovac. Dar există nişte diferenţe esenţiale faţă de mişcările de la Braşov din 1987 sau grevele din Valea Jiului din 1977.

Revoltele ungare şi cehoslovace din 1956, respectiv 1968, au fost inspirate de „sus”, de o parte din conducerea partidului, o fracţiune care a ajuns la putere. Întregul program a venit de sus, urmând reacţia URSS-ului, care a decis invazia, în ultimul caz alături de celelalte ţări socialiste, mai puţin România. Deci revoltele au fost inspirate de sus şi au fost o reacţie de apărare împotriva Moscovei a liderilor Imre Nagy, respectiv Dubcek, care au impus reformele.

Regimul comunist al URSS a trecut prin mai multe faze, de destindere sau de încordare, aşa cum a fost de exemplu după moartea lui Stalin din 1953, când raportul secret al lui Hruşciov condamnă stalinismul (1956), dând semnalul către toţi sateliţii pentru o relaxare a regimului. Dar Ungaria exagerează, aşa că este potolită cu tancurile. Comuniştii români refuză destalinizarea, spunând că ei au făcut-o deja, când i-au exclus sau exterminat pe Ana Pauker, Vasile Luca sau pe Lucreţiu Pătrăşcanu (împuşcat în 1955). Prin asta Gheorghe Gheorghiu Dej încerca să-şi păstreze puterea. După ce Hruşciov a fost nevoit să se retragă şi a venit Brejnev, care a strâns din nou şurubul, Gheorghiu Dej a început o destindere pe plan intern, până la moartea sa survenită suspect în 1964. A urmat Ceauşescu care a continuat, chiar după „primăvara de la Praga” din 1968, când URSS şi sateliţii ei erau în perioada de suprimare a oricărei forme de libertate. Când a venit Gorbaciov la putere şi a urmat glasnostul şi perestroika care au dus până la urmă la căderea regimurilor, Ceauşescu se transformase în cel mai aprig stalinist, nimic nu putea mişca în ţara lui. Dar de ce această atitudine a liderilor comunişti români, total contrară tonului de la Kremlin? E simplu, pentru a se menţine la putere. Poporul român ştia instinctiv că tot ce venea de la ruşi nu îi era favorabil, istoria îl învăţase. Aşa că pentru a avea o brumă de popularitate care să-i menţină în scaune, liderii comunişti români au mers pe calea independenţei faţă de Moscova, adică să facă tot ce puteau pe dos, bineînţeles, între anumite limite. Ceauşescu nu a intrat cu trupe în Cehoslovacia, şi a avut o popularitate maximă, nu numai în rândul populaţiei, ci şi în rândul partidului, al Securităţii şi al forţelor armate. Nu putea nimeni să-l conteste din interiorul partidului, fiindcă imediat s-ar fi pus contra voinţei tuturor. Iar aici a fost începutul clădirii unei puteri absolute.

Cum te poţi opune, cum te poţi revolta în faţa unui astfel de gen de putere? Foarte dificil, şi vorbim aici nu de revoltă individuală, ci de revolte ale maselor de oameni. Este foarte greu să te organizezi, să organizezi mase de oameni care să iasă în stradă, când nu exista nici internetul, nici Facebook sau Twitter, singurele mijloace de comunicare fiind prin telefonia fixă, ascultată de Securitate, sau prin viu grai, iar atunci erai expus riscului de a da peste un informator. Repet încă o dată, nu era vorba să ieşi în stradă pentru a te solidariza cu liderii ameninţaţi de ruşi, ci să ieşi în stradă împotriva liderului care avea în mână puterea absolută. De aceea grevele din Valea Jiului sau mişcările de la Braşov sunt mai importante, prin dificultatea de a le realiza şi prin riscurile enorme la care s-au supus nu numai organizatorii, ci şi fiecare participant.

Să mai luăm cazul sindicatului Solidaritatea. În urma grevelor de la Gdansk, liderii sindicalişti merg să înscrie sindicatul Solidaritatea la tribunal ca şi sindicat liber, diferit de cele oficiale. Tribunalul refuză, şi grevele reîncep. De nevoie, tribunalul polonez acceptă şi înregistrează sindicatul Solidaritatea ca şi sindicat liber. Din acel moment, toate mişcările şi grevele devin legale, o situaţie foarte dificil de depăşit pentru conducerea comunistă.

Închipuiţi-vă un scenariu similar pentru România. În cadrul grevelor din Valea Jiului o delegaţie pleacă la tribunal să înscrie sindicatul. Credeţi că ar mai fi ieşit delegaţia vreodată de acolo? Minerii atunci s-au baricadat în perimetrul minelor şi au cerut să vină Ceauşescu să-i protejeze. Naivi, veţi spune, dar atunci acesta era încă destul de popular. Ceauşescu a venit, le-a promis tot ce vor, iar a doua zi au fost săltaţi toţi liderii. Una este să te revolţi într-un regim care respectă cât de cât o urmă de lege, şi alta într-unul care nu. Şi pe vremea comunismului, în constituţie erau înscrise toate drepturile posibile, dar se respectau? Libertatea cuvântului era înscrisă, dar dacă încercai să vorbeşti ceva aveai şanse mari să ajungi în beciurile Securităţii mai curând decât credeai.

Ca şi concluzie, meritele celor care au protestat în 1977 sau care au ieşit în stradă în 1987 sunt mult mai mari decât ale acelora care au ieşit să apere liderii reformatori de furia Moscovei. Acolo meritul principal le revine liderilor, la noi le revine oamenilor. Lor trebuie să ne închinăm cu respect pentru faptele lor de adevărată bravură, chiar dacă astăzi, la douăzeci şi patru de ani de la revoltele de la Braşov, au fost uitaţi nu numai de autorităţi, dar culmea, chiar de compatrioţi.

Moartea unui erou, generalul Stan Poetaş

2011-11-08T21:21:00.008+02:00

Generalul Stan Poetaş

Un nume uitat astăzi, ca şi ale altor eroi căzuţi pentru neam şi ţară, generalul Stan Poetaş a plătit cu viaţa lupta sa pentru România Mare. Am mai avut şi alţi generali căzuţi pe câmpul de luptă, ca şi generalii Praporgescu şi Dragalina în primul război mondial, sau generalul Ion Sion căzut cu arma în mână la Stalingrad, în al doilea război mondial. Dar generalul Stan Poetaş a căzut în 1919, într-un război ciudat, interzis de istoriografia comunistă şi ignorat cu desăvârşire de către istoricii noştri de după 1990. Fiindcă a fost un război, un război crunt, pe viaţă şi pe moarte, în care cele mai elementare reguli ale umanităţii au fost aruncate deoparte, un război în care nu se luau prizonieri, totuşi, dacă existau, aceştia erau torturaţi până la moarte în dispreţul oricărei convenţii umanitare ca şi cea de la Geneva. A fost un război de uzură, în care românii au apărat graniţa estică a civilizaţiei contra barbariei comuniste roşii ce încerca să răbufnească spre vest. Nimeni nu ne-a mulţumit că timp de douăzeci şi cinci de ani am apărat singuri frontiera civilizaţiei occidentale, mai mult, ne-au blamat când nu am mai reuşit să o facem. La mijlocul lui martie 1919, ministrul francez Saint-Aulaire şi cel britanic Barclay îşi informau guvernele: „Există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistenţă puternică ascensiunii bolşevismului. Ea a devenit, după cum am prevăzut, singura barieră conrea mareei în creştere a bolşevismului; învinsă şi contaminată, s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient. Cauza pe care o apără în momentul de faţă este nu numai o cauză românească, ci una europeană”. Liniştea Europei plătită cu sânge românesc. La fel cum timp de secole am stat în faţa pericolului musulman, o strajă uitată în estul îndepărtat, în timp ce Occidentul îşi crea propria bunăstare, din când în când ducând războaie unii împotriva altora. În timp ce noi ne tăiam cu turcii prin mlaştini, alţii, la adăpost, construiau catedrale, pentru ca mai târziu să ne reproşeze că nu am reuşit să ne ridicăm la nivelul lor. Sunt curios ce s-ar fi ales de marea civilizaţie franceză dacă la est s-ar fi învecinat cu Imperiul Otoman. Am văzut cu toţii ce s-a întâmplat în 1241, când valul mongol şi-a lăsat aripa peste Europa, dar şansa acesteia a fost faptul că marele han a murit şi valurile de călăreţi s-au retras pentru a alege un nou han, acest nou han alegând o altă cale de atac şi cuceriri, scutind Europa de o nouă cavalcadă de neoprit. O şansă istorică, dar mai târziu care a fost meterezul de care s-au sfărâmat valurile revărsate din pustiurile asiatice? Românii, ungurii, polonezii, toate popoarele estice care sunt astăzi privite de sus de către mult mai civilizaţii lor vecini vest-europeni. Dar datorită cui sunt ei mai avansaţi, mai civilizaţi, datorită cui sunt ei în măsură să dea astăzi lecţii? Nu datorită esticilor care le-au fost pavăză timp de secole? Dar acest adevăr este uitat astăzi cu desăvârşire.

Cum şi-ar mai reaminti vest-europenii de cele petrecute cu secole în urmă, când nici astăzi nu-şi amintesc despre cei care le-au fost pavăză acum mai puţin de un veac? De cei care i-au scutit să devină comunişti atunci, şi care s-au jertfit sub cizma roşie douăzeci şi cinci de ani mai târziu?

La 1683, Viena Habsburgilor asediată de turci era salvată de polonezii lui Jan Sobieski. Recunoştinţa istoriei? La doar câteva zeci de ani, împărăteasa Maria Tereza a Austriei, alături de Rusia şi Prusia împărţea Polonia. Două sute de ani mai târziu, când Viena era în gata să cadă pradă bolşevismului, în 1918, a fost salvată de o mână de feciori români ardeleni conduşi de sublocotenentul de artilerie Iuliu Maniu care au pacificat oraşul şi-l traversau în patrule puternice, cu pas cadenţat, cântând „Deşteaptă-te române!” Două săptămâni românii au stăpânit Viena, pe care au predat-o apoi autorităţilor care şi-au revenit după liniştirea morbului bolşevic. La Praga lucrurile se petrec la fel, din nou românii sunt cei care liniştesc lucrurile, dar aici recunoştinţa cehoslovacilor s-a materializat prin dezvelirea în 1935 a unei plăci de bronz pe Palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezenţa unui participant la evenimentele din 1918 şi reprezentant al României, doctor Gheorghe Repede, placă pe care stătea scris: „În această clădire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu preţiosul concurs al soldaţilor români din armata poporului aliat”. Bineînţeles că după 1945 placa a dispărut şi nu a mai fost niciodată repusă la loc. (vezi Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)).

