miercuri, 21 martie 2012

Un român uitat, Ilie Lazăr


Ilie Lazăr (1895 - 1976)

Noi ne-am obişnuit să privim la politicienii noştri şi să ne zicem că niciodată în democraţie nu am avut o clasă politică atât de coruptă, slabă şi incompetentă. Metehne vechi, lucruri care se întâmplă şi pe la alţii, în democraţiile mai vechi şi mai consolidate. Ne raportăm de cele mai multe ori la perioada interbelică pe care în subconştientul nostru o identificăm cu o adevărată epocă de aur, înainte ca regimul comunist să radă toate vârfurile intelectuale, politice, ştiinţifice şi militare. Dar şi atunci au existat cazuri şi mari scandaluri de corupţie, politicieni incompetenţi şi demagogi, inculţi şi mincinoşi. Dar diferenţa majoră între cei de atunci şi cei de azi este nu numai faptul că primii aveau clasă, stil, ca urmaşi ai unor familii boiereşti astăzi risipite de regimul comunist, dar mai aveau ceva, cel puţin fruntaşii partidelor celor mai importante, respectiv cele care au jucat un rol în viaţa politică a ţării. Este vorba de legitimitate. O legitimitate dată de activitatea şi faptele lor din trecut, prin faptul că au luptat pentru ţară cu arma în mână în războiul de reîntregire a neamului, că au fost apărătorii şi propovăduitorii românismului în provinciile în care românii au fost împilaţi de secole, au sfidat autorităţile şi au făcut închisoare sau au fost deportaţi pentru activitatea lor românească. În cadrul României Mari, ei aveau legitimitate, puteau cere votul cetăţenilor români, cetăţenii se simţeau reprezentaţi de ei, de aceştia care au fost un exemplu şi model pentru români. De exemplu, George Brătianu, deşi era fiul primului ministru, a făcut războiul pe front luptând la Oituz, Iuliu Maniu a organizat regimentele ardeleneşti din Viena în 1918, a fost printre cei mai importanţi lideri ai românilor ardeleni, având un rol decisiv în organizarea adunării de la Alba Iulia şi al unirii Transilvaniei cu România (vezi Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)), iar exemplele pot continua la nesfârşit.
Se poate face vreo comparaţie cu politicienii de astăzi? Nici vorbă. Primul preşedinte postcomunist al României a înţeles perfect această lipsă de legitimitate a noii clase politice. De aceea a încercat să-şi prezinte permanent propria formaţiune politică ca o emanaţie a revoluţiei din decembrie 1989, o forţă creată din vâltoarea unei lupte revoluţionare, împotriva regimului ceauşist. A mai încercat să-şi atragă în partid dizidenţii regimului comunist, atâţia câţi erau, precum şi o serie de figuri publice populare şi necompromise de comunism. Nu prea a reuşit dintr-un motiv simplu, marea majoritate a politicienilor postdecembrişti proveneau din cadre ale regimului comunist, stâlpi ai regimului de tristă amintire. După ce au trecut în nefiinţă cei care ieşiseră din închisorile comuniste, au rămas doar aceştia, proveniţi din rezerva de cadre a partidului comunist. Iar politicienii tineri sunt copiii lor, sau tineri care se apucă direct de politică, fără a avea succes într-o meserie proprie, sunt politicieni de meserie, gata demagogi, fără vreo realizare în viaţa profesională, sunt cei ce se ocupă doar cu politica. În regimul trecut era o denumire pentru aceştia, politruci sau activişti de partid. De unde ar avea ei legitimitate, cine să le-o confere, dacă activitatea şi faptele lor anterioare intrării în politică nu au cum să o facă?
Tocmai pentru a evidenţia această diferenţă, m-am gândit să aduc în discuţie cazul lui Ilie Lazăr, fost fruntaş ţărănist, apropiat de Iuliu Maniu, insistând asupra faptelor care i-au conferit legitimitate pentru a candida şi a fi ales, şi mai puţin pe activitatea sa politică din perioada interbelică.

