Poate unii vor crede că glumesc vorbind în contextul bătăliei de la
râul Kalka (1223) despre asocierea românilor la acest eveniment. Vorbim despre
o mare bătălie care a însemnat, prin înfrângerea ruşilor, un important recul
din istoria lor, reducându-i timp de peste trei sute de ani ca şi tributari şi
supuşi tătarilor, de sub suzeranitatea lor reuşind să se desprindă abia în
secolul XVI, dată de la care vor începe să-şi clădească marele lor imperiu ale
cărui efecte le vedem şi le simţim până şi în ziua de astăzi. Întrebarea care
rămâne, cum ar fi arătat harta Europei, sau chiar a lumii, dacă ruşii nu ar fi
fost zdrobiţi şi stopaţi din expansiunea lor timp de trei sute de ani în urma
acestei bătălii? Iar foarte puţini ştiu faptul că românii au avut un rol important
în această bătălie care a modelat istoria viitoare a Europei.
Tocmai în acest sens, m-am decis să deschid un nou capitol pe acest
blog, destinat exclusiv bătăliilor necunoscute din istoria românilor. Nu este
ceva nou pentru mine, m-am aplecat asupra multor evenimente istorice mai puţin
cunoscute de compatrioţii mei, tocmai pentru a face primul pas pentru o mai
profundă studiere a lor de către istoricii profesionişti, cei cu resurse şi
cunoştinţe profunde pentru un astfel de demers. Nu pot spune că nu am fost
dezamăgit, văzând că nu există interes pentru asta, poate cu puţine excepţii.
Şi este păcat, avem o istorie de care alte popoare ar putea fi mândre, sunt
alţii care se laudă în toată lumea cu fapte de vitejie care nu se ridică nici
pe departe la nivelul celor realizate de români, cu potenţialul lor din acea
vreme, iar noi, beneficiari ai unor fapte de arme şi de vitejie care ne-ar
situa printre popoarele de frunte ale Europei, nu numai că le cunoaştem, dar
nici nu încercăm să le studiem cât de cât.
Demersul meu, după cum spuneam, nu este nou, am mai încercat să readuc
la cunoştinţa cititorilor bătălii uitate din istoria noastră, fapte de arme
ignorate sau cenzurate de istoriografia comunistă care ne-a ciuntit istoria
timp de patruzeci şi cinci de ani. Totuşi, au trecut douăzeci şi trei de ani de
la revoluţie, şi prea puţine lucrări abordează aceste teme. În acest context se
înscriu articolele mele referitoare la împrejurările în care s-a realizat
România Mare în 1918, la revoluţia din Ardeal şi războiul cu
ungurii din 1919 finalizat cu ocuparea Budapestei de armata română, sau despre
luptele cu bolşevicii ruşi în Moldova şi Basarabia în anii 1917-1918, precum şi
luptele continue pe linia Nistrului după realizarea idealului României Mari. La
fel, am amintit de bătălii importante şi mai puţin cunoscute din al doilea
război mondial, acolo unde compatrioţii noştri s-au acoperit de o glorie
nepieritoare aş vrea să spun, dacă nu aş constata că este pieritoare, în sensul
că această glorie este pe moarte prin ignoranţa şi necunoaşterea de către noi a
acestor minunate fapte de arme realizate de compatrioţii noştri care s-au
înscris astfel printre cei mai buni combatanţi care au luptat în cea mai
cumplită conflagraţie mondială.
Dar am încercat, tot pe tema anunţată, să amintesc de bătălii şi
importante fapte de arme româneşti cu totul necunoscute din trecut, cum ar fi Românii care l-au oprit pe Napoleon,
care dovedeşte fără putinţă de tăgadă tradiţiile militare româneşti fără de
care ne-ar fi fost imposibil să supravieţuim ca şi neam pe acest pământ
binecuvântat de Dumnezeu şi disputat de oameni, ţinut aflat în calea tuturor
răutăţilor, cum spunea nemuritorul Nicolae Iorga.
Iar acest demers deschis cu acest articol este doar primul, după cum
intenţionez, dintr-o serie care dovedească faptul că noi, românii, am fost un
factor decisiv şi important care a modelat istoria, noi nu am fost doar victime
şi un accident istoric, ci participanţi direcţi care ne-am luat soarta în mâini
şi ne-am bătut pentru ca astăzi să fim ceea ce suntem şi am fost, şi ceea ce
vom fi, respectiv elementul primordial care nu poate fi scos din rădăcina şi
istoria acestui pământ pe care trăim ca şi stăpâni pe drept, după cum spunea acelaşi
Nicolae Iorga: „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venetici, oamenii nimănui,
ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi
conlocuitorii lor.”
După Alexandru Boldur
În acest context, vreau să vă spun că nu glumesc, românii, respectiv
brodnicii conduşi de voievodul Ploscânea, au participat la marea bătălie de pe
râul Kalka, unde s-a înscris intrarea ruşilor sub dominaţia tătarilor pentru
următorii trei sute de ani. Dar pentru asta e nevoie să vedem câte ceva din
istoria românilor de dincolo de Nistru.