Când Ungaria a devenit bolşevică, la 20 martie 1919, tot România a fost cea care a înlăturat prin forţa armelor pericolul foarte serios al extinderii acestui focar comunist. Ungurii ne-au mulţumit atunci că i-am scăpat de teroarea roşie, dar în câţiva ani ne-au redevenit cei mai aprigi duşmani în chestiunea Ardealului. După cum spuneam, recunoştinţa istoriei.

Dar una dintre cele mai importante contribuţii ale României, pe lângă cele menţionate mai sus, a fost faptul că noi am fost strajă la Nistru timp de mai bine de douăzeci de ani, ţinând pericolul roşu departe de inima Europei. Iar pentru asta ne-am bătut şi am luptat, plătind cu sânge şi jertfe, tribut greu care astăzi nu este cunoscut şi recunoscut nici măcar de către noi, ce să mai pretindem din partea altora? În toate emisiunile şi documentarele istorice de pe Discovery Chanel, post britanic, veţi vedea fiecare gest făcut de generalul Haig sau Montgomery, fiecare vorbă sau scărpinare a acestuia, dar nu veţi vedea marte lucru despre eforturile şi luptele românilor şi rolul lor în păstrarea civilizaţiei europene. Este normal, este un post britanic, interesat în scoaterea în evidenţă a personajelor lor istorice, a eroilor lor. Dar unde sunt documentarele noastre, unde sunt emisiunile noastre istorice? Bine că se pot face reportaje şi emisiuni despre toţi maneliştii şi fotbaliştii agramaţi, despre pipiţele siliconate, dar nu se poate face un documentar despre eroii României datorită cărora încă mai vorbim româneşte?

Revenind la anii cumpliţi 1916-1919, în 1917 perfidia rusească a devenit fapt dovedit, deşi erau bănuite interese ascunse încă din 1916, în urma comportamentului trupelor ruse pe front în Dobrogea sau în bătălia de la Neajlov - Argeş, numită şi bătălia Bucureştilor. Noncombatul trupelor ruseşti care stăteau cu arma la picior în timp ce noi ne băteam singuri, până la ultima suflare, avea o componentă ascunsă, dovedită mult mai târziu. Rusia imperială nu avea nici un interes într-o Românie aliată victorioasă, care ulterior ar putea pretinde Basarabia, smulsă la 1812, o mică parte (o bucată din sudul Basarabiei) recăpătată la 1856 şi luată din nou la 1878. Interesul Rusiei era ca România să fie înfrântă, pentru ca ulterior să fie împărţită între Rusia şi Austro-Ungaria printr-o pace separată, negociată în secret de ministrul rus de război Sturmer (filogerman, după cum îi spune şi numele) încă de la începutul lui 1916. Chiar ofiţerii ruşi spuneau în decembrie 1916 că asta doreau, retragerea României pe linia Siretului, deoarece nu aveau cum să apere o zonă atât de întinsă. Chiar propunerile ruseşti de la începutul campaniei, respinse cu indignare de factorii români, prevedeau o retragere în Moldova, pentru a scurta frontul. Deci ruşii ne propuneau de la începutul campaniei abandonarea a două treimi din teritoriul naţional, doar pentru ca frontul să fie mai scurt!

Mai apoi, după ce în iarna dintre 1916-1917 am fost decimaţi de epidemia de tifos, a izbucnit revoluţia rusească, pretext numai bun pentru abandonarea luptei de către ruşi. Câţi ştiu că ofensiva de la Mărăşti a trupelor române de sub comanda lui Averescu a trebuit oprită pentru că ruşii au refuzat să ne susţină flancurile, pentru că nu aveau „ordin de la revoluţie” să lupte pe front? Câţi ştiu că la Mărăşeşti, mare parte a trupelor ruse îşi părăseau poziţiile fără să dea ochi cu inamicul, făcându-i pe români să mute trupele în marş forţat pentru a reconstitui frontul abandonat de către ruşi fără luptă? După marşuri pe jos timp de o zi întreagă, fără odihnă, trupele române intrau în luptă atacând tranşeele abandonate de ruşi şi ocupate de germani fără luptă!

Nu a fost destul, după victoriile plătite cu sânge de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ruşii, după revoluţia bolşevică a lui Lenin, încheie pace separată, lăsându-ne singuri pe întreg frontul de est. Mai mult, trupele ruse din Moldova, se bolşevizează în mare parte şi încep o acţiune sistematică de jaf şi teroare a populaţiei civile, ba chiar încearcă să asasineze primmistrul român şi să-l aresteze şi suprime pe rege, la sfârşitul lui 1917 (vezi Primele lupte cu bolşevicii)

Basarabia îşi începe lupta pentru independenţă, dar călcată de bolşevici este pe cale să fie suprimată total ca şi existenţă (vezi Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia). România găseşte resurse în bravii ei soldaţi, învingătorii nebiruitului Mackensen, şi pacifică Moldova prin forţa baionetei, ba mai mult izbăveşte şi Basarabia de teroarea roşie tot prin braţul şi baioneta soldatului român, acelaşi soldat care va pacifica şi Ungaria bolşevică un an mai târziu şi va sta ca strajă la Nistru pentru întreaga Europă nerecunoscătoare timp de zeci de ani.

Am luptat şi am trecut Nistrul în mai 1919 şi am ocupat Tiraspolul pentru a asigura flancul stâng al celor trei divizii frnceze şi trei greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevică, deşi duceam un război greu pe frontiera de vest, contra Ungariei bolşevice a lui Bela Kuhn (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa, Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa şi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), iar trupele coloniale franceze, odată trecute la vest de Nistru, şi-au împachetat efectele şi au plecat, lăsându-ne singuri să apărăm frontiera estică a civilizaţiei. Drept mulţumire, francezii ne-au lăsat fără o treime din Banat, cedat sârbilor, contrar tratatului din 1916.

Iar pe frontiera de est a Europei civilizate, am luptat şi am murit de nenumărate ori, deşi Basarabia s-a unit cu România încă de la 27 martie 1918 (vezi Lupte antibolşevice după Unire). Iar în contextul acestor lupte a căzut la datorie generalul Stan Poetaş.

Un destin de luptător

Colonelul Stan Poetaş se afla la comanda brigăzii 17 infanterie în ziua de 23 august sau 5 septembrie după calendarul nou. Botezul focului îl primeşte alături de Brigada 5 călăraşi, condusă de colonelul Romulus Scărişoreanu, cel ce va deveni unul dintre cei mai capabili generali români în acest război. Regimentul 40 „Călugăreni” participa şi el la această luptă din faţa Bazargicului, respectiv încercarea de reocupare a acestuia de către trupele române. Situaţia din sudul Dobrogei, din Cadrilater, devenise critică după căderea Turtucaei. După 12 ore de luptă cumplită, românii primesc ordinul de retragere din faţa Bazargicului, nu înainte de a asista la masacrarea unui întreg regiment rus de cavalerie care a atacat în şarjă o poziţie inamică întărită cu mitraliere. Au fost pur şi simplu decimaţi, iar comandantul făcut prizonier. Într-un mod asemănător se va desfăşura şi şarja cavaleriei române de la Robăneşti, cavalerie în galop împotriva focului concentrat al mitralierelor. Dacă în cazul românilor, această decizie ar putea fi parţial explicată prin lipsa experienţei de război şi prin necesitatea protejării retragerii trupelor proprii, în cazul ruşilor, cu experienţă de doi ani pe front, mi se pare un sacrificiu inutil.

Se stabileşte linia defensivă Rasova – Cobadin – Topraisar – Cocargea – Tuzla, în faţa românilor va cădea în luptă prinţul Frederic Wilhelm de Hessa, nepot de soră al kaiserului Wilhelm. Nu a fost singurul os regesc german căzut în faţa românilor, cam în aceeaşi perioadă căzând la datorie şi prinţul Henric de Bavaria în bătălia Sibiului în faţa „diviziei de fier” a generalului Traian Moşoiu. La 18 septembrie (1 octombrie st. n.) aveau să se izbească reciproc ambele tabere într-o ofensivă cruntă la sud de Cobadin. Regimentul 40 „Călugăreni” a luat prizonieri turci şi 7 tunuri turceşti, care din ordinul colonelului Stan Poetaş sunt trimise la Bucureşti pentru a fi depuse la picioarele statuii ecvestre a lui Mihai Viteazu, ca un omagiu adus de regimentul ce purta numele biruinţei marelui voievod la 1595.

Între timp manevra de la Flămânda a generalului Averescu eşuează, iar trupele inamice trec la ofensivă pe ambele fronturi, în Transilvania şi Dobrogea. Doi dintre cei mai mari generali germani, Falkenhayn şi Mackensen conduc trupele germane şi austro-ungare în Transilvania, respectiv cele germane, bulgare şi turceşti în Dobrogea.

În Dobrogea, urmează bătălia de pe linia Topraisar – Amzacea, bătălie care avea să-i aducă colonelului Stan Poetaş denumirea de eroul de la Topraisar, iar colonelului Scărişoreanu gradul de general de brigadă. În faţa Tropaisarului generalul Mackensen a dispus trupe proaspete, ca şi divizia germană 271 comandată de generalul von Galwitz, la fel ca şi întreaga artilerie grea germană şi bulgară. În faţa lor, ostaşii lui Scărişoreanu, iar în centru brigada colonelului Stan Poetaş, „taica Stan”, cum era alintat de soldaţii săi din regimentul 9 vânători şi 40 infanterie „Călugăreni”. Simţind iminenţa atacului, au cerut să li se aducă drapelul regimentului şi sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona „Deşteaptă-te române!”, au jurat pe steag că nimic nu-i va face să dea înapoi în faţa puhoiului duşman. Se vor ţine de cuvânt, timp de două zile şi jumătate toate atacurile germane sfărâmându-se în faţa zidului de piepturi româneşti. Străpungerea inamică s-a făcut pe flanc, acolo unde diviziile ruse 61 şi 115 au părăsit poziţiile retrăgându-se spre Cobadin, lăsând prizonieri bulgarilor 24 de ofiţeri şi 2800 de soldaţi, şi fără să înştiinţeze aliaţii români despre retragere. Poziţia de la Topraisar este descoperită şi pe flancul de est, aşa că a urmat retragerea, urmată de pierderea întregii regiuni dobrogene, cu excepţia unei porţiuni de la nord. Bulgarii, după ce vor intra în Constanţa vor răsturna statuia lui Ovidiu de pe soclu, în speranţa că acest gest simbolic va şterge orice urmă de latinitate din Dobrogea (vezi Noi şi bulgarii).