Incredibila viaţă a unui român adevărat

Ilie Lazăr s-a născut la Giuleşti, în Maramureş, în 1895, părinţii săi fiind descendenţii unor vechi familii româneşti din mica nobilime. Bunicul său, Vasile Lazăr, preot şi licenţiat în drept, fost protopop al Sighetului, descindea din şapte generaţii de preoţi. A crescut în tradiţiile româneşti şi ideile românismului pe care nu le-a abandonat niciodată, în ciuda persecuţiilor şi anilor de închisoare de mai târziu. Liceul îl face la Sighet şi Lugoj, unde intră în societatea aleşilor oameni de cultură români din acest oraş. Academia de drept o face la Sighet şi la Cluj, unde este nevoit să se transfere din cauza şovinismului profesorilor unguri, care îl vedeau ca şi „agitator” pe acest tânăr care organiza serate şi consfătuiri la care vorbea despre drepturile românilor şi distribuia broşuri editate de asociaţia ASTRA. Odată l-a căutat un curier din partea unchiului său care l-a sfătuit să plece din judeţ, deoarece urma să fie arestat. A plecat la Lugoj pentru câteva luni şi apoi a continuat studiile la Cluj.

Casa din Giuleşti, Maramureş, în care s-a născut şi a copilărit Ilie Lazăr
Între timp este înrolat în armata austro-ungară, el alegând regimentul 8 infanterie honvezi de la Lugoj, pentru a sta cât mai mult în acel mediu curat românesc. Până şi soldaţii şi ofiţerii de rezervă ai regimentului erau 80% români, iar propaganda continuă, mai pe ascuns, mai pe faţă, pentru cauza românească, în special prin intermediul ceaiurilor dansante, corurilor organizate şi altele, era una din principalele activităţi ale lui Ilie Lazăr. Ca o curiozitate, aici îl va cunoaşte bine şi chiar îl va avea în subordine pe Petru Groza. Mai târziu, când Petru Groza va conduce fi printre cei ce conduceau ţara, nu îi va fi deloc uşor lui Ilie Lazăr.

Războiul

Prima oară a ajuns pe frontul galiţian, fiind în prima linie la 10 iunie 1916, în timpul ofensivei Brusilov, chiar în locul în care s-a rupt frontul. Compania în care era comandant de pluton a rămas cu 27 de oameni din 184, el singurul ofiţer în viaţă, grav rănit la ambele picioare cu gloanţe dum-dum. A mai reuşit să fugă şi să se târască urmărit de cazaci vreo doi kilometri după care a căzut la pământ. Salvarea i-a venit de la prietenul său Maxim Radovan, care şi el împuşcat în piept, a reuşit să oprească o căruţă care să-l ducă în spatele frontului prăbuşit. Trenul cu răniţi se întorcea prin Sighet, a reuşit să-şi anunţe rudele care l-au aşteptat în gară şi unchiul său, Alexandru Lazăr, fost preşedinte de tribunal, însoţit de doi medici militari, îl iau aproape cu forţa din tren şi-l duc la spital, salvându-i picioarele sau chiar viaţa, cel stâng învineţindu-se şi Ilie având dureri îngrozitoare. Ulterior este mutat la spitalul din Gyor, apoi prin intervenţia episcopului la cel din Lugoj, apoi la Szeghedin. Ulterior este trimis la regimentul său pe perioada convalescenţei. Dar şi aici îşi continuă activitatea de propagandă românească, astfel că este retrimis pe front incomplet vindecat, cumva trebuia să i se închidă gura, ca şi în cazul lui Iuliu Maniu, care a fost trimis pe front ca simplu soldat.


