Vânătorii de munte în Caucaz (II) Asaltul

„Să fi fost de început cu Divizia de Cremene a generalului Ion Dumitrache înseamnă mai mult decât orice hristov de vitejie, înseamnă mirul norocului odată cu harul eroic”

Mareşal Ion Antonescu, iunie 1943

Acest articol despre eroismul vânătorilor de munte români în al doilea război mondial este continuarea Vânătorii de munte în Caucaz (I) și se leaga de un alt articol numit Un crâmpei din epopeea vânătorilor de munte, precum și de documentarul Memoria Veteranilor. Episodul 1.

Lichidarea capului de pod Saiukova

Divizia 2 Munte a stat pe poziții de apărare pe Baksan, asigurând flancul german și respingând desele atacuri sovietice până la 19 octombrie 1942, facilitând astfel ofensiva germană în capul de pod de la Mozdok, între Terek și Groznâi. Din 23 septembrie divizia a intrat sub comanda directă a Armatei 1 Blindate von Kleist, iar acum, din 19 octombrie, se reia avansul românilor care va culmina cu marea bătălie de la Nalcik. Unele elemente ale diviziei erau angajate în acest proces de mai devreme, curățând inamicul dintre Gudelen și cota 1445, apoi localitatea Saiukova și importanta înălțime Kara-Kora, care domina regiunea diviziei și unde inamicul amplasase un observator.

O mică paranteză despre Saiukova şi capul de pod sovietic de aici, de la nord de râul Baksan. Iniţial, trupele germane au încercat să-l lichideze şi să cucerească intrândul sovietic, dar au eşuat în mai multe rânduri. Germanii au fost înlocuiţi de vânătorii de munte români, care au decis să-i arunce pe sovietici din capul de pod, ţinând cont de dificultăţile pe care le-ar întâmpina operaţiile militare ofensive viitoare cu existenţa unui astfel de ghimpe în coastă. Decizia a fost corectă, şi s-a trecut la executarea ei în ziua de 16 octombrie 1942.

De menţionat faptul că în tot cursul lunii septembrie, prin lupte grele, germanii au încercat să cureţe capul de pod sovietic, fără rezultat. Toate atacurile lor au fost respinse, poziţia fiind socotită inexpugnabilă. Până la urmă, aceasta era şi una din cauzele deciziei de a retrage capul de pod românesc realizat la sud de Baksan prin cucerirea cotei 910, în luna august (vezi Vânătorii de munte în Caucaz (I)). Teptat, din a doua jumătate a lui septembrie, a început înlocuirea germanilor cu români în vederea asaltului decisiv, în principal cu Batalionul 7 VM. S-a format astfel detaşamentul român Weschny Kurkushin, comandat iniţial de căpitanul Maxim Constantin, apoi din 10 octombrie de căpitanul Florea Dumitrescu. Acesta beneficia de rapoartele cercetaşilor, precum şi de fotografiile aeriene luate de aviaţia germană. Într-adevăr, poziţia era extraordinar de bine întărită, ocupa o înălţime dominantă sub forma unei palme cu o culme principală perpendiculară către sud, spre râul Baksan, de la care porneau trei culmi secundare paralele cu râul, mărginite de vâlcele cu o bogată vegetaţie. Prima culme era ocupată de români, următoarele două de sovietici, bine întăriţi în teren cu tranşee şi cazemate. În 16 octombrie aviaţia germană îl informează pe căpitanul Dumitrescu despre mişcări de trupe în sector. Iniţial s-a crezut că era vorba de pregătirea unui atac rusesc care ar fi putut periclita flancul şi spatele diviziei, dar după capturarea a doi prizonieri s-a aflat că era vorba doar de schimbarea trupelor sovietice din sector. O ocazie pe care căpitanul Florea Dumitrescu nu avea cum să o scape, era momentul în care noii veniţi încă nu erau familiarizaţi cu frontul, iar asta nu putea fi decât în dezavantajul inamicului. Detaşamentul va trece la acţiune, dar folosind la maxim surprinderea şi infiltrarea, altfel cucerirea poziţiei sovietice caracterizate ca şi inexpugnabilă s-ar fi putut face doar cu multe jertfe din partea eroicei Divizii 2 Munte române.

În 16 octombrie trece la atac în flanc Batalionul 8 VM, dau cuvântul jurnalului lui Mihai Bălaj, folosit şi în articolul precedent:

… ceaţa se ridică, iar plutonul este oprit de un puternic foc de arme automate inamice. Sublocotenentul rezervist Popârda V atacă cazematele ruseşti plasate pe boturile de deal Nord Saiukova reuşind cu ajutorul tunurilor anticar şi brandurilor să distrugă 4 cazemate omorând şi rănind 20 de ruşi şi un comisar. Înaintarea slt Popârda a fost oprită pentru un timp de unităţile ruseşti care au venit din sectorul Bat 8 VM în ajutorul celor atacaţi de Comp a 2-a. Au tras batalionul căpitanului Pănuş, apoi tunurile a.c., brandurile care au redus la tăcere cazematele din faţa Bat 8. La orele 10 se continuă atacul. Se cuceresc cazemată după cazemată, la grenadă, de către slt Popârda şi plutonierul Botezatu. Se porneşte spre sat ajungându-se la Baksan, după ce în sat sunt reduse la tăcere cuiburile de arme automate. Rezultatul final, 60 prizonieri, 3 puşti a.c., 2  aruncătoare de 55mm, 1 mitralieră germană, 9 cazemate. Lt Stoicuţa şi slt Popârda au plănuit atacul cu două săptămâni înainte. Cunoşteau sistemul de apărare inamic în amănunt cu dispozitivul forţelor din faţă. Acesta din sondajul (raidul) executat în 2 octombrie, din declaraţiile prizonierilor şi din observare zilnică. Acţiunea a fost de mare importanţă pentru linia noastră, precum şi pentru faptul că toată acţiunea s-a făcut fără pierderi. (de aici deducem ce fel de pregătire aveau vânătorii de munte români, dar vom vedea asta şi mai departe). Dl comandant al Grupului apreciind curajul ofiţerilor şi ostaşilor, i-a citat prin ordin de zi.

A doua zi: Spre Gundelev, acţiune mare. Germanii au ocupat înălţimea Kara-Kora. Acolo e şi bat 7 VM. Pentru cucerirea Gundelevului s-au dat multe lupte. Aici Mihai Bălaj greşeşte, este normal, el fiind în sectorul Bat 10 VM. Înălţimea Kara-Kora a fost ocupată numai de către Bat 7 VM, după cum vom vedea în continuare.

Contraatacul ruşilor împotriva Bat 10 VM este deosebit de puternic, inclusiv cu tancuri. Iată ce spune Mihai Bălaj (21 octombrie), după un bombardament puternic sovietic:

(...) La orele 13.45 3 tancuri apar în dreptul plutonului 3 (slt Botezatu). Aceste 3 tancuri, la un moment dat, ocolind panta abruptă nord Saiukova, urcă şi apar pe boturile cu porumb (cu cazematele) cu încă 3 tancuri (deci 6), care au venit pe viroagă şi nu au fost observate până în ultimul moment.  În urma acestor tancuri atacă cca 2 companii, iar în sectorul Botezatu o companie. Lupta este dîrză. Compania 2 azvârle cu toate armele un foc năpraznic asupra inamicului. Artileria (căpitanul Pănuş) trage foarte eficace. la ora 14.40 4 din cele 6 tancuri sunt scoase din luptă de tirul precis al sergentului-major Rotaru, comandantul tunului anticar. Cu toate acestea, ruşii continuă atacul cu infanteria, sprijiniţi puternic de artilerie. La orele 18.30 inamicul se găsea la 400 m în faţa poziţiei noastre. De remarcat faptul atacul inamic s-a dezlănţuit numai în sectorul companiei a 2-a, bombardamentul de artilerie are intensitate numai în sectorul acestei companii. Am avut 1 mort şi 7 răniţi. La ruşi morţii sunt cu zecile, iar de răniţi geme porumbul prin care ne-au atacat. Ruşii au încercat să ancoreze cele 4 tancuri distruse însă nu au putut. Tancurile erau de provenienţă americană. Peste noapte ruşii au atacat cu ultima companie, a şasea. Cinci companii au atacat la ziuă. Dimineaţa, în faţa poziţiei zăceau cadavrele cu zecile, printre care şi acela al comandantului de regiment, un locotenent colonel. Tot la 50 m era mort şi un locotenent, comandant de companie. Ordonanţa lui s-a predat dimineaţa nouă, aducând toate regulamentele şi schiţele stăpânului său. Era un uzbek, cu înfăţişare pe care n-am mai văzut-o decât în manualele de geografie. Au atacat kazahi, uzbeci, ruşi.

Deci, ajutorul occidental sub formă de arme, armament, muniţii, subzistenţă, ajunsese şi în Caucaz. De menţionat este faptul că acest ajutor a continuat şi în 1945, când sovieticii şi aliaţii concurau pentru a ocupa o bucată cât mai mare din Europa, şi se pare a că a continuat şi după căderea Berlinului, în speranţa de a-i arunca pe ruşi contra japonezilor. Orbirea politică a liderilor occidentali care au permis astfel indirect apariţia a ceea ce mai târziu Winston Churchill va numi Cortina de Fier era evidentă. Nu degeaba, mai târziu, acelaşi Churchill va recunoaşte că au ucis porcul mai slab.

Mai târziu, văzând efectivele germane care au venit să-i schimbe în vederea trecerii românilor pe direcţia de ofensivă spre Nalcik, Mihai Bălaj îşi exprimă îndoiala că aceşti germani vor putea face faţă (22.10.1942): (...) Abia mâine seară îi vom lăsa singuri. Sunt plini de noroi şi şi foarte obosiţi de drum. Sunt şi îngrijoraţi. Ei sunt infanterie de coastă şi nu-şi închipuie dacă vor putea ţine sectorul unor trupe de munte. Au sosit aici fără muniţie. Maşinile lor au rămas în pantă, nu au putut urca. Am trimis căruţele noastre să le aducă muniţia. Ne sfidează ei când, pe drumul bun, trec pe lângă noi, aruncându-ne praful în nas, dar iată că sunt vremuri când căluşeii noştri fac mai mult decât maşinile lor. Cum au sosit, s-au aşezat jos. Au stat aici în spatele poziţiei până le-a venit muniţia. Plutonierul Bădărău le-a făcut friptură şi le-a tăiat câteva pâini. Erau sleiţi de foame. Da, omenia soldatului român şi dispreţul celui german, care în timpul retragerii de la Stalingrad tăia degetele cu baioneta sau le zdrobea cu patul puştii românilor care încercau să se agheţe de camioanele lor ce se fugeau cu viteză! Sunt lucruri şi fapte care trebuiesc spuse!         

Cu adevărat internetul este o mare sursă de informare, facilitând legăturile între oameni care nu s-au văzut şi nu s-au cunoscut vreodată. Astfel, după apariţia articolului precedent, am avut şansa să iau legătura cu o stimată doamnă, nepoata generalului (r) Dumitru Teodorescu pe front parcurgând ierarhia de la sublocotenent la căpitan şi decorat cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a, doamnă care mi-a semnalat memoriile unchiului său, (din care voi cita în continuare) ofiţer în cadrul Bat 7 VM, fost comandant al locotenentului Botiş Volumiu, cel imortalizat în documentarul de mai jos. 

Îi dau cuvântul lui Dumitru Teodorescu, care în memoriile sale îl citează pe căpitanul Florea Dumitrescu, alături de care a scris această parte referitoare la luptele din capul de pod de la nord de Baksan, de la Saiukova:

Singura posibilitate de pătrundere în această poziţie foarte întărită era o abordare pe flancuri, prin râpele şi pantele abrupte acoperite de vegetaţie, o infiltraţie continuă pentru a ajunge în spatele liniilor de apărare duşmane. Aceasta a fost hotărârea comandantului Detaşamentului, căpitanul Florea Dumitrescu. Fixarea pe front a poziţiei inamice, cu un pluton de puşcaşi din compania a 3-a şi două plutoane dfe mitraliere, precum şi plutonul de aruncătoare de 81,4 mm, atac pe ambele flancuri ale poziţiei inamice, având Compania de Cercetare, căpitan Maxim Constantin în stânga dispozitivului de atac şi compania a 2-a, slt Afronie Ioan comandant, în dreapta. Ambele companii întărite cu câte un pluton de mitraliere. Celelalte două plutoane din compania a 3-a, în linia a doua de atac cu eşalonare spre dreapta. (…)

Compania de cercetare, sub comanda tânărului şi ambiţiosului căpitan maxim Constantin a fost motorul pe toată durata atacului. Printre luptătorii ei se afla şi viteazul sublocotenent Furţea Octavian, cel care în noaptea de 22/23 august 1942, trecând cu plutonul peste îngusta şi nesigura punte peste vijelioasa apă a Baksanului, a surprins total inamicul, zdrobindu-l şi deschizând astfel drum întregii companii. În această nouă misiune va fi din nou vârful de lance. (…)

Tânărul locotenent Dumitru Teodorescu 

înainte de a doua plecare pe front

12 iulie 1942

Căpitanul Dumitrescu Florea, şi el decorat cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a, amintindu-şi de acest atac în anul 1995, tot din memoriile lui Dumitru Teodorescu:

În timpul când artileria a tras asupra primului obiectiv, compania de cercetare a început infiltrarea în poziţia inamică pe contrapanta acesteia faţă de poziţia noastră. La ora 5.30 artileria a prelungit tragerea, dând posibilitatea companiei de cercetare ca la această oră să pornească la atac. Compania a urcat în viteză contrapanta dinspre spatele apărătorilor şi a ajuns pe creasta înălţimii destul de repede fără să întâmpine nicio rezistenţă. La ora 5.50 era deja ajunsă pe creastă şi capturase postul de comandă inamic şi observatorul, tăind totodată legăturile telefonice respective. Nu s-a tras nici un foc de armă. Sovieticii au fost total surprinşi de apariţia ostaşilor noştri în spatele lor. Deşi au observat ceva mişcări în această direcţie, au crezut că sunt ostaşi de-ai lor care vin cu aprovizionări sau alte misiuni. Odată ajunsă pe creasta primei poziţii sovietice, compania de cercetare a început înaintarea spre al doilea sector al primului obiectiv, somând şi scoţând din tranşee şi adăposturi ostaşi sovietici care ocupau cea de-a doua linie a apărării inamice. Aceştia în mare majoritate nedumeriţi de ce se întâmplă au început să se predea fără a opune rezistenţă. (…) Conducându-şi cu energie şi curaj acţiunile de luptă ale companiei sale, căpitanul Maxim Constantin n-a dat răgaz inamicului să se dezmeticească. În acest timp, comandanţii de plutoane, sublocotenenţii Furţea şi Păuşan şi comandanţii de grupe au dat dovadă de multă iniţiativă în cadrul misiunilor de atac ale plutoanelor şi companiilor. S-a distins printr-o îndrăzneală şi iscusinţă deosebită sublocotenentul Furţea Octavian. (…) Deruta inamicului era totală, nu mai opunea rezistenţă atacatorilor noştri, mulţi părăseau poziţia şi fugeau, cei ajunşi de ai noştri se predau fără rezistenţă.

S-a trecut la asaltul obiectivului al doilea, ultima culme stăpânită de sovietici, după mutarea artileriei proprii pe poziţiile cucerite. Sovieticii nu au putut rezista iureşului vânătorilor de munte români, fugind în debandadă spre văgăunile de pe malul râului Baksan. Către orele 16 acţiunea era complet terminată, capul de pod inamic lichidat cu desăvârşire. Bilanţul a fost de 6-7 morţi la noi şi 30 de răniţi, printre care şi sublocotenentul Furţea Octavian, din partea inamică numai prizonieri au fost peste 400 şi întregul lor armament greu capturat, aruncătoare, mitraliere, puşti mitralieră şi armamentul portativ rămas pe poziţie, nu mai vorbim de cei căzuţi dintre sovietici.

Căpitanul Florea Dumitrescu, comandantul Detaşamentului Kurkushin, la 

recunoaştere cu colonelul Fodor la Saiukova, cotele 1438-1358

18 octombrie 1942

Ceea ce germanii nu au reuşit prin atacuri continue şi lupte grele timp de aproape o lună, vânătorii de munte români au realizat în mai puţin de o zi. Poate vă veţi întreba cum a fost posibil aşa ceva, dar vă reamintesc cuvintele locotenentului Botiş Volumiu din documentarul prezentat, germanii erau foarte buni în lupta cu blindatele, dar noi trebuia să le facem siguranţa pe înălţimi. Iar vânătorii de munte români erau trupe de elită, printre cele mai bune trupe care au luptat în al doilea război mondial. Vi se pare extraordinar, dar citiţi mai departe pentru a vedea ce au fost cu adevărat vânătorii de munte români. Şi e păcat că nici măcar noi nu ştim să-i preţuim aşa cum ar merita memoria lor.

Vânătorii de munte din Batalionul 7 în Caucaz 

după cucerirea înălţimii Saiukova

18 octombrie 1942

Imediat după lichidarea capului de pod, generalul von Kleist, însoţit de generalul Dumitrache, comandantul Diviziei 2 Munte română, a ţinut să vină personal pe înălţimile cucerite pentru a acorda distincţii ofiţerilor, subofiţerilor şi ostaşilor români. 
      

Nalcik

În ziua de 18 octombrie 1942, pe înălțimea Kara-Kora, ocupată de vânătorii români, generalul von Kleist, comandatul Armatei 1 Blindate germană îl întrebă pe generalul Ion Dumitrache, comandantul Diviziei 2 Munte române, pe ce direcție ar ataca Nalcikul dacă ar primi această misiune. Răspunsul a fost clar și fără echivoc: “Fără suficientă artilerie s-ar repeta tragedia Baksanului din august 1942, cu sprijin masiv de artilerie din partea Armatei Blindate, efortul s-ar face în lungul șoselei Baksan – est Nalcik.” La plecare, von Kleist declară încă o dată: Marile fapte de arme săvârșite de Divizia 2 Munte română au dat posibilitatea Armatei 1 Blindate germane să treacă la operațiuni decisive.