Ţara Bolohovenilor
Pentru mulţi dintre vecinii noştri care nu ne doresc aici şi care ar fi
făcut orice ca noi să nu fi existat, chiar în ziua de azi nu este nici un efort
prea mare care să justifice pretenţiile lor, iar la loc de cinste este
răstălmăcirea izvoarelor istorice prin care ei să-l poată contrazice pe Iorga
din citatul de mai sus, în sensul că noi nu existam atunci când aceşti vecini
au apărut de undeva din stepele asiatice. Dar tocmai aceste izvoare istorice,
cronicile din vechime, îi contrazic, şi culmea, sunt chiar cronicile lor. Nu
pare a fi o problemă, încearcă să le răstălmăcească, dar nu prea au cum,
dovezile sunt prea evidente.
În articolul meu despre românii transnistreni (Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni) aminteam de trecutul românilor de dincolo de
Nistru, respectiv de bolohoveni şi brodnici. Nu sunt singurii români amintiţi
în documentele privitoare la românii din estul de dincolo de Nistru, în acea
perioadă (secolele XI – XIV) mai apar şi alţi români pe lângă brodnici şi
bolohoveni, respectiv berladnicii, tiverţii şi ulicii. Dar aici mă voi referi
doar la bolohoveni şi brodnici, despre care avem date mai complete şi mai
precise.
Formaţiuni politice româneşti sec X-XIII
Ţara Bolohovenilor apare în cronicile ruse începând cu anul 1150, când
principele Mstislav Iziaslavici merge spre Kiev prin oraşul Bolohov. Mai apar
menţionaţi în 1172, dar implicarea lor militară apare începând cu 1231, când
principii bolohoveni cu trupele lor iau parte la războiul regelui Ungariei
Andrei al II-lea pentru Halici contra principelui haliciano-volânian Daniil,
fiind aliaţii ungurilor. La 1235 principii bolohoveni împreună cu halicienii
răsculaţi apar ca asediatori ai oraşului Kamenetz, oraşul fiind apărat de un
grup de boieri ai lui Daniil din Halici, care în urma răscoalei a fugit la
regele ungur. Boierii lui Daniil au ieşit din Kamenetz, au ajuns pe halicienii
răsculaţi care o luaseră la fugă şi toţi principii bolohoveni au fost luaţi
prizonieri. Între 1235 şi 1240 bolohovenii întreprind o campanie împotriva
principelui polonez Boleslav al Mazoviei. În cursul acestei campanii, împreună
cu un grup de halicieni sub principele rus Rostislav atacă oraşul Racota, dar
au fost nevoiţi să se retragă. Principele Daniil porneşte o expediţie de
represalii contra bolohovenilor, pradă şi arde oraşele lor Derevici, Gubin,
Cobud, Cudin, Gorodeţ, Bojskâi, Diadicov, luând o mulţime de prizonieri. Daniil
a ocupat ţara bolohovenilor şi a ars-o deoarece aceştia se aliaseră cu tătarii
şi le dădeau grâu şi mei. Despre intenţia lui Daniil de a ocupa ţara
bolohovenilor este menţionat într-un document anterior în care se spune că
Daniil l-a împiedicat prin negocieri pe Boleslav al Mazoviei să le ocupe ţara
deoarece o dorea pentru el. În acest context, este logică şi normală alianţa cu
tătarii a bolohovenilor, în scopul de a se apăra de tendinţele cuceritoare ale
principilor ruşi. În 1257 apare ultima menţiune a bolohovenilor în cronicele
ruse, când în urma luptelor lui Daniil Romanovici cu tătarii, în urma ocupării
mai multor oraşe, aceştia au venit alături de el.
Majoritatea istoricilor au căzut de acord că aceşti bolohoveni nu sunt
altceva decât valahi sau volohi, numiţi aşa în acea perioadă. De menţionat că
după această dată apar doar denumirile de volohi sau valahi, este uşor de găsit
etimologia de la voloh la boloh sau bolohovean în slavă. Despre faptul că
valahii nu sunt altceva decât români nu cred că mai trebuie demonstrat, am
făcut-o mai devreme în articolul Români sau valahi, o dezbatere sterilă.
Dar câteva cuvinte despre aceşti bolohoveni, a căror ţară a putut fi identificată
cu ajutorul toponimicelor şi cercetărilor istorice, cuprinzând porţiunea
arătată pe hartă la nord-est de Bucovina actuală. Trebuie menţionat că în acea
vreme graniţele ţărilor nu erau păzite cu străşnicie ca şi în prezent, o armată
putea trece cu uşurinţă peste o porţiune a unei ţări, iar stăpânirea unui
principe era ceva fluid, zone mai mari sau mai mici trecând periodic dintr-o
mână în alta. Cronicile sunt puţine în acea perioadă, iar dacă se menţionează
că un principe a pus stăpânire pe un oraş sau pe o zonă, nu înseamnă că a
păstrat-o multă vreme, următoarea referire asupra acelui oraş sau acelei zone
apărând abia peste câteva zeci de ani.