Detalii cu prispa şi interiorul
În cazul acestui rebel faţă de regimul austro-ungar, până şi a doua plecare pe front a trebuit să fie marcată de evenimente. În Oroshaza, (în preajma intrării României în război, toate regimentele româneşti fuseseră mutate în Austria sau în Ungaria, cât mai departe de Ardeal) se ţin discursuri în piaţa publică de către conducătorii regimentului în ungureşte şi germană, neînţelese de cei 90% soldaţi români. După ce compania porneşte spre gară, orchestra începe să cânte ceardaşuri ungureşti, dar sublocotenentul Ilie Lazăr opreşte muzică şi ordonă soldaţilor să cânte „Când de acasă noi plecăm”, o cântare ostăşească românească, pe patru voci. Comandantul companiei, sublocotenentul Buckwald Odon, le interzice soldaţilor să cânte „olahul”, adică româneşte, în limba valahilor. Ilie Lazăr nu cedează, Buckwald îl face agitator şi loveşte pe un soldat român, pe fruntaşul Ilie Laz cu piciorul în burtă, Ilie Lazăr îl pune la punct, Buckwald îl face trădător, Lazăr se năpusteşte cu baioneta scoasă la el, alţii îi despart, soldaţii români gata să sară şi ei. Ofiţerii unguri dispar, Ilie duce compania în gară şi o aliniază pe peron, unde se încing dansuri şi jocuri româneşti. Un ofiţer român apare în gară şi îi spune că în oraş s-a împrăştiat vestea că „compania Ilie Lazăr s-a răsculat”. Apar ofiţerii unguri din garnizoană, se parlamentează îndelung, până la urmă pleacă pe front. Pe front ajunge şi la judecata Consiliului de Război de la Stray, pentru lovirea unui ofiţer în faţa soldaţilor. Treismuth Joseph i-a ordonat unui soldat român ceva şi acesta nu a ştiut să-i răspundă în ungureşte, la care acesta l-a înjurat ceva de genul „D-zeul vostru de valahi”, Ilie Lazăr i-a cerut socoteală, acesta i-a făcut trădători şi Lazăr i-a ars o palmă solidă în faţa trupei. A fost trimis cu acte în regulă la judecată, s-a apărat singur vorbind timp de trei ore, dar primeşte o pedeapsă cu închisoarea de trei luni, dar care ar urma să fie executată după război. Plin de amărăciune, în amintirile sale lăsate ascunse pe la rude şi publicate abia în anul 2000, Ilie Lazăr se întreabă dacă nu cumva cele trei luni de închisoare sunt cuprinse printr-o înţelegere dintre Petru Groza şi unguri în cei 17 de ani grei care i-a executat sub comunişti.