A doua zi, Divizia primește ordinul de operații:

1.Inamicul cu unități din D 392, 230, 295, 151, 152 Inf și D 2 Gardă apără puternic aliniamentul Nalcik, Terek; este superior din punct de vedere al artileriei grele și mijlocii, în schimb este inferior pe linie de infanterie; la Terek dispune de numeroase unități de rezervă.

2. C. 3 Bl. (D. 2 M. Română, D. 13 și 23 Bl. Și 370 germane nimicește inamicul din zona Nalcik constituind două grupări de izbire, una formată din Div 2 M întărită care va acționa pe direcția Baksan, Nalcik, majoritatea forțelor urmând să acționeze pe direcția Kotlrevska, pe la est de Terek.

3. Grupul de atac Vest este format din Div 2 M întărită cu 1/R.99M, B 563 Drumuri, R 54 Art, Dn 1 Art Grea și Dn 201 Art As

Sectorul de siguranță centru este format din R 52 Ar, B 22 și 23 Art Câmp, B 8 Th, B 73 Pi și Dn 3 Ar.

Grupul de atac est este format din Div 13 și 23 Blindate germane.

D 2 M pleacă la atac pe 25.10, iar D 13 și 23 Bl în ziua de 26.10.  Aviația sprijină atacul cu un grup Stuka, un grup de avioane de luptă și o escadrilă de vânătoare. Gp Av 14 Rec execută zilnic zboruri în folosul D. 2 M până la 24.10.1942.

Numai din aceste ordine și privind desfășurarea de forțe ne dăm seama de dimensiunea bătăliei pentru Nalcik. În zorii zilei de 25 octombrie 1942 cei cinci generali comandanți ai Div 2 Munte române, C. 3 Bl, A 1 Bl, Corpului Aerian și Flotilei 4 Aeriene germane și-au ocupat locurile în cadrul Punctului de Comandă înaintat al Div 2 M amplasat înapoia localității Baksan, pe o înălțime ce oferea o panoramă a câmpului de luptă și a orașului Nalcik.

La ora 8 primele avioane survolează Nalcikul aruncând bombe. Intră în acțiune artileria Diviziei 2 Munte, urmată imediat de artileria germană, spulberând totul în calea infanteriei. Batalioanele române de vânători de munte intră în acțiune începând avansarea. Urmează marea luptă pentru Nalcik, una din marile bătălii uitate de istoria noastră oficială, acolo unde românii s vor acoperi de glorie, dar vor fi uitați ca și majoritatea combatanților căzuți pe frontul de est. Totuși, bătălia pentru Nalcik poate sta în istoria noastră ca una din marile noastre izbânzi, cu nimic mai prejos decât Malaia Belojorka sau chiar Odessa. Dar să vedem desfășurarea luptelor, după cum sunt descrise în Istoria Brigăzii 2 Vânători de Munte „Sarmisegetusa”, de Col (r) Gheorghe Suman, gen brig (r) Muhail Perju şi gen brig Ion Bucaciuc, cea mai completă descriere a acestei bătălii, cel puţin din cele găsite de mine până acum. Vorbim de o mare bătălie şi o mare victorie româno-germană, cea mai importantă din Caucaz. Observaţi că am spus româno-germană, nu germano-română, deoarece rolul preponderent în cucerirea oraşului l-a avut Divizia 2 Munte, ea a dus greul asaltului, trupele germane sprijinind cu foc de artilerie sau prin blocarea văilor de unde puteau contraataca sovieticii, prea puţine efective concurând la cucerirea Nalcikului.

Gp. 4 V.M., având în primul eşalon I / R. 99 M. german şi B. 9 V.M. a atacat în lungul şoselei asfaltate Baksan, Kisburun III. Ambele batalioane au trecut râul Baksan pe punţi şi prin apă (românii) formând repede un cap de pod pe malul opus. B. 8 V.M. din eşalonul doi al Gp. 4 V.M. la orele 10.00 pe când trecea râul a fost surprins de focul încrucişat al mitralierelor sovietice din cazemate. După o scurtă manevră B. 8 V.M. a depăşit localitatea Kisburun, ajungând până către prânz aproape de Ceghem, moment în care generalul Ion Dumitrache a aterizat cu un avion în mijlocul dispozitivului acestei unităţi, îndemnând companiile să grăbească înaintarea, care până în seara zilei respective au atins râul Ceghem. Escadronul 2 Vânători Călări a trecut prin apă râul Baksan, dar a fost oprit de inamic la Kispek, unde a rămas şi în timpul nopţii de 25 / 26.10.

Gp. 5 V.M (B. 15, 16 şi 10 V.M.) a atacat numai cu B. 15 V.M. în primul eşalon, pe direcţia localităţii Kisburun I cota 910,0, iar celelalte batalioane în iureşul lor l-au depăşit pe acesta şi au continuat înaintarea spre sud. În această acţiune a fost grav rănit comandantul B. 15 V.M., locul acestuia fiind luat de lt.col. Sergiu Crăciun.

B. 16 V.M. a trecut râul Baksan la orele 10.00 după B. 15 V.M., iar la orele 15.00 a reluat misiunea acestuia. B. 15 V.M.  a rămas în siguranţa diviziei, în faţa înălţimii cu cota 910,0. Până în seara zilei de 25.10 B. 16 V.M. şi-a îndeplinit misiunea ajungând la vest de localitatea Ceghem.

B. 10 V.M. din rezerva D. 2 M. a trecut Baksanul după B. 16 V.M. şi până la orele 16.30 s-a alăturat I / R. 99 M. lângă care a rămas şi în noaptea următoare, cu toate că a fost bombardat puternic de către inamic.

B. 7 V.M. din rezerva diviziei a trecut râul pe pod şi în jurul orelor 23.00 a intrat sub ordinele Gp. 5 V.M. la Ceghem. Dn. 4 şi 5 T.M. au trecut râul pe pod, au ocupat noi raioane ale poziţiilor de tragere, fiind în măsură să sprijine lupta batalioanelor pentru îndeplinirea misiunii zilei următoare.

Potrivit ordinului C. 3 Bl. german, în ziua de 26.10 D. 2 M. a avut misiunea de a continua atacul spre Nalcik, luând măsuri pentru siguranţa flancului drept. În aceeaşi zi D. 13 Bl. germană a încercuit oraşul Nalcik.

În ziua de 26.10 Gp. 5 V.M. a atacat pe direcţia vest Nalcik, asigurându-se la dreapta cu B. 7 V.M., care a manevrat oraşul în flanc, iar cu B. 16 V.M. a atacat pe front. Gp. 4 V.M. a reluat ofensiva cu lovitura principală pe direcţia est Nalcik, asigurându-şi stânga cu Esc. 2 V.C. şi Detaşamentul lt.col. Crăciun, în care au intrat B. 15 V.M., B. 682 Jandarmi germani, o baterie din Dn. 4 T.M. şi Cp. Ar. 120 mm. Dreapta D. 2 M. a fost asigurată de Gp. 5 V.M., care între timp a cucerit localităţile Lecinskaia şi Ramenka . În rezerva D. 2 M. s-au găsit 1 / R.99 M., Cp. Alpină, Esc. 5 Cc.C. şi Bt. 75 A.C.

În noaptea de 25 / 26.10 cazematele de pe malul de sud a râului Ceghem au fost reduse la tăcere de focul batalioanelor din primul eşalon. În zorii zilei de 26.10 D. 2 M. a dezlănţuit atacul la est de Nalcik, concomitent cu D. 13 Bl. germană, care a tăiat retragerea inamicului spre vest, timp în care D. 23 Bl. a acoperit cu foc ambele divizii şi a dezvoltat ofensiva pe direcţia Uruh.

Începând cu orele 04.30 aviaţia germană a lovit din nou cu mare precizie obiective din Nalcik, împrejurimi şi cazematele din faţa D. 2 M. de pe valea râului Ceghem. P.C. al diviziei a fost mutat în localitatea Ceghem.

B. 8 V.M. bine sprijinit de artilerie, a trecut râul a continuat atacul şi până la orele 19.00 a dus lupte pentru cucerirea localităţii Saluşa, în faţa căreia a fost oprit.

B. 9 V.M. la legătură cu B. 8 V.M. a înaintat pe valea Ceghem, iar cu o companie a angajat inamicul din Kispek, după care ajutat de Esc. 2 V.C. şi o baterie de tunuri de asalt a cucerit localitatea, asigurând atât stânga diviziei, cât şi a Gp. 4 V.M.

Gp. 5 V.M. cu B. 10 şi 16 V.M., în urma puternicii pregătiri de artilerie, a depăşit linia cazematelor de pe malul râului Ceghem şi această localitate, fiind oprit de inamic călare pe şoseaua asfaltată Baksan, Nalcik. Sprijinit puternic de aviaţie şi artilerie grupul a reluat ofensiva spre Nalcik, timp în care din cimitirul de la marginea de nord a oraşului batalioanele au fost primite cu foc. Companiile B. 16 V.M. după depăşirea căii ferate au cucerit primele clădiri fortificate din faţa spitalului şi parcului oraşului Nalcik. B. 7 V.M. a învăluit Nalcikul pe la sud – vest, pe direcţia Kenslie, la atacul căruia a fost rănit comandantul de batalion. Pe timpul nopţii de 26 / 27.10 B. 7 V.M.  a fost puternic contraatacat, dar şi-a menţinut cu fermitate aliniamentul cucerit. Detaşamentul lt.col. Crăciun a făcut pe mai departe siguranţa dreptei diviziei, împreună cu alte unităţi germane. Esc. 2 V.C. a fost trimis să facă legătura cu B. 15 V.M. La orele 14.00  C. 3 Bl. german a transmis comunicatul : “Pentru D. 2 M. română recunoştinţă şi urări de succes pentru atingerea Nalcikului”. La orele 17.00 un alt comunicat : “Printr-un atac şi o colaborare exemplară a D. 2 M. română cu D. 13 şi 23 Bl. germane, a făcut posibil ca  astăzi să se încercuiască inamicul din Nalcik de către C. 3 Bl.”.

Pentru ziua de 27.10 D. 2 M. a primit ordin să nimicească inamicul încercuit în Nalcik şi să-şi asigure spatele spre munţii Caucaz.

În ziua de 26.10.1942 D. 2 M. a primit Ordinul de Operaţii nr.141294 în care se preciza : “Inamicul încercuit în Nalcik va fi atacat, mâine 27.10. D. 2 M. are misiunea să cucerească Nalcikul şi să contribuie la strângerea încercurii”. D. 2 M. a atacat cu grupurile aflate la contact pe direcţia Nalcik, Anschinger, Uruh. În dimineaţa zilei de 27.10 P.C. al D. 2 M. a fost mutat între localităţile Ceghem şi Saluş lângă şoseaua asfaltată.

În dimineaţa zilei de 26.10 după o violentă pregătire de artilerie Gp. 4 cu B. 8 şi 9 V.M. a cucerit pădurea Ceghem până la pârâul Saluş. Acţiunea a fost sprijinită de o companie de tancuri şi o baterie de asalt. Până la orele 14.00 inamicul a fost silit să părăsească localitatea Germantsik, pe care a  ocupat-o trupele Gp. 4 V.M. Esc. 2 V.C. a făcut legătura cu unităţile grupului de mijloc, rămânând în noaptea de 27 / 28. 10 în localitatea Seremenko.

Gp. 5 V.M. cu B. 10 şi 16 V.M. a atacat frontal oraşul Nalcik, începând cu primele case cucerite în ziua precedentă, după o pregătire de artilerie de 15 minute. Atacul s-a transformat într-o acţiune “casă cu casă” şi “cazemată cu cazemată”. Cele mai dificile probleme le-au ridicat clădirile Şcolii de Comandanţi G.P.U., care au rezistat cu înverşunare atacului vânătorilor de munte. Dar cu ajutorul artileriei şi al rezervelor totul s-a lămurit într-un timp foarte scurt. Atacul B. 10 şi 16 V.M. n-a putut atinge liziera de sud a oraşului, în schimb au fost cucerite cele mai importante clădiri din centrul acestei mari localităţi.

B.7 V.M. a avut cel mai mare succes, reuşind distrugerea a numeroase cazemate, ameninţând cu învăluirea întregului oraş.

          Detaşamentul lt.col. Crăciun sprijinit de tunuri de asalt a. a., anticar şi de artilerie a pătruns în localitatea Letcinskaia, pe care nu a reuşit s-o cucerească complet. Cu toată intervenţia hotărâtă a comandantului D. 2 M. oraşul Nalcik nu a putut fi cucerit în întregime, lupta continuând cu înverşunare şi în cursul nopţii. Detaşamentul lt.col.Crăciun a ajuns la calea ferată Nalcik, Kahun şi după ce a depăşit-o, a ocupat pe înserat localitatea Nartan. În după amiaza zilei de 27.10 căpitanul Cornel Iuga din D. 2 M. a fost omorât în plină stradă de trei civili, care la rândul lor au fost capturaţi de o patrulă a D. 2 M. şi spintecaţi cu baionetele.

          În ziua de 27.10.1942 orele 21.30 D. 2 M. a primit de la C. 3 Bl. german ordinul de acţiune pentru ziua de 28.10 în care se specifica :

1. Inamicul încercuit ieri a fost strâns azi şi mai mult.Până acum au fost făcuţi peste 4.000 prizonieri şi au fost capturate 16 tunuri, 10 tancuri, 10 tunuri anticar şi numeroase alte arme de foc;

2. C. 3 Bl. distruge la 28.10 în mod definitiv forţele sovietice încercuite ;

3. D. 2 M. se instalează solid în Nalcik, inclusiv în Alexandrovskaia, strâmtează încercuirea prin înaintare cu flancul stâng până la Urban, ţine legătura cu D. 13 Bl. şi prin acţiuni orientate spre munţi va cuceri localităţile Letcinskaia şi Casania.

Gruparea din mijloc a înaintat până la Urvan iar D. 13 Bl. germană a înaintat pe valea Cerek închinzând drumurile de ieşire ale inamicului spre Saraghiş.

D.23 Bl. a făcut siguranţa între munţii Caucaz, Terek şi Uruh, înaintând prin Jeroka spre Lasken.

Pentru ziua de 28.10 D. 2 M. a ordonat grupurilor să înceapă atacul la orele 07.30, după o pregătire de artilerie de 20 minute, să cucerească Nalcikul, să depăşească valea Nalcik şi să pună stăpânire pe Casania până la râul Cerek.

În ziua de 28.10 orele 07.30 Gp. 5 V.M  a reluat atacul cu B. 10 şi 16 V.M., a distrus şi cucerit toate cazematele şi clădirile organizate pentru apărare, a ieşit la marginea de sud a oraşului, ajungând în final pe valea pârâului Nalcik.

B.7 V.M. a continuat atacul învăluitor al oraşului pe la sud – est, iar în jurul orelor 12.00 a ajuns pe râul Nalcik împreună cu B. 10 V.M.  Aceste batalioane sprijinite de majoritatea artileriei au pus stăpânire pe satele Volnâi şi Aul, iar în cursul nopţii de 28 / 29.10 s-au oprit în pădurile de la sud de Nalcik, de unde au respins numeroase contraatacuri ale inamicului, au nimicit ultimele rezistenţe din clădirea “Octombrie”, iar B. 10 V.M. a ocupat localitatea Casania.

Detaşamentul lt.col. Crăciun care asigura flancul drept şi spatele D. 2 M. a ajuns în localitatea Letcinskaia, fiind contraatacat de inamic dinspre valea superioară a râului Ceghem. Atacul inamic a fost respins  de B. 15 V.M. care a cucerit complet acest sat.

Gp. 4 V.M. cu B. 8 şi 9 V.M. şi Dn. 4 T.M. a învăluit Nalcikul şi a ocupat aliniamentul Urvan, Cahun, urmând îndeaproape D. 13 Bl. germană care a trecut la urmărirea inamicului pe la sud de Cerek, pe direcţia Psigansu. După acest episod Gp. 4 V.M. a intrat temporar în subordinea D. 13 Bl., care l-a folosit pentru a înlocui trupele R. 93 Bl. la sud – vest de localitatea Saraghiş.

În după amiaza zilei de 28.10 D. 2 M. a ordonat tuturor batalioanelor să se organizeze pentru “apărare cu întărituri” şi să reziste în încercuire pe localităţile Letcinskaia, Kenşe, Salus şi Casania cu poziţii de siguranţă. În aceeaşi zi la orele 20.30 D. 2 M. a primit de la C. 3 Bl. german misiunea pentru ziua de 29.10 din care rezulta că : “ Divizia 2 Munte face siguranţa spre vest, iar cu forţele disponibile urmează diviziile blindate spre est pe direcţia Uruh, Digora, Salugardan, Vladicaucaz pentru a înlocui unele unităţi ale acestora, lăsate în siguranţa flancului orientat spre Caucaz”.

Faţă de acest ordin D. 2 M. a dispus ca B. 16 din Gp. 5 V.M. să rămână în Nalcik, iar B. 10 V.M. să urmeze D. 13 Bl. pe direcţia Nalcik, Urvan – Stari, Argudan.

Gp. 5 V.M. cu B. 7 şi toate bateriile de asalt să atace spre sud – vest pentru a pune stăpânire pe localitatea Casania, închizând valea Nalcikului în acea parte a frontului.

În dimineaţa zilei de 29.10 P.C. al D.2 M. a fost mutat în Nalcik, prilej cu care  generalul Ion Dumitrache a primit de la primarul oraşului o scrisoare de mulţumire, precum şi o casetă din Muzeul Kabardinilor.

La dispoziţia trupelor blindate germane au fost trimise B. 8, 9, 10 V.M., precum şi Dn. 4 T.M.; B. 16 V.M. care a rămas în oraş, a ocupat punctele dominante pentru apărare şi a curăţat terenul de morţi şi răniţi; B. 7 V.M. şi Dn. T.Asalt au trecut la acţiune spre vest spre Casania, au scos din funcţiune numeroase cazemate şi au silit inamicul să se retragă pe înălţimile împădurite din apropiere. În luptele pentru cucerirea satului Casania a căzut lovit căpitanul C. Maxim, comandantul Cp.Cc./ 7 V.M., care pe timpul transportului de către brancardieri a fost din nou lovit intenţionat de o rafală de mitralieră sovietică trasă dintr-o casă de la marginea oraşului. Bateria 38 Anticar a diviziei aflată în apropiere a întors tunurile asupra casei, pe care a spulberat-o împreună cu cei care trăseseră. Până în seara zilei de 29.10 B. 7 V.M. a reuşit să cucerească localitatea  Polinskoie, unde a rămas şi pe timpul nopţii.

