miercuri, 6 ianuarie 2010

Românii care l-au oprit pe Napoleon














“Tunurile de la Saint Roch l-au anunţat pe Napoleon
Franţei, cele de la Arcole Europei şi cele de la
Piramide lumii întregi”

Arthur Dorliac


Titlul nu este o ficţiune, ci un fapt real care s-a petrecut în timpul bătăliei de la Arcole, între 15 şi 17 noiembrie 1796. Bătălia de la Arcole s-a desfăşurat în timpul războiului napoleonian dintre Austria şi Franţa, între anii 1796 şi 1797, în timpul primei ofensive a lui Alvinzi.
Pentru a releva importanţa acestei bătălii şi, de asemenea, a confruntării dintre viitorul împărat şi dârzul batalion de grăniceri năsăudeni care i s-a opus cu succes, va trebui să ne aplecăm puţin asupra contextului istoric al campaniei franceze din nordul Italiei.
Cariera generalului Bonaparte, în vârstă de 25 de ani, se afla în faza ascensională, el venind după o serie de succese şi victorii care îl vor propulsa ulterior la rangul de prim consul, apoi împărat, şi îl vor înscrie ca şi unul dintre cele mai mari genii militare ale istoriei universale. Şirul său de bătălii câştigate într-o manieră categorică era în faza incipientă, dar suficientă pentru a-l impune ca şi un adversar de marcă faţă de toţi cei care i-au stat în faţă, mult mai experimentaţi şi cu mijloace materiale superioare. Steaua sa de conducător militar de neînvins era abia la începutul ascensiunii şi mai era cale lungă până la zenit. Planul său de ofiţer de artilerie a făcut ca Toulonul să cadă pradă asediului francez, de asemenea, Barras îl cheamă să pacifice Parisul asaltat de secţiuni, pe care le distruge aducând tunurile de la Sablons pe care le dispune personal pe străzile Neuve-Saint-Roch şi Saint-Honore. Victoria îi aduce comanda armatei de interior şi apoi a celei din Italia.
După revoluţia de la 1789, Franţa era înconjurată de duşmani. Câteva victorii, ca şi cea de la Valmy din 1792, când pentru prima dată în istorie au fost folosite baloanele cu aer cald pentru observaţie, au făcut ca la finele lui 1795, singurii adversari ai Franţei să rămână Anglia şi Austria.


Campania din Italia

Austria stăpânea nordul Italiei, cu excepţia unei mici porţiuni, de la Nisa la Voltri, între Munţii Apenini şi coasta Ligurică, care erau sub dominaţie franceză. Francezii proiectează împotriva Austriei o acţiune militară dublă, una principală prin valea Dunării, condusă de generalii Jourdan şi Moreau şi alta secundară, prin Italia, condusă de tânărul general Bonaparte. Impetuozitatea şi geniul acestuia din urmă a dus la o inversare de situaţie, în sensul că frontul din Italia va deveni cel principal, iar celălalt secundar. (vezi schiţa 3)
Istoricii militari împart aceste campanii ale lui Napoleon în patru perioade:
Prima perioadă, între 8 aprilie şi 28 mai 1796, cuprinde operaţiunile lui Napoleon împotriva lui Coli şi Beaulieu. 38000 de francezi prost echipaţi, flămânzi şi în lipsă de muniţii, contra 30000 de austrieci şi 50000 de piemontezi conduşi de Coli, comandant general al aliaţilor fiind Beaulieu, de 83 de ani. Napoleon avea abia 27 de ani. Între francezi şi austrieci erau crestele Apeninilor. Beaulieu porneşte ofensiva spre Voltri şi Savona, intenţionând să coopereze cu flota engleză de la Genova. De la Nisa, Napoleon însufleţi în aşa măsură trupele sale flămânde şi dezbrăcate, inoculându-le atâta încredere şi un asemenea entuziasm, încât trecând Apeninii pe la Cadibona, generalul Bonaparte căzu pe punctul de legătură ale celor două armate, austriacă şi piemonteză, le desparte şi le bate pe rând.
Coli este respins până la Milano, de unde regele Piemontului semnează pacea propusă de Napoleon. Beaulieu se retrage spre cotul râului Po, desfăşurându-şi trupele pentru a face faţă francezilor. Înainte de a veni de la Paris aprobarea tratatului de pace cu Piemontul, Napoleon face o încercare contra lui Beaulieu, trecând râul Po pe la Florenţa, încercând să-l izoleze de Lombardia. Prevenit, Beaulieu trece şi el râul, profitând de mijloacele insuficiente de transport ale francezilor, astfel încât francezii nu-i ajung decât ariergarda. Beaulieu se retrage la Mincio, iar Napoleon ocupă Milanul, mai ales pentru a-şi odihni, hrăni şi echipa oamenii. Aceştia nu puteau decât să-i dea dreptate tânărului lor general. Hrana, echipamentul şi rezervele ce lor le lipseau erau chiar dincolo de Apenini, au trecut şi le-au luat..
Urmează manevrele lui Napoleon. Acesta face mişcări demonstrative asupra aripilor lui Beaulieu, îl face pe acesta să-şi risipească trupele, slăbind centrul. Lovitura de măciucă a lui Napoleon se dă la Valegio, centrul dispozitivului austriac. Întreaga apărare fiindu-i întoarsă, Beaulieu se retrage precipitat la Tirol, lăsând Mantua blocată de francezi şi Lombardia ocupată. Pentru asta i se va lua comanda.
A doua perioadă se numeşte prima ofensivă a generalului Wurmser. Trupele austriece, întărite cu importante efective de la armata Dunării, unde generalul Moreau nu-şi pornise încă ofensiva preconizată spre Viena, coboară pe ambele laturi ale lacului Gaedo, încercând să-l prindă pe Napoleon în cleşte. Iată cum, frontul italian, preconizat a fi unul secundar, datorită impetuozităţii şi geniului generalului Bonaparte, devine front principal. Urmează zece zile de lupte grele, la capătul cărora austriecii sunt învinşi din nou.
A treia perioadă, a doua ofensivă a lui Wurmster, începe la 2 septembrie, cu atacul a două puternice grupări austriece. Grupul de est, dinspre Tirol, coboară spre Verona având ca obiectiv deblocarea cetăţii Mantua asediată de francezi, iar al doilea grup, condus de generalul Quasdanovici, coboară din Tirol pe valea Adigeului pe la vestul lacului Gardo, cu misiunea de a cădea în flancul şi pe liniile de comunicaţii franceze, silindu-le să se predea.
Faţă de această situaţie periculoasă, Napoleon aplică tactica lui preferată, pe care o va folosi ulterior de nenumărate ori: manevrează pe linii interioare, atacând şi învingând pe rând armatele adverse. Şi acum, îl hărţuieşte cu forţe puţine pe Wurmster, îndreptându-şi forţa principală spre Quasdanovici. Cu trupe proaspete, venite din Franţa, îl atacă la Rivoli şi Corona, împingându-l spre Lavis, dincolo de Trenta. După care, lăsând doar trupe de fixare, îşi întoarce forţa principală spre Wurmster, pe care îl găseşte total surprins, căzându-i în spate, la Bassano, tăindu-i retragerea spre Tirol şi Trieste. Wurmster este nevoit să se replieze spre Adige, de unde intră în Mantua la 15 septembrie, pentru a nu mai ieşi de aici până la sfârşitul războiului, ca prizonier al francezilor.
Toate aceste descrieri ale primelor faze ale războiului au fost necesare pentru a sublinia contextul bătăliei care avea să urmeze, importanţa ei, şi de asemenea, moralul armatei franceze învingătoare, precum şi geniului de care a dat dovadă acest general Napoleon Bonaparte, un as al manevrei şi o stea în plină ascensiune, care va ajunge unul dintre cei mai străluciţi tacticieni şi strategi pe care i-a dat vreodată istoria militară universală. Cu atât mai important ni se pare episodul care urmează, unde se va arăta cum un batalion de români ardeleni, grăniceri năsăudeni, au putut să împiedice ceea ce în mod sigur ar fi fost una din cele mai strălucite victorii napoleoniene, comparabile cu Marengo, Austerlitz sau Wagram.
Fiindcă urmează a patra perioadă, prima ofensivă a lui Alvinzi.