Dar câteva concluzii se pot impune şi din aceste date sumare. În primul
rând, bolohovenii controlau o zonă destul de întinsă şi aveau o capitală, asta
dovedeşte o organizare politică. Prin faptul că sunt aliaţi ai unora sau
altora, înseamnă că au o structură militară şi o forţă de care trebuia ţinut
seama. Mai apare şi problema geografică, fiind aşezaţi între principatele
ruseşti de Halici şi de Kiev în expansiune, este normal că au avut de îndurat o
presiune mare din partea ambelor, şi este normal şi logic că au căutat alianţe
din afară, ca şi cea a ungurilor şi mai târziu a tătarilor, în cazul acestora
din urmă plătindu-le un tribut în natură.
Chiar dacă au fost în cele din urmă învinşi, persistenţa elementului
românesc s-a păstrat timp de secole sub denumirea de valahi sau moldoveni.
Brodnicii
O importanţă militară mult mai mare au avut-o alţi români care apar în
cronicile ruseşti, bizantine, ungureşti sau papale între anii 1147 şi 1359,
respectiv o perioadă de 212 ani. Este vorba de brodnici.
S-a putut stabili de către istorici că aceşti brodnici sunt de fapt
valahi, la fel şi zona aproximativă în care se întindea Ţara Brodnicilor, deşi
istoricii ruşi continuă să-i considere ruşi, lucru îndoielnic din mai multe
privinţe, dar ruşii au istoria lor unică şi asupra evenimentelor recente aşa că
nu are rost să insistăm.
De unde provine această denumire s-au încercat mai multe ipoteze, dar
cea mai plauzibilă mi se pare cea care am găsit-o la istoricul Alexandru
Boldur, de fapt cuvântul brodnic este o deformare a lui bronnici, adică purtători de cuirasă, de zale. E adevărat, în unele
cronici apar chiar sub denumirea de bronici. G. Popa-Lisseanu presupune că
denumirea lor derivă de la pruteni în limba slavă, dar cercetările ar trebui
continuate. Mergând după localizarea lor, putem spune că ar putea fi un fel de
precursori ai cazacilor de Don, care se poate presupune astfel că sunt urmaşi
şi ai valahilor, respectiv ai urmaşilor daco-romanilor.
Nu am spaţiul necesar să dau toate ipotezele şi explicaţiile aici, cei
interesaţi pot consulta bibliografia de la sfârşitul articolului, atât în cazul
brodnicilor, cât şi în cel al bolohovenilor.
Mergând mai departe, vedem că e vorba de mercenari îmbrăcaţi în zale,
deci principala lor îndeletnicire este războiul. Mercenariatul este un fenomen
des întâlnit în acea perioadă a principatelor ruse care se luptau pentru
supremaţie, dar a decăzut după intrarea ruşilor sub suzeranitatea tătarilor,
pentru a reveni mai târziu. De exemplu, în anul 1426 principele lituanian
Vitort a pornit un război împotriva Pskovului şi a luat cu el nu numai pe
lituanieni şi polonezi, ci şi pe cehi, pe tătari (curtea lui Mehmet) şi
„volohii tocmiţi”, dar a fost înfrânt. Aici, în loc de brodnici figurează deja
volohi.
Dar să revenim la brodnicii din cronici şi în ce bătălii îi întâlnim,
pentru ca în final să vedem locul şi rolul lor în bătălia de la râul Kalka.
În anul 1147 principele rus Sviatoslav porneşte împotriva viaticilor,
la râul Oka (afluent al Volgăi) trupele sale sunt întărite cu cele ale
cumanilor şi ale brodnicilor (aceştia în număr 14000 de luptători). Primele
date despre ei: sunt creştini, locuiau în stepele Donului printre barbari şi
serveau pentru bani pe principi în certurile lor (mercenari). În acest caz sunt
trimişi de Iuri Dolgoruki din Susdali în ajutorul lui Sviatoslav. Mai apare în
ajutorul lui Sviatoslav şi un grup de Poloviţi (neam cumanic cu care ne vom mai
întâlni la bătălia de la râul Kalka), precum şi Ivan Berladnic (alt valah,
conducătorul berladnicilor). Ivan va trece mai încolo de partea duşmanului lui
Sviatoslav.
În anul 1190 brodnicii alături de cumani îi ajută pe Asăneşti, conducătorii
imperiului vlaho-bulgar, în luptele contra bizantinilor pricinuindu-le un
adevărat dezastru. Scriitorii bizantini vorbesc de ajutorul venit din partea
vlahilor de la nord de Dunăre, iar Nicetas Choniates Acominatus vorbeşte de
brodnici ca de o ramură a taurosciţilor şi că sunt viteji şi netemători de
moarte.
La 1216 brodnicii participă alături de Iaroslav din Susdali în războiul
împotriva lui Mstislav din Novgorod.
Alte cronici ungureşti sau papale se referă mai mult la Ţara
Brodnicilor şi probleme ce derivă de aici, aşa că nu mă voi mai extinde prea
mult, mergând la evenimentul care ne interesează şi descris cel mai amănunţit
inclusiv în cronicile ruseşti, unde avem deja şi numele conducătorului
brodnicilor, voievodul Ploscânea. De menţionat că şi prin menţionarea sa ca şi
voievod putem demonstra că nu era rus, deoarece denumirile de voievod luate de
conducătorii ruşi nu apar decât în secolul XIV, până atunci fiind numiţi
principi.