În noaptea de 29  / 30.10 unităţile puse la dispoziţia marilor unităţi blindate germane au intrat în dispozitiv de acoperire spre munţii Caucaz astfel : B. 8 V.M. la Saraghiş, Şemagla; B. 9 V.M. la Casatau, Geregeş; B. 10 V.M. la Starilaschen; B. 15 V.M. pe valea râului Ceghem. Rezerva D. 2 M. formată din Cp. Alp., Cp. 38 A.C., Bt. 75 A.C. şi două escadroane de cavalerie au fost aduse în oraşul Nalcik.

Comandant al garnizoanei Nalcik a fost numit colonelul Simion Coman, comandantul secund al D. 2 M., care a primit ordin pentru menţinerea ordinei, asanarea străzilor şi deschiderea circulaţiei.

Pentru ziua de 30.10.1942 misiunea D. 2 M. era de a asigura înaintarea diviziilor C. 2 Bl. german spre Vladicaucaz. Între timp la cartierul D. 2 M. din Nalcik au sosit următoarele telegrame de felicitare :

- de la comandantul A. 1 Bl. germane, comandată de feldmareşalul von Kleist ; “Exprim recunoştinţa şi mulţumirile mele diviziei conduse de dumneavostră cu ocazia ocupării oraşului puternic fortificat Nalcik. Mai departe până la victoria finală”;

- de la comadantul Flotei 4 Aeriene generalul colonel von Richthofen  “Sincere felicitări pentru succesul de la Nalcik” ;

-  de la generalul colonel von Machensen, comandantul C. 3 Bl. german “Calde mulţumiri dumneavoastră şi bravei dumneavostră divizii. Sunt mândru că am condus trupele române la victorie”.

          În ziua de 30.10 sub comanda lt.col. Tiberiu Bădescu, şeful de stat major al D. 2 M., B. 7 V.M. a reluat acţiunile spre Casania, reuşind să pătrundă cu o grupare de forţe în spatele localităţii, obligând inamicul la o retragere dezordonată, lăsând în mâinile vânătorilor de munte peste 300 prizonieri, 2 tunuri de câmp şi 3 tunuri a.a.. Din acest moment oraşul Nalcik şi valea Nalcikului se găseau în stăpânirea definitivă a D. 2 M.

Aşa s-a scris, în date clare şi seci, epopeea de luptă şi sânge a cuceririi Baksanului de către trupele române de vânători de munte. Dar rămân impresiile luptătorilor, a celor care au realizat această măreaţă victorie cu sângele şi sudoarea lor. Pentru a evidenţia sentimentele, simţămintele şi eroismul lor, recurg din nou la memoriile veteranilor, aceşti minunaţi luptători pe care ar trebui să-i venerăm cu adevărat, înlocuind vedetele de celuloid de genul fotbalişti şi politicieni agramaţi, piţipoance siliconate şi cretini cu acte în regulă serviţi cu dăruire de televiziunile care parcă concură la îndobitocirea poporului român. Fiindcă am avut eroi adevăraţi, luptători pentru neam şi ţară până la ultima lor suflare, ce mureau cu numele României pe buze, iar noi îi omorâm a doua oară prin nepăsare şi uitare! Orice neam de pe planeta asta îşi cinsteşte eroii, atâţia câţi îi are. Iar noi, care avem eroi adevăraţi mai mulţi ca şi multe popoare ale lumii luate la un loc, îi tratăm cu dispreţ sau, în cel mai fericit caz, cu indiferenţă. Şi au mai rămas atât de puţini, iar cu fiecare zi numărul lor se mai împuţinează cu câţiva.

Se sting eroii noştri, trec în nefiinţă tăcuţi şi singuri. Pleacă spre o lume mai bună, alăturându-se camarazilor alături de care şi-au vărsat sângele pentru România Mare. Nu ne critică, nu zic nimic, se sting cu conştiinţa că ei şi-au făcut datoria, deşi urmaşii i-au uitat. I-au uitat în viforul manelizării şi prostirii generaţiilor tinere şi veteranii au înţeles că nu mai au ce face aici, pe lumea asta. Au luptat cu inamicul faţă în faţă, l-au înfruntat şi l-au biruit, sau au murit încercând. Dar în faţa unui astfel de duşman, care loveşte din interior chiar ideea de neam şi românism, ei nu au cum să se opună. De aceea trec în nefiinţă, tăcuţi, modeşti şi trişti, lăsându-ne nouă povara viitorului. Fiindcă viitorul ne va lovi cumplit, aşa cum suntem acum, lipsiţi de direcţie şi de repere, prostiţi la infinit de politruci avizi şi aliaţii lor televizaţi deghizaţi în vedete analfabete de doi bani, servite ca şi modele demne de urmat.

Ce făceau patrioţii pe vremea bunicilor noştri? Citiţi mai departe fragmente sumare din memoriile celor care au avut şansa (sau poate neşansa de a vedea ce s-a întâmplat cu ţara pentru care luptau) să scape cu viaţă din infern. Amintiţi-vă, după toate filmele occidentale, după ceva vreme petrecută în război, veteranii veneau acasă, îşi continuau viaţa lăsată la plecarea lor pe front, se întâlneau şi depănau amintiri. Dar veteranii noştri, mai ales cei de pe frontul de est? Acasă îi aşteptau închisorile comuniste, o viaţă de mizerie la ieşirea din temniţe, lipsa oricărei posibilităţi de afirmare, fiind nevoiţi să ascundă participarea lor la războiul din est pentru a avea parte de o pâine neagră ce le-o lăsa cu imensă mărinimie noua conducere instalată de tancurile sovietice, împotriva cărora se bătuseră până la ultima picătură de sânge şi energie. Unii au intrat în rezistenţa armată anticomunistă din munţi şi au plătit cu viaţa lupta şi speranţa într-o Românie mai bună. Iar la finalul vieţii lor trudite şi plină de sacrificii, în cel mai bun caz, noi îi răsplătim cu indiferenţă, în imensa noastră generozitate, printre emisiuni televizate, le dăm şansa de a pleca dintre noi singuri şi uitaţi. Bravos naţiune, halal să-ţi fie! Şi îţi va fi, deoarece istoria se răzbună, din păcate!

Dar să-i vedem pe cei care au trecut deja în nefiinţă, dar ne-au lăsat mărturii, în speranţa că ne vor fi de folos în viitor. Depinde cum ne vor folosi, dacă ne vor folosi vreodată!

Mihai Bălaj, Batalionul 10 VM:

26.10.1942. (...) După trecerea apei (Baksanul), drumul era plin de cadavre de oameni şi cai. În şoseaua asfaltată gropi uriaşe făcute de bombe. Un rus mai dă semne de viaţă şi acum. Altul este cu capul într-un gard şi aşa a rămas. Altul a ars, abia se cunoaşte că a fost om vreodată. Înaintăm de-a lungul şoselei. În stânga arde un depozit de muniţie. Exploziile sunt îngrozitoare. Iată că din partea aceea suntem atacaţi de mitraliere şi tunuri. Peste câteva momente apar 2 tancuri ruseşti venite în şosea pe o stradă laterală. Ne culcăm în şanţul şoselei şi aruncăm grenade. Tancurile trag şi fug spre Nalcik. Linia de trăgători înaintează fulgerător. Din timp în timp se trag rachete albe marcând locul unde au ajuns companiile şi arătând aviaţiei totodată să nu ne bombardeze. Rezistenţele inamice cad. Artileria rusă trage în spatele poziţiei noastre. Prizonierii cad cu sutele. La orele 14 suntem trecuţi de râul Schorlurka şi intrăm în cartierul Nalcikului. În faţa noastră Nalcikul este în flăcări. Ruşii au dat foc tuturor fabricilor. Coloane de fum şi flăcări se ridică spre cer. (...) Râul Schorlurka, cu ocolirea câmpurilor minate, se trece prin apă. Începe lupta de stradă, se cucereşte casă cu casă. În această curăţire cade mort căpitanul Iuga Corneliu (înjunghiat de trei civili care au fost ulterior prinşi de o patrulă românească şi ucişi cu baionetele). Companiile ajung în inima oraşului. Cazematele de pe străzi sunt distruse cu colaborarea tancurilor germane. Oraşul vuieşte de focuri.

27.10.1942. (...) Oraşul este asediat din faţă, nord spre sud de către Bat 10 VM, iar dinspre est de către Bat 7 şi 16. După o scurtă pregătire de artilerie pe dealurile dinspre sud, la orele 9 porneşte atacul. Dacă aseară se părea că oraşul va cădea fără mari rezistenţe, acum lucrurile se prezintă altfle. Fiecare casă mai mare e o cetăţuie de rezistenţă. Se trage de prin geamuri, din pivniţe, din poduri de case. Pe străzi sunt zidite baricade din beton şi cărămidă. Se trage cu arme automate, cu branduri, cu puşti a.c. Lupta e grea. Compa nia 1 la dreapta e la aceeaşi înălţime, iar la stânga Comp a 2 –a. În rezervă companiile 3 şi 4. Batalionul 10 a înaintat frumos. Bat 16 şi 7 mai încet, de aceea acestea din urmă nu au putut ajunge la venirea serii la înălţimea Bat 10 VM.Când înnoptăm Bat 16 ocupă un pavilion din Şcoala de Ofiţeri din Nalcik, iar ruşii un alt pavilion. Se aduce artileria să tragă direct să dărâme clădirea. (...) Peste noapte Compania 3 ocupă gara.

28.10.1942. (...) Atacul în această dimineaţă începe mai devreme, la orele 8. Se face o pregătire de artilerie puternică. la orele 12 Bat ajunge pe râul Nalcik. la orele 15 sunt ocupate şi înălţimile sud Nalcik. Celelalte batalioane avansează în acelaşi ritm vioi. la orele 16 Nalcikul a căzut definitiv. Steagul nostru tricolor fâlfâie pe cea mai înaltă clădire din Nalcik.

Trebuie menţionat un fapt, după moartea căpitanului Tiberiu Coloiu, la asaltul cotei 910 în august 1942, episod descris de locotenentul Botiş Volumiu în documentarul filmat, la comanda Companiei 1 Puşcaşi din Bat 7 VM ajunge chiar locotenentul Dumitru Teodorescu, cel care ne-a lăsat un impresionant material sub forma memoriilor sale, fiind comandantul direct al locotenentului Botiş Volumiu. De aici voi cita în continuare despre luptele pentru cucerirea Nalcikului.

Dumitru Teodorescu, Batalionul 7 VM:

Dezlănţuirea ofensivei a început în 25 octombrie printr-o scurtă, dar deosebit de puternică pregătire de foc, susţinută de un grup de avioane de bombardament, însoţite de avioane de vânătoare şi împreună cu o mare grupare de artilerie germano-română. Timp de 10 minute s-a dezlănţuit un infernal bombardament de o precizie uimitoare, care a dezmembrat în cea mai mare parte poziţiile inamice. Privind această revărsare de foc, gândul ne-a purtat spre modul în care am realizat noi, vânătorii de munte români, Compania de cercetare, capul de pod peste Baksan, în dreptul localităţii Kisburun 2, spre cota 910, în noaptea de 22/23 august 1942. Călcând din urmă ultimele patrule inamice în trecerea lor pe puntea de peste Baksan, i-am împiedicat prin foc de a distruge puntea. Haiduceşte, după o subţire pregătire de artilerie şi aruncătoare, în comparaţie cu cea din prezentul atac, în prima jumătate a nopţii aceleiaşi zile am trecut Baksanul surprinzându-l total pe inamic prin această rapidă acţiune. Dezmeticindu-se după miezul nopţii, contraatacul organizat şi dat de inamic a întâlnit o poziţie a unei companii de viteji vânători de munte care, într-o scurtă încleştare, printr-un foc puternic de arme automate şi grenade de mână, a spulberat orice nădejde a inamicului de a-i zvârli în apa vijeliosului Baksan, aşa cum ar fi dorit. Acum, susţinute în continuare de acelaşi puternic  tăvălug de foc, trupele atacatoare din prima linie a primului eşalon au străpuns apărarea inamică doar cu puţine pierderi, depăşind râul Baksan şi ocupând localităţile Kisburun 3 şi Tschengen 1. În continuare, trupele atacatoare au trecut peste pârâul Kischpek, angajând lupte grele cu inamicul care apăra cu înverşunare localitatea cu acelaşi nume, la căderea serii ocuparea acesteia rămânând nedecisă. (...)

Urmează descrierea amănunţită a bătăliei purtate de compania condusă de locotenentul Dumitru Teodorescu în urmă căreia acesta va fi decorat cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a. Voi reda aici numai o mică parte din această bătălie văzută şi trăită de locotenentul Teodorescu, respectiv atacul din 27 octombrie spre creasta împădurită de lângă parcul oraşului Nalcik, după două zile şi nopţi de lupte şi sforţări continue, toate relatate cu lux de amănunte în memoriile sale.

(...) dezlănţuim atacul. Plutoanele traversează râul în fugă, în trăgători, angajându-se în pantă spre creastă. Străbatem circa 200 m şi deodată salve puternice de foc, probabil din pistoale automate, ne fac prima victimă. Rănirea în umăr a unui ostaş din dreapta mea, la circa 3-4 metri depărtare. Am binoclul atârnat la gât cu şnurul. Doar o singură răsucitură mai reuşesc să fac, cu gândul de a descoperi de unde a deschis inamicul focul. O nouă salvă şi o izbitură îmi cutremură tot corpul, făcându-mă să mă înclin până la pământ de care mă sprijin în palmă şi... tot în acelaşi timp am strigat „M-a rănit, feciori!”. O clipă de stagnare, de oprire a atacului, moment care mă cutremură şi îmi scoate un nou strigă: „Nu-i adevărat! La creastă, vânători!”. Mă înalţ şi valul atacatorilor noştri zvâcneşte spre vârful înălţimii. Pe deasupra noastră, de pe celălalt mal al râului Nalcik, ne încurajează focul puternic şi precis al mitralierelor conduse de sergentul major Moroşan Gheorghe din judeţul Suceava, satul Bucşoaia, comandantul plutonului de mitraliere, care descoperise locul de unde inamicul deschisese focul. (...) Glonţul destinat lui l-a lovit în binoclu provocându-i doar o rană superficială. Bătălia continuă cu înverşunare în următoarele zile. Compania 1 Puşcaşi din Bat 7 VM, condusă de  locotenentul Dumitru Teodorescu ocupă prin lupte grele la 27 octombrie 1942 ultima creastă din parcul oraşului Nalcik, în timp ce restul batalionului şi diviziei dădeau lupte de stradă în oraş. În cursul nopţii de 27 spre 28 şi întreaga zi de 28 octombrie, compania este izolată de restul batalionului şi luptă încercuită din toate părţile:

(...) trupe sovietice, probabil dintre cele care fuseseră zvârlite de pe înălţime în ziua de 27 octombrie 1942 şi altele care părăseau oraşul Nalcik care era în flăcări şi pe punctul de a cădea, au înconjurat înălţimea pe care o cucerise compania noastră. Şi poziţiile acesteia au suportat toate atacurile pe care le-au dezlănţuit cu furie trupele sovietice, la intervale diferite de timp, pe tot parcursul zilei de 28 octombrie. Au fost situaţii în care poziţiile companiei au fost atacate dinspre ambele pante ale înălţimii, fiind necesară schimbarea direcţiei de tragere a unor arme automate cu 180 de grade pentru a putea face faţă asaltului inamicului din ambele sensuri. Terenul împădurit, combinat şi cu boscheţi, favoriza apropierea neobservată a atacatorilor inamici de poziţiile noastre. Noroc că partea dinspre parcul oraşului Nalcik era bine observată din poziţia companiei de cercetare de pe malul sudic al râului. Consăteanul meu, căpitanul Maxim Constantin, îşi asumase sarcina de a observa infiltrarea trupelor inamice spre poziţiile noastre, comunicându-ne distanţele la care se aflau acestea: „Inamicul la 400 de metri... la 300 metri... Grijă fiule, ţine-te bine, să am pe cine cununa”, mă stimula viitorul meu naş de cununie. Atunci, în zi de 28 octombrie 1942, n-aveam cum să ştiu că doar numai atunci îi mai auzeam, pentru ultima dată, glasul... Sub 300 m porunceam deschiderea focului cu mitralierele şi cu „puternica noastră artilerie”, cele două aruncătoare de 60 mm din organica companiei. Nădejdea ultimă a vânătorilor de munte rămânea tot grenada şi tragerile la gura ţevii.

După mai multe atacuri inamice se scurse prima parte a zilei de 28 octombrie. O pauză de peste o oră a dat răgaz de respiraţie luptătorilor noştri. S-a apropiat de mine caporalul Burlacu din judeţul Hunedoara. Din buzunarul din partea inimii a scos o carte poştală primită din ţară de la soţia sa care-l anunţa că i-a născut un fecior. Era foarte mândru şi ochii îi străluceau de bucurie. Mi-a întins şi mie s-o citesc. Le-am urat noroc şi sănătate, lui şi întregii familii, înapoindu-i apoi scrisoarea. Şi-a aşezat-o cu grijă în buzunarul din dreptul inimii, înapoindu-se la grupa pe care o comanda. Un ultim atac, cu mai multă îndârjire, a dat inamicul în ziua respectivă. Au vuit munţii, pădurile, crestele şi văile de zgomotul armelor automate, grenadelor şi strigătelor de luptă ale vânătorilor de munte. Şi de această dată, oare a câta oară în acea zi, inamicul ajunsese la distanţa de aruncare a unei grenade. Şi caporalul Burlacu s-a săltat din adăpost cu grenada în mână, pregătită de aruncare. Dar în acelaşi timp un snop de gloanţe vrăşmaşe au străpuns trupul său tânăr, mâna i s-a desprins de pe grenada ale cărei schije s-au adăugat gloanţelor, grăbindu-i sfârşitul. Departe de ţară, în Caucaz, a căzut încă un ostaş român, erou, căruia nu i-a fost dat să-şi strângă la piept feciorul. Doar cartea poştală, care-i vestea naşterea feciorului, i-a rămas lipită de inimă, în buzunarul tunicii lui soldăţeşti. În ţară, copilul unui erou va aştepta zadarnic întoarcerea tatălui din război să-i vegheze copilăria. Toate s-au întâmplat la ultimul asalt al inamicului asupra poziţiilor noastre, în ziua de 28 octombrie 1942. Victoria noastră s-a încheiat cu un gust amar. În 28 octombrie 1942 oraşul Nalcik a fost cucerit şi curăţat de orice rezistenţă inamică.