Manevra de la Arcole

În preziua acesteia, situaţia forţelor era următoarea. Francezii aveau două divizii (Massena şi Augereau) şi cavaleria generalului Murat, cam 20000 de oameni dintr-un total de 50000, restul fiind împrăştiate prin Lombardia şi la împresurarea cetăţii Mantua. O divizie (a lui Vaubois) se află la Tirol, contra lui Davidovici, înlocuitorul lui Quasdanovici. Austriecii au sub comanda directă a lui Alvinzi 28000 de oameni, fără trupele lui Davidovici. Totalul era undeva la 60000 de oameni, împărţiţi în două coloane.
La 6 noiembrie Napoleon atacă cu cele două divizii (Massena şi Augereau) la Bassano şi Citadela, împotriva lui Quasdanovici şi Provera, fără rezultate notabile. Cum în Tirol generalul Vaubois este înfrânt de Davidovici, Massena şi Augereau sunt nevoiţi să se replieze la Vilanova (pe râul Alpona) cu avangarda la Caldiero şi o flangardă la Belfiore. La 12 noiembrie, francezii, cu trupele răspândite, învinşi în Tirol, sunt ameninţaţi serios pe două direcţii de forţe austriece de trei ori superioare.
De cealaltă parte, austriecii erau în plin avânt. Sub comanda generalui Alvinzi (originar din Ardeal), energic şi respectat în cercurile militare austriece, intenţionau să-l menţină angajat pe Napoleon spre est, în zona Veronei, până ce Davidovici, învingător la Tirol, se apropia de această localitate. Apoi ar fi atacat împreună, obligându-l pe acest impertinent general de 28 de ani pe nume Bonaparte să primească o bătălie decisivă în câmp deschis, unde superioritatea numerică austriacă s-ar fi putut dovedi hotărâtoare.
Din nou, Napoleon este pus într-o situaţie practic fără ieşire. Dacă ataca sau dacă rămânea să se apere, înfrângerea era la fel de sigură, ţinând cont de superioritatea tactică şi numerică a austriecilor. Orice general în situaţia lui ar fi început negocierile, căutând o ieşire onorabilă. Dar Napoleon nu era orice general. Din nou, el se dovedeşte a fi un geniu al manevrei, de la războaiele sale încoace, în studiul artei militare, manevra îşi va găsi un loc mai important ca oricând. Deoarece el alege să manevreze, transformând o înfrângere sigură într-o victorie. Iar aceasta va intra în istorie ca şi manevra de la Arcole.
Astfel, intuind că Alvinzi intenţionează să execute o dublă învăluire, pe la Ronca şi pe la Rivoli, această dublă învăluire care de la Cannae încoace este visul oricărui general, el lasă la Verona trupe puţine, cu consemnul de a rezista până la ultimul om. Iar el, cu grosul forţelor, coboară pe valea Adigeului pe care îl traversează în secret pentru a manevra împotriva flancului stâng austriac, căzând surprinzător în flanc şi în spate.
Noaptea de 14 noiembrie este hotărâtoare. Diviziile Massena şi Augereau coboară până la Ronco, unde pe un pod militar dispus în timpul nopţii traversează fără vreo opoziţie serioasă. În zorii zilei de 15 noiembrie, de cealaltă parte a râului, Massena spre Belfiore-Vilanova, iar Augereau spre Arcole. Singurul obstacol în drumul lui Augereau spre Arcole era podul peste râul mlăştinos Alpona, chiar la sud de Vilanova.

Prima zi la Arcole (15 noiembrie 1796)

În ajun Alvinzi trimisese o flangardă formată din două batalioane să ocupe şi să păzească podul, pentru orice eventualitate. Unul dintre aceste batalioane, cel căruia i s-a încredinţat de fapt apărarea podului, era Batalionul II din al doilea Regiment grăniceresc ardelean, batalioanele I şi III găsindu-se pe valea superioară a Dunării, în faţa armatei franceze a generalului Moreau.
Pe vremea aceea, românii constituiau unităţi militare omogene sub aspectul naţionalităţii. Doar conducerea superioară era încredinţată austriecilor din raţiuni de securitate, evident. Existau două regimente româneşti de infanterie numite grănicereşti în armata habsburgică, unul la Făgăraş şi celălalt la Năsăud. Batalioanele celor două regimente erau denumite falange, „phalanx valahica prima, secunda, tertia” această denumire găsindu-se în mai toate ordinele de zi ale armatei austriece între 1796 şi 1866. Până şi această denumire este un omagiu indirect adus originii membrilor acestor falange, descendenţi din nebiruiţii legionari romani, războinici desăvârşiţi ce au supus lumea cunoscută prin forţa armelor, vitejie şi disciplină fără egal.
Trupele române formau singura oaste pe care habsburgii puteau să se bizuie cu încredere deplină pe câmpul de luptă, arăta marele scriitor George Coşbuc. Într-adevăr, chiar şi în primul război mondial, cele mai viteze trupe din armata austro-ungară erau cele de români şi polonezi. La capătul opus se situau ungurii şi cehoslovacii, aceştia din urmă trecând de partea ruşilor câte un regiment întreg, cu muzica în frunte. Încă o dovadă a bravurii soldatului român în luptă, demonstrată de atâtea ori pe câmpul de onoare. Ne-au furat barbarii, ne-au căzut mai-marii, dar românul are şapte vieţi, spune un vechi cântec, şi niciodată acest crez nu a fost încălcat, oricât de zbuciumată a fost istoria noastră. Poate nu am ştiut să tragem foloase din victorii, poate nu am avut o diplomaţie la înălţime, dar un singur lucru nu i-a părăsit pe români: bravura şi eroismul pe câmpul de luptă. Iar această bravură se va dovedi în cel mai înalt grad aici, la podul de la Arcole.
Recunoaşterile trimise de batalionul românesc instalat la pod relevă înaintarea coloanei franceze. Înştiinţat, Alvinzi, nu atribuie acestor ştiri o prea mare importanţă, bănuindu-l pe Napoleon de vreo stratagemă destinată să-l deruteze şi să-i întârzie atacul spre Verona, mai ales că avea informaţii sigure referitoare la prezenţa trupelor franceze la stânga Abigeului.
Practic, Alvinzi căzuse în cursa lui Napoleon. Situaţia era impresionată, atât prin raritatea ei, prin riscuri, cât şi prin perspectivele ei extraordinare. Dispozitivul lui Alvinzi era orientat cu faţa spre Verona, gata de un atac covârşitor. Napoleon, conştient de greutatea reorientării frontului austriac, îl trimise pe Massena să atace pe front, fixându-i trupele, în timp ce Augereau urma să-i întoarcă flancul şi spatele la St. Bonifacio. Dacă manevra ar fi reuşit, întreaga armată austriacă ar fi trebuit să execute sub focul inamic din două părţi o întoarcere de front spre sud şi să aducă rezerve de la Basseno, pentru care nu avea timp suficient, mai ales în faţa unui adversar de calibrul lui Napoleon Bonaparte.
Reuşita acestei manevre a lui Napoleon ar fi dus la un dezastru pentru armata austriacă, încheind definitiv conturile în nordul Italiei. Napoleon, biruitor, ar fi putu să se îndrepte cu toate forţele spre Viena, susţinut şi de Moreau pe valea superioară a Dunării. Atunci, cu treisprezece ani mai devreme, austriecii ar fi văzut Dumnezeul războiului care ulterior s-a dezlănţuit asupra lor la Wagram, în 1809.
Un singur obstacol stătea în calea celei mai mari victorii a lui Napoleon de până atunci: podul peste Alpona, apărat de Batalionul II din Regimentul 2 de grăniceri năsăudeni. (vezi schiţa 2)