Colonelul Stan Poetaş îşi continuă destinul eroic în bătălia de la Neajlov - Argeş supranumită şi bătălia Bucureştilor. După ce inamicul rupe rezistenţa Carpaţilor la Jiu şi afluieşte spre est, către capitală, trupele bulgare şi germane ale lui von Mackensen trec Dunărea pe la Zimnicea. Generalul Prezan concepe şi execută o manevră pe linii interioare, destinată să lovească şi bată ambele grupări pe rând, iar una din diviziile destinate era chiar divizia 9/19 a generalului Scărişoreanu. În sectorul acestei divizii, chiar în capul de avans se afla divizia 217 germană, pe care comandamentul român o credea încă în Dobrogea. Colonelul Stan Poetaş declanşează un atac furibund la Bălăria şi ia 200 de prizonieri, trei tunuri grele şi numeros material de război. Statul Major al diviziei germane 217 se salvează prin fugă spre Ghimpaţi. Deruta se amplifică după ce colonelul german Vogel, comandantul brigăzii 18 de rezervă, aflat la Mihăileşti, încearcă să ia legătura telegrafic cu divizia 217, şi a primit răspuns o înjurătură neaoşă românească. Dar, din păcate, planurile atacului român sunt capturate asupra a doi ofiţeri români de stat major ce se deplasau cu un automobil, şi de aici încolo va interveni reacţia dură a inamicului, acesta ştiind perfect unde să lovească şi cum. Trebuie menţionat că cele două divizii ruse aflate în apropiere au refuzat să susţină ofensiva românească, au refuzat chiar să taie singura linie de comunicaţii inamică spre Dunăre, pe motiv că nu au ordin în acest sens. Bătălia Bucureştilor s-a încheiat cu retragerea trupelor române, inamicul având cale liberă spre capitală în care a intrat la 6 decembrie 1916. Românii se retrag în Moldova, astfel încheindu-se campania dezastruosului an 1916.

Vor urma late bătălii, cum a fost cele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara lui 1917 unde, pe un spaţiu relativ restrâns, se afla una din cele mai mari concentrări de efective şi mijloace de luptă din întregul război mondial de pe frontul de est. Opt sute de mii de combatanţi în prima linie şi aproape un milion în rezervă. Însuşi împăratul german, kauserul Wilhelm, va vebi să asiste la viitoarea ofensivă victorioasă a feldmareşalului von Mackensen, supranumit spărgătorul de fronturi, care anunţase deja obiectivul său, „peste două săptămâni la Iaşi”. Dar împotriva lor se vor opune trupele româneşti, reorganizate şi dotate cu armament modern de către misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot. În sfârşit, ne băteam cu echipament similar trupelor atacatoare. Ofensiva marelui Mackensen s-a topit în faţa rezistenţei române, chiar dacă în ultimul moment trupele noastre înlocuiau diviziile ruseşti ce fugeau fără luptă. De cele mai multe ori, după marşuri epuizante de zeci de kilometri pe jos, românii intrau în focul luptei pentru a-i scoate pe germeni din tranşeele părăsite de ruşi fără luptă. Nu există cuvinte pentru a descrie dramatismul acelor lupte, uitate astăzi de majoritatea compatrioţilor noştri. Nu există cuvinte pentru a descrie eroismul acelor luptători ţărani în uniformă care se băteau de la egal la egal cu cele mai bune trupe din lume, zdrobindu-le şi frângând intenţia lui Mackensen de a rupe frontul, cum a făcut-o în Galiţia şi în Serbia. Patru divizii române au respins zece divizii germane şi austro-ungare, o divizie românească a ţinut piept rând pe rând asaltului a trei divizii germane. Aşa ceva nu s-a mai pomenit în istoria militară germană.

Colonelul Stan Poetaş şi-a făcut şi aici cu prisosinţă datoria. A luptat la Mărăşeşti şi Muncelu, acolo unde soldaţii români au sfinţit cu sânge una dintre cele mai mari victorii din istoria românilor. A urmat armistiţiul şi mai apoi luptele din Moldova contra foştilor aliaţi bolşevizaţi (vezi Primele lupte cu bolşevicii), care doreau să transforme România în republică populară. În aceeaşi perioadă, când a răsunat strigătul de ajutor al românilor de dincolo de Prut, împilaţi de aceeaşi teroare bolşevică pe care noi abia am evitat-o prin luptă, regele şi guvernul au trimis armata pentru pacificarea Basarabiei şi eliberarea cetăţenilor ei. La toate aceste evenimente participă din plin şi Stan Poetaş, devenit general, alături de oamenii săi.

Luptele de la Atachi şi Hotin

După ce îi pacifică prin forţă pe bolşevicii ruşi la Mihăileni în ianuarie 1918, soldaţii generalului Stan Poetaş, după intrarea în Basarabia şi unirea cu România, primesc ordin să asigure frontiera Nistrului împotriva incursiunilor bandelor bolşevice ce încercau să răscoale populaţia pentru a smulge de la România această frumoasă provincie. În vara lui 1918 a fost linişte, datorită ocupaţiei germane şi austro-ungare a sudului Ucrainei, dar după dezintegrarea acestor armate în urma înfrângerii din războiul mondial, bolşevicii se fac din nou stăpâni pe regiune. Românii intră în judeţul Hotin ce fusese iniţial ocupat de austro-ungari, stabilind frontiera pe Nistru.

Hărţile din Costin Scurtu, op. cit.

Printre cei însărcinaţi cu paza acestei frontiere a fost şi generalul Stan Poetaş, care comanda Brigada 17 infanterie, de la Atachi până la pichetul de grăniceri Vadul Roşcov, de unde se continua cu Brigada 18 infanterie, condusă de generalul Gheorghe Dabija, cel care va lupta mai târziu împotriva ungurilor şi va scrie una dintre cele mai complete lucrări despre războiul României, în patru volume, Armata română în războiul mondial (1916 – 1918). În subordinea generalului Stan Poetaş acţionau regimentul 3 roşiori şi regimentul 34 infanterie, având în rezervă subsectorului batalioanele 2 şi 3 din acest regiment 34.

Pentru a înţelege mai bine cauzele sprijinului local de care s-au bucurat bolşevicii în cursul acestui atac nu numai din partea populaţiei ucrainene din regiune, ci şi din partea unor elemente din populaţia locală moldovenească, trebuie făcută o mică paranteză explicativă. Valul revoluţionar rusesc din toamna lui 1917, când bolşevicii lui Lenin au cucerit puterea, au venit cu lozinci foarte pe placul tuturor. „Pace şi pământ!” era lozinca lui Lenin, din care nu s-a materializat nimic, nu a fost nici pace, în ideea de a răspândi prin forţă pe tot globul ideologia comunistă, dar nici pământ, acesta fiind confiscat şi create colhozurile, iar ţăranii care se opuneau erau ucişi sau deportaţi în lagărele din Siberia. Până şi forţa de bază a bolşevicilor, marinarii răsculaţi din fortăreaţa Kronstadt, în 1921, când au înţeles că au fost păcăliţi de Lenin, s-au revoltat, doar pentru a fi zdrobiţi şi supravieţuitorii executaţi de Armata Roşie. Aşa a învins bolşevismul în Rusia.

Au fost şi în Basarabia astfel de bolşevici, păcăliţi de propaganda lui Lenin, care spunea că odată cu Unirea cu România, basarabenii vor intra în robia boierilor români, pierzând toate cuceririle revoluţionare obţinute în 1917 şi începutul lui 1918 sub conducerea Sfatului Ţării. Unii dintre ei au acţionat în cadrul bandei lui G. I. Bărbuţă, basarabean din Călăraşi, care a trecut Nistrul ocupând Atachi.

Descrierea luptelor ce urmează este preluată din cartea lui Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829 – 1919), apărută la Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008.

Având în vedere caracteristicile Nistrului, existau trei sectoare favorabile de trecere, respectiv Zveniec – Hotin, Berezovo – Lămăcuiţi şi Moghilev – Atachi. Informaţii despre intensificarea pregătirii inamice pentru trecerea Nistrului au sosit inclusiv în ziua de 5/18 ianuarie 1919, fapt care a intensificat activitatea de prevenţie la frontieră a detaşamentelor de pază şi patrulare. În noaptea de 6/7 ianuarie 1919 (19/20 ianuarie stil nou), la ora 3.40, bandele bolşevice au trecut Nistrul în număr mare şi au atacat trupele române din zona Atachi, între satele Călăraşi şi Verzani. Companiile 11 şi 21 grăniceri s-au retras spre satele Ocniţa, Secureni, Briceni şi Româncăuţi. În sectorul atacat se afla un detaşament compus din două batalioane de infanterie şi două baterii sub comanda generalului Stan Poetaş. La orele 9.00 se primesc informaţii că bolşevicii au trecut Nistrul şi în alte puncte, surprinzând posturile de pe malul râului, care au fost atacate şi din spate de populaţia civilă răsculată înarmată. Nu era prea greu să procuri arme atunci, erau multe abandonate de ruşii în retragere care n-au putut fi strânse în totalitate de trupele române, dar multe au fost obţinute şi prin contrabandă peste Nistru. Secţia mitraliere a batalionului 1 din regimentul 34 infanterie ce apăra podul de la Atachi este aproape încercuită şi nevoită să se retragă. Se opreşte la liziera de sud-vest a satului Atachi, păstrând sub supraveghere satele Atachi, Volcineţ şi Calaraşofca. În acest timp, generalul Stan Poetaş a dorit să inspecteze sectorul din dreapta batalionului 2 din regimentul 34 infanterie, „deşi i se atrăsese atenţia asupra pericolului să nu intre în sat căci populaţia e răsculată, ceea ce dânsul nu a voit a crede; coboară pe şoseaua Atachi – Calaraşofca şi este atacat de populaţia civilă, fiind omorât şi cadavrul batjocorit”. În timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călăraşi avea să fie împuşcat de către oamenii din banda lui G. I. Bărbuţa. S. Fosu, cel care l-a împuşcat, avea să fie judecat şi condamnat la moarte în anul 1929, iar G. I. Bărbuţa avea să fie executat la puţină vreme de la evenimente de către ucrainenii naţionalişti ai hatmanului Petliura dincolo de Nistru. Ca o paranteză, hatmanul Petliura, conducătorul naţionaliştilor ucraineni, după ce a fost înfrânt de Armata Roşie care a pus capăt independenţei Ucrainei, se salvează prin România.

Istoricul Constantin Kiriţescu a scris astfel despre moartea generalului Stan Poetaş: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonţ mişel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar. Neajlov şi la Mărăşeşti, înfruntase de atâtea ori moartea în faţă, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”. Comanda trupelor o preia colonelul Ion Petrescu, care raportează către comandamentul diviziei a 9-a: „domnul general mort sau prizonier”.