Cernăuţi

După căderea şi disoluţia frontului rusesc şi pacea de la Brest Litovsk, Ilie Lazăr face parte din trupele de menţinere a ordinii în judeţul Tulcin, regiunea Troscianetz – Podoslki. Aici a aflat de unirea Basarabiei cu România, tot aici, prin septembrie, a început să-şi pregătească dezertarea din armata austro-ungară. Erau complet izolaţi, germanii ocupaseră toate punctele cheie de cale ferată. Dar Ilie Lazăr nu dorea să dezerteze singur, ci împreună cu întreaga lui companie, care erau toţi români afară de un sergent şi de croitorul companiei. Şi nu numai să dezerteze, dar să ducă compania şi să se predea cu ea armatei române, cât mai aproape de Basarabia. A început pregătirea prin discuţii nocturne cu gradaţii, apoi şi cu soldaţii. Pregătirea a durat vreo două săptămâni, dar toţi au fost de acord cu planul lui Ilie Lazăr.
Când a sosit momentul, la ora 12 noapte, Ilie Lazăr a dat alarma la companie, apoi într-o jumătate de oră au urcat cu toţii în cele trei vagoane trase de o locomotivă care îi aştepta în gară. Lazăr mituise cu 27 puzi de grâu un mecanic şi doi angajaţi la căile ferate ucraineni ca să-i ducă până la Moghilev. Trenul s-a strecurat pe tăcute din gară. Dimineaţa erau la Vaniarka, apoi la Smerinka, dar de acolo sunt dirijaţi de comandantul german al gării spre Kiev. Lazăr insistă, mituieşte pe unul şi pe altul, îi forţează pe cei trei ucraineni care conduceau garnitura să continue drumul, deşi ei nu doreau să meargă mai departe, în sfârşit pleacă spre Moghilev. Aici gara e plină de gărzi civile care, văzându-i pe români înarmaţi, încearcă să-i dezarmeze. Ilie Lazăr coboară din tren împreună cu cinci gradaţi înarmaţi, având asupra lor şi grenade. Îi anunţă că sunt români şi merg până unde vor întâlni armata română, iar dacă se va trage în tren după plecarea garniturii, va opri, vor coborî, vor înconjura oraşul şi îi va da foc. Gărzile ucrainene cedează şi îi lasă să plece, în curând vor ajunge la Noua Suliţă, la frontiera Bucovinei unde coboară. Soldaţii votează şi acceptă propunerea lui Lazăr de a merge la Cernăuţi, un marş de câteva ore, pentru că de acolo le va fi mai uşor să se întoarcă acasă în Ardeal, majoritatea soldaţilor fiind bănăţeni.
Ajung în piaţa din Chişinău, aflând că oraşul este ocupat la periferii şi cazărmi de circa şapte sute de ucraineni înarmaţi veniţi din Colomeea, Stanislau şi Gniatin, în ideea de a realiza Ucraina Mare până la Siret. Ilie Lazăr îşi ţine compania aproape când de el se apropie profesorul Sextil Puşcariu care se prezintă şi le cere ajutorul până la sosirea armatei române împotriva ucrainenilor care au intrat în Casa Naţională, au jefuit totul şi pe fruntaşii români vor să-i captureze şi să-i ducă ostateci. Chiar şi Iancu Flondor este ascuns la Mitropolie. Avioanele româneşti au aruncat manifeste în care spuneau că în patruzeci şi opt de ore armata română va intra în oraş, respectiv divizia a 7-a a generalului Zadik. Ilie Lazăr se pune fără discuţie la dispoziţia fruntaşilor români pentru a salva oraşul, deşi sunt depăşiţi în proporţie de peste patru la unu. Lazăr pune la punct un plan, îi cere profesorului Sextil Puşcariu să-i aducă câţiva ofiţeri români ce s-ar găsi prin oraş, care să-l ajute să deplaseze trupa pe străzile laterale în grupuri mici, într-un loc ca şi o sală mare, unde să poată fi organizaţi şi gata de intervenţie, urmând să protejeze clădirile centrale şi pe fruntaşii români ce stăteau ascunşi. Au sosit împreună cu Sextil Puşcariu locotenentul Stan, domnul Nicoară, fraţii Micinski şi încă câţiva care au preluat grup după grup ducându-i la locul care va fi baza lor de acţiune.
Vestea apariţiei românilor în uniforme austriece, înarmaţi şi organizaţi, s-a răspândit ca fulgerul, punându-i pe ucraineni pe jar. Dar jafurile lor s-au limitat la zonele periferice, neîndrăznind să se apropie de zona centrală pe care românii începeau să o controleze. În acea noapte au încărcat tot ce au putut, au stins luminile şi au fugit în noapte cu ce pradă au reuşit să ia. După aceea, până la sosirea armatei române, singura forţă armată care va proteja viaţa şi avutul cetăţenilor din Cernăuţi vor fi soldaţii din compania Ilie Lazăr. Încă de a doua zi, s-a trecut la „preluarea imperiului” în Cernăuţi. Iancu Flondor, împreună cu Ilie Lazăr şi alţi ofiţeri români, au urcat într-o maşină, Ilie Lazăr călare pe motor cu steagul românesc în mână, şi au înlocuit străinii cu români în toate clădirile oficiale, punând şi santinele române. Tribunalul, Poliţia, Primăria, Jandarmeria, toate au ajuns sub conducere românească. În locul generalului de jandarmi Fischer, mare asupritor de români, a şi împuşcat mai mulţi în timpul mandatului său. În locul lui a fost pus locotenentul Dan. Fischer tremura de spaimă şi îi promitea baronului Iancu Flondor supunere desăvârşită în limba germană.
Primul steag românesc pe Primăria din Cernăuţi a fost pus după 174 de ani de către Ilie Lazăr şi Nicoară. Entuziasmul românilor când au văzut fâlfâind tricolorul pe Primărie a fost de nedescris.
Apoi, Flondor, Lazăr şi cei câţiva ofiţeri au parcurs cu maşina cei 50-60 de kilometri spre sud, la generalul Zadik. Sunt întâmpinaţi de acesta şi şeful lui de stat major, locotenent-colonelul Rovinaru într-o mică gară. Lazăr şi Flondor îi invită să intre cât mai repede în oraş, deoarece populaţia este nerăbdătoare şi mai există încă pericolul să fie atacaţi de ucraineni, dacă se vor întoarce cu forţe sporite şi mai bine organizate. Generalul Zadik îi primeşte frăţeşte, spunându-le că va intra în 14 ore în oraş, deoarece înaintarea trebuie făcută metodic, pentru a preîntâmpina surprizele.
Au revenit în oraş, a doua zi populaţia s-a strâns să întâmpina armata română, dar regimentul 29 Dorohoi condus de colonelul Gheorghiu s-a oprit la Ceahor, o suburbie a Cerbnăuţilor. Abia în ziua următoare a intrat cu forţe masive armata română în Cernăuţi. Ilie Lazăr este invitat în maşina generalului Zadik alături de lt-col Rovinaru. Ajunşi în piaţa din faţa Casei Naţionale, sunt întâmpinaţi cu urale şi imnuri, cu o ploaie de flori de aproape întreaga populaţie a oraşului. Generalul Zadik este luat pe sus în urale şi este dus în interiorul arhiplin, unde aşteptau intelectualii români bucovineni în înaltă ţinută. La prezidiu, Iancu Flondor îl îmbrăţişează pe general în uralele mulţimii spunându-i: „Să-mi daţi voie, domnule general, să vă îmbrăţişez ca pe un frate dulce de care am fost despărţit 174 de ani!”.
Aşa a fost intrarea trupelor române în Cernăuţi, aşa s-a ridicat primul steag românesc pe primăria din Cernăuţi, de către Ilie Lazăr, la fel cum mai târziu, un alt mare patriot român, Gheorghe Ghimpu, fratele lui Mihai Ghimpu, mort în mod suspect într-un accident de circulaţie în anul 2000, va ridica primul steag românesc înlocuindu-l pe cel sovietic după mai bine de patruzeci de ani pe primăria din Chişinău, la 27 aprilie 1990.