Dar luptele au continuat mai departe de Nalcik. Compania de cercetare primeşte misiunea de a curăţa partea de sud-vest a parcului oraşului Nalcik de ultimele rezistenţe sovietice şi a continua atacul de-a lungul şoselei Nalcik – staţiunea climaterică Belaia Recika pentru ocuparea acestei din urmă localităţi. În aceste lupte este rănit mortal prietenul şi consăteanul lui Dumitru Teodorescu, căpitanul Maxim Constantin, cel care ar fi urmat să-i fie naş de cununie.

(...) înaintarea Companiei de Cercetare este întâmpinată cu focuri puternice de arme automate, care trag în lungul aleilor din parc, silind trupele noastre să se oprească. Căpitanul Maxim Constantin, sfidând pericolul, iese pe una din aleile parcului pe acre înaintau cele două tancuri germane date în sprijin companiei, în încercarea de a-şi îmbărbăta compania să-şi reia înaintarea sub protecţia tancurilor şi a focului propriu al armelor automate. Este însă prins într-un snop de armă automată inamică, care-i sfarmă braţul drept, alte gloanţe perforându-i gâtul şi plămânul. Este imediat scos din câmpul de luptă sub protecţia tancurilor, transportat cu maşina generalului Ion Dumitrache, comandantul diviziei, care se afla în zonă, până la o ambulanţă şi de acolo cu aceasta la spitalul din oraşul Piatigorsk. la operaţia de la spital i s-a amputat braţul drept, dar orice efort de a fi salvat nereuşind, a decedat la data de 2 noiembrie 1942 în spitalul din Piatigorsk, fiind înmormântat în cimitirul din acest oraş. Căpitanul Maxim Constantin, ofiţer de elită al Corpului Vânători de Munte, campion militar absolut la concursurile de schi pe trupele de munte în repetate rânduri, pentru vitejia sa în luptele din Caucaz şi jertfa sa supremă pentru libertatea patriei, i s-a acordat cea mai înaltă decoraţie: Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a post mortem.

În calitate de consăteni din comuna Vorniceni, judeţul Dorohoi, din acre i se răpise în 1940 ţinutul Herţa, eram prieteni apropiaţi. Împreună urmasem cursurile aceluiaşi liceu „Anastasie Başotă” din Pomârla, un sat la 12 km de Dorohoi. Liceul era destinat în special fiilor de ţărani. Împreună luptasem în iunie – iulie 1941 la eliberarea Ţinutului Herţa din judeţul nostru, unde soarta, spre bucuria noastră, ne-a adus. Îi fusesem înlocuitor la comanda mândrei sale Companii de Cercetare, care s-a acoperit de glorie în luptele de la Baksan şi cota 910, în timpul în acre el se afla internat la spitalul din Deva. Pentru ultima dată i-am auzit glasul doar în ziua precedentă, 28 octombrie 1942, zi în care mi-a dirijat deschiderea focului de către compania mea încercuită de inamic pe înălţimea dinspre sud-vestul oraşului Nalcik. Pentru mine, drag consătean, prieten şi camarad din mândrele noastre unităţi de Vânători de Munte, amintirea ta nu se va stinge decât odată cu firul vieţii mele.

Căderea în luptă a celor mai viteji niciodată nu-i descurajează pe cei care au rămas. Dimpotrivă, îi îndârjeşte şi îi împinge înainte, să le urmeze exemplul.

Căpitanul Maxim Constantin (foto în grad de sublocotenent) 

căzut eroic în Caucaz la asaltul pentru cucerirea oraşului Nalcik la 2 noiembrie 1942, 

Cavaler al Ordinului Mihai Viteazu post mortem

Înmormântat în oraşul Piatigorsk

 Ordinul de zi al generalului Ion Dumitrache din 31 octombrie 1942:

“Aţi urmat cu sfinţenie îndemnul neamului de a fi viteji. Aţi pătruns în ziua de 25.10.1942 peste apa Baksanului, prin brâul de beton şi de foc, ajungând până în seara zilei la Ianikoi şi pădurea Ceghem. Aţi cucerit a doua zi această linie fortificată din faţa oraşului Nalcik şi aţi pătruns până seara în marginile lui. Cu o îndrăzneală fără egal ostaşii au zdrobit apărarea din jurul oraşului împreună cu I / R. 99 M. german. Aţi cucerit oraşul cu toate forturile lui din clădiri şi încrucişări de străzi, dovedind dispreţ de moarte B.7, 10, 16 şi B. 1 Pi.M…..Câştigarea victoriei s-a datorat tuturor ofiţerilor, comandanţilor de unităţi care au plătit succesul cu preţul vieţii. S-au distins în mod deosebit comandanţii celor două grupuri de vânători de munte, coloneii Gheorghe Gugleş şi Vasile Cârlan.

Citez prin ordin de zi pe divizie unităţile brave şi păstrăm în inimi toată recunoştinţa celor căzuţi eroic  departe de Ţară şi numai pentru Ţară”.

 Lupta de la Mairamadag

 După cucerirea Nalcikului, vânătorii de munte români au continuat avansul spre est, însoţind blindatele germane. Sovieticii au apărat cu îndârjire zona fortificată de la Terek, iar alte forţe au contraatacat la Arhonskaia. Atacul trupelor germano-române a fost reluat în ziua de 8.11.1942, când D. 13 Bl. a ajuns la sud – vest de Ordjonikidze, iar D. 2 M. a desfăşurat acţiuni pentru a mări pătrunderile în lungul văilor care conduceau spre inima Caucazului. La 9 noiembrie, Divizia 13 Blindată germană a atacat la Giseli, dar sovieticii rezistă şi chiar reuşesc să o încercuiască, încercările de despresurare ale germanilor eşuând pe rând. A fost rândul românilor să încerce să spargă cleştele sovietic, Batalioanele 7 şi 8 VM oprind ofensiva sovietică dinspre Mairamadag şi reuşeşte să ia legătura cu Divizia 31 Blindată izolată. Aceasta reuşeşte să se replieze prin culoarul menţinut de vânătorii români.

Dumitru Teodorescu: (...) Ne-am mulţumit că în sfârşit comunicaţia Nalcik – Alagir – Mairamadag – Ordjonikidze fusese eliberată, dându-se posibilitatea unităţilor germane blindate ca în cursul nopţii de 12/13 noiembrie 1942 să se scurgă în întregime spre vest. Pentru prima dată, de când luptam împreună ca aliaţi, nemţii, bucuroşi că au ieşit din încercuire, au fluturat mâini prieteneşti, trecând prin poziţia ocupată de trupele noastre de vânători de munte. Repurtasem o victorie cu consecinţă foarte importantă aducându-ne cel mai mare aport la deschiderea comunicaţiei şi scoaterea din încercuire a unităţii germane.  

Chiar şi comunicatul german este oarecum confuz, de parcă le era greu germanilor să recunoască că au fost scoşi din încercuire de către români (Ordinul 1777 al Corpului 3 Blindat german):

“Înaintarea C. 3 Bl. german spre Vladicaucaz, în frunte cu D. 13 Bl. a fost oprit de forţe mult superioare inamice….Succesele D. 13 Bl. care a fost atacată din toate părţile şi căreia i se tăiaseră toate legăturile, aparţin domeniului istoriei războiului... Printr-o acţiune de atac exemplar executată la nord de şoseaua Giseli, Dsuarikon de către  D. 23 Bl., iar la sud de şosea de Gp. 4 V.M., cu tot terenul dificil,. a fost despresurată D. 13 Bl., restabilindu-se legătura cu corpul în noaptea de 11 / 12.11.1942. Atacul acestor batalioane (7 şi 8 V.M.) a despresurat D. 13 Bl. Sunt de aşteptat alte atacuri inamice mai ales la Dsuarikon şi Kadgarom, în flancurile C. 3 Bl.”

Dar căzuse deja zăpada, aşa că acţiunile ofensive care vizau oraşul Groznâi au trebuit oprite pe timpul iernii. Trupele române şi germane se consolidau în teren pentru defensiva pe perioada anotimpului rece.

Pierderile Diviziei 2 Munte erau enorme, 210 ofiţeri, 140 subofiţeri şi 6517 trupă, adică 43% din efectiv, militari morţi, răniţi sau dispăruţi, în crâncenele lupte din caucazul Central, de la râul Baksan până la Alagir - Ordjonikidze, respectiv din vara lui 1942 până în noiembrie.

Dar evenimentele de pe alte sectoare de front vor influenţa şi frontul din Caucaz, ca şi întregul curs al războiului. Peste o săptămână (19 noiembrie 1942) sovieticii declanşează operaţiunea Uranus care va duce la încercuirea trupelor germane şi române la Stalingrad, ameninţând cu izolarea armatele din Caucaz.

 (va urma)

Bibliografie: 

Col (r) Gheorghe Suman, Gen brig (r) Mihail Perju, Gen brig Ion Bucaciuc - Istoria Brigăzii 2 Vânători de Munte "Sarmizegetusa", Editura Pro-Transilvania, București, 2003

Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război - Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei. 1941 - 1945  (10 volume)

Epopeea vânătorilor de munte
General Ion Dumitrache - Divizia de Cremene, Muzeul Judeţean de Istorie, Braşov, 1997

Gen (r) Dumitru Teodorescu - Memorii de război, Editura Răsunetul, Bistriţa, 1997

Mihai Bălaj - Jurnal de front, Editura Gutinul, Baia Mare, 1999

Pe aceeaşi temă: 
Vânătorii de munte în Caucaz (I) Un crâmpei din epopeea vânătorilor de munte 28 iunie 1940, fapte și eroi necunoscuți  Minciuna 22 iunie 1941 Apărarea lui Antonescu Ne puteam opri pe Nistru?

Un scenariu de război bântuie internetul: nimiciţi în patru ore ! ?

Spre amuzamentul celor care cunosc mai aprofundat chestiunile militare, de vreo două luni de zile circulă pe internet un scenariu apocaliptic conform căruia armata română, în cazul unui conflict cu Rusia, ar avea anihilate capacităţile de luptă în 30 de minute, ar fi nimicită în patru ore şi desfiinţată în mai puţin de o zi. Desigur, apar multe contradicţii chiar din acest scurt enunţ, dar aşa este, aşa se vehiculează. Ţinând cont de asta, m-am decis să iau acest scenariu punct cu punct şi să-l analizez, demonstrând că este vorba în cel mai fericit caz de unul SF, unul chiar amuzant, după cum spuneam, dacă nu ar implica şi alte chestiuni ce ţin de unele elemente privind siguranţa noastră naţională.

Într-un articol de-al meu mai vechi, Dreptul istoric, starea de fapt şi bătăliile internetului, vorbeam despre marea bătălie pentru conştiinţele oamenilor, pentru opinia publică, bătălie cruntă şi cumplită ce se desfăşoară pe toate mijloacele media, dintre care un front principal a ajuns să fie chiar mediul online, cel al internetului, în primul rând datorită pătrunderii tot mai adânci în rândul populaţiilor educate cu acces la acest mediu, folosit tot mai mult ca şi sursă primară de informaţie. Iar aici rolul reţelelor de socializare, al forumurilor şi blogurilor devine tot mai important. Cu atât mai mult, acest mediu nu avea cum să scape atenţiei factorilor responsabili de propagandă în rândul populaţiilor ţintă.

Există mai multe tipuri de propagandă, pe care le voi dezvolta cu exemple într-un articol viitor, dar scopul acestui articol este exact acest scenariu care circulă şi este preluat de unii şi de alţii, după reţeta binecunoscută şi folosită, prin intermediul aşa numiţilor “răspândaci”, de fapt agenţi de influenţă folosiţi cu voia sau fără voia lor, cu ştiinţa sau neştiinţa lor. Nu este treaba mea să-i judec pe fiecare care a preluat şi dezvoltat acest scenariu, nici să caut sursa lui, respectiv cine l-a pus în circulaţie.

Si, ca fiu sincer si direct, nici nu mă interesează, deoarece există doar trei mari posibilităţi. Prima, aşa cum apare într-un articol este că ar fi vorba de un scenariu tactic discutat la nivel de SMG (Statul Major General) care le dă acestora frisoane, iar aceşti ziarişti ar fi intrat în posesia acestui scenariu tactic (să fim serioşi, foarte puţin probabil). Iar dacă, prin absurd, acest lucru este real, îi invit pe toţi cei din SMG să se ceară acasă, să se apuce de o altă meserie, deoarece scenariul aşa zis apocaliptic este pur şi simplu fantezie. Voi arăta de ce ceva mai departe. Mai mult, ar trebui acuzaţi cel puţin de neglijenţă în serviciu, dacă nu de ceva mai grav, din moment ce acest scenariu ajunge la presă. Oricum, nu prea cred varianta asta, din motivele ce le voi menţiona mai jos.

A doua posibilitate este că sunt oameni informaţi care vor să atragă atenţia asupra dotării precare a armatei române şi dau în eter un astfel de scenariu pentru a trage un semnal de alarmă şi prin asta să-i facă pe decidenţii politici să ia atitudine şi să aloce banii necesari dotării forţelor armate. Sunt de acord cu necesitatea acestor dotări, aş aprecia un astfel de demers, dacă nu ar fi atât de catastrofic şi absurd. Iar cei ce doresc dotarea armatei române şi transmiterea unui mesaj sunt sigur că ar fi ales altă cale, deoarece sunt convins că ei prin demersul lor doresc să facă bine, nu rău. Ori, prin acest scenariu, se face mai mult rău decât bine. La fel ca şi generalul Antonescu când i-a transmis regelui Carol al II-lea celebrul său raport, Citiţi şi cutremuraţi-vă!, nu a făcut-o prin presă, deoarece astfel ar fi luat la cunoştinţă slăbiciunile armatei noastre inclusiv duşmanii ei, practic încurajându-i într-o atitudine agresivă, deoarece nu aveam cu ce să le facem faţă.

Mergând mai departe, putem spune că acest raport încurajează Rusia la o atitudine dură faţă de România, din moment ce ne-ar bate în 30 de minute, patru ore sau mai puţin de o zi. Ori, cineva care doreşte întărirea capacităţi de luptă a ţării nu alege această cale, mai ales că ar avea o influenţă defetistă nu numai asupra forţelor armate, ci şi asupra populaţiei. Ori, difuzată prin mijloacele mass media şi prin internet, ne dăm seama că ţinta primordială a acestei dezinformări, o numesc de pe acum aşa, o constituie populaţia românească, inclusiv cea de la est de Prut. E simplu şi clar, aşa li se demonstrează că România, cea în care îşi pun ei speranţe, cea pe care se bazează, cea cu care ei vor să se unească, va fi bătută în 30 de minute. Populaţia României începe să se teamă, îşi pierde încrederea în forţele armate (aflate în topul încrederii din 1990 încoace), şi va acţiona în consecinţă asupra liderilor politici, cu teamă faţă de rezultatul unei posibile agresiuni din est. Beneficiarul principal?

Aici ajungem la a treia posibilitate, cea mai probabilă: acest scenariu este clocit şi pus în circulaţie de undeva mult mai la est de noi, cu scopurile mai sus menţionate. Să fiu bine înţeles, nu vreau să zic că cei care au pus în circulaţie sau care au răspândit acest scenariu sunt agenţi ai Estului, departe de mine acest gând. Dar pentru a explica, mă văd nevoit să citez nişte replici dintr-un film de duzină din timpul Războiului Rece.

-         - Care este cel mai bun agent secret? Întreabă Maestrul.

-         - E simplu, răspunde Învăţăcelul, e cel care nu este prins.

-         - Răspuns greşit, replică Maestrul, cel mai bun agent secret este cel care nu ştie că este agent secret!

Cred că am spus multe cu asta, sper că mulţi vor înţelege. Brejnev, pe demonstranţii vest germani care protestau şi scuturau gardurile bazelor americane din Germania de Vest strigând Mai bine roşu decât mort! îi numea cu sintagma devenită clasică, aceşti idioţi utili. Am spus şi mai multe despre răspândaci citând aceste lucruri.

Ţinând cont de asta, dacă aş fi parior, jucător la ruletă, sau ce vreţi dumneavoastră, între cele trei posibilităţi, ţinând cont de cele expuse mai sus, eu mi-aş pune banii pe a treia posibilitate. Sau, dacă aş ţine bursa pariurilor, aş miza 5% pentru prima, 10% pentru a doua, şi restul pentru a treia. E părerea mea.

Dar şi acest scenariu este extrem de vulnerabil chiar în descrierea sa, cu atât mai mare îmi este surprinderea când îl văd preluat şi distribuit (chiar dacă uşor modificat) de unii care se semnează dedesubt ca şi ofiţeri (în retragere). Poate în retragere din gradul lor de ofiţeri, din moment ce nu sesizează absurditatea acestui scenariu. Dar răspândacii pot fi fiecare cu motivaţiile lor, trecând peste minima analiză a inteligenţei. Pot fi naivi, interesaţi, plătiţi, avizi şi multe altele, e problema lor, dar m-aş fi aşteptat la o minimă analiză a aberaţiilor cuprinse în acest scenariu.

În fine, dacă nu au făcut-o alţii, o voi face eu. De la bun început, vreau să menţionez că acest scenariu este foarte bine făcut. Targetul este clar, o mostră extraordinară de dezinformare cu ţintă populaţia, nu vorbim de o intoxicare a factorilor militari, care sunt sigur că au prins vulnerabilităţile acestui scenariu. Scopul, l-am exprimat mai sus. Vorbim deja de o dezinformare de genul propagandei gri, voi dezvolta subiectul într-un articol viitor. Propaganda gri se referă la folosirea unor date şi informaţii reale pentru a le deturna ulterior prin introducerea unor scheme spre scopul propus. În acest caz, datele reale de care abundă acest scenariu sunt cele tehnice, care lasă impresia cititorului prin multitudinea şi acurateţea lor, că întreg articolul este real şi documentat beton. Voi copia aici articolul care cred că este sau poate fi cel ce a generat altele pe internet, apoi îl voi discuta şi desfiinţa punct cu punct.