În timp ce trupele noastre se regrupau spre sarul Sauca, bolşevicii au pus stăpânire pe satele Arioneşti, Unguri Calaraşofca, Ocniţa, Atachi, Volcineţ, Merişofca. Se pregăteşte contraatacul românesc, cerându-se restabilirea ordinii şi distrugerea bolşevicilor, luând măsuri severe inclusiv contra populaţiunii civile care a făcut cauză comună cu ei. La 9 ianuarie, bat 7 din reg 13 art şi bat 3 din reg 35 au alcătuit detaşamentul maior Lascăr cu misiunea respingerii bolşevicilor ce au înainta spre Ocniţa. Au fost primiţi cu foc în localitatea Bârnova, dar au preluat iniţiativa şi au respins inamicul din sat. Au fost curăţate de elemente inamice localităţile Soroca, Lincăuţi, Postova, Cvăzdăuţi, Româncăuţi. Colonelul Ion Petrescu raportează spre seară respingerea inamicului din zona Sauca, continuând înaintarea către Atachi şi Codreni pentru distrugerea bandelor bolşevice. În lupte grele, au fost reocupate localităţile Călăraşi, Atachi şi Volcineţ. La 10 ianuarie, în urma rezistenţei inamice îndârjite din satele Ugri şi Arioneşti, sunt necesare aducerea de întăriri pentru respingerea inamicului. Către ora 13.00, românii dobrogeni din divizia a 9-a au pus stăpânire pe înălţimile imediat sud de malul Nistrului, nimicind inamicul care a lăsat pe teren morţi şi răniţi, un tun şi alte materiale militare. Detaşamentul maiorului Butunoiu atacă de la sud de-a lungul râului. Bolşevicii scăpaţi încercând să fugă peste Nistru au fost în mare parte ucişi în bărci, iar alţii înecaţi, conform raportărilor colonelului Petrescu. Li se pune în vedere responsabililor ucraineni din armata lui Petliura ca răzvrătiţii să fie împrăştiaţi şi să li se ia tunurile, altfel comandamentul român ameninţă cu trageri de artilerie contra oraşului Moghilev, inclusiv cu proiectile asfixiante. Răspunsul ucrainenilor a fost că atacul bolşevic s-a produs fără ştirea armatei lui Petliura.

La 11 ianuarie colonelul Ion Petrescu informa: „corpul mult regretatului comandant Poetaş l-am dezgropat, depus în sicriu şi l-am evacuat spre Sauca”. Înmormântarea va avea loc în data de 14 ianuarie 1919, la Soroca.

Statuia generalului Stan Poetaş la Soroca

(fotografii din colecţia Cătălin Teodoreanu)

Dar bolşevicii nu au renunţat după înfrângerea de la Atachi, ci doar au schimbat direcţia de atac. La 10/23 ianuarie, bolşevicii au atacat puternic spre Hotin, provocând retragerea trupelor române copleşite numeric. O parte a populaţiei satelor din jurul Hotinului s-a răsculat, fiind în legătură cu bolşevicii ucraineni. La fel ca şi la Atachi, atrocităţile la care s-au dedat bolşevicii au fost de nedescris. Soldaţii români capturaţi sunt torturaţi până la moarte, cu ochii scoşi şi limbile smulse, sunt atârnaţi în ştreang de-a lungul şoselelor. Şeful siguranţei române din Hotin este torturat şi aruncat în puţul fortăreţei.

Valoarea forţelor bolşevice era de circa 4-5000 de oameni, 2-300 de călăreţi şi 8-10 tunuri, deci vorbim de efective importante, care îşi pregătesc terenul din timp organizându-şi terenul din timp şi acţionând coordonat, atât între unităţile proprii cât şi în legătură cu agitatorii acoperiţi din teritoriu, nu doar bande dezorganizate fără căpătâi.

Împotriva lor, comandamentul corpului 5 armată organizează un detaşament sub comanda generalului Davidoglu, iar căpitanul Mironescu atacă inamicul la Nedebanţi. la 17 ianuarie, comandantul diviziei 1 cavalerie, generalul Mihail Schina hotărăşte declanşarea atacului decisiv pentru 19 ianuarie (1 februarie st. n.) asupra Hotinului, pe la sud şi vest de oraş, în timp ce o trupă va manevra prin Aristovka, Prigoradok şi Atachi spre acest oraş. Detaşamentele menţionate, maior Lascăr, căpitan Chiţulescu, colonel Petrescu şi maior Bălănescu aveau sarcina pe lângă respingerea bolşevicilor şi restabilirea ordinii, şi cea de poliţie militară, de percheziţie şi strângere a armelor şi muniţiilor, precum şi investigaţii pentru descoperirea liderilor bolşevici veniţi de dincolo de Nistru. Avansul trupelor române se făcea prin luptă, inclusiv dueluri de artilerie. La 21 ianuarie s-a executat foc de artilerie contra concentrărilor de bolşevici ce se pregăteau să treacă Nistrul în sprijinul capului de pod prin punctul Filimonov - Joi, după ce în prealabil a tras circa 200 de lovituri, împrăştiind taberele bolşevice din satele Ladova şi Lasavcea. Până la începutul lui februarie, ordinea este restabilită şi inamicul izgonit dincolo de Nistru.

Represalii

Chestiunea represaliilor este una delicată pentru orice armată din lumea asta. Tratamentul prizonierilor şi populaţiei civile din zona de război au făcut obiectul multor tratate internaţionale, dintre care cea mai cunoscută şi mai des invocată este Convenţia de la Geneva încheiată în 1949, care era de fapt o îmbunătăţire a altor convenţii încheiate pe rând în 1864, 1906 şi 1929. Un lucru uitat cu desăvârşire de majoritatea celor care o invocă fără să o cunoască este faptul că aceasta se referă la protecţia prizonierilor, a răniţilor şi a populaţiei civile din zona de război. Această convenţie nu se referă decât la trupe combatante în uniformă sau care poartă un semn distinctiv vizibil care să le distingă ca şi combatanţi în una dintre tabere. Nu face nicio referire la trupele îmbrăcate în uniforma inamicului sau civile care luptă fără vreun semn distinctiv vizibil care să-i definească clar ca şi combatanţi într-una dintre tabere.

De aceea americanii după ofensiva din Ardeni i-au executat pe toţi prizonierii germani ce purtau uniforma americană, un lucru nu prea amintit în istoriografia americană. Napoleon Bonaparte a luat patru mii de prizonieri în campania din Egipt, nu avea cum să-i hrănească, aşa că a ordonat împuşcarea lor. Francezii şi astăzi îl consideră cel mai mare general al lor.

Şi istoriografia noastră militară are lacune, mai ales din timpul comunismului, când istoria noastră ne spunea că noi am fost buni şi blânzi cu inamicii, chiar dacă ei s-au dedat la atrocităţi fără număr contra noastră. Adevărul este că lucrurile nu au stat chiar aşa. Dacă am fi fost aşa de buni şi blânzi cu prizonierii care s-au dedat la atrocităţi contra civililor şi i-am fi eliberat pe cuvânt de onoare, a doua zi ne-am fi trezit cu ei din nou asupra noastră, practicând aceleaşi crime şi atrocităţi, iar rezultatul final ar fi fost anihilarea noastră ca şi neam. Întorsul obrazului nu prea se aplică în istoria lumii. Un exemplu sugestiv este chiar Ştefan cel Mare (şi Sfânt), după cea mai cunoscută biruinţă a sa contra tătarilor, cea de Lipnic (Lipinţi), în anul 1469, chiar pe locul luptelor din acest articol. Incursiunea Hoardei de Aur a fost respinsă după o luptă grea, în cursul căreia au căzut prizonieri fiul şi fratele hanului. Trebuie menţionat că tătarii duceau un război de distrugere totală, în fiecare sat ei omorând cu sânge rece întreaga populaţie bărbătească şi bătrânii, pe femei şi copii luându-i în robie. După această înfrângere a sa, hanul trimite o sută de soli pentru a-i cere lui Ştefan să-i elibereze fiul şi fratele, precum şi pe restul prizonierilor. Ce ar fi trebuit să facă Ştefan, să dea curs cererii, să le dea drumul tuturor pentru ca anul următor să lupte din nou împotriva lor? El a ales altă soluţie, l-a sfâşiat între patru cai pe fiul hanului chiar în faţa celor o sută de soli, apoi le-a tăiat tuturor celor o sută nasurile, le-a pus într-un sac pe care l-a înmânat unuia dintre ei. Pe restul de nouăzeci şi nouă i-a tras în ţeapă, după care l-a eliberat pe solul rămas, spunându-i că-l va elibera pe fratele hanului, deoarece poate va deveni şi el han, şi să ştie ce va păţi dacă va mai încerca vreun atac contra Moldovei. În timp ce solul fugea călare spre est, cu faţa şiroind de sânge şi în mână cu sacul cu nasuri, Ştefan a strigat către el: „Să-i spui hanului că toţi nenorociţii ăştia traşi în ţeapă sunt cu faţa către răsărit!”, aluzie la locul spre care se închină mahomedanii. Rezultatul a fost că ani buni tătarii nu au mai călcat Moldova.

Ce ar fi trebuit să facă românii după atrocităţile descrise ceva mai devreme (vezi foto de mai jos)? Să-i elibereze pe toţi bolşevicii capturaţi? Experienţa românilor ce au luptat contra bolşevicilor este clară, la fel cum spuneau voluntarii români ce luptau la acea oră în Siberia (vezi Luptătorii români din Siberia), orice înţelegere făcută cu bolşevicii era urmată de un atac al acestora, pe motiv că ei nu fac înţelegeri cu burjuii, la fel cum Stalin a preluat această sintagmă spunând că „tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care sunt scrise”.

De aceea, ordinele de la comandamentele române în timpul atacurilor de la Atachi şi Hotin au fost clare: „veţi lua măsuri severe contra populaţiunii care au făcut cauză comună cu ei (bolşevicii), veţi restabili ordine deplină cu orice preţ”. Dar aceasta nu s-a aplicat contra populaţiei civile, ci doar asupra acelor civili capturaţi care luptau alături de bolşevici. Referitor la acest lucru, un alt ordin spune aşa: „bandele cu care luptăm nefiind considerate ca trupe regulate nu se bucură de legile care se aplică în război trupelor regulate, ci vor fi fără milă complet şi radical exterminate. Contra populaţiei care a făcut cauză comună cu bandele, atacând cu focuri trupele noastre, se va proceda cu ultimă energie şi extremă severitate”.