Bătălia podului



Avangarda lui Augereau, apropiindu-se de pod, este atacată cu focuri puternice de anfiladă pe drumul ce venea de la Ronco. Copleşită de salvele precise ale năsăudenilor, se retrage în dezordine spre grosul diviziei. Generalul Augereau, comandantul diviziei, se pune în faţa trupelor ce se retrăgeau şi le întoarce la atac întărindu-le cu două batalioane pe care le conduce personal. Cu steagul în mână, generalul Augereau se avântă în fruntea trupelor sale asupra companiei căpitanului Rotaru, dispusă pe capul de pod, în semicerc pe malul drept, interzicând accesul spre trecerea îngustă peste râul Alpona. O grindină de gloanţe îi seceră pe francezi, dar aceştia, însufleţiţi de generalul lor, se avântă din nou la atac. Erau două batalioane asupra unei companii, un raport de şase la unu. Căpitanul Rotaru, dându-şi seama de situaţie, ordonă retragerea ordonată dincolo de pod, pe malul stâng, de unde cu restul batalionului ar fi putut ţine sub foc concentric îngusta traversare. De pe malul stâng, compania căpitanului Herţa le asigură retragerea cu salve continue. Compania reuşeşte să treacă dincolo, dar cu preţul unor grele jertfe, inclusiv comandantul ei, căpitanul Rotaru, cade ucis. Aici s-au distins prin bravură stegarul Teodor Răut şi sergentul Gavrilă.
Într-un elan victorios, francezii ajung la pod, dar comandantul lor, generalul Augereau, cade rănit, cu steagul în mână. Căpitanul Herţa dirijează un foc nemilos spre francezii care ezită. Sorţii bătăliei oscilează de o parte şi alta, nedecişi. Văzându-şi generalul rănit, francezii dau înapoi. Trupele nebiruite ale lui Augereau se retrag, lucru cu neputinţă doar cu câteva zile mai devreme.
Este momentul în care intervine Napoleon. Cu geniul şi cu atenţia spre detaliul care ar putea schimba soarta unei bătălii, şi prin asta soarta campaniei şi implicit a întregii lumi, generalul Napoleon Bonaparte, conştient că în jurul acestui pod se clădea istoria, apăru acolo în momentul critic în care francezii dădeau înapoi ameninţând ca retragerea lor să se transforme în derută, năruind planurile atât de bine puse la punct de o minte extraordinară.
Fără să ezite vreo clipă, conştient de puterea exemplului personal, generalul Napoleon Bonaparte descalecă, preia steagul din mâna generalului Augereau rănit şi se avântă la atac. Trupele franceze, fanatizate de exemplul idolului lor, se năpustesc cu furie spre pod, acolo unde un batalion decimat de ardeleni îi aşteaptă şi îi întâmpină cu un foc viu, imuni la faima aceluia care timp de şapte luni a obţinut victorie după victorie contra austriecilor superiori din toate punctele de vedere. Valul nimicitor francez se sparge de apărarea năsăudenilor care nu dau nici un pas înapoi. La grindina gloanţelor franceze răspund cum pot mai bine, plumb contra plumb.
Viteazul general francez Lannes cade şi el rănit, iar trupele franceze, chiar cu măreţul general Napoleon Bonaparte în frunte, ezită.. În faţa podului, cu steagul în mână, marele Napoleon Bonaparte priveşte descumpănit cum vitezele sale trupe încep să dea înapoi în faţa unui singur batalion care i-a oprit o divizie din marşul victorios. O manevră genială, „împiedicată de un ciot” cum ar spune marele Mihai Eminescu. Dar încă nu era tot. În bătaia gloanţelor, viitorul împărat nu conştientiza că era pe cale să-şi încheie cariera de strălucit general chiar înainte de a începe. Un glonţ românesc se îndrepta direct spre pieptul său, apărat doar de faldurile căzute ale drapelului cu care nu reuşise, pentru prima oară, să-şi conducă soldaţii la victorie. Un glonţ tras de un simplu soldat ardelean ar fi putu face ca una dintre cele mai strălucite personalităţi ale istoriei militare universale să fie doar o notă obscură la subsolul unui referat despre bătălia de la Arcole.
Dar destinul a vrut ca lucrurile să se petreacă altfel. A vrut ca generaţiile viitoare să-l studieze pe acest corsican care câţiva ani mai târziu va face Europa să tremure doar la auzul numelui său, împăratul Napoleon Bonaparte. Cel care s-a sacrificat a fost aghiotantul său, Muinon, care s-a aruncat în calea glonţului sacrificându-şi propria viaţă pentru a-l salva pe viitorul împărat. Cine a mai auzit astăzi de Muinon, dar cine nu a auzit de Napoleon?
Francezii, cuprinşi de derută, încep să se retragă în dezordine, cu toată prezenţa lui Napoleon pe câmpul de luptă. Nu putem să nu ne referim din nou la marele poet Mihai Eminescu: „În zadar striga împăratul, ca şi leul în turbare, umbra morţii se întinde tot mai mare, şi mai mare”.
Francezii fugeau în disperare să-şi salveze vieţile, imuni la îndemnurile ofiţerilor şi exemplul generalului lor iubit, Napoleon Bonaparte. Prins de vălmăşagul trupelor ce fugeau în derută pe dig, prin apă şi noroi, ţintuiţi de focul inamic, generalul Napoleon Bonaparte cade în mlaştină fiind pe cale să fie luat prizonier de ardelenii victorioşi. Graţie devotamentului unui ostaş francez care îl ia în spate, generalul Bonaparte scapă de ruşinea unui prizonierat.
Podul rămâne în mâna bravilor luptători năsăudeni care au plătit scump rezistenţa lor. Un ofiţer (căpitanul Rotaru) şi 135 soldaţi au rămas morţi pe poziţie. Trei căpitani, doi locotenenţi şi 654 de răniţi, dintre care 260 vor muri în ambulanţe şi spitale. Numărul total al morţilor s-a ridicat la un ofiţer şi 395 trupă, mai mult de jumătate din efectivul combatant a plătit cu viaţa această rezistenţă în faţa celui care va deveni cel mai mare general al timpului său, şi unul dintre cei mai mari ai istoriei. Dar nu au dat nici un pas înapoi. Aceasta este bravura soldatului român, dovedită şi atunci, şi în trecut, dar care se va dovedi din plin şi în viitor. Acest lucru se vede şi din numărul de prizonieri. Din batalionul năsăudean de la podul de la Arcole, au fost luaţi prizonieri un căpitan şi 45 de oameni. În schimb, în mâinile românilor au căzut 350 de prizonieri francezi. De ansamblu, întreaga bătălie de la Arcole a costat cam zece mii de morţi de fiecare parte.
Dar bătălia de la Arcole nu s-a sfârşit cu eşecul francez din faţa podului. Napoleon şi-a revenit imediat şi a ordonat generalului Guyenau, rămas cu o brigadă de rezervă la Ronco, să treacă Adige pe la Albaredo, mai jos de confluenţa Alponei. Guyenau face acest mare ocol pentru a întoarce apărarea neînvinsă de la podul de la Arcole, dar, cu toate eforturile, nu ajunge acolo decât seara. Spre marea sa surprindere, găseşte podul liber şi Arcole evacuat.
Asta deoarece Alvinzi, dându-şi seama de manevra lui Napoleon, avusese timp să-şi treacă trupele pe stânga Alponei, ocupând poziţii între St. Bonifracio şi San Stefano, cu faţa la sud şi la vest, lăsând doar câteva batalioane de întărire în faţa lui Massena care ocupase Belfiori. Acest timp de care dispusese Alvinzi pentru a salva armata a fost plătit cu sângele grănicerilor năsăudeni de la podul de la Arcole.
Fiindcă acum situaţia era complet schimbată. La 15 noiembrie, dacă Napoleon ar fi trecut podul, ar fi putut cădea la Vilanova în flancul şi spatele lui Alvinzi, dar mai târziu nu mai avea cum. Avea în faţă un front regrupat care apucase să se edifice tocmai datorită rezistenţei batalionului românesc de la pod. Drept urmare, deşi stăpân pe Arcole şi Porcile, era prea târziu. Napoleon nu riscă să rămână în această zonă mlăştinoasă şi se retrage la Ronco. Luptele continuă în 16 şi 17 noiembrie, diviziile Massena şi Augereau fac sforţări extraordinare, îl bat pe Davidovici care se retrage la Trenta, iar Alvinzi, rupt de Davidovici, trece la stânga râului Brenta, stabilindu-şi cantonamentele de iarnă.
Prima ofensivă a lui Alvinzi se termină cu o înfrângere pentru austrieci, dar nu cu dezastrul pe care îl pregătise Napoleon, asta datorită rezistenţei ardelene de la Arcole. Pentru încheierea victorioasă a campaniei din nordul Italiei, Napoleon va avea de alte sacrificii în timp, bani şi oameni pe parcursul anului următor, 1797. Fără rezistenţa de la Arcole, Napoleon ar fi învins un an mai devreme. (în tabloul 1 puteţi vedea pictura "Napoleon pe podul de la Arcole", 1797, de Antoine-Jean Gros, participant şi martor la bătălia podului, iar in a patra imagine, pictura lui Horace Vernet, "Bătălia podului de la Arcole", 1826)