Articol apărut în Ziua News, la 15.06.2012, ora 13.29

Ofiţerii planificării de luptă al MApN au avut în faţă un scenariu tactic catastrofal: un război cu Rusia • În cazul unui astfel de conflict, România ar fi ocupată în mai puţin de o zi • Câteva divizii ruseşti ne-ar putea neutraliza forţa de reacţie în 30 de minute

Săptămâna trecută, ministrul Apărării, Corneliu Dobriţoiu, a tras semnalul de alarmă cu o declaraţie cât se poate de clară. "Armata Româna abia stă în picioare la capitolul dotări", a spus acesta, dezvăluind situaţia critică în care se află MApN. Declaraţia lui Dobriţoiu vine în contextul în care România este implicată financiar şi uman în războaiele din Afganistan şi Irak, scutul antirachetă sau dronele strategice, aventuri militare de care nu ştim câtă nevoie aveam din moment ce nu ne putem permite să refacem flota de avioane de vânătoare. Mai mult, prin amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă la Deveselu, românii au stârnit furia Moscovei, care prin intermediul generalului de armată Nikolai Makarov, şeful Statului Major General al Armatei ruse ne-a anunţat că am devenit ţintă prioritară a rachetelor nucleare tactice cu rază scurtă de acţiune Iskander. Prin funcţia pe care o deţine, Makarov este şeful serviciului secret al armatei GRU şi al faimoaselor trupe Speţnaz, diviziile speciale de cercetare antrenate pentru eliminarea pericolelor nucleare. Ce i-o fi venit ministrului Dobriţoiu să iasă în presă cu asemnea declaraţii? Orice război este plănuit de creierul armatei, care se numeşte Statul Major General (SMG). Recent ZIUAnews a intrat în posesia unui scenariu tactic discutat la nivel de SMG al armatei române, care ne dă frisoane. Documentul prezintă situaţia reală a României în condiţiile crizei mondiale, când sunt pe punctul de a fi reactivate războaiele locale, ca paravan al reîmpărţirii sferelor de influenţă. Ofiţerii de la planificarea de luptă (Departamentul pentru Politica de Apărare şi Planificare) au trebuit să-şi imagineze cât ar putea să reziste ţara noastră în faţa unui atac al Rusiei. Concluzia este şocantă: în caz de război, cu dotările actuale, România poate fi ocupată în numai câteva ore. Capacitatea de luptă a forţelor armate române ar fi neutralizată în numai 30 de minute.

Scenariul discutat la Marele Stat Major arată în felul următor. Misiunea principală a Grupării aero-navale ruse constă în executarea unei operaţiuni de desant maritim şi aerian, în vederea ocupării regiunii Dobrogea şi controlul punctelor de trecere de la Giurgeni-Vadu Oii şi Feteşti-Cernavodă. Debarcarea se va face în două raioane pe litoral, iar paraşutarea în trei zone, fiecare acţiune desfăşurată la nivel "batalion", pe fluviul Dunărea. Direcţia principală de ofensivă a forţelor ruse este Constanţa-Feteşti. 

Divizia maritimă D.30M va fi întărită cu Divizia 7 operaţiuni speciale (alcătuită din 1 Reg.Pst - regiment paraşutişti, 1 R.Aeropurtat, 1 R.Art-Artilerie, etc ), Bg. 18 I (brigada infanterie), Bg. 22 Mc (mecanizată) şi R. 708 Av. Transport (compus din avioane IL-76 şi dispuse pe aerodromul Taganrog, pe malul Mării Azov).

Misiunea imediat următoare a trupelor de uscat ruseşti este atingerea aliniamentului delimitat de confluenţa râului Argeş cu fluviul Dunărea, cursul în amonte al râului Dâmboviţa. Ocuparea localităţilor Cernica şi Corbeanca, DN-1 până la Ploieşti, SubCarpaţii de curbură până la localitatea Odobeşti şi atingerea râului Siret, la vărsarea în Dunăre. Statul Major General al ruşilor a stabit ca direcţie principală de ofensivă linia Feteşti-Bucureşti. Direcţia secundară va fi Feteşti-Focşani-Nămoloasa.

Forţele de atac ruseşti

Coloana vertebrala a Grupării aero-navale ruse (D. 30 M) este Brigada Maritmă 11 M alcătuită din cinci nave de luptă mari: un crucişător purtător de rachete din clasa Slava (12.500 t), două distrugătoare din clasa Kara (9.900 t) şi două fregate din clasa Krivak (3.420t). Slava dispune de 16 lansatoare de rachete supersonice navă-navă, navă-litoral de tip P-500 Bazalt, o mini-rachetă de croazieră, care zboară cu 2.5 Mach şi loveşte ţinta din zbor orizontal. Rachetele sunt capabile să poarte încărcături nucleare, muniţie termobarică şi submuniţii inteligente. Umbrela sau asigurarea aviaţiei de sprijin a grupării navale ruse, care operează în Dobrogea, împotriva avioanelor de interceptare româneşti, este asigurată de crucişătorul din clasa Slava, înarmat cu opt lansatoare de rachete S-300 M-1 (bătaie 90 km, altitudine maximă 25.000 m). Apărarea antiaeriană (AA) propriu-zisă a grupării navale ruse este realizată prin 80 rachete cu raza medie de acţiune (bătaie = 40 km) de tip SA-N-3B. Apărarea nemijlocită a fiecărei nave din gruparea navală rusă este realizată de câte 40 de bucăţi rachete AA cu rază scurtă de acţiune de tip SA-8 Gecko/OSA şi până la şase sisteme AA Kashtan (2 x AK-630/ tun 6 rotativ ţevi cal. 30 mm şi 16 lansatoare SA-18 ). Fiecare sistem dispune de două tunuri rotative GSh-30k cu şase tevi, cal. 30 mm şi două containere-lansatoare de rachete AA cu rază foarte scurtă de acţiune de tip 9M311.

Forţele navale şi infanteria marină

Divizia 30 M mai are în organizare Brigada 41 M, vârful său de lance fiind batalionul marin B. 166 M. Acesta este compus din purtătoare mici de rachete, corvete din clasa Tarantul şi din clasa Bora. Corveta Bora, cea mai modernă navă din clasa sa, are o viteză maximă de 102 km/h şi este înarmată cu lansatoare de rachete navă-navă, navă-litoral P-270 Moskit/SS-N-22 (bătaie 120 km) este apărată de 20 de rachete SA-8 Gecko/OSA şi de sistemele de tip Kashtan. Gruparea navală rusă subordonează şi Brigada Amfibie 197 M alcătuită din şapte nave de desant care transportă Bg. Infanterie marină, întărită cu încă un batalion de infanterie marină. Ca si Bg. IM, cele 2 Bg. Infanterie si Mecanizată sunt înzestrate cu câte un batalion de artilerie cu 45 autotunuri tip 2S31Vena şi 2S23 Nona (cal. 120 mm, bătaie 13 km, care perforează blindaje de până la 65 cm).

Sprijinul aerian

Gruparea navală rusă este protejată aerian în luptă de Regimentul 3 Aviaţie vânătoare-bombardament cu 30 de aeronave Su-27, de pe aerodromul Krymskaya (malul Mării Negre ), Reg. 960 Av. (31 buc. Su-25 şi MiG-29) de pe aerodromul Primorsko-Akhtarsk, (Marea Azov), Escadrila 43 Av.Bombardament (14 buc. SU-24, şi 4 SU-34) de pe aerodromul Eisk (Marea Azov) şi Reg. 55 elicoptere (20 buc. Mi-24, 18 buc. Mi-8 ), R. 25 El. anti-tanc cu 36 aeronave Mi-24 , R. 325 El. transport cu 18buc. Mi-26, 20 buc. Mi-8.

Forţa de apărare a României

Marina militară a forţelor române se bazează pe Flotila 56 Maritimă care dispune doar de o fregată operaţională (Mărăşesti) înarmată cu lansatoare de rachete P-21 Termit/SS-N-2 Styx (bătaie 80 km), patru tunuri AK-726 cal. 76 mm şi 4 x AK-630 cal. 30 mm, celelalte două fregate tip 22 „Regele Ferdinand" şi „Regina Maria", fiind patrulă în baza navală Constanţa. Divizionul de corvete (F-188 Zborul, F-189 Pescăruşul, F-190 Lăstunul) este şi el înarmat cu rachete 4xP-21. Un divizion cu trei vedete purtătoare de rachete din clasa Osa este şi el înarmat cu rachete Termit (F-202 Smeul, F-204 Vijelia, F-209 Vulcanul). Restul navelor (corvete, vânători de submarine, puitoare de mine, monitoare fluviale) nu sunt capabile să opună rezistenţă grupării navale ruse.

Aviaţie militară şi apărare antiaeriană

România poate interveni aerian cu Flotila 86 de la Feteşti (24 buc. Mig-21 Lancer) şi Escadrila 863 (10 buc. IAR-330 L) de la M. Kogălniceanu. Mai pot fi ridicate de la sol opt aparate IAR-99 Șoim şi şase IAR-99 nemodernizate de la şcoala de aviaţie de la Bobocu, Escadrilele 951 Av. Formată din 12 buc. MiG-21 Lancer, E. 904 eliccoptere şi E. 905 El. (20 buc. IAR-330) de pe aerodromul Bacău. Funcţionale, dar în afara razei de acţiune mai sunt Flotila 71 de la Câmpia Turzii (compusă din Esc. 711, 712 Av./ Mig-21 Lancer şi Esc. 713, 714 El./IAR-330). Brigada. 1 Apărare Antiaeriană este înzestrată cu două baterii tip S-75 Volhov/6-8 instalaţii operationale şi o brigadă MIM-23 Hawk/opt instalaţii nemodernizate şi parţial operaţionale care apără Bucureştiul. Despre flotila de aeronave MIG Lancer se ştie că este învechită, cu resursa de zbor epuizată.

Forţele terestre

Apărarea terestră a litoralului românesc revine Brigăzii 9 Mecanizată din subordinea Diviziei 2 Infanterie şi a Brig. 307 I.Mec. de la Babadag. Dispunerea Bg. 9 Mec. este următoarea: Brig. 912 tancuri la Murfatlar, B. 341 Inf. la Topraisar, B. 911 Inf. la Medgidia, B. 345 Art. la Medgidia. Podurile peste Dunăre sunt aparate de Brig.1 Jandarmi dispusă la Feteşti şi Cernavodă. Divizia 2 Inf. mai are ca unităţi subordonate: B. 528 Mc. de la Brăila, Bg. 282 Mec. compusă din Bat. 280 Mc. Focşani, B. 84 Tc. şi B. 300 Mc. de la Galaţi, Bg. 8 Larom. Bg. 8 este compusă din B.81 APR de la Focşani, B. 83 APR de la Bârlad, B. 96 APR de la Ploieşti.

Forţa de reacţie militară românească, neutralizată în 30 de minute

Prima lovitură aeriană a ruşilor urmăreşte obţinerea supremaţiei şi destructurarea conducerii trupelor române ce acţionează în teatrul de luptă. Cele dintâi ţinte vor fi reţeaua de radare ale forţelor aeriene şi navale româneşti din Dobrogea, precum şi Bat.1 Rachete AA de la Medgidia. Urmează aerodromurile M. Kogălniceanu şi Feteşti, punctele de comandă şi de dirijare ale aviaţiei în luptă, fregata Mărăşesti, corvetele Zborul, Pescăruşul, Lăstunul şi vedetele Smeul, Vijelia, Vulcanul. Atacul aerian va viza şi Bg. 9 Mec, blindatele şi forţa vie a Bat. 912 Tc, B. 341 I, B. 911 I, B. 345 Art, B. 307 I.M. Aviaţia ruşilor va acţiona pe trei grupuri cu destinaţie tactică (formaţii de avioane având de lovit obiective de aceeaşi categorie). Trei subgrupuri a câte trei patrule de avioane, de la înălţimi de 8-10.000 m, vor lovi cu racheta subsonică Kh-35 E/Uran. Grupurile cu destinaţie tactică beneficiază de asigurare de luptă.

Neutralizarea batalioanelor româneşti de tancuri, artilerie sau a celor mecanizate (care dispun de 45 tancuri T-85M sau de 45 MLI & TAB sau APR-Larom) încartiruite în remizele nerezistente la lovituri aeriene ale garnizoanelor, este asigurată de lovituri cu una-două rachete purtând muniţie tip SADARM. Forţele române nu dispun de rachete anti-navă Harpoon, Exocet, nici de submarine funcţionale. Submarinul Delfin zace inutilizabil din anul 2000 şi nu mai poate fi reparat. Practic, în primele 30 de minute de la declanşarea atacului, forţele aeriene, marina militară şi cele două divizii de infanterie româneşti îşi pierd capacitatea de luptă. Aviaţia rusă execută nestingherită vânătoarea de obiective, până când niciun tanc sau MLI nu vor mai fi întregi. Restul este pur şi simplu o defilare a forţelor inamice (cu o durată de 4-6 ore de la începerea ostilităţilor) până la Bucureşti.

În paralel cu neutralizarea firavei capacităţi de apărare a românilor, are loc şi eliminarea fizică a „elitei" societăţii. Cum investiţiile celor mai importanţi oameni de afaceri şi politicieni sunt în domeniul imobiliar, aceştia vor fi trecuţi la categoria pagube coletarale ale bombardamentelor.

Muniţia termobarică, cea mai eficientă în zonele urbane

Muniţia termobarică este încărcată cu o combinaţie de comustibil lichid şi pudră din nanoparticule de tetranit. Odată ajuns în apropierea ţintei, proiectilul care conţine muniţia, produce o mică explozie care vaporizează amestecul sub forma unui nor inflamabil. Aerosolul astfel creat ia contact cu oxigenul din atmosfera şi detonează, creând o formidabilă undă de şoc, urmată de combustie intensă. Muniţia termobarică este considerată ca fiind mijlocul de luptă cel mai eficient, în zone urbane, ea fiind experimentată de trupele ruse în timpul asediului oraşului Groznîi din Cecenia.

Racheta subsonică Kh-35 E/Uran

Kh-35 E/Uran parte din categoria Standoff şi are bătaia de 130 km. Se mai folosesc versiunile: antiradar supersonică Kh-31PM/ARM (anti-radiation missile) lansată de la distanţe sub 110 km, care se dirijează automat după emisia radarului ţintă (propulsia fiind realizată de un ramjet ca motor de marş) şi rachetata subsonică Kh-59 cu bătaia de 115-200 km. În faza iniţială, ghidarea Kh-59 este inerţială, până la 10 km de ţintă când sistemul de ghidare TV/IR intră în funcţiune. Manevrarea ei din acest moment, până la impactul cu ţinta, este executată de un operator aflat la bordul avionului SU-24.

Rachetele de Deveselu sunt inutile

Chiar dacă forţele române ar dispune la Deveselu de rachete antibalistice SM-3, ele n-ar folosi la nimic. Carcasa de protecţie a ogivei electrono-optice se detaşează la 80.000 m şi de la această înălţime, racheta devine operaţională. Sub această înălţime, RIM-161 Standard Missile (SM-3) nu poate intercepta nimic, aşa că România şi nu SUA va avea obligaţia să dispună de mijloace de apărare a bateriilor antirachetă împotriva rachetelor de croazieră şi a avioanelor înzestrate cu bombe şi rachete aer-sol.

                

Analiză pe caz

Pentru orice analist cât de cât pregătit, se vede din start că articolul face din genul propagandei gri. Adică porneşte de la declaraţia ministrului apărării, cu care suntem de acord, dar apoi o ia razna, în sensul că bagă în aceeaşi oală Irakul, Afghanistanul, scutul antirachetă şi dronele numindu-le toate generic aventuri militare. Adică, stăm prost cu dotările, ce ne mai trebuie toate acestea de mai sus. Despre dotări, toţi suntem de acord, avem nevoie de dotări superioare, chestiunea cea mai pregnantă fiind la nivelul aviaţiei de luptă. Dar misiunea noastră în Irak s-a încheiat, iar implicarea  în Afghanistan am discutat-o într-un alt articol Ce căutăm în Afghanistan? inserarea chestiunii scutului antirachetă în care noi nu prea avem cheltuieli ne indică mai mult comanditarul articolului. Despre drone, ce să mai spunem, vor fi componente de bază ale oricărui conflict viitor, ne place sau nu ne place, suntem sau nu de acord. Să nu investeşti în drone la ora actuală înseamnă să fii inconştient militar. Mai departe se spune despre reacţia generalului Nikolai Makarov, prin care eram anunţaţi că am devenit ţinte prioritare pentru rachetele cu rază medie de acţiune în urma deciziei de a găzdui scutul antirachetă de la Deveselu. O altă tâmpenie, eram ţintă oricum, încă înainte de intrarea noastră în NATO. Pentru cei naivi care încă nu ştiu, coordonatele de lovire a ţintelor unei rachete cu rază medie de acţiune se pot introduce sau schimba în treizeci de minute. Deci, acum nu suntem ţinte, în treizeci de minute suntem ţinte, sau invers. Deci, altă tâmpenie.

Analiza detaliată a scenariului

Mergând pe clasificarea făcută de Mackinder, Rusia este o putere continentală, pe când SUA este o putere maritimă. Lucru corect, aşa se şi comportă fiecare, inclusiv în modul de a duce războiul. Rusia a dus extrem de multe războaie, a executat o multitudine de operaţii, a luptat în condiţii diverse, dar un singur lucru nu a făcut. Nu a făcut, nu face şi nu va face prea curând un lucru: desantul maritim pe ţărm ostil! De ce? Fiindcă nu are cum, nu are cu ce şi nu are experienţa să o facă! La fel, în al doilea război mondial, Germania, puterea continentală supremă, nu a realizat desanturi maritime, iar când a încercat o operaţiune de desant aerian în Creta, deşi a fost un succes, pierderile imense l-au făcut pe Hitler să spună că epoca paraşutiştilor a trecut.