Drumul spre Kalka
După ocuparea Chinei şi a hanatului Kara-Kitai, Gengis Han, cel mai
mare cuceritor al tuturor timpurilor, şi-a îndreptat hoardele spre imperiul
Horezmului ce ocupa un teritoriu întins între fluviul Indus, Marea de Aral,
Marea Caspică, munţii Caucaz, Marea Neagră, Marea Mediterană şi Marea Roşie sub
conducerea de fier a şahului musulman Ala ad-Din Muhammad sau Muhammad al
II-lea (a nu se confunda cu sultanul turc cuceritor al Constantinopolelului).
Expediţia mongolă a început în toamna anului 1219, în primăvara lui 1220 cei
200000 de soldaţi ai hanului ajungând la poalele munţilor Tian Şan. După
trecerea lor, au ajuns pe teritoriul imperiului Horezmului, unde au avut o
serie de lupte cu armata de 400000 de oameni ai şahului. După o campanie
prelungită, Gengis Han îl zdrobeşte pe şah în bătălia de la Buhara, după care
cucereşte o serie de cetăţi şi oraşe. Şahul Muhammad scapă cu fuga, imperiul
său este desfiinţat pentru totdeauna.
Cel mai mare raid de cavalerie din istorie, Subotai şi Djebe
Dar Gengis Han trimite pe urmele lui doi dintre cei mai capabili
generali cu 20000 de oameni, pe Subotai şi Djebe Noyon. Aceştia îl urmăresc
începând cu luna aprilie 1220 peste fluviul Amu, prin Teheran, apoi spre Marea
Caspică. Şahul, deghizat în pescar, a reuşit să se refugieze pe o insulă unde a
murit în cea mai neagră mizerie.
Misiunea fiind îndeplinită, Subotai cere şi obţine permisiunea hanului
să revină la grosul forţelor după ce va ocoli Marea Caspică pe la nord pentru a
cerceta şi cuceri şi acele regiuni. Subotai cucereşte Georgia (îl ucide pe
regele George al IV-lea Lasha), Caucazia şi ajunge la nord de Marea de Azov în
anul 1222. Poloviţii, o ramură a cumanilor, în alianţă cu alanii, cerchezii şi
lezginii, încearcă să le facă faţă, dar mongolii îi conving pe cumani să rupă
alianţa cu ceilalţi pe care îi înving cu uşurinţă. Apoi devastează ţinuturile
poloviţilor bătându-i şi pe aceştia, dar hanul poloviţilor Koten Khan fuge la
curtea ginerelui său, principele Mstislav al Galiţiei, căruia îi cere ajutorul.
Acesta formează o coaliţie cu alţi principi ruşi şi pornesc împreună împotriva
mongolilor cu o armată de circa 80000 de oameni. Între timp, mongolii lui Djebe
şi Subotai iernează în stepele nord-pontice, iar în primăvară cuceresc Crimeea
şi distrug cetatea genoveză Soldaia. Nu se ştie exact când Ploscânea, voievodul
brodnicilor, a încheiat alianţa cu mongolii, dar se presupune că ar fi vorba de
iarna dintre 1222 şi 1223. Ţinând cont de faptul că Subotai şi Djebe Noyon
aveau doar 20000 de oameni, o alianţă cu mercenarii lui Ploscânea nu le strica
deloc.
Preludiul bătăliei
Koten Khan îl convinge pe Mstislav al Galiţiei spunându-i că astăzi
mongolii au cucerit pământurile sale dar mâine le vor lua pe cele ale
principilor ruşi, lucru adevărat, dar atunci de ce i-a trădat pe alani,
cerchezi şi lezgini? Indiferent, Mstislav îi convinge şi pe ceilalţi principi
ruşi, deşi aflaţi în rivalitate, să pornească o campanie militară contra
mongolilor. Această coaliţie se formează şi principii ruşi îşi încep deplasarea
trupelor în întâmpinarea mongolilor lui Subotai şi Djebe Noyon.
Djebe Noyon şi Subotai (cel chior), pictură de Viktor Korolkov
Forţele ruseşti cuprindeau armatele principilor ruşi constituiţi într-o
alianţă de faţadă, din moment ce disensiunile dintre ei se manifestau din plin
încă din etapele premergătoare ale campaniei. Astfel, unitatea de comandă era
practic inexistentă. Deşi aveau o armată de patru ori mai numeroasă, din
această cauză eficienţa ei era scăzută. Se aflau în cadrul acestei armate trei
mari grupuri care de-a lungul timpului fuseseră rivale şi chiar purtaseră
războaie între ele. Primul grup era cel al Kievului, condus de principele
Mstislav Romanovici, fiul său Vsevolod, ginerele său, prinţul Andrei, precum şi
Viatoslav din Shumsk şi Iuri din Nesvezh. Al doilea grup era cel din Cernigrov
şi Smolensk, condus de prinţul Msitislav Sviatoslavici din Cernigov alături de
care venea şi prinţul Oleg din Kursk, precum şi trupe din Putivl şi Trubesk. Al
treilea grup era al făuritorului coaliţiei, care i-a convins pe ceilalţi cu
argumentul suprem conform căruia dacă nu îi ajutau pe poloviţi, în mod sigur
aceştia se vor alia cu mongolii împotriva lor, respectiv prinţul Mstislav
Mstislavic, ginerele său prinţul Daniil Romanovici din Volânia. Nu se ştie
sigur dacă a participat prinţul Mstislav Iarolslavov Nemov din Lutsk, în schimb
au lipsit alţi mari prinţi ruşi, cum ar fi Iziaslav Ingvarevici şi Iziaslav
Vladimirovici din Terebovl, iar marele prinţ Iuri Vsevolodovici, conducătorul
puternicului principat Vladimir-Suzdal, deşi a fost chemat, nu a venit fiind
ocupat cu pregătirea unei campanii împotriva livonienilor, l-a trimis în schimb
pe nepotul său Vasilko Konstanivoci de Rostov cu o forţă militară, dar acesta a
ajuns prea târziu şi nu a luat parte deloc la lupte.