Concluzii

Nu putem intui parcursul istoriei dacă acest fapt s-ar fi împlinit, la fel cum nu ne putem imagina harta Europei dacă Napoleon ar fi fost învingător în Italia înainte de finele anului 1796. Poate campania din Egipt nu ar fi avut loc, poate Viena ar fi căzut mai devreme, iar Franţa şi-ar fi putut concentra forţele asupra singurului inamic rămas, Anglia, mult mai eficient şi înainte ca Nelson să scufunde flota franceză la Abukir şi Trafalgar. Nimeni nu poate şti, acesta rămânând doar un recurs la o istorie alternativă.
Nouă ne rămân doar faptele, aşa cum au fost. Totuşi, aceste fapte, au fost supuse şi ele tentativelor de denaturare, atât de istoriografii austrieci, cât mai ales de cei unguri. Aceştia au încercat din răsputeri să falsifice istoria, spunând că apărătorii podului au făcut parte dintr-un batalion croat. Dar dovezile s-au dovedit, peste timp, indubitabile. Totuşi, mai persistă în unele cercuri această idee, preluată din respectivele surse. Acest fals al istoriei, fie cu intenţie, fie din neştiinţă, a fost demontat de către istoricii serioşi şi imparţiali. Cu toate acestea, până şi astăzi, în epoca internetului, confuziile persistă pe unele site-uri istorice, în care se evocă rezistenţa neînfricată a batalionului „croat”.
Unul dintre primii scriitori de la noi care a făcut cuvenita corecţie, pe bază de documente oficiale, a fost nemuritorul George Coşbuc, care face astfel un mare serviciu istoriei, la fel cum şi prin alte scrieri ale sale aduce cuvenite rectificări unor greşeli mai mult sau mai puţin voite asupra istoriei neamului românesc. Şi când te gândeşti că poporul său îl ştie mai mult de poet decât de istoric! În acele vremuri, chiar şi poetul nostru naţional, Mihai Eminescu, redacta scrieri istorice de primă mărime menite redeşteptării spiritului naţional, pentru a-l pregăti pentru marile încercări ce aveau să vină!
Timpul şi istoria ne-au dat dreptate. Este deja recunoscut faptul că batalionul care l-a oprit pe Napoleon la Arcole a fost românesc, al ardelenilor de la Năsăud. Pe de altă parte, Napoleon Bonaparte n-a ştiut niciodată acest adevăr. În raportul pe care îl expediază direct de pe câmpul de luptă Directoratului Republicii despre bătălia de la Arcole, trecând peste orgoliul său nemăsurat, laudă „vitejia diabolică a batalionului de nemţi”peste care nu a putut trece. Către statul său major, istoria spune că ar fi exclamat: „De aş avea eu un asemenea batalion nemţesc, aş ajunge în trei zile la Viena”.
Sărmanul Napoleon, nu avea de unde să ştie că singurul neamţ din acel batalion de „diavoli”, cum i-a numit chiar el, era comandantul batalionului, maiorul Vorstenradt. Restul, adică toţi ofiţerii, gradaţii şi soldaţii erau români ardeleni.
Mai mult, nu avea de unde să ştie că păţania sa, când a căzut în mlaştină în iureşul trupelor care se retrăgeau, fiind salvat de devotamentul unui soldat zdravăn, era similară cu cea a altui mare general al timpului, înfrânt de către români, în urmă cu 201 ani. Atunci, generalul Sinan Paşa, supranumit „Cuceritorul”, a fost atras de Mihai Viteazu printre mlaştinile şi mocirlele de la confluenţa Călniştea cu Neajlov şi nevoit să treacă podul dintre Hulubeşti şi Călugăreni. Aici, deşi superior în proporţie de 20 la 1, turcii nu puteau trimite la atac decât detaşamente mici, anihilate pe rând de oştile lui Mihai. La un iureş turcesc, urmat de un contraatac condus de însuşi Mihai, podul se rupe urmând dezastrul trupelor turceşti. Prinşi de vălmăşagul soldaţilor ce fugeau să-şi salveze pielea, Sinan Paşa, rănit, cade de pe pod rupându-şi şi ultimii doi dinţi. La fel ca şi Napoleon la Arcole, şi el a fost salvat de un soldat care s-a oprit să-l care în spate.
La Arcole, Napoleon a simţit gustul amar al eşecului, la fel ca şi Sinan Paşa la Călugăreni. Noroiul umed al mlaştinii în care se afundaseră, se poate să fi avut acelaşi gust, cel al înfrângerii în faţa unor forţe superioare nu ca armament sau echipament, ci doar al voinţei de a învinge. Căci, în orice bătălie, învingător este acela care îşi doreşte victoria cu orice preţ, mai presus de voinţa de luptă a adversarului. În mod sigur, Napoleon a învăţat din lupta de la Arcole. A văzut ce poate face exemplul personal, când şi-a întors soldaţii la atac, dar a văzut că asta nu e totul, dacă adversarul este la fel de decis să lupte. De atunci, Napoleon s-a mai avântat în primele linii, dar nu s-a mai expus într-un asemenea grad ca şi la podul de la Arcole. S-a dovedit, de-a lungul vieţii, un general şi un strateg desăvârşit, un geniu militar care i-a făcut şi pe adversari să îl admire şi să-l aprecieze, spunându-i chiar „Dumnezeul războiului” la Wagram.
Viteazul general Jean Lannes, cel care a condus contraatacul care l-a salvat pe Napoleon de soarta prizonieratului, fiind rănit în trei locuri, a participat aproape la toate campaniile napoleoniene. A participat la bătăliile de Montebello, Ulm, Austerlitz, Jena, Friedland. A ajuns mareşal, prinţ de Sievres şi pair al Franţei. La 22 mai 1809, în timpul bătăiliei de la Apern-Essling, un glonţ îi zdrobeşte ambii genunchi. Îi sunt amputate ambele picioare, dar moare din cauza hemoragiei la 31 mai, în vârstă de 40 de ani. Numele său este înscris pe partea estică a Arcului de Triumf.
Generalul Augereau, comandantul diviziei, care cade rănit cu steagul în mână, steag preluat de Napoleon, devine şi el mareşal. Se distinge în bătălia de la Jena, dar se îmbolnăveşte în timpul celei de la Eylau, ducând la pierderi mari în rândul trupelor sale. Trimis în Spania, are victorii şi înfrângeri în egală măsură. Se apără bine la Leipzig, în 1813, dar în timpul campaniei din Franţa din 1814 îl trădează pe Napoleon, trecând de partea Bourbonilor. La întoarcerea lui Napoleon, încearcă să revină, dar Napoleon nu-l acceptă. Şi Ludovic Bourbon, în timpul Restauraţiei de după Waterloo, îl îndepărtează. Moare în 1816, la 59 de ani.
Generalul Joseph Alvinzi pierde bătălia de la Rivoli în faţa lui Napoleon în anul următor, la 14 ianuarie. Este acuzat de incompetenţă, chiar de trădare, dar reuşeşte să se justifice, şi împăratul îl numeşte guvernator al Ungariei în 1798. Moare de un atac de apoplexie în 1810, la vârsta de 84 de ani.
Istoria nu spune ce s-a întâmplat cu apărătorii ardeleni ai podului de la Arcole, cu căpitanul Herţa şi vitejii săi. Au continuat să-şi facă datoria cu bravură, ducând mai departe faima grănicerilor năsăudeni şi făgărăşeni, a luptătorilor români. Fiindcă cei care s-au ridicat alături de Avram Iancu zdrobind prestigiul unor alţi mari generali 50 de ani mai târziu, în mod sigur s-au inspirat din exemplul de eroism al românilor care l-au oprit pe marele Napoleon Bonaparte în faţa podului de la Arcole.
Nouă, celor de astăzi, ne rămâne datoria de a evoca şi a face cunoscut tuturor eroismul acestor bravi înaintaşi ai noştri, ale căror nume pot sta alături de ilustra galerie de luptători neînfricaţi ridicaţi din rândurile neamului nostru. Şi, mai presus, suntem datori să facem toate eforturile pentru a repara această injustiţie istorică care li se face apărătorilor de la Arcole şi care continuă să persiste prin anumite cercuri, cum că la Arcole croaţii, nu românii, l-ar fi oprit pe marele Napoleon Bonaparte!







sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Ion Iliescu şi Petre Roman trebuie să plătească

Interviu luat de senatorul Sabin Ivan şi apărut în cartea sa "Radiografii poarlamentare. De vorbă cu Alexandru Bârlădeanu", editura Ex Ponto, 1998, Constanţa:

"În luna iunie 1996, la sfârşitul celui de al doilea mandat de senator şi ultimul, am reuşit să realizez un nevisat interviu cu fostul meu coleg de Senat şi adversar politic, Alexandru Bârlădeanu. Dialogul nostru avea să atragă atenţia cititorilor prin ineditul său: faţă în faţă două vieţi cu două destine total diferite. Cu decenii în urmă, în timp ce Alexandru Bârlădeanu era unul din marii nomenclaturişti ai P.C.R., studentul medicinist la Cluj, Sabin Ivan, semnatarul acestui articol, îşi ispăşea în temniţele comuniste cei 7 ani de condamnare politică pentru „crimă de uneltire împotriva statului comunist”. După alegerile din 20 mai 1990, destinele noastre s-au întâlnit: Alexandru Bârlădeanu, senator F.S.N., preşedinte al senatului, iar subsemnatul senator PNL de Constanţa.
„La vârsta mea”, a ţinut să-mi spună de la început Alexandru Bârlădeanu, „nu mai am timp decât pentru adevăr. Voi încerca să răspund tuturor întrebărilor dumneavoastră, să fac eforturi de memorie pentru a fi cât mai exact, rugându-vă însă, ca răspunsurile mele să fie redate aşa cum le formulez.. Cât privesc comentariile dumneavoastră, eu nu voi obiecta, vă respect opiniile, indiferent care vor fi ele”.
Interviul a apărut într-un volum intitulat „Radiografii parlamentare. De vorbă cu Alexandru Bărlădeanu” , la Editura „Ex Ponto”, Constanţa, pe care l-am lansat în luna iunie 1998, la Muzeul Literaturii Române, Bucureşti. În cele aproximativ 70 de pagini de interviu, am consemnat şi lucruri necunoscute de subsemnatul, printre care şi semnarea „Tratatului trădării Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa”, la Moscova, în ziua de 5 aprilie 1991 de către Ion Iliescu în faţa lui Gorbaciov.
…………………………..
… Sabin Ivan ( S.I.) – Domnule Alexandru Bârlădeanu, după puciul de la Moscova, din 27 august 1991, Parlamentul de la Chişinău s-a întrunit într-o sesiune extraordinară care a adoptat declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Evenimentul a fost urmat de mitinguri de simpatie şi susţinere, nu numai la Chişinău şi în întreaga Republică Moldova, dar şi la Bucureşti. Guvernul României s-a declarat solidar cu istoricul act de la Chişinău, o declaraţie în acest sens fiind citită şi apoi pusă la vot în Parlament. A fost un singur vot împotrivă, al deputatului Claudiu Iordache. Cu acea ocazie au fost auzite şi voci care spuneau că s-a votat pentru două Românii. În acea şedinţă, deputatul Claudiu Iordache v-a acuzat, atât pe dumneavoastră, cât şi pe Dan Marţian, de indiferenţă faţă de evenimentele din Basarabia şi v-a cerut demisia… V-aş ruga să comentăm problema unificării Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa cu România.
Alexandru Bârlădeanu (A.B)...Unirea trebuie făcută în spiritul celei de la 1918. Atunci s-a declarat mai întâi independenţa Republicii Moldova şi apoi Sfatul Ţării a cerut Unirea… - După mine, trebuie lucrat mai mult pentru a obţine asentimentul acelui popor.
S.I. – Asta înseamnă contacte permanente cu ei, schimburi culturale, ştiinţifice şi ajutor economic substanţial. Ce-a făcut puterea, adică FSN, în această privinţă?
A.B – A făcut, dar mai puţin decât trebuia şi mai puţin decât se putea. Sigur că teritoriul Basarabiei este românesc… După mine, adevărată Unire nu se face decât cu dorinţa şi a acelui popor, nu numai cu dorinţa noastră. Şi dacă se face Unirea în virtutea dorinţei noastre, a celor de aici, ar fi o cucerire. Sigur, această voinţă este puţin falsificată de prezenţa unor minorităţi, care au venit acolo şi care diluiază majoritatea. Această politică a fost dusă intenţionat pentru deromânizarea Basarabiei. Oricum, majoritatea este românească şi atunci nu poţi face Unirea decât dacă vor şi ei. Unirea trebuie făcută în spiritul celei de la 1918…… Eu nu sunt însă lămurit asupra lui Snegur, dacă vrea Unirea sau nu. În orice caz, el aşteaptă mai mult ajutor din partea noastră, chiar în situaţia presiunilor exercitate asupra lui de celelalte republici, în special Rusia şi Ucraina.
S.I. Aţi vorbit de Rusia, dar ea nu are graniţă comună cu Republica Moldova. Cât priveşte criminalul pact Ribbentrop-Molotov, el se referea la URSS şi nu la Ucraina, care nu exista atunci ca stat independent. Ucraina „moşteneşte” astăzi teritorii din fosta URSS.
A.B. Eu am primit vizita unei delegaţii parlamentare din Kiev. Şeful acelei delegaţii a declarat că ei nu vor ceda nimic din teritoriile lor. A trebuit să intervin cu totul neprotocolar şi am spus: „Noi salutăm apariţia acestui stat nou, Ucraina, care n-a existat. Aşteptăm multe de la acest stat, dar noi nu vom recunoaşte niciodată efectele pactului Ribbentrop-Molotov”. În felul acesta am intrat in polemică cu un musafir.
S.I. Care a fost atitudinea lui Snegur faţă de România, după ce Republica Moldova a devenit independentă?
A.B. Aparent, Snegur era prietenos, îşi manifesta dorinţa de a se apropia de noi, dar realitatea este că nu s-a făcut suficient. Poate că în acel moment n-aveam forţe suficiente.
S.I. Executivul încerca să-şi justifice pasivitatea şi nerealizările ca fiind consecinţe ale manevrelor oculte ale opoziţiei (!?). Nu odată au fost auzite astfel de acuzaţii.
A.B În orice caz, apariţia Moldovei Independente, în loc de Republică Unională a URSS, a fost un fapt pozitiv şi nu putem să-l condamnăm cum a făcut Claudiu Iordache şi să fim împotriva lui. Era un pas înainte pe drumul Unirii şi nu putem decât să sprijinim acest pas. Cele mai multe întâlniri cu conducerea Republicii Moldova le-a avut Iliescu. La un moment dat, Snegur a vrut să se întâlnească foarte confidenţial în „patru” cu Iliescu, cu mine, iar el venea cu Moşanu, Preşedintele Parlamentului lor. A insistat chiar pentru acea întâlnire. Iliescu s-a declarat de acord. Snegur şi Moşanu au venit aici, întâlnirea a avut loc, nu în „patru”, ci în „şapte”. Iliescu mai venise cu Năstase, cu Paşcu, cu încă cineva, un stenograf mi se pare. Încălcase dorinţa lui Snegur. Nu ştiu ce-a voit Snegur atunci. Să nu se afle la Moscova? Nu ştiu nici de ce Iliescu nu şi-a respectat promisiunea. Presupun că a dorit să nu se angajeze la vreo cerere a lui Snegur.
S.I. Pentru asta să-şi fi încălcat cuvântul?
A.B. Nu ştiu care a fost motivul, şi nu ştiu nici dorinţa lui Snegur. Atunci Snegur s-a înfuriat foarte tare, a avut o izbucnire în timpul discuţiilor, în văzul tuturor participanţilor. În timpul acelei întâlniri am fost criticat de Iliescu şi n-am înţeles de ce. Atunci l-am întrebat: „La mine vă referiţi?” „Da”, mi-a răspuns el. În orice caz, la acea şedinţă, la care Snegur şi Moşanu ţineau foarte mult, nu s-a spus mai nimic. Nici până astăzi nu ştiu dacă Snegur voia să ceară vreun ajutor. Cred că Iliescu a procedat în acel mod ca şedinţa să nu se ţină. Pentru acest lucru venise cu atâţia martori.