Imaginile de mai sus sunt ale cadavrelor soldaţilor români din regimentul 3 roşiori

(sub comanda generalului Stan Poetaş) torturate şi multilate de către bolşevicii ruşi

sursa: Memorie şi onoare, Românii în primul război mondial, 2008

Contra unui inamic ce nu respecta legile războiului, care tortura până la moarte prizonierii, scoţându-le ochii, smulgându-le limbile, agăţându-i în căngi de copacii de la marginea drumurilor sau spânzurându-i de aceştia, ce mesaj le puteai transmite? Armata română le-a transmis un mesaj dur, ca şi un avertisment.

Raportul colonelului Ion Popescu, care l-a înlocuit la comandă pe generalul Stan Poetaş ucis de banda lui Bărbuţa care nu avea semne distinctive ca şi combatanţi: „am respins bandele bolşevice care în parte nimicite au luat fuga lăsând pe teren morţi, răniţi, prizonieri (executaţi)”. Detaşamentul general Davidoglu din regiunea Creştineşti au reocupat şi dezarmat satele Medibăuţi, Stănceni, Dobzoc, cauzând mari pierderi bandelor de bolşevici (300 morţi, 100 executaţi). Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Până la urmă, nu am fost mieluşei duşi la tăiere, aşa cum apare în istoriografia noastră. Şi nici nu aveam motive să fim.

Luptele pe frontiera de est au continuat şi nu s-au oprit total până la al doilea război mondial (vezi Lupte antibolşevice după Unire). Generalului Stan Poetaş i-a fost ridicată o statuie la Atachi, dar care nu a fost distrusă în 1940, după cum spun zvonurile, de această statuie erau înlănţuiţi patrioţii români înainte de a fi deportaţi în Siberia. A fost distrusă abia după 1944, când Basarabia a revenit în robia rusească.

Este trist că astăzi nimeni nu-şi mai aminteşte de acest erou român căzut în luptă contra bolşevicilor, unul dintre sutele de mii. E trist că nu poţi găsi pe internet o biografie a lui (ce fac istoricii noştri nu pot să ştiu), e trist că nu poţi găsi pe internet nici măcar o fotografie a monumentului său. Sunt multe lucruri triste, acesta este doar unul dintre ele. Dumnezeu să-l odihnească, la fel ca şi pe toţi românii căzuţi pentru apărarea patriei!

Bibliografie:

Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829 – 1919), Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008

Anatol Leşcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei, Editura militară, 2009

Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989

Nicolea Ciobanu şi colectiv, Enciclopedia primului război mondial, editura Teora, 2000
Cristea Marius şi Smaranda Cutean, Memorie şi onoare. Românii în primul război mondial, editura Altip, 2008

Glenn Torey, Armata revoluţionară rusă şi România în 1917, Editura militară, 2005

Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru - Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991

Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, Editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000

Omagiu armatei române

2011-10-25T00:16:00.001+03:00

Astăzi este ziua armatei române, o zi care ar trebui să însemne pentru noi mult mai mult decât înseamnă cu adevărat. Motivul este simplu şi evident, şi aşa ar trebui să fie, dacă am privi doar puţin în istoria noastră, ca să vedem ce a reprezentat armata română în prezervarea şi existenţa noastră ca şi stat.

Înconjuraţi doar de duşmani, cărora le-am stat permanent ca sarea în ochi, insulă latină înconjurată de slavi şi fino-ugrici, de popoare venite din pustiurile Asiei pentru a se stabili aici, am fost permanent pentru ei o piedică în calea expansiunii lor. Toată istoria noastră a fost o luptă permanentă pentru existenţă şi păstrarea neamului, după atâtea lovituri, „este un miracol că mai avem un steag căruia să ne închinăm” spunea marele Nicolae Iorga. Prinşi între năvălitori, cuceritori şi imperii, călcaţi din toate părţile, am supravieţuit ca neam şi popor acolo unde alţii au dispărut.

Doi piloni de granit au fost cei care ne-au menţinut peste veacuri, credinţa şi sabia. Credinţa în Dumnezeu, biserica, credinţa în neam, în limbă şi tradiţii, credinţa în dreptatea lui Dumnezeu care nu se putea până la urmă să nu-şi întoarcă faţa către români. Şi sabia, puterea armată, forţa brută cu care stăteam în faţa forţei, tăria cu care ne ridicam de fiecare dată pentru a lovi din nou în duşman, făcându-l să muşte ţărâna sfântă a patriei, şi să ne respecte. Iar când venea din nou, să-l lovim din nou. Două milenii de existenţă, câte popoare se pot lăuda cu asta? Nu prea multe. O enigmă şi un miracol, poporul român, spunea istoricul Gheorghe Brătianu, şi asta am şi fost.

„Chiar şi în secolul XIX, mulţi doreau ca românii să dispară. Numai că românii au refuzat să dispară” spunea istoricul american Larry Watts. Aş adăuga, nu numai în secolul XIX, ci şi în secolele precedente, de la primele năvăliri barbare, s-a dorit dispariţia românilor. În alte părţi, în Peninsula Balcanică, în Câmpia Panonică, la est de Nistru, românii au cam dispărut sau sunt în număr extrem de redus. Aceeaşi soartă ne era destinată şi în arealul cuprins între Tisa, Dunăre şi Nistru, dar aici, în centrul românismului, ne-am încăpăţânat să supravieţuim. Bazându-ne pe cei doi piloni de care vorbeam, credinţa în Dumnezeu şi puterea armelor.

Nu este întâmplător că noi, românii, nu avem o dată oficială a creştinării noastre, cum au alte popoare, ca şi ruşii sau ungurii, data la care un anumit conducător al lor trece la creştinism. Explicaţia este simplă, poporul român s-a născut direct creştin, această religie pătrunzând în Dacia Romană adusă de soldaţi şi colonişti, astfel că la retragerea aureliană era deja un miez creştin care a crescut şi s-a dezvoltat făcând poporul român în devenire creştin încă din zorii existenţei sale. Nu este de mirare că biserica şi credinţa în Dumnezeu ne-a însoţit în fiecare etapă a istoriei noastre. Românul leagă fiecare etapă a vieţii şi activităţii sale de religie şi credinţă, ridică biserici, locaşuri de închinăciune şi troiţe la răspântii. Folclorul este plin de personaje creştine ca şi Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică, chiar şi simbolurile cioplite în porţile de lemn cuprind simboluri creştine timpurii, vechi de sute de ani. Pietrele de mormânt din primele secole au simboluri creştine, mai este şi „Ego Zenovie votum posvi”, una din primele danii creştine.

Dar spiritualitatea şi credinţa nu înseamnă nimic în materie de continuitate, în sensul că nu ar fi avut cum să supravieţuiască în lipsa unui braţ înarmat care să le apere în acele vremuri tulburi. Românii nu ar fi supravieţuit numai cu credinţa, la fel, braţul înarmat nu ar fi fost motivat dacă nu ar fi avut ce să apere, respectiv credinţa şi neamul. Una fără alta nu ar fi avut cum să existe. Chiar şi astăzi, după douăzeci de secole, vedem că aceleaşi simboluri sunt în topul încrederii la români: biserica şi armata. Să se mai îndoiască cineva de înţelepciunea poporului.

Avem o istorie militară atât de bogată încât multe alte popoare ne-ar invidia dacă ar cunoaşte-o. Dar cum să o cunoască alţii, dacă nici noi nu o cunoaştem, şi chiar dintre noi, românii, sunt destui care o denigrează, o blamează şi o aruncă în desuetitudine afirmând fel de fel de inepţii, doar pentru a fi la modă sau pentru a se potrivi unui trend? Câţi uită, dacă nu toţi, că românii de cele mai multe ori s-a măsurat de la egal la egal cu cele mai mari puteri militare ale timpului, şi nu de puţine ori au ieşit victorioşi?

Pentru asta, cred că sunt necesare câteva cuvinte despre braţul înarmat al ţării, armata, începând de pe vremea când aceasta se numea simplu oaste.

Oastea română

Primele confruntări militare înregistrate de istorici pe teritoriul nostru ne duc departe în timp, în secolul V î. Cr., în timpul lui Darius, atunci când regiunea era populată de strămoşii noştri daci. În toate înscrisurile istorice, chiar şi la istoricii contemporani, dacii sau geţii erau văzuţi ca şi un popor războinic care lupta cu dispreţ faţă de moarte. Au luptat şi împotriva lui Alexandru Macedon, cel mai mare cuceritor al antichităţii. În timpul lui Burebista, au creat prin forţa armelor un imperiu imens ce se întindea din Balcani în Carpaţii Păduroşi şi de la Bug în Germania de astăzi. Mai târziu, dacii vor duce războaie cumplite împotriva celei mai mari puteri militare a lumii antice, Imperiul Roman. Douăzeci de ani i-au trebuit celei mai mari puteri militare a lumii pentru a-i învinge, dar nu definitiv. Decebal se sinucide în 106, Dacia devine în parte provincie romană, dar romanii nu au avut linişte. Prima răscoală a avut loc în 117, la moartea lui Traian. Au mai urmat şi altele, cea mai mare fiind cea din anii 166-168, ajutată şi de năvălirile dacilor liberi. Până la urmă, romanii se retrag lăsând germenii creării poporului român.

Izvoarele vremurilor următoare sunt sărace, dar putem trage unele concluzii, românii au existat şi contat şi în acele vremuri ca şi forţă militară. În Cântecul Nibelungilor, printre invitaţii la nunta lui Attila, regele hunilor (mijlocul secolului V), cu Krimhilda, s-a aflat şi Ramunk (Radu sau Roman) de Valahia, care nu putea fi menţionat dacă nu ar fi fost un lider militar important. La fel sunt alte documente bizantine, ca şi ambasadele lui Priscus, care atestă existenţa românilor în acele zone. Invazia maghiarilor spre vest este oprită cu greu, după ce aceştia pustiiseră deja mare parte din Europa, la Lechfeld în anul 955. Dar în calea lor spre est a stat Gelu şi mulţi alţii, ungurii impunându-şi dominaţia asupra Transilvaniei abia după câteva sute de ani, dar şi atunci având de luptat contra voievozilor români cum a fost cazul lui Litovoi. Între timp, Asăneştii constituiau un imperiu vlaho-bulgar care învingea Bizanţul şi zdrobea la 1205 prin Ioniţă Asan armatele cruciaţilor care ocupaseră Constantinopolele, inclusiv primul împărat cruciat al Constantinopolelui, Balduin de Flandra, găsindu-şi sfârşitul în închisoarea de la Târnovo. Alte fapte de arme, atacurile maghiare asupra Munteniei şi Moldovei, zdrobite la Posada sau Ghindăoani, luptele cu tătarii, cu turcii, cu polonezii.