Estimările trupelor variază între 40000 şi 100000, dar dacă vedem modul
de desfăşurare al bătăliei, precum şi unele surse care vorbesc de pierderi de
ordinul a 50000 din partea ruşilor, va trebui să acceptăm numărul ruşilor spre
partea superioară a estimărilor. Despre mongoli se ştie că au plecat în
urmărirea şahului Muhammad două tumane sau divizii, respectiv 20000 de oameni,
dar care au luptat în Georgia, la Teheran, din nou în Georgia, au trecut munţii
Caucaz, i-au zdrobit pe alani şi aliţii lor, au devastat Crimeea cucerind şi
arzând oraşul genovez Soldaia, deci efectivele lor s-au mai împuţinat. Ar fi
trebuit să primească ajutor din partea lui Jochi, aflat la nord de Marea
Caspică, dar fiul lui Gengis Khan (Jochi) se îmbolnăveşte şi ajutorul nu mai
soseşte. E posibil ca să fi primit unele întăriri, dar nu apare nicăieri acest
lucru, la fel este posibil să fi luptat în rândurile mongolilor şi alani,
cerchezi şi lezingi dintre cei învinşi în toamnă.
Putem face doar o estimare asupra forţelor brodnicilor lui Ploscânea.
Ţinând cont de faptul că 30 de ani mai devreme puteau trimite un corp de 14000
de oameni, nu cred că la această dată să nu fi avut posibilitatea să strângă
câteva mii de oameni. Dar prin faptul că a luat aripa stângă cu încă doi
comandanţi mongoli şi cu trupele lor, tragem concluzia că ori trupele
brodnicilor erau mai puţine, ori mongolii nu aveau încredere deplină (logic,
având renumele de mercenari) ca să-i lase aripa stângă numai lui Ploscânea. mai
este şi aspectul militar, tacticile mongolilor erau cunoscute numai de ei
înşişi, aşa că era nevoie de încă o trupă mongolă care să-i dirijeze pe aliaţi.
Efectivul total al armatei mongole este estimat între 20000 şi 40000 de oameni,
de aici putem deduce că brodnicii lui Ploscânea erau între 5 şi 10000 de
oameni.
Cunoscând disproporţia de forţe, Djebe şi Subotai trimit soli de pace
la ruşi, dar aceştia îi execută, fapt care a produs o impresie defavorabilă la
conducătorii mongoli şi care va avea repercusiuni în viitor. Forţele ruse s-au
adunat la sud de Kiev pe la începutul lui aprilie şi au pornit în marş spre
nordul Mării de Azov. Ajunşi pe malul Niprului, o nouă ambasadă mongolă apare
spunând că mongolii nu vor să lupte cu ruşii, ci doar cu poloviţii au ei ce au.
Principii ruşi îi ucid şi pe aceştia, o nouă încălcare a legii mongole şi a
codului lor. Marşul a continuat de-a lungul râului, o parte din infanterie
sosind cu bărcile.
În data de 15 mai întreaga forţă rusească, împreună cu poloviţii, era
reunită. La 16 mai, pe malul estic apar primele elemente mongole. Prinţul
Mstislav Mstislavici din Galiţia conduce un mic detaşament din trupele proprii
şi un corp de poloviţi împotriva avangărzii mongole. Aceasta rupe lupta şi
fuge, urmărită de trupele ruso-polovite. Este capturat comandantul avangărzii
mongole, Hambek, ascuns între zidurile unui mormânt, predat poloviţilor care îl
execută. În ziua următoare, prinţul Daniil al Volâniei împreună cu Iuri
Domanerici conduc un raid al altui detaşament rus, surprinzând un grup de
mongoli ce aveau în grijă nişte turme de animale. Mongolii o iau la fugă şi de
această dată. Aceste succese dau impresia unei campanii uşoare, armata rusă are
un moral excelent şi conştiinţa unei superiorităţi exagerate, începe
traversarea generală a fluviului pe un pod de vase şi avansul în adâncul
teritoriului necunoscut. Ne loveşte o similitudine bizară, la fel se vor
comporta cavalerii burgunzi în timpul cruciadei de la Nicopole, mai bine cu o
sută cincizeci de ani mai târziu, în 1394. Lecţiile istoriei sunt dure pentru
cei ce nu doresc să le înveţe.