….. Cu acel prilej, preşedintele Ion Iliescu a dat dovadă de laşitate, torpilând cu bună ştiinţă întâlnirea la care Snegur şi Moşanu ţineau atât de mult. Adusese cu sine (oare de ce?), trei martori printre care şi Ioan Mircea Paşcu, „turistul care vizitase” Moscova taman înaintea izbucnirii revoltei de la Timişoara din 17 decembrie 1989. Care să fi fost „obiectivele turistice” vizitate?
…………………………………………………………………………………………………………

S.I. Domnule Alexandru Bârlădeanu, la 22 martie 1991, Adrian Năstase, ministrul de externe al României, a parafat la Moscova cu omologul său sovietic, Alexandr Bessmerthnîh, „Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi prietenie dintre URSS şi România. La 5 aprilie 1991, Ion Iliescu l-a semnat, tot la Moscova, în prezenţa lui Mihail Gorbaciov. În calitatea pe care aţi avut-o la acea vreme, de Preşedinte al Senatului, poate puteţi spune unele lucruri cu privire la acest tratat, pe care opinia publică nu-l cunoaşte.
A.B. Eu nu cunosc acest tratat. Iliescu nu m-a informat, nici ce va face când a plecat la Moscova şi nici după ce s-a întors de acolo ce-a făcut. În legătură cu acest tratat, pot să spun următoarele lucruri: la un moment dat, a venit la mine Cornel Mănescu, în calitate de preşedinte al Comisiei de politică externă a Parlamentului, spunându-mi că vrea să ştie dacă îl voi sprijini într-o acţiune. L-am întrebat despre ce e vorba. Atunci, am aflat că Mănescu primise proiectul acelui Tratat pentru a fi supus ratificării de către Parlament. Cu această ocazie mi-a spus că el nu este de acord cu acel Tratat, că este împotriva lui. L-am întrebat de ce, iar el mi-a răspuns că principalul argument este recunoaşterea pierderii Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, ceea ce confirmă din partea noastră valabilitatea pactului Ribbentrop-Molotov.
S.I. Şi dumneavoastră ce i-aţi spus?
A.B. Dragă Cornel, i-am spus, eu te voi susţine până la capăt, dar te rog, du-te la Iliescu şi explică-i şi lui. Mănescu a plecat şi n-a mai venit niciodată cu această problemă la mine. Şi aşa, după cum ştiţi, acel tratat n-a mai fost ratificat de Parlament.
S.I. Ulterior aţi mai vorbit cu Mănescu despre această problemă?
A.B. Nu, nu puteam să mă bag în relaţiile lui, să-l întreb ce-a vorbit cu Iliescu. Ce-au discutat, nu ştiu, dar pe mine m-a lăsat în pace.
S.I. Acel tratat a fost una din marile gafe politice ale lui Iliescu. Până la urmă a fost salvat de atitudinea ostilă a Parlamentului şi de Puciul de la Moscova (19 august 1991).
A.B. Eu n-am citit acel tratat.
S.I. De ce s-a grăbit Iliescu să-l semneze, care a fost misterul?
A.B. Nu vreau să dau nici o interpretare, necunoscând această problemă. Nu pot atribui lui Iliescu nici o intenţie. El să explice.
S.I. Unii au interpetat că Iliescu ar fi avut obligaţii faţă de Moscova.
A.B. Cred că era linia lui politică, pe care o considera că trebuie să o urmeze, nu putea face abstracţie că noi nu mai suntem vecini cu URSS……..
S.I. Dar acest tratat n-a fost adus în Parlament pentru ratificare nici până acum. Cornel Mănescu a reuşit în acţiunea lui, şi mai cred că Ion Iliescu fusese informat de starea de spirit a parlamentarilor săi, care nu l-ar fi votat.