Desigur, vor sări unii să mă contrazică, aducând exemplele din al doilea război mondial cu debarcarea din peninsula Taman din Crimeea din 1942 sau debarcarea de la Poti din războiul cu Georgia din 2008. Fals, aici cazurile sunt diferite. Debarcarea din peninsula Taman s-a făcut într-o zonă apropiată de bazele lor, fiind echivalentă mai mult cu trecerea unui curs de apă, peninsula Kerci fiind apropiată de zonele de debarcare, iar perdeaua de forţe germano-române era destul de subţire şi ocupată cu urmărirea unităţilor sovietice ce mai rezistau în Crimeea. La fel, debarcarea de la Poti a fost cea a unui contingent redus, odată ce direcţiile principale de atac erau deja securizate, respectiv cele dinspre Abhazia şi Osetia de Sud (vezi harta). Cu atât mai mult Rusia nu va încerca vreo debarcare pe un ţărm ostil la distanţă de 400 km de bază (distanţa dintre Sevastopol şi Constanţa).

De ce? Motivul e simplu, există prea multe momente în care forţele navale şi trupele sunt vulnerabile: când flota se apropie de ţărm, când şalupele sau navele de desant parcurg distanţa dintre flotă şi ţărm, când trupele debarcă, când edifică capul de pod etc. Pentru a minimiza sau elimina o parte din aceste riscuri, sunt necesare măsuri suplimentare. O superioritate totală navală pe tot traseul parcurs de flotă şi pe căile de comunicaţii şi o superioritatea aeriană care să includă capul de pod până mult în adâncime. Mai mult, capul de pod va trebui constant aprovizionat cu oameni şi materiale în mai multe valuri, altfel vei avea surpriza să îl vezi dat peste cap şi aruncat în mare. Până nu întăreşti capul de pod suficient ca să începi operaţiuni ofensive în adâncime, eşti vulnerabil si rişti să pierzi totul pe o carte. De aceea desantul maritim este o operaţiune extrem de riscantă şi costisitoare, ruşii ar prefera sa dea un atac terestru, dar pentru asta ar trebui să traverseze Ucraina, lucru problematic la această dată.

Pentru a-mi justifica argumentele, vin cu exemple din istorie, ca de obicei. Puterile maritime, cum ar fi SUA şi Marea Britanie, au executat astfel de operaţiuni de desant maritim în decursul istoriei, dar de fiecare dată au beneficiat de toate aceste atuuri, respectiv superioritate navală şi aeriană, precum şi un număr imens e nave de ransport şi logistică. Gândiţi-vă doar la debarcarea din Normandia din 6 iunie 1944, şi atunci a fost vorba doar de traversarea Canalului Mânecii, larg de câţiva kilometri, nu de o debarcare la 400 de kilometri. Dar şi atunci au apărut surprize neplăcute, e suficient să ne amintim de plaja Omaha. Dar mai e un factor esenţial pe care Rusia nu l-ar putea atinge niciodată în cazul în care ar încerca o debarcare în România: elementul surpriză. Acesta a jucat un rol crucial în majoritatea debarcărilor reuşite, vă reamintesc că germanii, în urma unei strălucite acţiuni de intoxicare, erau convinşi că debarcarea va avea loc în Pas de Calais, distanţa cea mai scurtă. Chiar şi debarcarea de la Inchon, în războiul coreean din 1950, a fost o reuşită a lui MacArthur tocmai prin surprinderea realizată, forţele nord-coreene fiind concentrate în sudul peninsulei pentru a anihila buzunarul rămas în jurul localităţii Pusan.

Revenind la studiul de caz în discuţie, am spus că ruşii nu vor putea realiza surprinderea necesară unei debarcări de succes pe coastele României. În primul rând, fiind într-o alianţă NATO, avem la dispoziţie sistemele americane de avertizare, cea mai complexă reţea de sateliţi de observare existentă în lume. Vă reamintesc că la data de 1 august 1990, americanii au făcut public faptul că invazia Kuweitului de către Irakul lui Saddam Hussein este inevitabilă, doar pe baza observaţiilor din satelit asupra concentrărilor de trupe irakiene la graniţă. În mod sigur, Kuweitul a fost avertizat mai devreme. Dar să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne închipuim că americanii dorm sau că s-au înţeles cu ruşii să ne lase atacaţi. Chiar şi aşa, surprinderea este aproape imposibilă şi voi explica de ce.

Componenta aeriană

România beneficiază de un sistem radar deosebit de performant la ora actuală, unul dintre capitolele în care chiar stăm bine din punct de vedere militar, cel al radarelor de detecţie şi avertizare timpurie (early warning) a vreunei posibile ameninţări, mă refer aici la sistemul FPS-117, Gap Filler sau Raytheon. Toate împreună fac parte din sistemul de război radioelectronic românesc AZUR, sistem integrat deosebit de performant. Este normal şi logic, odată ce am fost surprinşi şi descoperiţi în timpul evenimentelor din decembrie 1989, când apăreau ţinte false cu duiumul pe cer, să ne axăm pe astfel de sisteme, şi este unul dintre puţinele capitole din dotarea noastră militară în care putem spune că suntem OK (vezi pentru amănunte tehnice Inteligenţa românească: războiul atipic). De aici, sunt sceptic asupra posibilităţii realizării surprinderii de către forţele armate ale Rusiei. Dar să presupunem, totuşi, de dragul scenariului, că aceasta s-ar putea produce, operatorii radar români dorm sau protestează în piaţă. Realizaţi încă ce pe acum că sunt enorm de multe probabilităţi care exclud un astfel de scenariu, reducându-i şansa de reuşită extrem de mult.

Dar mergem mai departe, trecem şi peste asta, deşi mi se pare greu de crezut, mai ales cum spune scenariul propus. Aviaţia rusă decolează de la bazele menţionate şi atacă la sol trupele române, deşi prin sistemele radar menţionate sunt detectate imediat ce decolează de la bazele lor situate la sute de kilometri de obiectivele desemnate. Mă rog, am zis că trecem peste asta. La fel, într-un scenariu derivat din cel iniţial, se zice că navele ruseşti se grupează în larg şi pornesc spre coastele României. Din nou absurd, vor fi detectate imediat ce ies în larg. Dar trecem şi peste asta (peste câte am trecut până acum?) şi presupunem că am ajuns cu ruşii în preajma coastelor României gata de debarcare.

Personal mă îndoiesc de capacitatea aviaţiei ruse de a dobândi supremaţia aeriană şi iată de ce. Ni se vorbeşte în acest scenariu despre protecţia forţei navale realizate de “Gruparea navală rusă este protejată aerian în luptă de Regimentul 3 Aviaţie vânătoare-bombardament cu 30 de aeronave Su-27, de pe aerodromul Krymskaya (malul Mării Negre)” uitând să precizeze faptul că acest aerodom este aflat la circa 800 de kilometri de Constanţa, apoi “Reg. 960 Av. (31 buc. Su-25 şi MiG-29) de pe aerodromul Primorsko-Akhtarsk, (Marea Azov)” şi el aflat cam la aceeaşi distanţă, apoi “Escadrila 43 Av.Bombardament (14 buc. SU-24, şi 4 SU-34) de pe aerodromul Eisk (Marea Azov)” aflată la vreo 850 de kilometri distanţă. Mergând mai departe, aflăm că ruşii vor fi protejaţi şi de “Reg. 55 elicoptere (20 buc. Mi-24, 18 buc. Mi-8 ), R. 25 El. anti-tanc cu 36 aeronave Mi-24 , R. 325 El. transport cu 18buc. Mi-26, 20 buc. Mi-8”, nu ni se mai spune baza de unde vin aceste elicoptere. Deci aceste aparate vor asigura supremaţia aeriană pentru reuşita desantului rus pe coasta românească a Mării Negre? Păi, oameni buni, cine a pritocit acest scenariu trebuie trimis urgent la casa de nebuni!

Este suficient să ne uităm pe datele tehnice ale avioanelor ruseşti de care se face atât de mare caz. Suhoi-25 are raza maximă de acţiune armat pentru luptă între 650 şi 900 de kilometri, Mig-29 maxim 1400 de kilometri, dar fără a fi încărcat la maxim. Dacă poate cineva dintre aceşti experţi care au preluat articolul să-mi explice cum este posibil ca aviaţia rusă să obţină şi să menţină supremaţia aeriană atunci când sunt la limita razei de acţiune, eu îl declar general peste noapte. Vestea proastă este că aceste aeronave ruseşti nu pot fi alimentate din aer, deci prezenţa lor pe câmpul de luptă este extraordinar de limitată. Practic, aceste avioane care ar trebui să asigure supremaţia aeriană a ruşilor pe câmpul e luptă se află tot timpul cât vor putea fi prezente aici la capătul lanţului logistic al aprovizionării cu combustibil, fiind tot timpul în pericol de a cădea din aer deoarece li se va termina benzina. Veştile proaste pentru aviaţia rusă abia încep, deoarece consumul de combustibil este dat pentru o croazieră lină, fără peripeţii. În cazul în care sunt implicate în lupte aeriene, consumul de combustibil creşte exponenţial, mai ales în urma folosirii postcombustiei pentru a scăpa dintr-o situaţie de luptă. Iar aici apărătorii sunt net avantajaţi, cu bazele apropiate şi cu posibilitatea observării şi interceptării atacatorilor care au un drum lung de străbătut, sunt la limita combustibilului şi nu au cum să stea pe câmpul de luptă prea mult, deoarece trebuie să se întoarcă 800 de kilometri pentru alimentare şi reînarmare. Atunci, dacă aţi fi un observator imparţial, pe cine aţi paria?

Revenind la capacitatea aviaţiei ruse de a proteja aerian flota rusă, de a dobândi supremaţia aeriană nu numai pe zona maritimă, ci chiar mai departe, în capul de pod şi dincolo de el, vă amintesc faptul că în 2008, în Georgia, în cinci zile de război, Rusia a pierdut patru avioane de luptă în faţa unei ţări care nu avea aviaţie militară! Iar această aviaţie rusească, la capătul unui zbor de 800 de kilometri, va ajunge să lupte cu aviaţia română, proaspătă, abia decolată de pe aerodromurile din apropiere, cu rezervoarele pline de combustibil, în timp ce piloţii ruşi îşi măsoară nivelul rămas în rezervor. Iar aceşti piloţi ruşi nu trebuie numai să câştige supremaţia aeriană, ci şi să o menţină, în acelaşi timp în care ei nu ştiu cât se vor putea menţine ei înşişi în aer, cât le va permite combustibilul rămas. Ei bine, vor pleca să se realimenteze şi să se reînarmeze. Dar cât vor fi plecaţi, cine va asigura protecţia aeriană a flotei ruse şi a capului de pod? Păi să vedem şi să calculăm. Adunând toate avioanele de toate categoriile enumerate de specialiştii în sceanarii, obţinem la grămadă 79 de avioane de luptă amestecate (Su-25, Su-27 şi Mig-29). Ori, acestea vor trebui să asigure cu schimbul protecţia aeriană a flotei de desant şi a zonelor de debarcare. Aflate la capătul lanţului logistic şi la limita razei lor de acţiune, vor trebui să o facă, altfel acţiunea militară rusă nu ar putea reuşi. Revenim la un calcul simplu, cât ar putea acoperi într-un interval de o zi aviaţia rusă? Cum trebuie să împartă airlifturile ca să aibă tot timpul suficiente aparate în aer care să le asigure supremaţia aeriană? Cu 79 de avioane? Încă ceva, nu se iau în calcul posibile aparate care se pot defecta, mai mult, este regim de război, unele avioane ar putea fi doborâte fie de aviaţia română, fie de apărarea antiaeriană română, care ar putea fi deosebit de eficientă.

Vorbim mai întâi de aviaţia noastră de luptă. Desigur, ne dorim şi le dorim avioane mult mai performante, deoarece avem piloţii cei mai buni din regiune (a spus-o ambasadorul american), dar chiar fără avioane moderne, doar cu Mig-urile 21 Lancer (modernizate), reuşim să ne descurcăm (încă) la nivel de exerciţii de luptă (vezi Mig21 lancer la Thracian Star). Specialiştii recunosc că Mig21-Lancer poate lupta cu un Mig29 sau un Su25. La nivel de real combat, sunt sigur că am putea împuţina serios aviaţia inamică, mai ales că piloţii ruşi vor fi foarte reticenţi, cu gândul la nivelul combustibilului, în luptele aeriene consumul creşte exponenţial datorită manevrelor bruşte şi folosirii pe scară largă a postcombustiei. Atunci cine mai asigură protecţia aeriană a ruşilor?

Dar staţi, că încă mai e ceva. Se spune aici că ruşii se bazează pe aceste avioane nu numai pe asigurarea protecţiei aeriene, ci şi pe distrugerea aviaţiei noastre, dar şi a nenumăratelor obiective la sol, inclusiv tancurile şi MLI-urile noastre. O sarcină cam complicată pentru cele 79 de avioane, aflate şi aproape de limita razei de acţiune. Hai să facem un calcul simplu al airlifturilor pe care le-ar putea realiza aviaţia rusă. Luăm în calcul datele tehnice care spun că un Mig29, Su25 şi Su27 pot executa două ieşiri pe zi. Dacă le forţezi creşte stressul asupra componentelor şi rezultatul se va vedea imediat sub forma defecţiunilor care rezultă într-un număr mai mare al aparatelor lăsate la sol pentru reparaţii şi înlocuiri ale componentelor. Acest factor nici nu l-am pus în discuţie, defecţiunile în condiţii de luptă putând ajunge până la 10% din avioanele folosite. Deci, într-o zi, ruşii vor beneficia de aportul a 158 de avioane de luptă deasupra Dobrogei, dar care nu vor putea sta mai mult de două ore (cu indulgenţă maximă) în zonă din cauza problemelor cu combustibilul.  Până la urmă, pentru a asigura protecţia aeriană 24 de ore pe zi, avioanele ruse vor putea sta deasupra Dobrogei într-un număr mediu de 13 bucăţi odată (158 împărţit la 12 intervale, deoarece un aparat poate sta maxim două ore dacă nu se va prăbuşi după ce îşi va epuiza combustibilul). Deci aceste 13 avioane vor asigura protecţia aeriană, vor combate aviaţia română, se vor feri de armamentul nostru antiaerian şi printre altele vor ataca obiectivele terestre, inclusiv brigăzile noastre de tancuri, pe care le vor distruge complet, până nu va rămâne niciun tanc sau MLI, dacă e să ne luăm după autorul scenariului.

Dar din cele 158, dacă e să luăm în calcul pierderi de 10% defecţiuni, mai rămân 143. În august 2008, în războiul din Georgia, ruşii au pierdut în cinci zile patru avioane de luptă, în faţa unei ţări care nu are avioane de luptă, doar din cauza SAM-urilor portabile. Calculaţi cât ar pierde contra sistemelor Hawk XXI sau altora, precum şi în luptele cu aviatorii români. Atunci cine mai rămâne să protejeze flota rusă şi capul de pod, apoi să şi distrugă toate tancurile şi maşinile blindate de luptă?          

Mergem mai departe, în acest scenariu suntem bombardaţi de date tehnice despre rachetele ruseşti, cât sunt ele de grozave şi câte fac şi dreg. Este tipic pentru propaganda gri, ni se dau date reale pentru a forţa o concluzie convenabilă. Ni se spune ce fac aceste muniţii, ce distrug şi cum, dar un singur lucru nu se spune: ce NU fac! Să luăm exemplul muniţiei termobarice, folosită cu succes în Cecenia, după cum spun autorii scenariului. Interesant, de la atâta succes, ruşii au avut acolo sute, după unele estimări mii de morţi, şi nici astăzi nu au încheiat cu rebeliunea cecenă, care mai mult, s-a extins şi în Kabardino-Balkaria şi Daghestan, continuând sub forma unui război de gherilă de joasă intensitate ce aşteaptă prilejul şi ocazia să răbufnească din nou.

Atacul aerian va viza şi Bg. 9 Mec, blindatele şi forţa vie a Bat. 912 Tc, B. 341 I, B. 911 I, B. 345 Art, B. 307 I.M. Aviaţia ruşilor va acţiona pe trei grupuri cu destinaţie tactică (formaţii de avioane având de lovit obiective de aceeaşi categorie). Trei subgrupuri a câte trei patrule de avioane, de la înălţimi de 8-10.000 m, vor lovi cu racheta subsonică Kh-35 E/Uran. Grupurile cu destinaţie tactică beneficiază de asigurare de luptă.

Asta susţin autorii scenariului. Dar să vedem dacă şi cum este sau ar fi posibil. Trei subgrupuri a câte trei patrule de avioane înseamnă desemnarea a 36 de avioane ruseşti de luptă cu acest scop. Aţi văzut mai sus dacă şi cum ar fi posibilă acestă desemnare, dar nu contează. Nu mai contează nici faptul că Su-25 au un plafon de zbor de maxim 7000 de metri, singurele capabile să zboare la altitudini de 8-10000 de metri fiind Mig-29. De ce nu au introdus în ecuaţie bombardierele strategice Tupolev 95 sau 160 nu înţeleg, probabil sunt la capitolul AWACS (există Tu-95 Bear cu aceste capabilităţi în armata rusă).

Ideea de a bombarda obiectivele de la altitudini superioare este bună, astfel aparatele sunt scoase în afara razei de acţiune a apărării antiaeriene. Dar există şi reversul medaliei, bombardamentul de la altitudini superioare va scădea mult precizia loviturilor, chiar şi în cazul muniţiilor inteligente, chiar şi a celor cu submuniţie. Să revin cu exemple, în cazul bombardamentelor NATO în Serbia şi Kosovo în 1999, avioanelor NATO li s-a impus să nu coboare sub 3000 de metri pentru a evita pierderile. Rezultatul a fost o scădere sensibilă a acurateţei bombardamentelor, fiind nevoie de aproape trei luni de campanie aeriană pentru ca sârbii să cedeze. Normal aceste lucruri nu le vom vedea în materialele de propagandă, nu vom vedea rachetele ratând ţinta, dar aceste ratări au existat, toate acestea fiind strânse într-un raport către Congresul american la acea vreme. A fost OK, au aruncat de zeci de ori mai multe bombe decât necesar într-un timp mult mai lung. Dar ruşii în acest scenariu pot face asta? Au timp şi resurse la dispoziţie? Mai devreme arătam cum stau cu aviaţia pentru a-şi proteja trupele, dar să mai vorbim de bombardamente masive, pe scară largă? De către cine, de către cele subgrupuri de câte trei patrule? Dar protecţia de luptă de unde vine? Să fim serioşi!