Avansul ruşilor a continuat timp de nouă zile, fără vreo confruntare
serioasă cu mongolii. Din când în când, aceştia îi lăsau pe ruşi să captureze
turme de animale şi unii prizonieri, de fapt pentru a-i încuraja să continue
marşul tot mai adânc în teritoriul necunoscut. În avangardă mergeau poloviţii,
cunoscători ai terenului, alături de trupele din Galiţia şi Volânia sub comanda prinţului Daniil, apoi
urma corpul principal condus de prinţul Msitislav de Galiţia, urmat imediat de
trupele din Cernigov, în timp ce ariergarda era formată din forţele kievene
conduse de prinţul Mstislav Romanovici. Mongolii se mulţumeau să arunce săgeţi
din posturile înaintate înainte de a fugi lăsându-le în mâna avangărzii ruse.
Întreaga armată înainta cu greu în arşiţa zilei, îndreptându-se spre capcana
întinsă cu grijă de Subotai şi Djebe Noyon. Aceştia pregătiseră bătălia cu
grijă, alegând terenul care le-ar fi adus o victorie decisivă în cazul în care
ruşii ar fi făcut vreo greşeală. În tabăra rusă neînţelegerile şi certurile
dintre prinţi deveneau tot mai dese şi mai accentuate. La 31 mai 1223 avangarda
rusă atinge malurile râului Kalka. Acest râu nu este identificat astăzi cu
precizie, se pot face doar presupuneri. Cert este că se varsă în Marea de Azov.
Bătălia de la râul Kalka 1223
O nouă ciocnire cu trupe mongole de acoperire de dimineaţă, o nouă
victorie rusă deosebit de facilă, în sensul că mongolii au rupt-o la fugă, a
făcut ca discuţiile şi certurile să reînceapă între principii ruşi.
Neînţelegerile au durat o jumătate de zi, dezbaterea principală fiind dacă
armata să treacă râul în urmărirea fugarilor sau să se întărească pe poziţia
actuală, o zonă uşor de apărat. S-au reaprins şi chestiuni secundare, de
exemplu, de la trecerea Niprului prinţul Mstislav al Galiţiei insista ca la
conducerea poloviţilor să treacă Iarun Khan, ginerele lui Khoten Khan. Disputele
nu s-au rezolvat, mai mult s-au agravat.
Până la urmă s-a decis trecerea râului Kalka şi continuarea ofensivei. Primii
au trecut Iarun Khan cu poloviţii săi, alături de prinţul Daniil şi armata din
Volânia, care au continuat să-i urmărească pe mongoli. Ei au fost urmaţi de
galicieni şi imediat apoi de prinţul Mstislav Sviatoslavici din Cernigov cu
trupele sale.
Poloviţii, ramură a cumanilor, şi ei luptători şi călăreţi ai stepelor,
erau buni cunoscători ai tacticilor în care mongolii excelau. Au angajat
mongolii din posturile înaintate şi i-au forţat să fugă (în mod sigur din nou o
fugă simulată), cavaleria din Volânia a ţinut pasul cu poloviţii, urmaţi la
mică distanţă de galicieni, dar luptătorii din Cernigov au trecut râul încet,
pierzând ritmul, iar kievenii aşteptau încă pe malul opus trecerea celor din
Cernigov. Golul dintre părţile componente ale armatei ruse crescuse
îngrijorător.
Acesta era momentul aşteptat de Subotai Bahadur pentru declanşarea
atacului. El conducea centrul mongolilor, Djebe Noyon aripa dreaptă, iar aripa
stângă era sub conducerea lui Tsugur Khan şi Teshi Khan, alături de brodnicii
lui Ploscânea. La acel moment, avangarda rusă nu se afla sub o comandă
efectivă, poloviţii fiind risipiţi în urmărirea mongolilor din avanposturi.
Subotai nu a folosit tactica mongolă clasică de atac cu cavaleria uşoară care
aruncă nori de săgeţi evitând să angajeze lupta efectivă, ci atacă direct cu
cavaleria grea sub acoperirea săgeţilor lansate de cea uşoară. Era şi simplu,
ţinta sa fiind mai întâi poloviţii uşor înarmaţi pe care îi zdrobeşte şi îi
împrăştie rapid. Apoi Subotai se îndreaptă în galop spre cavaleria rusă din
avangardă angajând-o în luptă directă, în timp ce aripa stângă mongolă loveşte
şi ea. Prinţul Daniil Romanovici călăreşte în fruntea trupelor sale pentru a le
conduce în luptă, alături de el sunt comandanţii Semen Oliuevici şi Vasiliok
Gavrilovici. În scurt timp, Vasiliok este ucis de o lance şi Daniil este rănit
în piept. Prinţul Mstislav din Lutsk cu trupele sale se grăbeşte să vină în
ajutor, dar norul de săgeţi care îl întâmpină îl forţează să se retragă.
Prinţul Mstislav Mstislavici din Galiţia le ordonă oamenilor săi să se
pregătească de luptă, dar un imens val de poloviţi şi volânieni fugind de pe
câmpul de luptă urmăriţi de mongoli dă peste ei dezorganizându-le rândurile şi
antrenându-i într-o fugă dezordonată care ajunge şi la cei din Cernigov care
abia puseseră piciorul pe malul opus fiind total nepregătiţi. Vălmăşagul este
complet şi dezastrul inevitabil, armata rusă este în colaps după loviturile
centrului lui Subotai şi a stângii unde luptau şi brodnicii lui Ploscânea.