Nu vreau să fac neapărat o retrospectivă istorică, spaţiul nu-mi permite, dar vreau să aduc în atenţie rolul preponderent care l-a avut oastea românească în tot ceea ce a însemnat istoria noastră. Bătăliile câştigate sub Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu şi sub alţi domnitori mai puţin mediatizaţi, din păcate, nu ar fi fost posibile fără existenţa unei armate puternice în stare să se opună cu succes oricărei armate de top în acea vreme. Iar când avea şi conducători pricepuţi, buni tacticieni, capabili să se folosească de avantajele terenului, cum au fost cei menţionaţi şi alţii uitaţi, românii au fost imbatabili.

Încă din secolul XV, perioada cruciadelor târzii, puterile occidentale căzuseră de acord că nu era posibilă organizarea unei cruciade antiotomane fără participarea măcar a uneia dintre cele trei ţări române.

Dar care era secretul unei astfel de eficienţe recunoscute? Nu era prea greu. Armatele occidentale erau formate din nobilii cavaleri, îmbrăcaţi în armuri, ce călăreau cai grei, şi aceştia protejaţi cu zale de metal. Fiecare nobil întreţinea o mică armată de soldaţi şi slujitori, aceştia trebuind să se preocupe de armura şi armamentul lor. La chemarea regelui, aceşti nobili îşi strângeau vasalii şi plecau la război. Dar întreţinerea lor costa mult, astfel încât numărul combatanţilor pe care îi putea aduce fiecare vasal sau nobil era limitat. Este adevărat, aceştia se ocupau în primul rând cu lupta, se antrenau permanent, erau buni luptători, dar numai individual, unul contra unul. Şi mai erau îngreunaţi de zeci de kilograme de armură. Deci, regii occidentali puteau strânge un număr limitat de luptători, dar profesionişti în arta duelului. Dacă poate exista vreo îndoială asupra acestui aspect, vă spun că istoricii au căzut de acord că la marea bătălie de la Azincourt din 1415 din timpul războiului de o sută de ani între Anglia şi Franţa nu au participat mai mult de 12000 (douăsprezece mii) de combatanţi. Comparaţi cu invazia otomană de 120 000 (o sută douăzeci de mii) împotriva uneia din ţările române. Domnitorii români aveau o oaste permanentă, curtenii, în schimb, ridicau la nevoie ce se numea oastea cea mare, care era formată din ţăranii agricultori, marea majoritate a populaţiei, dar care primeau periodic o pregătire militară. Erau echipaţi uşor, dar aveau deprinderi militare de luptă, şi erau arcaşi pricepuţi. La Crecy, în 1346, tot în acelaşi război de o sută de ani între Anglia şi Franţa, s-a văzut ce dezastru puteau face arcaşii cavalerilor înzăuaţi.

Fiecare din ţările române ridica la nevoie 30000 de luptători, mai mult decât toate landurile germane luate la un loc. Şi aceşti luptători erau deosebit de eficienţi, cunoscători ai modului de luptă al otomanilor, mod de luptă pe care occidentalii nu l-au învăţat în tot decursul evului mediu, după cum s-a văzut la Nicopole (1396). Numărul maxim de luptători pe care l-a ridicat vreo ţară românească a fost Muntenia lui Mihai Viteazu, care avea o oaste de 50000 de luptători, dar din care 10000 erau mercenari (lefegii) inclusiv străini.

Dar apariţia armelor de foc, în speţă a archebuzelor, a făcut ca eficienţa oastei celei mari să decadă cu timpul. Nu mai era suficient să iei omul de la câmp, să-l instruieşti o lună şi să obţii un luptător eficient, îţi trebuia un antrenament permanent, soldaţi profesionişti şi archebuzele erau şi deosebit de scumpe. La fel s-a întâmplat şi cu următoarea generaţie de arme, şi de aici a decăzut statutul ţărilor române ca şi puteri ale timpului. Imperiile vecine şi-au impus suzeranitatea în secolul XVIII, oastea română nu mai putea fi întreţinută şi oastea cea mare nu avea cum să fie eficientă în faţa noilor arme de foc.

Dar progresul tehnologic a făcut ca aceste arme de foc să devină tot mai ieftine şi mai accesibile, dar şi mai uşor de manevrat, odată cu progresul ştiinţei în prelucrarea metalelor, inclusiv în producerea în serie a puştilor şi pistoalelor. Astfel s-a ajuns la vremurile moderne, în secolul XIX.

Armata română modernă

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi cele de la 1848 au însemnat pietre de hotar în renaşterea capacităţilor combative ale armatei române. Şi până atunci românii au continuat să fie buni luptători, dar în cadrul altor armate, aşa cum au fost grănicerii români în armata austriacă, cei de la Năsăud reuşind să-l oprească pe marele Napoleoan Bonaparte (vezi Românii care l-au oprit pe Napoleon) sau pandurii în războaiele ruso-turce.

Alexandru Ioan Cuza, după unirea principatelor (1859), poate fi considerat ca şi artizanul creării armatei române moderne. El a creat instituţiile de bază şi a implementat reformele necesare formării unei armate care a avut ocazia să-şi afirme puterea şi combativitatea în războiul de independenţă din anii 1877-1878.

În iulie 1877 ruşii pierd două bătălii la Plevna, situaţia lor pe frontul de la sud de Dunăre devenind precară. Este momentul în care marele duce Nicolae cere ajutor domnitorului Carol I. Românii trec Dunărea şi asediază Plevna alături de ruşi, ocupând sectorul de nord şi nord-est. Carol este numit comandantul trupelor româno-ruse de la Plevna, pentru a nu-l pune pe domnitorul român în situaţia de a primi ordine de la vreun general rus. Sub aceste auspicii începe a treia bătălie a Plevnei. În ziua de 30 august 1877, după trei asalturi, românii reuşesc să cucerească reduta Griviţa 1, primul mare succes din asediul Plevnei. În sectorul sudic, ruşii lui Skobelev (unul dintre cei mai destoinici generali ruşi) reuşesc să cucerească două redute, dar le pierd a doua zi, pe când românii îşi menţin poziţiile în ciuda contraatacurilor repetate ale otomanilor. Războiul continuă cu alte fapte de arme admirabile româneşti la Vidin, Rahova, Smârdan impunând armata română ca un factor de putere de care va trebui să se ţină seama în viitor.

Simptomatic mi se pare recunoaşterea bravurii româneşti chiar de către adversari, generalul turc Osman Paşa întinzându-i sabia generalului român Mihai Cristodulo Cerchez în semn de capitulare: „Capitulez cu armata mea, predându-mă în mâinile junei şi bravei armate române”. Dar Cerchez nu îi ia sabia, spunând că numai domnitorul României şi marele duce Nicolae pot decide în privinţa soartei armatei otomane prizoniere. A sosit şi generalul rus Ganeţki care i-a luat sabia lui Osman Paşa.

Voi menţiona doar câteva dintre numeroasele aprecieri din presa străină şi din partea analiştilor militari străini la adresa trupelor române: „Românii au contribuit foarte mult la strălucita luptă care a dus la căderea Plevnei. S-ar putea zice că, la un moment critic, ei au scăpat situaţia celei zile” (Memorial Diplomatique). „Românii s-au purtat cu vitejie, ei au luat parte la împresurarea Plevnei şi la înfrângerea definitivă a lui Osman Paşa, care a hotărât rezultatul campaniei, ei şi-au dovedit în rezbel, ca şi în pace, dreptul de a exista ca o naţiune independentă” (Le Bien Public – Belgia).” „Nu se poate tăgădui de nici un istoric militar imparţial că, fără ajutorul forţelor româneşti, întreaga armată rusă care lupta la nordul Balcanilor ar fi fost inevitabil bătută la Dunăre” (generalul turc Valentine Baker Paşa, participant la războiul din 1877-1878). ”Armata română s-a achitat pe deplin de misiunea ei, făcând faţă într-un chip strălucit competiţiei dificile cu puternica armată rusă” (Preusische Jahrbucher).

Într-un studiu consacrat principalelor bătălii dintre creştini şi musulmani, referitor la bătălia de la Plevna, scriitorul şi analistul militar Ralph Peters spunea că ocuparea Griviţei a impus România ca putere militară, dar conducerea ineptă a ruşilor şi lipsa de coordonare a acestora a anulat multe din câştigurile românilor. Iar drept mulţumire, ruşii le-au luat Basarabia.

Dar acesta este un alt subiect. Totuşi, România începe să conteze pe plan internaţional în timpurile moderne în primul rând datorită capacităţii militare dovedite din plin pe câmpurile de luptă din Bulgaria. „O armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în luptă, dar niciodată dezarmată” răspundea Carol ameninţării ruşilor cu dezarmarea armatei dacă nu acceptă pacea de la Berlin prin care ruşii ne luau cele două judeţe din sudul Basarabiei, spunându-ne că trebuie să ne mulţumim cu recuperarea Dobrogei (dar nu de la ei, ruşii nefiind stăpâni pe Dobrogea niciodată, deşi ar fi dorit-o).

Noul rol important conferit României în regiune, în primul rând datorită performaţelor militare dovedite, s-a demonstrat în campania din 1913 contra Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic, când România a pacificat regiunea, nu prin diplomaţie, ci prin forţa militară pe care a fost suficient să o afişeze trecând din nou Dunărea (vezi Noi şi bulgarii).

Primul război mondial a însemnat cel mai crunt examen de sânge şi foc pentru armata română, suprema încercare pentru orice forţă militară.

România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condiţiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand îşi calcă peste legăturile sale de neam şi de familie şi decide să fie credincios cerinţelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franţa, sora sa latină de care o lega atâtea aspiraţii. Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.

România intră în război pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată” ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.

României i s-a promis că la începerea operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureşului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă şi mai uşor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forţe (mai mult, ameninţând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a lua ofensiva. Am fost minţiţi şi păcăliţi pentru a servi ca şi trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război şi am înaintat în Transilvania. Cu această mişcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail şi a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane renunţă la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.

În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra Basarabiei româneşti, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.

Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparaţie, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.

Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai noştri. (citat din Primele lupte cu bolşevicii)

Au urmat luptele din 1917:

La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanşează ofensiva la Mărăşti, la 11 iulie, obţinând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăştilor, Momâia şi alte poziţii şi ofensiva progresează în fiecare zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage în debandadă, Armata a 2-a română nu pateu avansa prea mult deoarece ruşii nu mai vor să înainteze ca să ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusă (stânga) şi Armata a 9-a (dreapta), care spun că au ordin de la revoluţie să nu meargă mai departe. Mai mult, corpul 8 rus şi-a părăsit poziţia ce o ocupa pe Măgura Caşinului fără luptă şi fără să fie atacaţi de inamic. A fost nevoie ca armata română să-şi extindă flancul pentru a reocupa poziţia. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărăşeşti. Totuşi, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un front de 40 km, au fost luaţi peste 4000 de prizonieri şi capturate numeroase tunuri, arme, muniţii şi materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă ruşii ne-ar fi sprijinit flancurile în înaintarea noastră, am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea în debandadă.

Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forţă redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul şi să ocupe ce a mai rămas din ţară. Peste două săptămâni la Iaşi, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operaţiunile militare chiar în prezenţa kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorţii chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiţiei îşi dăduse obştescul sfârşit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiţii. Germanii şi austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina şi pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau poziţiile noastre din sud, dacă ruşii cedau pe frontul lor din nord şi lăsau descoperită pe aici calea spre Iaşi?

S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărăşeştilor pentru a putea constitui o forţă care ar putea redresa consecinţele ruşinoasei retrageri de la Tarnopol şi din Bucovina, menţinând frontul în nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. În aceste condiţii s-au dat cumplitele lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, chiar în timpul retragerii ruseşti, iar trupele ruse rămase au fugit de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unităţi române deplasate în grabă, care după marşuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranşeele părăsite de ruşi fără nicio rezistenţă. Pe frontul Mărăşeştilor, patru divizii române epuizate au ţinut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeaşi situaţie. Ruşi părăsindu-şi poziţiile, înlocuiţi în ultima clipă de români, ţinând piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut şi un fapt mişcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unităţi ruseşti, formate din basarabeni, au rămas pe loc şi au luptat până la ultima suflare alături de fraţii lor români. La fel au făcut-o şi unităţile formate din voluntarii ardeleni şi bucovineni foşti prizonieri luaţi de ruşi din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrăţire prin sânge, jertfă şi luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an şi câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau în faţa României, şi următoarele lovituri vor veni nu de la duşmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliaţi.

Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre şi puternice s-au topit în faţa baionetei soldatului ţăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldaţii români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiţ la baionetă”. Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul şi dotările erau apropiate, s-a dovedit că putea sta în faţa celor mai buni soldaţi din lume, iar dacă este condus de ofiţeri şi generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decât aceştia. Atacat de forţe net superioare, în proporţie de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca şi până atunci de aliatul său, românul a învins. Şi a obţinut întreaga recunoaştere a aliaţilor şi admiraţia întregii lumi. Chiar şi astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărăşeştii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front. (tot din Primele lupte cu bolşevicii)

Nu a fost îndeajuns, am avut de luptat şi în anul 1919, contra bolşevicilor în Moldova (Primele lupte cu bolşevicii), apoi în Basarabia (Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia) şi mai târziu pe linia Nistrului şi dincolo de el, tot în 1919, când am ocupat Tiraspolul şi alte zone din Transnistria pentru a asigura stânga francezilor ce se retrăgeau de la Odessa, am intrat în nord în Pocuţia şi Ucraina, pentru a continua frontul polonez, (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa) şi ne-am bătut în Transilvania contra bolşevicilor unguri (Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa), pe Tisa şi dincolo de ea (Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), până la Budapesta (Ocuparea Budapestei (I)). Ne-am bătut şi mai târziu, pe linia Nistrului (Lupte antibolşevice după Unire).

Nu cred că este cineva care ar putea contesta rolul armatei române în realizarea României Mari, rolul soldatului român în impunerea realităţii României Mari. Una este ce spun cancelariile occidentale, alta este situaţia din teren. Degeaba Conferinţa de Pace de la Paris ar fi zis că Transilvania aparţine României, dacă România nu-şi putea impune prin forţă, la nevoie, stăpânirea asupra acestei provincii. Crede cineva că Franţa sau Marea Britanie ar risca viaţa unui singur soldat ca să facă dreptate României, dacă aceasta nu era capabilă să o facă singură? O rezoluţie a Parisului i-ar fi speriat pe unguri sau pe ruşi în aşa grad încât aceştia să evacueze în goană Transilvania sau Basarabia? Să nu ne facem iluzii, România Mare a fost impusă prin forţa armelor, prin baioneta soldatului român şi prin dârzenia acestuia, prin jertfa şi sângele său, nu prin rezoluţii de la Paris. Am putea echivala astăzi rezoluţiile de la Paris cu rezoluţiile ONU din prezent. Câte state împotriva cărora au fost date rezoluţii ONU s-au grăbit să le accepte şi să le pună în practică? A fugit Saddam Hussein din Kuweit în 1991 de spaima rezoluţiilor ONU? Sau a făcut-o sub presiunea armată a coaliţiei? Şi exemplele pot continua cu sutele. În concluzie, nu politicienii, nu diplomaţii, au fost aceia care au realizat România Mare, ci meritul realizării ei stă în puterea celor care au impus-o: soldaţii armatei române! Şi au impus-o cu arma, nu cu vorba!

O altă probă de foc a fost al doilea război mondial, când din nou a trebuit să ne bazăm pe forţa armatei pentru a ne păstra existenţa ameninţată. Anul 1940 a fost momentul în care toată lumea a înţeles că diplomaţii şi politicienii au eşuat. România Mare, clădită pe sângele şi jertfa înaintaşilor, încetase să mai existe. Armele vor vorbi, din nou.

Am pornit la război nu pentru spaţiu vital, nu pentru cuceriri, ci pentru a ne recupera teritoriile pierdute prin ultimatumuri şi dictate. Armata s-a bătut cu mult curaj, în Basarabia, Bucovina, Transnistria, Odessa, Crimeea, Caucaz, Cotul Donului, Stepa Kalmukă, Stalingrad, în multe bătălii împotriva unor forţe superioare şi sorţi potrivnici. Am fost principala forţă militară a Axei pe frontul de est după germani. Pe frontul de vest, de asemenea, ne-am bătut pentru Transilvania, în Ungaria şi Cehoslovacia, a patra forţă militară a aliaţilor, după URSS, SUA, Marea Britanie şi înaintea Franţei. Ceea ce am obţinut şi ceea ce nu am obţinut nu i se poate imputa sub nicio formă armatei, ea şi-a făcut datoria, a urmat ordinele, cu ce dotări a avut. Nu ne puteam opri pe Nistru în 1941 (Ne puteam opri pe Nistru?) cum nu ne-am putut opri la graniţa maghiară în 1944. Armata a plătit cu mult sânge, pierderile româneşti fiind mari, dar armata s-a bătut cu curaj, dovadă fiind numeroasele aprecieri ale aliaţilor şi chiar ale adversarilor.

Armata astăzi

Armata continuă să constituie un pilon de bază al ţării, prin faptul că până şi astăzi se află în topul încrederii populaţiei. Nu se poate contesta rolul acesteia în revoluţia din decembrie 1989, fără fraternizarea armatei cu populaţia lucrurile ar fi stat mai rău, totuşi au existat incidente.

Modul de a duce războiul s-a schimbat, acum am trecut la armata profesionistă, s-a schimbat şi genul conflictelor în care armata României s-a implicat. Misiunile de menţinere a păcii şi intervenţiile internaţionale au devenit preponderente, dar nu trebuie să uităm de rolul primordial al armatei, cel de apărare a ţării. Sunt multe recunoaşteri internaţionale ale profesionalismului armatei române, chiar dacă am lua ultimele declaraţii ale ambasadorului celei mai mari puteri militare a lumii, SUA, care spunea că „piloţii români sunt printre cei mai buni din regiune” şi „trupele terestre române sunt printre cele mai bune din lume”, ar fi suficient. Dar pentru a preîntâmpina valul denigratorilor despre care vorbeam la începutul articolului, voi mai menţiona câteva, foarte puţine faţă de numărul lor. Washington Post, înainte de intrarea noastră în NATO, spunea într-un articol că România are lungi tradiţii militare, iar corespondentul său militar, după o demonstraţie a vânătorilor de munte în Munţii Braşovului, exclama: „nu ştiu dacă România va fi invitată să adere la NATO la Summitul de la Praga, dar ştiu un singur lucru: în următorul conflict, aş prefera ca băieţii ăştia să fie de partea mea, nu împotriva mea!”. Comandantul britanic al SFOR, în anii 90, spunea că este impresionat de profesionalismul românilor şi că ar fi onorat dacă aceştia ar servi în Bosnia sub comanda britanică. Mai multe despre aceste aspecte şi despre românii în Afganistan, în articolul Ce căutăm în Afghanistan?

Dar băieţii noştri nu-şi pot face datoria pe deplin decât dacă au armament adecvat, modern şi corespunzător. Nu le putem cere performanţă maximă fără să le oferim ce este mai bun în materie de tehnică şi pregătire, daţi-le uneltele cu care să-şi facă treaba, deoarece pentru noi o fac! O cheltuială în apărare nu este o cheltuială, este o asigurare, asta nu învăţăm în generaţii, deşi istoria ne-a plesnit de atâtea ori, atrăgându-ne atenţia. Daţi-le băieţilor avioanele de care au nevoie, armele de care au nevoie, ultimul loc de unde trebuiesc tăiate cheltuielile este din apărare. Dacă nu dotăm armata cu ce trebuie, ne vom trezi la fel ca şi în 1916 sau 1940, cu regrete că nu am făcut-o şi cu mult, mult sânge românesc pe mâini. Politicieni, treziţi-vă, până nu e prea târziu!

Azi e ziua armatei, a bărbaţilor şi femeilor ce poartă uniforma românească, a celor care îşi fac datoria cu ce au, cu ce ţara le-a dat, şi nu se plâng niciodată. Ei nu se plâng, nu protestează, nu fac greve, din când în când cad la datorie, prilej numai bun pentru politicieni de a-şi mai căra câteva înjurături unii altora. Şi nimic nu se schimbă, bani tot nu se găsesc, dar în schimb se găsesc suficienţi pentru pomeni electorale o dată la patru ani. Doar zece procente din totalul pomenilor electorale cred că ar fi fost suficiente pentru dotarea aviaţiei române nu cu patruzeci şi opt, ci cu o sută douăzeci de aparate de luptă, maximum cât ne permite Convenţia de la Viena. E nevoie doar de o mică voinţă politică.

Revenind la ceea ce ne-a ţinut pe noi aici două milenii, spun din nou că nu partidele, nu preşedinţii, nu primăriile au făcut-o. Ci doar credinţa în Dumnezeu şi braţul armat al ţării. Aşa că, de fiecare dată când treceţi pe lângă o biserică, închinaţi-vă; dar descoperiţi-vă şi închinaţi-vă şi de fiecare dată când treceţi în grabă şi pe lângă un cimitir al eroilor. Ei merită asta din partea noastră, măcar atât mai putem face pentru ei!