.... Să fi ştiut Ion Iliescu că Pactul Ribbetrop-Molotov fusese repudiat în multe cancelarii din Europa? Să nu fi realizat Ion Iliescu că ratificarea Tratatului ar fi adus grave prejudicii României? Dacă Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa ne-au fost răpite sub ameninţarea armelor în 1940, Ion Iliescu, preşedintele României renunţa în 1991 la aceste teritorii româneşti de bună voie şi nesilit de nimeni. Şi pentru acest act de trădare, Ion Iliescu trebuie să dea seamă. Şi nu numai el, dar şi Petre Roman, fost prim ministru la acea vreme, părtaş la trădare prin calitatea avută. În zadar încearcă intimul său colaborator, Adrian Severin, să-şi disculpe şeful, afirmând că acesta, în calitate de prim ministru, i-ar fi dat lui Adrian Năstase, ministrul de externe, câteva instrucţiuni verbale pentru îmbunătăţirea textului acelui tratat. Deci, îi cunoştea conţinutul. La rândul său, Adrian Năstase declară că n-ar fi primit nimic scris în legătură cu acele instrucţiuni. Iată şi replica lui Adrian Severin: „Primului ministru nici nu putea să-i treacă prin cap că este necesar să mai pună în scris ceea ce transmisese.” Halal apărare, domnule jurist Adrian Severin şi fost lector la „Ştefan Gheorghiu” până în dimineaţa de 21 decembrie 1989, şi fost ministru de externe al României.
Constatând că Tratatul cu URSS este ostil şi umilitor pentru România, aşa cum pretindeaţi ( !? ) de ce nu v-aţi dat chiar demisia de onoare, domnule Petre Roman? Aţi fi intrat în istorie. Aţi ales însă calea laşităţii, „acceptând” cum spune amicul dumneavoastră şi fost coleg de partide, (PCR, FSN – FDSN şi PD) – Adrian Severin, „să lăsaţi lucrurile nestingherite, urmând ca guvernul să-şi dea avizul ulterior, în cadrul procedurii de transmitere a documentului către Parlament pentru ratificare”. Aducerea Tratatului în Parlament ar fi însemnat, nu numai respingerea sa, dar şi înfrângerea lui Iliescu şi demisia guvernului Petre Roman.
După ce am citit stenograma discuţiei „tete-a-tete” dintre M.S.Gorbaciov, secretar al PCUS şi preşedinte al URSS, şi preşedintele României, Ion Iliescu, cu ocazia semnării Tratatului de bază cu Uniunea Sovietică, pusă la dispoziţia presei din România de către cunoscutul disident rus, Vladimir Bukovski, căruia îi mulţumim şi pe această cale, am descoperit un Ion Iliescu, preşedinte (parţial) al românilor. După ce Gorbaciov l-a saluatat pe Ion Iliescu ca pe un prieten, ca pe un tovarăş, după ce l-a informat cum merge perestroika, după ce l-a pus la curent cu planul unei „Federaţii ruse, renovată”, a trecut la RSS Moldovenească, şi nu întâmplător. Soarta acestei Republici era obiectul Tratatului ce urma să fie semnat de cei doi în acea neagră zi pentru toţi românii, de 5 aprilie 1991.
„Vă rog să fiţi atent la următoarea problemă” i s-a adresat M. Gorbaciov lui Ion Iliescu.
„Lucrurile complicate apar în special la vecinii dumneavoastră în Moldova. Dacă lucrurile vor merge pe mai departe la fel, atunci ar fi bine să nu vă amestecaţi. Presiunea vine din toate părţile”. Era un avertisment dat lui Ion Iliescu amintindu-i, probabil, de nişte clauze secrete ale tratatului. Şi criticile la adresa românilor de pe ambele maluri ale Prutului n-au contenit. În replică, vasalul Ion Iliescu s-a lansat într-o critică vehementă împotriva opoziţiei din România (partidele istorice), care îşi susţinea fraţii de dincolo de Prut. „Cei de dreapta încearcă să se alieze cu cei de dreapta din Moldova. Dar noi (conducerea fesenisto-comunistă), suntem împotriva acestui lucru. Vrem cu tot dinadinsul să acţionăm realist. Conducerea ţării consideră că şi acum totul este clar şi trebuie să decurgă din realitate, iar istoria este cu totul altceva. Dar toate aceastea sunt greu de explicat oamenilor.”
De ce, domnule Ion Iliescu, v-aţi criticat compatrioţii în faţa unui străin? Nu eraţi şi preşedintele lor? N-aveau voie să fie alături de fraţii lor de peste Prut în demersul lor istoric de a se uni cu Ţara? De fapt, nu era pentru prima dată când vă comportaţi ca un preşedinte părtinitor, ca un preşedinte parţial al românilor. Şi debutul în această „calitate” l-aţi avut în chiar prima zi, cu ocazia depunerii jurământului la Ateneul Român, când v-aţi năpustit cu ură împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii, fără a aştepta rezultatele Comisiei parlamentare pentru cercetarea evenimentelor de la 13-15 iunie 1990, constituită cu câteva zile înainte.
Domnule Ion Iliescu, de ce aţi pledat pentru mistificarea istoriei Basarabiei şi Bucovinei, impusă de URSS prin intermediul PCR, al cărui membru de seamă aţi fost? Memoria unui popor nu poate fi furată, cu atât mai puţin istoria. Pot uita basarabenii şi bucovinenii, pot uita românii că le-a fost răpită glia străbună de trei ori, că s-a încercat rusificarea şi bolşevizarea, fără succes însă, că sute de mii dintre ai lor au fost deportaţi în cumplita Siberie, majoritatea pierind în lagărele de muncă forţată?
Domnule Ion Iliescu, de ce şi cine l-a umilit pe istoricul şi preşedintele Parlamentului RSS Moldova, Alexandru Moşanu, invitându-l să participe la Moscova la ceremonia semnării Tratatului de bază cu URSS? De ce şi cine i-a comunicat că va face parte din delegaţia sovietică? Dar patriotul basarabean, Alexandru Moşanu, a respins această mârşavă provocare.
În ziua de 5 aprilie 1991, la întoarcerea în ţară, Ion Iliescu spunea în avion ziariştilor care îl însoţeau, că la Moscova a pus în discuţia avută cu Gorbaciov şi problema Tezaurului României, dar acesta i-ar fi răspuns, că nu cunoaşte problema, că se va „informa.” Tratatul de „prietenie” avea să-şi arate primele roade….. Şi tot în avion, preşedintele României le mai spunea ziariştilor că Tratatul are la bază noile principii europene (!?).
Mulţumim Domnului că „Tratatul” a ajuns la lada de gunoi a istoriei, Ion Iliescu neîndrăznind să-l trimită în Parlament pentru ratificare, „Serviciile” l-au informat la timp că n-ar fi avut sorţi de izbândă.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Tratatul ar fi fost ratificat? Lesne de răspuns: România n-ar mai fi fost astăzi membră NATO, n-ar mai fi fost în anticamera Uniunii Europene, ci ar fi avut în continuare o democraţie originală, în frunte cu un despot luminat, ar fi fost o Bielorusie balcanică.
Iată de ce Ion Iliescu şi Petre Roman trebuie să plătească, dar nu numai pentru criminalul Tratat, ci şi pentru mineriadele din iunie 1990, soldate cu pierderi de vieţi omeneşti, cu imense pagube materiale şi morale, care au contribuit la întârzierea intrării României în consiliul Europei cu 3 ani. Dar, nu numai că n-au plătit, au continuat să ocupe în următorii ani cele mai importante posturi de conducere în România pe care au trădat-o: Preşedinte de Ţară şi Preşedinte de Senat!
PS
Spre nelauda clasei noastre politice, acel criminal Tratat, care putea să ne schimbe istoria recentă, n-a fost dezbătut nicidată în Parlamentul României…
1 oct. 2005
Dr. Sabin Ivan
Fost senator de Constanţa"



Bibliografie
Sabin Ivan „Radiografii parlamentare. De vorbă cu Alexandru Bârlădeanu, Ed. Ex Ponto, 1998, Constanţa
Adrian Severin „Lacrimile dimineţii”, Ed. Scripta, 1995, Bucureşti
România Libera, 17 noiembrie 2004, Bucureşti