Prinţul Oleg de Kiev reuşeşte să-şi aşeze oamenii în poziţie de luptă pentru
a-i ajuta pe galiţieni, dar este înfrânt rapid şi forţat să fugă. O astfel de
situaţie nu avea cum să dureze, armata rusă se dezintegrează şi se descompune
în grupuri care o iau la fugă în cea mai mare dezordine.
Pe malul celălalt, armata din Kiev cu prinţul Mstislav Romanovici vede
dezastrul şi abia apucă să clădească o poziţie defensivă înconjurat de carele
folosite la transport, înainte ca furia mongolă să se năpustească asupra lui.
Rezistă şi începe o retragere înceată, cu tot cu carele care îl înconjoară,
asaltat continuu de atacurile şi săgeţile mongolilor. După trei zile, epuizaţi
şi lipsiţi de apă, acceptă inevitabilul, capitularea. Mongolii îl trimit pe
Ploscânea ca şi parlamentar, care le promite viaţa în schimbul capitulării.
Pentru a fi siguri, principii ruşi îl pun pe acesta să sărute crucea, după care
capitulează. Dar mongolii nu se ţin de cuvânt, o parte din luptătorii ruşi sunt
masacraţi imediat ce ies din tabără. După părerea mea este improbabil ca
Plocânea să fi ştiut dinainte de planurile mongolilor referitoare la
prizonieri, altfel, ca şi creştin, nu ar fi jurat pe cruce. Sau poate da?
Soarta celor care au fugit nu a fost mai bună. Urmăriţi şi hărţuiţi de
mongoli, mulţi şi-au pierdut viaţa în stepă. Aşa au fost ucişi prinţul Mstislav
Sviatolavici şi fiul său, plus mulţi din armata de la Cernicov. Prinţul de Smolensk
a fost mai norocos, retrăgându-se spre nord-vest cu un grup masiv de o mie de
soldaţi, reuşind astfel să-i bată pe urmăritorii în grupuri mici. Au ajuns la
Nipru şi au reuşit să scape. Partea proastă a fost că poloviţii s-au întors
contra ruşilor, jefuindu-i pe fugari de cai şi arme, de multe ori omorându-i ca
şi o răzbunare pentru înlocuirea hanului Koten, cel puţin aşa o justificau. Prinţul
Mstislav Mstislavici de Galiţia a reuşit să scape cu o barcă şi a mai condus
principatul încă patru ani.
Soarta principilor kieveni capturaţi prin intermediul lui Ploscânea a
fost mult mai crudă. Decizia executării solilor mongoli în două rânduri în mod
sigur că a cântărit greu în condamnarea lor. Consecvenţi principiului mongol că
nu trebuie ca sângele regal să fie vărsat, conducătorii mongoli i-au întins la
pământ, au aşezat peste ei o platformă grea de scânduri pe care s-au pus pe
ospăţul sărbătorii victoriei în timp ce dedesubt principii kieveni se sufocau
lent.
Urmările bătăliei
După victoria decisivă de la râul Kalka de la 31 mai 1223, Gengis Khan
le ordonă lui Subotai şi Djebe să facă joncţiunea cu Jochi şi împreună să-i
atace pe bulgarii de pe Volga, dar aici sunt învinşi la trecerea fluviului.
Primesc ordin să revină acasă, dar Djebe moare cu febră pe drum. la marele
Kurlutai ţinut la sosirea lor acasă, Subotai raportează lui Gengis Khan despre
marşul său epic, cel mai mare raid călare din istorie. Jochi este iertat de
presupusa insubordonare când a refuzat să i se alăture lui Subotai pe motiv că
era bolnav. Atât Jochi, cât şi Gengis Khan vor muri în 1227. Succesiunea imperiului
va fi preluată de Ogodai, fiul hanului, care împreună cu fratele său Batu vor
da cea mai cumplită lovitură estului Europei abia paisprezece ani mai târziu.
Dar pentru Rusia a urmat o perioadă de trei sute de ani de suzeranitate
mongolă sau tătară, sub conducerea Hanatului Hoardei de Aur, care s-a desprins
la sfârşitul secolului XIII din marele imperiu mongol, atunci când acesta s-a
împărţit în patru. Fără această suzeranitate, în faţa unui popor cuceritor ca
şi ruşii, poate altfel ar fi arătat harta Europei. E suficient să ne gândim cât
au cucerit ruşii după ce s-au scuturat de tătari, din secolul XVI, ca să ne
imaginăm ce ar fi fost fără intervenţia acestei forţe care să le frâneze
ambiţiile cuceritoare.