Prima lovitură aeriană a ruşilor urmăreşte obţinerea supremaţiei şi destructurarea conducerii trupelor române ce acţionează în teatrul de luptă. Cele dintâi ţinte vor fi reţeaua de radare ale forţelor aeriene şi navale româneşti din Dobrogea, precum şi Bat.1 Rachete AA de la Medgidia. Urmează aerodromurile M. Kogălniceanu şi Feteşti, punctele de comandă şi de dirijare ale aviaţiei în luptă, fregata Mărăşesti, corvetele Zborul, Pescăruşul, Lăstunul şi vedetele Smeul, Vijelia, Vulcanul.

Prima lovitură contra reţelei de radare, ni se spune şi cum: Kh-35 E/Uran parte din categoria Standoff şi are bătaia de 130 km. Se mai folosesc versiunile: antiradar supersonică Kh-31PM/ARM (anti-radiation missile) lansată de la distanţe sub 110 km, care se dirijează automat după emisia radarului ţintă (propulsia fiind realizată de un ramjet ca motor de marş) şi rachetata subsonică Kh-59 cu bătaia de 115-200 km. În faza iniţială, ghidarea Kh-59 este inerţială, până la 10 km de ţintă când sistemul de ghidare TV/IR intră în funcţiune. Manevrarea ei din acest moment, până la impactul cu ţinta, este executată de un operator aflat la bordul avionului SU-24. Desigur, există şi o versiune NATO a rachetei antiradar despre care ni se vorbeşte, respectiv racheta HARM. Dar ambele versiuni, atât cea rusească, cât şi cea NATO, au o parte slabă. Ele se dirijează după emisia undei radar a ţintei, respectiv radarul ţintă. Ori, această emisie poate fi oprită oricând, în momentul în care se detectează lansarea rachetei. Rămasă fără detecţie, racheta nu are unde să lovească şi se prăbuşeşte. Sârbii au folosit această tactică în 1999, ei pornind radarele doar pentru perioade scurte de timp, suficiente pentru încadrarea aeronavelor inamice, după care le opreau pentru a nu fi lovite de rachetele antiradar. Bănuiesc că românii nu vor fi mai proşti.

Dar hai să vedem ce încărcătură poate duce fiecare avion Mig-29, Su-25 şi Su-27 la o ieşire, ca să ne dăm seama dacă poate să-şi îndeplinească obiectivele, deşi cred că am demonstrat suficient până acum contrariul. Un Mig-29 poate duce 4 tone combustibil şi 4,5 tone armament, un Su-25 3,5 tone combustibil şi 6,5 tone armament, toate incluzând rachetele aer-aer pentru protecţie şi luptă aeriană. O rachetă Kh-35 Uran cântăreşte 750 de kilograme, calculaţi dumneavoastră câte poate duce un avion şi vedeţi în ce măsură îşi poate îndeplini misiunile. Cred că nu mai am ce să demonstrez la acest capitol despre componenta aeriană, doar prin acest aspect scenariul este sărit de pe fix, ca şi autorii lui desigur. Dar nu am terminat, mai sunt şi alte componente pe care le voi dezvolta în continuare.

Componenta terestră

Cred că am demonstrat suficient de complet faptul că aviaţia rusă nu are cum să-şi îndeplinească misiunea. Dar facem abstracţie de asta şi mergem mai departe, abordând componenta terestră. Spre surpriza mea, datele aici sunt foarte laconice, ar trebui ca românii să fugă înspăimântaţi numai când citesc acest scenariu, cum ne lasă să înţelegem răspândacii lui. Să vedem datele concrete, respectiv ceea ce ni se oferă în scris.

Misiunea principală a Grupării aero-navale ruse constă în executarea unei operaţiuni de desant maritim şi aerian, în vederea ocupării regiunii Dobrogea şi controlul punctelor de trecere de la Giurgeni-Vadu Oii şi Feteşti-Cernavodă. Debarcarea se va face în două raioane pe litoral, iar paraşutarea în trei zone, fiecare acţiune desfăşurată la nivel "batalion", pe fluviul Dunărea. Direcţia principală de ofensivă a forţelor ruse este Constanţa-Feteşti. 

Divizia maritimă D.30M va fi întărită cu Divizia 7 operaţiuni speciale (alcătuită din 1 Reg.Pst - regiment paraşutişti, 1 R.Aeropurtat, 1 R.Art-Artilerie, etc ), Bg. 18 I (brigada infanterie), Bg. 22 Mc (mecanizată) şi R. 708 Av. Transport (compus din avioane IL-76 şi dispuse pe aerodromul Taganrog, pe malul Mării Azov).

Misiunea imediat următoare a trupelor de uscat ruseşti este atingerea aliniamentului delimitat de confluenţa râului Argeş cu fluviul Dunărea, cursul în amonte al râului Dâmboviţa. Ocuparea localităţilor Cernica şi Corbeanca, DN-1 până la Ploieşti, SubCarpaţii de curbură până la localitatea Odobeşti şi atingerea râului Siret, la vărsarea în Dunăre. Statul Major General al ruşilor a stabilit ca direcţie principală de ofensivă linia Feteşti-Bucureşti. Direcţia secundară va fi Feteşti-Focşani-Nămoloasa.

Gruparea navală rusă subordonează şi Brigada Amfibie 197 M alcătuită din şapte nave de desant care transportă Bg. Infanterie marină, întărită cu încă un batalion de infanterie marină. Ca si Bg. IM, cele 2 Bg. Infanterie si Mecanizată sunt înzestrate cu câte un batalion de artilerie cu 45 autotunuri tip 2S31Vena şi 2S23 Nona (cal. 120 mm, bătaie 13 km, care perforează blindaje de până la 65 cm).

Am să încep cu partea de debarcare, ruşii îşi fac capul de pod. Trebuie să fim bine înţeleşi, navele din flota rusă nu ajung până la ţărm, nu au cum, nu debarcă în porturi care să aibă adâncimea suficientă pentru a putea acosta. Rămân în larg şi trimit primul val cu şalupe de debarcare. Acestea parcurg distanţa necesară de câteva sute de metri până la câţiva kilometri, îşi lasă încărcătura de oameni şi materiale pe ţărm, apoi revin pentru a aduce al doilea val. Vorbim de şapte nave de desant aici. O fi mult, o fi puţin? Trebuie menţionat că singura forţă navală din lume capabilă să lanseze o divizie în primul val pe un ţărm este marina SUA, singura care are în dotare un număr suficient de astfel de nave (în jur de 65), dar şi acestea sunt împrăştiate pe toate oceanele lumii. Marina rusă are cam 18, împărţite între cele patru flote, a Mării Negre, Baltice, a Oceanului Pacific şi Îngheţat. Ni se spune că la Marea Neagră sunt şapte, care vor fi toate folosite pentru debarcări (în două puncte parcă). Atunci aceste mijloace vor trebui împărţite, să zicem trei şi patru nave.

Dar să vedem ce poate duce o navă de desant. Ca mai mare din marina rusă este de clasa Ropucha, numită şi Proiect 775 (şase nave în serviciu activ, dintre care una în marina ucraineană), dar mai există şi o versiune uşor îmbunătăţită, numită Proiect 775M sau Rapoucha 2 (3 unităţi în serviciu). Această navă de desant poate transporta 10 tancuri şi 200 de oameni echipaţi, SAU 12 transportoare BTR şi 340 de soldaţi, SAU 3 tancuri, 2 tunuri autopropulsate 2S9 Nona-S, 5 transportoare uşoare MT-LB şi 313 soldaţi SAU 500 tone cargo. Alegeţi dumneavoastră combinaţia care o credeţi de cuviinţă, dar ţineţi cont că vă trebuie din fiecare, atât soldaţi, cât şi tancuri şi transportoare blindate. Bine, respectivul prim val debarcă fără probleme în zonele desemnate. Veştile proaste abia încep, deoarece al doilea val va ajunge abia peste o zi şi ceva. Cum aşa? Păi, navele de desant merg cam cu 30 de noduri, asta înseamnă cam 45-50 de kilometri la oră. Distanţa Constanţa – Sevastopol dus întors este de 800 de kilometri, asta înseamnă cel puţin 16 ore doar pe drum, iar încărcarea durează şi ea câteva ore, că doar nu încărcăm cartofi, ci materiale militare, tancuri şi transportoare blindate care trebuie fixate, prinse, asigurate. La fel şi muniţiile.

Rămâne problema capului de pod, sau a capurilor de pod, dacă vorbim de două. Dacă sunt două capuri de pod, respectiv două zone de debarcare, acestea sunt extraordinar de slabe şi nu numai că nu au cum să avanseze în teritoriu ostil, dar nu nici măcar cum să se apere pentru a nu fi aruncate în mare! Pentru simplificarea exerciţiului, voi presupune că este un singur cap de pod, deoarece în cazul a două, ar fi vorba de sinucidere colectivă a trupelor ruseşti, la forţele lor împărţite putând fi bătute pe rând fără drept de apel, înainte de ziua Z+1, data în care ar putea ajunge al doilea val, după cum explicam mai devreme.

În acest cap de pod ar putea ajunge în ziua Z un număr de maxim 70 de tancuri şi 1400 de soldaţi echipaţi. Sau 21 de tancuri, 14 tunuri autopropulsate 35 de transportoare uşoare (fiecare putând duce 11 oameni plus echipajul de 2 oameni) şi aproape 2400 de soldaţi. Sau combinaţii, în care introduceţi şi BTRM-urile. Indiferent, puteţi vedea că dacă veţi creşte numărul de tancuri, scade proporţional numărul de soldaţi şi invers. Iar tancurile nu se pot deplasa în atac fără sprijin de infanterie, altfel orice soldat român instruit ca vânător de tancuri s-ar putea apropia suficient ca să lanseze o rachetă sau să amplaseze o mină. Iar infanteria trebuie transportată motorizat dacă vrei o avansare rapidă, în ritmul în care pot merge tancurile, deci vei avea nevoie de mijloace de transport pentru infanterie. Nu ai cum să încarci infanteria în transportoare blindate, deoarece nu ai destule, ca să aduci suficiente, scazi numărul tancurilor. Mai ai nevoie de sprijin de artilerie cât de cât pe parcursul deplasării, deci din nou scazi din tancuri, poate şi din transportoare. Aşa-i că dilema devine tot mai grea?

De ce? Rolul forţelor debarcate în capul de pod nu este să stea să aştepte, altfel ce rost avea debarcarea lor? Trebuie să avanseze, să extindă capul de pod, apoi să pornească în avans spre obiectivele vizate. În cazul unei debarcări în Dobrogea, obiectivul iniţial nu poate fi decât securizarea podurilor de la Cernavodă şi Vadu Oii, pentru a interzice accesul eventualelor rezerve româneşti de pe malul stâng al Dunării. Ori, lăţimea medie a Dobrogei este de circa şaizeci de kilometri, asta înseamnă cam două ore de marş (luând în calcul şi timpul necesar pentru a atinge şoselele după ieşirea din zona de debarcare). Dar această distanţă poate fi parcursă de infanterie pe jos într-o zi şi jumătate, de aici apare o altă problemă, de sincronizare. Nu poţi merge rapid înainte doar cu tancurile din motivele expuse mai sus, nu poţi aştepta infanteria, deoarece astfel nu ai cum să-ţi îndeplineşti misiunea. Deci, va trebui să improvizezi, de exemplu să încarci infanteriştii pe tancuri şi să mergi înainte cu ei. Mergem pe ipoteza unei forţe maxime de penetrare, respectiv 70 de tancuri şi 1400 de infanterişti. Asta ar însemna câte 20 de infanterişti încărcaţi pe fiecare tanc, lucru imposibil. Presupunem că rechiziţionezi autovehicule de pe parcurs, inclusiv dube şi autobuze, şi reuşeşti să îi bagi pe toţi.

Bineînţeles, nu îi vei lua pe toţi, va trebui să laşi câţiva pe traseu, în capul de pod, pentru o asigurarea a teritoriului cucerit. Dar să presupunem că laşi două sute de infanterişti şi iei restul cu tine să avansezi în teritoriul ostil, aşa cum spuneam, pe tancuri, în automobile şi autobuze rechiziţionate. Problema este că traversezi un teritoriu ostil, orice soldat român rătăcit pe traseu care are un AK-47 în mână va putea să-şi încerce automatul descărcând unul sau două încărcătoare în coloana de pe şosea. Soldaţii de pe tancuri şi din automobile vor avea mari probleme, nu beneficiază de protecţia blindajului unui transportor. Dacă vă amintiţi imaginile din timpul războiului din Georgia din 2008, tancurile şi transportoarele ruseşti înaintau bară la bară, înghesuite pe porţiuni de şosea, toţi fumau de zor şi sunt sigur că mai sorbeau din când în când dintr-o sticlă de votcă. Nu cred că în acest timp au învăţat regulile de deplasare, respectiv distanţa de siguranţă între vehicule şi altele.

În 2008, un soldat georgian rătăcit cu un aruncător prin zonă, ar fi putut face prăpăd. Ori, în scenariul amintit, ni se spune că avem trupe speciale de comando, respectiv Batalionul 1 Vulturii Târgu Mureş sau Batalionul HUMINT (Human Inteligence) Buzău. Cel de la Buzău este destul de aproape pentru a fi deplasat rapid în zona de operaţii, astfel ca să poată intra în acţiune încă din prima zi a ostilităţilor, urmaţi la scurtă vreme de camarazii lor de la Târgu Mureş. Băieţii ăştia îşi ştiu meseria, au luptat în Afghanistan alături de Delta Force american (vezi Ce căutăm în Afghanistan?). Şi vor face ce ştiu mai bine, adică vor provoca mari pierderi ruşilor. Ca să vă reamintesc, în 2008, a fost rănit general-locotenentul Anatoli Kruliov, comandantul Armatei 58 şi ucis maiorul Denis Vetchinov, decorat post mortem cu titlul de Erou al Federaţiei Ruse (vezi Învăţămintele conflictului ruso-georgian din 2008 (II)). Câţi au mai căzut acolo, nimeni nu ştie, deoarece ruşii nu şi-au publicat niciodată pierderile.

Am plusat puţin ca să explic cu ce dileme se vor confrunta forţele ruseşti ajunse în capul de pod. Am mers ceva mai înainte, arătând ce ar trebui să facă aceste forţe pentru a-şi putea îndeplini misiunea care nu poate fi alta decât ocuparea Dobrogei şi securizarea podurilor peste Dunăre ca să o poată izola de restul teritoriului românesc. Mai departe voi arăta că nu numai ocuparea Dobrogei este imposibilă, dar scenariul care prevede dezvoltarea ofensivei încă pe două direcţii ţine mai mult de science fiction, nu de realitate.

Din start, trupele debarcate în capul de pod sunt extrem de vulnerabile. Aşa au fost în tot decursul istoriei debarcărilor sau desanturilor maritime. Sunt vulnerabile când se apropie de ţărm în navele de desant (o lovitură norocoasă de rachetă sau de artilerie ar scoate din ecuaţie o şeptime din forţele invadatoare), sunt teribil de vulnerabile după debarcare în capul de pod. Nu trebuie să fii geniu sau super general în armata română ca să ştii ce ai de făcut. În orice armată, infanteria este baza, coloana vertebrală, tancurile sunt factorul de decizie, cel care rupe frontul şi avansează impetuos spărgând rezistenţa, dar cel mai mare ucigaş în război rămâne artileria. Bătrâna şi demodata artilerie, acum modernizată cu mijloace de foc şi putere extremă de a-şi vărsa continuu obuzele aducătoare de moarte. Armata română nu trebuie în acest caz să atace cu tancuri şi infanterie, riscând pierderi nejustificate. Trebuie doar să-şi regleze tunurile şi să tragă, să tragă un baraj de foc şi moarte în capul de pod, tocând continuu forţele invadatoare.

Sistemul de lansatoare de rachete Larom, dotarea MApN

Pentru mai multe date interesante despre artileria română accesaţi aici..

Întrebarea este, se poate? Desigur, cum să nu. Tunurile din dotarea forţelor armate române au bătaia de peste 20 km, acestea ar putea măcina forţele inamice din capul de pod cu obuze de 155, 130 şi 100 mm fără probleme. Sistemul de lansare Larom modernizat cu israelienii de la Elbit aruncă rachete cu o cadenţă de 40 de bucăţi de calibru 122 mm în 20 de secunde sau 26 de 160 mm în 45 ce secunde, primele cu bătaie de 20 km, ultimele de 46 km. Foarte interesant, chiar după autorii scenariului, dispozitive Larom sunt chiar încartiruite în Dobrogea. Sau ei se bazează pe activitatea aviaţiei lor, despre care am vorbit mai sus? După un bombardament masiv de artilerie şi Larom, ar urma logic un atac puternic de tancuri TR-M1 susţinute de infanterie în MLI-84 Jder şi BTR-uri, care ar distruge definitiv capul de pod, sau ce a mai rămas din el. La fel, autorii scenariului vorbesc despre anihilarea acestor tancuri şi MLI de către aviaţia rusă, dar am lămurit despre asta mai devreme.

TR-85M1 Bizonul

Romanian Main Battle Tank

Amănunte despre TR-85M1 aici.,

iar despre MLI-84 Jder aici.

Dar hai să le facem pe plac autorilor scenariului şi să las de la mine (am lăsat multe, deja este imposibil ce vorbim mai departe, în sensul că nu au cum să se petreacă atâtea coincidenţe favorabile atacatorilor). Să zicem că ruşii scapă de bombardamentul nostru şi pornesc spre obiectivele lor, podurile. Ţinând cont că trebuie să le ocupe pe amândouă, forţa lor de atac trebuie să se împartă în două, scăzând astfel şocul. De aşteptat o zi după valul doi nu au cum, deoarece timpul decurge împotriva lor, forţele noastre crescând continuu prin întăririle trimise din ţară în teatrul de operaţiuni. Dar coloanele inamice vor putea fi atacate cu artileria şi hărţuite cu elicopterele Puma Socat, al căror rol ăsta este. Aviaţia inamică nu poate face mare lucru contra acestora, elicopterele zboară la joase înălţimi, se folosesc de teren, doar apar după un deal, de după coroanele copacilor, lansându-şi rachetele antitanc şi retrăgându-se rapid. Gândiţi-vă câţi inamici vor ajunge la cele două poduri şi în cât timp, deoarece toate unităţile militare româneşti din ţară se vor îndrepta spre Dobrogea. Iar inamicul debarcat nu prea poate fi ajutat, decât cu aviaţia, despre care am vorbit, sau prin bombardament naval, dar care va fi executat de la distanţă cu precizia corespunzătoare. Iar flota rusă nu are atâtea guri de foc câte pot concentra românii pe uscat.