Dumnezeu să ocrotească România şi armata ei!

Apărarea lui Antonescu

2011-10-22T19:22:00.001+03:00

Mareşalul Ion Antonescu (1882 - 1946)

Un personaj cheie al istoriei noastre recente rămâne mareşalul Ion Antonescu. Din păcate, până în ziua de azi, încă nu a fost făcută o analiză pertinentă, obiectivă, asupra rolului acestuia, a personalităţii sale, a acţiunilor şi deciziilor sale, dar nu oricum, ci în lumina contextului geopolitic al perioadei extrem de tulburi în care acesta a ajuns la putere şi a condus ţara pe un anumit drum. Hulit de istoriografia oficială, comunistă, până în 1990, după această dată se identifică două curente majore: unul care continuă să-l învinovăţească exclusiv pentru toate relele abătute asupra României începând cu acea perioadă, altul care îl glorifică excesiv, făcându-l un erou neprihănit şi o victimă a unui complot al trădătorilor şi duşmanilor patriei.

Ca de obicei, adevărul este la mijloc, dar atâţia ani în care noi, românii, am văzut doar lucrurile în alb şi negru, ne împiedică chiar şi în ziua de astăzi să percepem nuanţele şi să judecăm faptele în context, ţinând cont de situaţia internă şi internaţională deosebit de complexă a vremii. Una este să fii lider al unei ţări, indiferent care, în timpuri de pace şi prosperitate, alta este să fii lider al aceleiaşi ţări în epoci complicate, de tensiune, când întreaga omenire se îndrepta implacabil spre un război total, care nu avea cum să ocolească România. Anul 1940 a fost sfârşitul iluziilor visătorilor rupţi de realitate şi a dovedit că România nu are cum să stea deoparte, chiar dacă ar vrea. A însemnat confirmarea maximei lui Lev Trotski (culmea ironiei, ucis chiar în acel an din ordinul lui Stalin): „S-ar putea să nu te intereseze războiul, dar tu îl interesezi pe el!” Indiferent cine ar fi condus România din 1940, ţara noastră ar fi simţit efectele războiului, nu avea cum să-l ocolească.

Cu cât situaţia internaţională este mai complexă, cu atât mai mult numărul gradelor de libertate ale deciziei sunt mai mici, deci ai mai puţine opţiuni la îndemână. În articolul precedent (Ne puteam opri pe Nistru?) am expus principalele cauze care l-au împiedicat pe Antonescu să oprească armata pe linia Nistrului, grupându-le în cauze operative, politice, militare şi strategice. Un reproş adus lui Antonescu este că nu a încheiat un tratat de alianţă cu Hitler referitor la campania din răsărit, în care să se prevadă clar obligaţiile părţilor. Întrebarea ce se pune, cu cine a încheiat Hitler un astfel de tratat? Cu italienii, cu finlandezii, cu croaţii, cu ungurii? În afară de adeziunea la Pactul Tripartit, nu exista nici un alt fel de tratat încheiat de Hitler cu aliaţii săi. De ce? Hitler era în 1941 suficient de puternic ca să nu se angajeze la nimic şi să obţină ce vrea. Chiar dacă Antonescu i-ar fi cerut-o, Hitler nu ar fi acceptat.

Pâlnia cu opţiuni

Această imagine plastică ne este oferită de Joseph S. Nye şi este foarte sugestivă pentru a înţelege complexul decizional care duce spre un drum sau altul al istoriei, care este dependentă şi se scrie conform drumului pe care o apucă la un moment dat. Cu cât evenimentele se precipită mai mult, se înrăutăţesc mai tare, gradele de libertate ale factorilor decizionali se reduc, iar probabilitatea războiului creşte, ajungând la un moment dat inevitabil.

Al doilea război mondial putea fi evitat mai uşor în 1938 decât în 1939, soarta României putea fi ocolită mai uşor în 1938 decât în 1940. Într-un interviu acordat unui ziar spaniol în 1931, regele Carol al II-lea menţionează: „Suntem vecini cu un urs care în zece ani ne va sugruma. Ceea ce putem face noi este să ne trăim viaţa până atunci” (citat aproximativ). Aceste cuvinte dovedesc nu numai faptul că regele Carol al II-lea era perfect conştient de pericolul rusesc încă din 1931, dar şi faptul că îl va ignora cu desăvârşire, cu cinism şi fatalitate, condamnând poporul român cu bună ştiinţă prin noncombat. O atitudine gen Ludovic al XV-lea, a cărui deviză era „După mine, potopul!”. Cât egoism cinic, din moment ce el îşi putea salva oricând propria persoană fugind în Occident, ceea ce a şi făcut-o, dar alungat. Ştiind toate acestea, restul însemnărilor din jurnalul său mi se par doar mostre de pură ipocrizie.

Ion Antonescu a preluat puterea la 6 septembrie 1940, când România cedase deja Basarabia şi Bucovina de Nord, nordul Ardealului şi ceda şi Cadrilaterul. Avea multe opţiuni? Partidele politice nu se înghesuiau la guvernare, aşa cum făcuseră de fiecare dată când în ţară era linişte şi bine. Tocmai de aceea, deoarece nu existau opţiuni, numărul gradelor de libertate era foarte redus. Dacă Antonescu ar fi preluat puterea în 1939, sau 1938, ar fi avut mai multe grade de libertate, mai multe posibilităţi, şi atunci deciziile sale ar fi putut fi judecate în alt context.

Ce a făcut Antonescu după preluarea puterii? A îndreptat ţara spre Germania, singura care putea garanta integritatea României. Avea mai multe opţiuni? Care ar fi fost acestea? URSS, care ne luase deja Basarabia şi Bucovina de Nord, ba chiar încercase să ia întreaga Bucovină? Doar existenţa Germaniei a împiedicat URSS să nu ocupe întreaga Românie, aşa cum făcuse deja cu Ţările Baltice, Lituania, Letonia şi Estonia. Aceeaşi soartă îi era pregătită şi României, URSS privind cu jind la petrolul şi cerealele României. Bolşevicii au încercat şi în 1918 să proclame România republică populară, şi doar armele românilor i-au împiedicat (vezi Primele lupte cu bolşevicii).

Pe cine altcineva se putea baza Antonescu? Franţa, care ne garantase frontierele, încetase să mai existe. Marea Britanie se apăra izolată şi părea că va fi cucerită în curând, doar teama lui Hitler de invazia pe mare şi credinţa în asigurările lui Goring că o va scoate din luptă cu aviaţia au evitat dezastrul Oricum, la acea vreme, Bătălia Angliei era în toi şi britanicii nu se simţeau prea bine. SUA stăteau deoparte, din nou în politica izolaţionistă, care spunea să-i lase pe europeni să se măcelărească între ei cât vor dori, atitudine din care doar atacul direct de la Pearl Harbour îi va scoate, un an şi jumătate mai târziu.

Antonescu a îndreptat ţara spre Germania pentru a se apăra de Rusia şi pentru că nu avea încotro. A cedat germanilor petrol şi grâne, dar a acceptat în schimb doar aur şi armament, conştient de nevoile de înzestrare ale armatei. Dacă după un an de zile de înarmare (şi era deja voinţă politică pentru asta) am intrat în război cu dotările pe care le aveam, închipuiţi-vă care era situaţia în 1940! Am fi putut să ne batem atunci pe linia Nistrului?

Dar dacă Antonescu venea la putere în 1938 şi ar fi demarat un program de înarmare? Avea atunci alte opţiuni? Dacă s-ar fi realizat cele trei mii de cazemate întărite pe linia Nistrului, cele preconizate încă din anii 20, din care au fost gata în 1940 doar o sută, am fi putut discuta altfel în 26 iunie 1940? Fără îndoială că da. Atunci ne puteam pune întrebarea dacă am fi putut rezista armat ultimatumului, atunci puteam pune altfel în discuţie soarta României şi cursul istoric.

Cu doi ani înainte, Antonescu ar fi avut alte grade de libertate, mai multe opţiuni şi posibilităţi, ţara ar fi putut fi mai pregătită şi cu mai mari şanse de izbândă. De ce nu s-au realizat toate acestea până în 1940? Întrebaţi-l pe Carol al II-lea şi pe politicienii care s-au perindat la guvernare în această perioadă.

Tocmai în această idee, Antonescu trebuie judecat prin prisma opţiunilor disponibile, şi nu doar prin faptul că el a fost soluţia de salvare căutată de Carol al II-lea după un deceniu de nepăsare şi indolenţă.

Până la urmă, toţi l-au blamat sau l-au aclamat pe Antonescu, dar nimeni nu s-a obosit să-i asculte şi lui punctul de vedere. Fiindcă există şi mai aşteaptă să fie cercetate documente în care Antonescu îşi expune şi justifică acţiunile (măcar o parte dintre ele), iar abia după cunoaşterea şi studierea acestor documente vom putea să emitem judecăţi imparţiale şi obiective.

Ca exemplu, public aici scrisoarea lui Antonescu către Constantin I.C. (Dinu) Brătianu din 29 octombrie 1942.

Constantin I. C. Brătianu (1866 - 1950)

Scrisoarea lui Antonescu către Dinu Brătianu

“Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri.

Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?! Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.

Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940. Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat, în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi.

Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.

Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.

Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.

Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara. Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.

Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem. Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.

Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America.

Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump. Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918. Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german?

Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara , deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia . Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea. A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală.

Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun. Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”. Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”.

Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump. Mareşalul Petain, (foto) într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”. Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii. V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui.

V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”

(Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221)

Referitor la episodul din Moldova anilor 1917-1918 la care făcea referire Antonescu, pentru o mai bună lămurire, vezi Primele lupte cu bolşevicii.

Mareşalul Ion Antonescu a fost executat la 1 iunie 1946, Constantin I.C. Brătianu a murit la închisoarea Sighet la 6 mai 1950, în vârstă de 84 de ani, iar Iuliu Maniu tot la Sighet, la 5 februarie 1953, cu o lună înainte de a muri Stalin.

Ideea pe care insist, de fiecare dată când judecăm prin prisma istoriei o personalitate sau alta, mai ales una definitorie şi importantă din istoria noastră naţională, trebuie să ne aplecăm la rece, fără părtinire, şi să ţinem cont şi de ceea ce are de zis aceasta. Mai ales în cazul mareşalului Ion Antonescu, faţă de care datele disponibile sunt încă incomplete, iar interpretarea lor provoacă încă patimi nejustificate în opinia publică, şi chiar în mediul internaţional, dacă este să ne luăm şi după declaraţiile unor oficiali ruşi pentru care al doilea război mondial a început doar la 22 iunie 1941.