Notă de încheiere
Nu se ştie ce s-a întâmplat mai departe cu Ploscânea, dar brodnicii au
continuat să existe cu tot cu ţara lor ultima referire făcându-se despre ei la
1359. După această dată se fac referiri doar la valahi sau moldoveni, deoarece
era normal ca aceştia să graviteze spre noul stat constituit de către
maramureşanul Bogdan din Cuhea care îl alungă pe fiul lui Dragoş şi se declară
independent de coroana ungară. Fără existenţa pe acele locuri a unei caste de
români luptători care să formeze osatura şi baza noului stat şi să se unească
în jurul unui lider militar autentic reprezentat de Bogdan şi apoi de urmaşii
săi dinastici, Moldova nu ar fi avut cum să cuprindă în mai puţin de patruzeci
de ani întregul teritoriu până la Nistru şi Marea Neagră, în acelaşi timp
luptând cu incursiunile tătarilor din Hoarda de Aur şi împotriva ungurilor care
încă nu se împăcaseră cu pierderea mărcii lor de răsărit.
Datele prezentate despre brodnici şi bolohoveni sunt ale istoricilor
noştri adevăraţi din perioada interbelică ca şi Iorga, Ion Nistor, Alexandru
Boldur sau Popa-Lisseanu. Ei şi-au făcut cerectările fără să poată avea acces
în teren, pe atunci Uniunea Sovietică. Dar astăzi cine îi împiedică pe
istoricii noştri să facă cercetări în Ucraina de astăzi, chiar împreună cu
istoricii ucraineni? Poate doar dezinteresul.
Să vă dau un exemplu despre care vorbeşte Alexandru Boldur pe
teritoriul de astăzi al Ucrainei:
„S-au păstrat până acum două linii de valuri de pământ. Primul aşa zis Zmiev val începe la Ecaterinopol
(Kalnibolot) la o depărtare de 15 verste la sud de Zvenigorodca şi se întinde
în direcţia sud-vestică alături de râul Gniloi Tichici, un afluent al Bugului,
şi de satele Latâşcovo (jud Zvenigoroski), Sverdlicov, Nerubaico, Podvâscocoe,
Nalivaico (jud Umanski) spre bug şi se termină la râul Codâma în judeţul Balta.
Vorbind despre valul acesta, Barsov notează: Acest val putea să fie o întăritură de hotar a Ţării Bolohovenilor care
în sec XII-XIII ocupa regiunea superioară a Bugului şi ale cărei hotare
sud-estice trebuiau să treacă tocmai pe aici, cel puţin în perioada
iniţială a existenţei acestei ţări.
Celălalt val de pământ numit de popor Troianov val se întinde, după Plater, în gubernia Podolscaia dela
Nistru spre Sbruci, în judeţele Uşiţa, Kameneţ şi Proscurov, iar după
Marczinski, începe în judeţul Uşiţa, trece prin judeţul Kameneţului şi continuă
până la târgul Satanov (Satu Nou) pe Sbruci şi de acolo se întinde în Galiţia
până la târgul Magherov. În unele locuri valul acesta are înălţimea între 3,5
şi 5,5 metri. În privinţa însemnătăţii acestui val, Schafarik scrie: Mărimea lui şi o mulţime de monede romane
care au fost găsite lângă el mărturisesc clar că a fost ridicat de împăraţii
romani. Marczinski de asemenea crede că el a fost construit pentru delimitarea
graniţelor Daciei din porunca împăratului Traian, în preajma anului 106, şi
aceasta este foarte verosimil.
Din cele ce preced ştim că hotarele Daciei nu se întindeau aşa de
departe. De aceea siguranţa cu care se afirmă provenienţa romană a acestui val
cunoscut sub numele de Traian nu are nici un temei. Dimpotrivă, avem motive să
credem că acest val a fost făcut de brodnici pentru apărarea ţării lor
împotriva ofensivei haliciene, întrucât graniţele acestei ţări coincid cu linia
valului în mare parte a întinderii lui, iar pe cât nu coincid, valul arată,
probabil, hotarele iniţiale ale acestei ţări. Era firesc ca brodnicii să-l
numească acest val cu numele lui Traian, despre care trebuiau să aibă amintiri,
emigrând de pe teritoriul fostei Dacii.”
Cred că este suficient de sugestiv.
Închei menţionând că hărţile deosebite prezentate aici, inclusiv cele
trei tridimensionale, provin din cartea Kalka River 1223 apărută la Osprey
Publishing, care conţine unele greşeli, dar am găsit la bibliografie şi doi români, respectiv Gheorghe
Brătianu cu Reserches sur le commerce
genois dans la Mere Noire au XIIe siecle (Paris, 1929) şi P. Diaconu cu Les Coumans au Bas-Danube au XIe et XIIe
siecles (Bucarest, 1978).
Bibliografie:
Osprey Publishing, Kalka River 1223, Genghis Khan’s Mongols invade Russia
Al. Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a II-a, editura Victor Frunză,
Bucureşti, 1992
Cpt. Trofin Gh. Ion, Istoria militară în cadrul istoriei universale,
vol II, evul mediu, Tipografia Lovrov, Arad, 1935
Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Cartea moldovenească, Chişinău, 1992
G. Popa-Lisseanu, Isvoarele istoriei Românilor, vol XII, Brodnicii,
Tipografia Bucovina I. E. Torouţiu, 1938
N. Iorga, Brodnicii şi românii, Cultura naţională., Bucureşti, 1928
Academia Română, Institutul de Geografie - România, atlas istorico-geografic, Editura Academiei Române, 1996
Academia Română, Institutul de Geografie - România, atlas istorico-geografic, Editura Academiei Române, 1996