Un alt aspect interesant în scenariu este ideea ocupării Dobrogei, precum şi a unei părţi din Muntenia, precum şi capitala, avansând pe două direcţii. Pe lângă faptul că nu le-ar fi de ajuns trei divizii, poate îmi explică şi cum ajung aceste divizii pe teatrul de luptă, din moment ce am stabilit că ruşii pot debarca doar o brigadă pe zi. Deci, ca să pună pe ţărm trei divizii, le-ar trebui cam o săptămână. Asta doar pentru oameni şi tancuri, sau transportoare blindate, cum vorbeam mai devreme. O zicală militară spunea amatorii studiază strategia şi tactica, profesioniştii studiază logistica.

Ca să avanseze, tancurile, transportoarele blindate, vehiculele în general, au nevoie de combustibil, mentenanţă şi piese de schimb. Datorită folosirii intensive în condiţii de luptă, acestea se defectează, dacă nu poţi să le repui în circulaţie, rişti să pierzi mai multe tancuri din cauza defecţiunilor decât în luptă. De exemplu, o şenilă ruptă poate fi înlocuită pe loc, dacă ai cu ce. Totodată, ai nevoie de muniţii, soldaţii au nevoie de hrană, echipament şi asistenţă medicală. Fără toate acestea, divizia ta nu este de niciun folos, nu poate face nimic, riscând să rămână paralizată după primele lupte. Ca să fiu mai clar, un tanc intră în luptă cu muniţia pe care o poate transporta, circa 40 de proiectile pentru tun, plus atâtea pentru mitralieră câte poate duce. Asta reprezintă o unitate de foc. Restul vin din urmă, tancul se reînarmează când poate şi când apucă, la fel procedează şi cu combustibilul, dar asta înseamnă ca rezervele să fie în apropiere şi să poată ajunge în intervalul dintre lupte.

Ca să vă daţi seama de nivelul necesarului logistic pentru o divizie, vă dau datele medii necesare unei divizii americane de infanterie şi pentru una blindată pentru o zi de luptă. Pentru una rusească sau de alte naţionalităţi, datele sunt aproximativ apropiate, în funcţie de număr şi grad de dotare cu tancuri şi vehicule. Datele sunt diferite pentru ofensivă, defensivă, urmărire sau pentru atunci când divizia este în rezervă, şi este foarte logic să fie aşa, deoarece atunci când te aperi încerci să menţii terenul şi să dai coontraatacuri, consumând mai multă muniţie, dar mai puţin combustibil. Repet, este vorba de datele medii pentru o zi, respectiv 24 de ore în ofensivă, cifrele fiind exprimate în tone. Divizie de infanterie: muniţie 2500 tone, combustibil 1210 tone, raţii alimentare 51 tone şi piese de schimb 55 tone. Divizie blindată: muniţie 2300 tone, combustibil 1133 tone, raţii alimentare 40 tone şi piese de schimb 137 tone. Un total de 3816 tone pentru divizia de infanterie sau 3610 tone pentru cea blindată, din care cam două treimi reprezintă doar muniţia. Hai să zicem că pentru combustibil s-ar putea încerca aprovizionarea pe plan local, de la benzinăriile din regiune, dar mă îndoiesc că românii vor fi aşa de proşti încât să lase ceva întreg în calea ruşilor, tehnica pământului pârjolit fiind aplicată de români din vremuri imemoriale. Dacă în 1916 au fost în stare să aprindă câmpurile petrolifere din valea Prahovei pentru a nu cădea în mâinile inamicului, credeţi că astăzi vor ezita în faţa câtorva benzinării şi depozite de combustibil? Tot rămâne problema aprovizionării cu muniţii, care vor trebui aduse pe mare, dar toate cele şapte nave de desant, luate împreună, abia pot aduce 3500 de tone (500 tone fiecare), dar asta înseamnă că nu vor mai putea debarca în ziua aceea nici măcar un tanc sau un BTRM. Deci, abia necesarul unei singure divizii pentru o zi! Atunci cum pot strategii şi planificatorii ruşi să rezolve această problemă fără rezolvare? Desigur că autorii scenariului nu ne dau vreo soluţie.

Componenta navală

Coloana vertebrala a Grupării aero-navale ruse (D. 30 M) este Brigada Maritmă 11 M alcătuită din cinci nave de luptă mari: un crucişător purtător de rachete din clasa Slava (12.500 t), două distrugătoare din clasa Kara (9.900 t) şi două fregate din clasa Krivak (3.420t). Slava dispune de 16 lansatoare de rachete supersonice navă-navă, navă-litoral de tip P-500 Bazalt, o mini-rachetă de croazieră, care zboară cu 2.5 Mach şi loveşte ţinta din zbor orizontal. Rachetele sunt capabile să poarte încărcături nucleare, muniţie termobarică şi submuniţii inteligente. Umbrela sau asigurarea aviaţiei de sprijin a grupării navale ruse, care operează în Dobrogea, împotriva avioanelor de interceptare româneşti, este asigurată de crucişătorul din clasa Slava, înarmat cu opt lansatoare de rachete S-300 M-1 (bătaie 90 km, altitudine maximă 25.000 m). Apărarea antiaeriană (AA) propriu-zisă a grupării navale ruse este realizată prin 80 rachete cu raza medie de acţiune (bătaie = 40 km) de tip SA-N-3B. Apărarea nemijlocită a fiecărei nave din gruparea navală rusă este realizată de câte 40 de bucăţi rachete AA cu rază scurtă de acţiune de tip SA-8 Gecko/OSA şi până la şase sisteme AA Kashtan (2 x AK-630/ tun 6 rotativ ţevi cal. 30 mm şi 16 lansatoare SA-18 ). Fiecare sistem dispune de două tunuri rotative GSh-30k cu şase tevi, cal. 30 mm şi două containere-lansatoare de rachete AA cu rază foarte scurtă de acţiune de tip 9M311.

Forţele navale şi infanteria marină

Divizia 30 M mai are în organizare Brigada 41 M, vârful său de lance fiind batalionul marin B. 166 M. Acesta este compus din purtătoare mici de rachete, corvete din clasa Tarantul şi din clasa Bora. Corveta Bora, cea mai modernă navă din clasa sa, are o viteză maximă de 102 km/h şi este înarmată cu lansatoare de rachete navă-navă, navă-litoral P-270 Moskit/SS-N-22 (bătaie 120 km) este apărată de 20 de rachete SA-8 Gecko/OSA şi de sistemele de tip Kashtan.

În replică, forţele noastre navale maritime, după acelaşi scenariu:

Forţa de apărare a României

Marina militară a forţelor române se bazează pe Flotila 56 Maritimă care dispune doar de o fregată operaţională (Mărăşesti) înarmată cu lansatoare de rachete P-21 Termit/SS-N-2 Styx (bătaie 80 km), patru tunuri AK-726 cal. 76 mm şi 4 x AK-630 cal. 30 mm, celelalte două fregate tip 22 „Regele Ferdinand" şi „Regina Maria", fiind patrulă în baza navală Constanţa. Divizionul de corvete (F-188 Zborul, F-189 Pescăruşul, F-190 Lăstunul) este şi el înarmat cu rachete 4xP-21. Un divizion cu trei vedete purtătoare de rachete din clasa Osa este şi el înarmat cu rachete Termit (F-202 Smeul, F-204 Vijelia, F-209 Vulcanul). Restul navelor (corvete, vânători de submarine, puitoare de mine, monitoare fluviale) nu sunt capabile să opună rezistenţă grupării navale ruse.

Bineînţeles, este un lucru clar că flota rusă a Mării Negre este cea mai puternică din regiune. După ea urmează în clasament cea a Turciei, dar pe locul trei este cea română, înaintea celei ucrainene. Dar să vedem situaţia navelor noastre patrulă, pe alte scenarii înrudite fiind numite nave “de paradă”, respectiv fregatele Regele Ferdinand şi Regina Maria. La ora actuală se află la al doilea ciclu de modernizare, iar Regele Ferdinand urmează să plece în această lună în misiune de luptă de combatere a pirateriei în Oceanul Indian, alături de alte nave NATO. Dacă este doar de paradă, înseamnă că nu numai noi suntem tâmpiţi, ci întreaga conducere NATO este lovită în cap din moment ce acceptă o navă de paradă în zone de luptă, care mai mult i-ar încurca decât ajuta. Cu Regele Ferdinand va pleca şi primul nostru elicopter Puma Naval, care are capabilităţi de luptă antisubmarin. Este primul din cele trei cu această destinaţie. Reţineţi că încă cele două fregate sunt în fază de modernizare, urmând să treacă la tipul de AAW (Anti Aerian Warfare), ele fiind destinate iniţial ca fregate cu specific în lupta antisubmarin. Dar şi aşa, în faza actuală, sistemele de lansare torpile sunt operaţionale, alături de tunuri. Autorii scenariului au uitat că mai avem şi patru corvete clasa Tetal I şi II, înarmate cu tunuri, torpile şi grenade antisubmarin (Vice –Amiral Eugeniu Roşca şi Petre Bărbunenanu, respectiv Contraamiral Eustaţiu Sebastian şi Horia Măcellariu).

Au expediat rapid puitoarele de mine, uitând că în una din confruntările navale dintre noi şi ruşi, la 26 iunie 1941, când flota sovietică a atacat Constanţa, distrugătorul Moskva a fost scufundat se pare de barajul nostru de mine.

Cunoscând disproporţia de forţe (5 nave mari ale lor contra 3 ale noaste, plus mai multe auxiliare), sunt convins că amiralii noştri nu vor aborda flota rusă direct, ci vor folosi o tactică diferită. Se pot face multe speculaţii, dar pornim de la faptele prezentate în scenariu. Care este rolul flotei ruse aici? În mod sigur, protejarea transporturilor forţei de debarcare şi asigurarea siguranţei transporturilor cu întăriri şi materiale. Am văzut că navele de desant şi aprovizionare vor trebui să facă o cursă continuă dus-întors pe ruta de 400 km dintre Sevastopol şi Constanţa. Atunci, o parte importantă din flota rusă va trebui să rămână în apropierea capului de pod pentru a-l proteja, o altă parte va trebui să însoţească pe această rută navele de desant şi de aprovizionare. Din start, flota rusă va trebui să se împartă, apărând posibilitatea ca grupările rezultate să fie abordate separat.

Fregata Regele Ferdinand, pregătită pentru misiunea de 

combatere a pirateriei în Oceanul Indian

Dar misiunea de bază a flotei noastre nu poate fi distrugerea flotei ruse, ci împiedicarea aprovizionărilor capului de pod. Chiar şi scufundarea sau avarierea unei singure nave de desant ruseşti ar scădea capacităţile acesteia cu 14%, enorm dacă revedem cifrele logistice arătate mai sus. De aici flotei noastre i se deschid mai multe posibilităţi, culmea, făcându-i probabilă luarea iniţiativei. O posibilitate, nu zic că este cea ideală, asta depinde de felul în care se împarte flota rusă, dar eu cred că forţa principală va rămâne să protejeze capul de pod, este cea mai logică mişcare, deoarece dacă cade sprijinul naval aici, se duce şi capul de pod înainte de a putea să mişte ceva. Deci, rămâne o forţă rusă mai mică pentru protecţia navelor de desant şi aprovizionare pe traseu. În mod sigur, în acest caz şi flota română se va rupe în două, posibil grupare mai redusă, cu fregata Regele Ferdinand, două corvete clasa Tetal, o corvetă purtătoare de rachete (Zborul) şi o navă torpiloare rapidă (Smeul) vor manevra de la distanţă gruparea principală rusă cu scopul de a o fixa şi ţine pe loc, pentru a nu putea interveni în altă parte. Vor simula deplasări şi atacuri, după care se vor retrage, distragând atenţia forţei principale ruseşti. În cursul acestor manevre, Zborul şi Smeul, ţinte rapide de dimensiune redusă şi greu de lovit, vor încerca să se apropie sub umbrela rachetelor de pe Regele Ferdinand suficient încât să angajeze cu torpile orice navă rusă ieşită din dispozitiv, dar fără să-şi asume riscuri prea mari. Va fi suficient ca să-i ţină pe ruşi în alertă şi în poziţie defensivă, deoarece nu pot pleca în urmărire fără a risca să lase capul de pod fără protecţie de pe mare. Dacă totuşi ar face-o, ar fi sfârşitul capului de pod, acesta putând fi atacat şi masacrat pe plaje de la sol, fiind în imposibilitatea de a se apăra în adâncime sau a manevra.

Între timp, restul flotei române va încerca interceptarea liniei de comunicaţii, atacând cu două fregate (Mărăşeşti şi Regina Maria) convoiul rusesc de nave de desant protejate de o parte mai mică din flota rusă. Şi de această dată, fregatele vor angaja o luptă de la distanţă, distragând atenţia escortei şi creând o fereastră de oportunitate pentru navele torpiloare rapide (Vijelia şi Vulcanul, suratele Smeului) şi corvetele purtătoare de rachete (Pescăruşul şi Lăstunul, suratele Zborului) pentru a se apropia şi ataca navele de desant. Am spus-o şi mai devreme, scufundarea sau avarierea unei singure nave de desant scade cu 14% posibilitatea de aprovizionare a capului de pod. Această dezvoltare a reacţiei navale române poate continua, de exemplu, profitând de luptele de hărţuială dintre corpul naval principal rus care protejează capul de pod şi navele noastre, un puitor de mine (avem 5 în serviciu, fiecare putând duce 200 de mine marine) s-ar putea strecura între ţărm şi flota rusă pentru a planta câteva mine marine, făcând debarcarea rezervelor o aventură mai mare decât întregul scenariu. În fine, de aici se poate dezvolta la infinit, cum spunea şi Sun Tzu, totul e să respecţi principiile strategiei, conservarea forţelor şi obiectivul final.

Scurtă concluzie

As vrea să închei cu o scurtă observaţie, referitoare la acest scenariu. Sunt sigur că mulţi dintre cei care mi-au citit cărţile, după ce vor parcurge acest articol vor sări în sus plini de revoltă strigând: “Păi bine, mă omule, dacă este real ce scrii tu în acest articol, înseamnă că ne-ai vândut gogoşi în prima ta carte, Când armele vorbesc, în care descrii o invazie ucraineană chiar pe ţărmurile Mării Negre, în Dobrogea!”. Nu, nu este aşa, nu aţi dat banii pe degeaba. Scenariul din Când armele vorbesc era mult mai specific şi mai clar, debarcarea ucraineană se petrecea în contextul unui atac în nordul Maramureşului şi al unuia pornind din sudul Basarabiei, teritoriu ucrainean. Nu era vorba de o debarcare rusească de la o aşa mare distanţă, ci doar de una costieră, folosind bazele ucrainene din vecinătate, practic o manevră tactică de învăluire pe flanc a trupelor noastre. În plus, obiectivul atacatorilor era pe acest front ocuparea Dobrogei şi a portului Constanţa, în acest scenariu ni se vorbeşte de ocuparea Bucureştiului. Chestiunile logistice şi de comandament se simplifică, forţele de reacţie româneşti sunt altele, vorbim deja de un război pe mai multe fronturi.

Dar acest scenariu este absurd chiar prin concepţia şi executarea sa. Analizându-l pe îndelete (nu mi-aş fi pierdut timpul cu el până nu am văzut faptul că a fost preluat şi a penetrat destul de mult la noi, sunt mulţi aşa zişi analişti care l-au înghiţit pe nemestecate) pot spune că poate fi posibil în unele condiţii. Din păcate, nimeni nu a reacţionat serios la această provocare cu scop clar de scădere a încrederii noastre de a ne realiza obiectivele strategice, respectiv unirea cu Republica Moldova, subminând chiar baza încrederii noastre, capacitatea de apărare a ţării, inclusiv a ţării reîntregite cu teritoriile noastre de peste Prut. Iar încrederea adevăraţilor patrioţi de dincolo şi dincoace de Prut este în România, în instituţiile şi valorile sale, dar şi în capacitatea ei de a apăra la nevoie cu arma aceste valori şi principii.

De aceea, este important, crucial, ca politicienii, de orice orientare sau partid, să dea banii pentru înzestrarea armatei, fiindcă trebuie să înţelegem odată pentru totdeauna, banii pentru apărare nu sunt o cheltuială, sunt investiţii. Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război, spuneau vechii romani. Ne place sau nu, trăim vremuri de schimbare, vremuri interesante, dar vechii chinezi tocmai asta spuneau, să te ferească zeii să trăieşti vremuri interesante. Iar dovada faptului că trăim vremuri interesante este chiar punerea în circulaţie a acestui tip de scenariu.

Nu zic din start că este rupt de realitate, ar putea deveni posibil în unele circumstanţe. De exemplu, în cazul unei înţelegeri între Rusia şi Ucraina, în care aceasta din urmă dă acces total la bazele şi facilităţile sale. Au şi pornit pe drumul ăsta, deja au prelungit închirierea portului Sevastopol de către marina rusă până în 2042. Mai este o posibilitate, un atac din spate, o lovitură de pumnal care ne-ar da peste cap planurile de apărare. Aici mă refer la Ungaria, care în decursul istoriei sale tot timpul a avut tendinţa de a se înţelege cumva cu ruşii în dauna României (după cum arată şi Larry Watts). Un semnal în acest sens mi se pare şi frăţia ideologică demonstrată inclusiv pe internet şi siteuri între grupările proruse ce militează pentru independenţa Moldovei şi iredentiştii maghiari. Dar asta cu altă ocazie, într-un alt articol.

Revenind la scenariul în discuţie, în condiţiile date, nu pot să nu accept faptul că sunt de acord cu una din afirmaţiile din final. Ţinând cont de cele expuse mai devreme, sunt de acord cu concluzia lui, cu un singur mic amendament.

Se va termina cu o defilare a trupelor ruse prin Bucureşti. Da, e adevărat, vor defila câteva sute de ruşi prin Bucureşti. Atâta doar că vor fi dezarmaţi, cu mâinile pe cap, şi vor defila ca prizonieri încadraţi între baionetele româneşti.