Altceva despre siguranta nationala


Reclamă în ziar, anul 1942

După şedinţa CSAT din 28 februarie 2005, au fost stabilite principiile şi ameninţările care se pot constitui în piloni ai noii strategii de securitate naţională a României. Astfel, au rezultat cinci componente ale noii strategii de securitate naţională: terorismul internaţional structurat, proliferarea armamentelor de distrugere în masă, regimurile totalitare care susţin terorismul, situaţiile de criză din proximitatea strategică a României (conflictele îngheţate sau situaţiile de instabilitate politică), proasta guvernare, în care un element important este nivelul de corupţie al instituţiilor statului.
Nu putem fi decât de acord, dar din păcate, un organism centralizat ca şi CSAT nu poate prevedea sau nominaliza ameninţările la adresa securităţii naţionale decât într-un cadru vast mai degrabă supranaţional. Pare mai degrabă preocuparea factorilor de decizie politici, militari, sau din cadrul serviciilor specializate. Nu au fost şi nu au cum să fie evidenţiate ameninţările la nivelul micro, asupra cărora fiecare dintre noi poate şi este dator să acţioneze, după puterile fiecăruia. S-a încetăţenit la noi o idee care sună cam aşa: „noi îi votăm, ei să ne protejeze”, deşi sunt lucruri care ne privesc pe fiecare în parte, uneori chiar mai mult decât ne dăm seama.
Despre aceste ameninţări la adresa securităţii naţionale aş vrea să vorbesc, asupra cărora poate lua atitudine fiecare dintre noi, după propriile puteri şi propria înţelegere.
Începând cu 1990, balanţa comercială a României este permanent negativă. Adică importăm mai mult decât exportăm. Mai ales în ultimii ani, din ce în ce mai mulţi economişti ne atrag atenţia tot mai insistent asupra acestui aspect, al deficitului comercial care creşte exponenţial. Este normal, zic unii, puterea de cumpărare creşte, de aici şi consumul, iar cererea sporită de bunuri şi servicii nu poate fi satisfăcută de producţia internă. De aici, o creştere a importurilor. Mai ales după stabilizarea inflaţiei în cote rezonabile, au apărut o sumedenie de oferte ale băncilor pentru creditare, mai ales la persoane fizice, este la îndemâna oricui să acceseze un credit, cel puţin aşa ne bombardează clipurile publicitare ale instituţiilor bancare.
Un al doilea aspect îl reprezintă percepţia negativă inoculată în mentalul românului încă din vremea comunistă, cum că produsele româneşti sunt de proastă calitate. Este adevărat, în acea perioadă, majoritatea mărfurilor oferite populaţiei erau sub orice critică, tot ce era mai bun lua calea exportului, în ţările CAER sau unde s-o putea, chiar la preţ de dumping, din moment ce problema costurilor nu prea se punea într-o economie supercentralizată. Prăbuşirea comunismului şi a economiei socialiste a aruncat producţia în haos, la începutul anilor 1990 orice întreprinzător făcea doar comerţ cu produse sclipitoare de peste hotare, era epoca consignaţiilor şi a en-gross-urilor, a turcismelor şi chinezăriilor. Eticheta de „import” pe orice produs de doi lei era garanţia calităţii indiscutabile, aceasta era şi eticheta pusă pe frontispiciul oricărui magazin care se vroia la modă.
Din păcate, această percepţie negativă asupra produselor româneşti continuă să se menţină în mintea majorităţii. Dacă vorbeşti cuiva despre un produs românesc, eşti privit în cel mai fericit caz cu milă. O strâmbătură de dezgust, de multe ori însoţită de un comentariu sec: „Deh, e românesc...!”, este cea mai probabilă. Oamenii uită că, uneori, chiar ei au muncit la fabricarea acestui produs, sau dacă nu ei, o rudă sau un prieten de-al lor. Este un corolar al metehnei noastre străvechi de a ne bate joc de munca altuia, la fel cum alţii îşi bat joc de munca noastră.
Din coroborarea acestor două aspecte, al creşterii puterii de cumpărare şi al dispreţului faţă de produsele româneşti, s-a ajuns la situaţii de-a dreptul hilare. În plină epocă a supermaketurilor, cu mii de produse sub acelaşi acoperiş, cum ni se spune în reclame, constatăm că o proporţie infimă sunt produse româneşti. Pe de o parte este normal: hipermaketurile şi supermaketurile sunt ale unor companii multinaţionale cu sediile în alte ţări, aşa că nu au nici un interes deosebit în a promova produsele româneşti în mod special. Dar vom putea observa că se vor strădui să-şi promoveze produsele proprii, lucru cât se poate de firesc. În supermaketurile unor companii germane vom găsi o sumedenie de produse germane, în cele franţuzeşti, produse franţuzeşti şi aşa mai departe.
Dar nu voi putea înţelege cum de peste tot, nu numai în supermaketuri, am ajuns să nu mai găsesc decât usturoi din China sau din Canada, varză numai din Italia, mere din Polonia, cartofi din Germania, morcovi din Grecia sau ceapă din Belgia sau Olanda. Cât costă trasportul usturoiului din China sau Canada, în aşa fel încât să fie mai ieftin decât cel produs în România? Asta în timp ce producătorii agricoli români sunt scoşi până şi din pieţele oraşelor, iar normele şi regulamentele ce se bat cap în cap îi fac pe mulţi să se lase păgubaşi de ideea stupidă de a cultiva roadele pământului! Toate acestea se petrec într-o ţară care, cu doar câteva decenii înainte, era „grânarul Europei”!
Sunt multe lucruri de spus despre agricultură, nu voi insista asupra tuturor cauzelor, multiple şi complexe, de la incompetenţa şi corupţia guvernanţilor şi funcţionarilor, la încăpăţânarea ţăranului de a face agricultura ca şi strămoşii săi, şi ar fi mult mai multe. Pot doar să constat unde s-a ajuns, să importăm produse agricole mai mult decât producem. Din ce bani? Ai noştri.
Dar ce poate pune capac la toate este sarea. Banala sare. Câţiva metri de rafturi ocupate numai cu sare de import, din Grecia, Turcia, Italia şi alte state, din UE sau din afara acesteia. Frumos ambalată, în cutii sau tuburi viu colorate, eşti anunţat că este iodată în proporţia de..., conţine atâta sare de mare etc. Totul într-o ţară care poate asigura din rezerve proprii consumul mondial pentru 140 (una sută patruzeci) de ani!! Asta cred că e prea de tot.
Fiecare dintre dumneavoastră cred că are zeci sau sute de exemple de acest fel, de la şuruburi şi conserve de peşte la excursii în străinătate, atunci când nu ai văzut nici măcar oraşul vecin din ţara ta. Nu vreau să fiu înţeles greşit, asta cu excursiile în străinătate este ceva firesc, mai ales că noi, românii, am fost forţaţi să trăim în interiorul graniţelor ca într-o închisoare înainte de 1990. Este normal să mergi să vizitezi lumea, să vezi alte ţări şi popoare, alte mentalităţi şi alte concepţii. Dar să spui sus şi tare că nu mergi nici măcar într-un weekend la munte, la o pensiune sau undeva pe ideea că „nu merg nicăeri în ţară” mi se pare mai mult decât o formă extremă de snobism. Mai ales dacă dincolo eşti privit pieziş atunci când spui că eşti român. Sau poate nu spui.
Trebuie menţionat că fiecare din popoarele care au ajuns să aibă o economie puternică, au făcut-o prin fiecare din cetăţenii săi. Germanii şi japonezii, cu ţara în ruine după al doilea război mondial, s-au ridicat nu numai datorită tenacităţii şi inventivităţii lor ca popoare. Neamţul îşi va cumpăra mai degrabă un produs german, chiar dacă este mai scump faţă de altele similare, deoarece ştie că din banii care îi dă, plăteşte o parte din salariul lui Hans sau al lui Gertrude. În timpul crizei economice din 1997 din Coreea de Sud, banalul vânzător de aparate foto japoneze era privit ca un trădător. Sintagma „buy american” a apărut pe teritoriul celei mai puternice economii din lume. În Marea Britanie, gazda, după ce mi-a pus pe masă numai produse englezeşti, şi-a cerut scuze în mod repetat pentru singurul produs care nu era din insulele britanice: „Ştiţi, am căutat căpşuni englezeşti, dar nu am găsit, aşa că am fost nevoit să cumpăr belgieni...” Se întâmplă la noi aşa ceva? Sau mai degrabă îţi ceri scuze sau te justifici cumva că ai pus pe masă ceva românesc?
Are legătură asta cu siguranţa naţională? Eu zic că da, fiindcă de existenţa acestui comportament depind o mulţime de factori, în afară de balanţa comercială negativă, locuri de muncă, programe educaţionale şi altele, deoarece banii pentru acoperirea acestui deficit trebuie luaţi de undeva, anume din buget, care este constituit din impozitele plătite de fiecare dintre noi, aşa că rămân mai puţin bani pentru sănătate, educaţie şi nu în ultimul rând pentru apărare, iar aici avem o influenţă directă asupra siguranţei naţionale.
Asupra acestui aspect putem acţiona fiecare dintre noi. Nu avem o sintagmă ca şi americanii, n-ar fi corect să le copiem sloganul zicând, bunăoară, „buy romanian”, dar putem s-o facem şi fără să o spunem. Când avem de ales, de exemplu, între mere româneşti şi altele italieneşti, alegeţi-le pe cele autohtone, chiar dacă nu sunt întotdeauna la fel de arătoase. Poate veţi avea surpriza să aibă un gust mai bun. Unde mai pui că astfel dai speranţă unui fermier român ameninţat de spectrul clauzei de salvgardare, riscând să piardă fonduri pe care, oricum, poate nu le va putea accesa niciodată, măcar îi dai speranţă să îşi mai cultive pământul un an. Măcar încă un an, înainte să-l îngroape birocraţia, corupţia şi indolenţa din ministere.
Asta este valabil şi pentru alte produse şi servicii. Cumpărând produse româneşti, atunci când este posibil, cel puţin atunci când calitatea lor este comparabilă cu cele străine, fără false prejudecăţi, poţi contribui şi tu la întărirea siguranţei naţionale. Altfel, riscăm să ne transformăm într-o simplă piaţă de desfacere şi atât.



Cristian Negrea