La Alba Iulia

După vreo două săptămâni Ilie Lazăr pleacă acasă prin Borşa în Maramureş, unde participă la organizarea gărzilor naţionale române. Alături de alţi mari români maramureşeni, Vasile Filipciuc, Gheorghe Bârlea, Vasile Chindriş, Ion Bilţiu şi mulţi alţii organizează comitetele şi gărzile, tot timpul pe teren. Oficialităţile maghiare îl ameninţă şi intervin pe lângă alţii să-l potolească pe Ilie Lazăr, care a călcat în picioare, în plină adunare, tricolorul maghiar. Ucrainenii sunt organizaţi dincolo de Tisa de locotenenţii Vorobetz şi Mayer, aceiaşi pe care îi alungase din Cernăuţi.
Ilie Lazăr este trimis delegat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, tot drumul a fost un triumf, o atmosferă sărbătorească de neuitat. În gara Ulmeni li se ataşează vagonul cu badea Gheorghe Pop de Băseşti, luptător pentru drepturile românilor mai bine de şaizeci de ani, cel care va prezida adunarea de la Alba Iulia. Primiţi sărbătoreşte în toate gările, au avut altercaţii la Dej cu secui care se retrăgeau spre Ungaria şi care erau gata să arunce cu grenade în tren, dar la Războieni a fost o altercaţie cu ungurii care au tras spre ei, murind atunci plutonierul Ion Arion şi mai mulţi fiind răniţi. Ca reprezentant al plasei Şugătag din Maramureş, cu credenţional, Ilie Lazăr a fost printre cei care au votat unirea cu România. Şedinţa o deschide octogenarul preşedinte Gheorghe Pop de Băseşti, care după ce rosteşte „acum, Doamne, slobozeşte pe robul Tău, că văzură ochii mei mântuirea neamului românesc...” nu-şi mai poate stăpâni plânsul şi nici să conducă şedinţa. În prezenţa lui, Ştefan Cicio-Pop conduce lucrările mai departe, la ora 12 se ridică Vasile Goldiş şi citeşte moţiunea, apoi Iuliu Maniu ţine un discurs în care motivează hotărârile istorice. În faţa poporului, pe locul în care au fost traşi pe roată Horia şi Cloşca, moţiunea şi votarea au fost citite de episcopul ortodox Miron Cristea şi greco-catolic Iuliu Hossu.

Steagul românesc purtat la Alba Iulia de către Ilie Lazăr

De la Alba Iulia, Ilie Lazăr pleacă cu prietenii săi bănăţeni la Lugoj, unde chestiunea Banatului nu era încă lămurită şi acesta fusese ocupat de trupele sârbe, fără să ţină cont de aranjamente şi linii de demarcaţie, inclusiv Lugojul fiind sub ocupaţia sârbă. Gărzile naţionale române au fost dezarmate, materialul de război evacuat în Serbia şi o mulţime de preoţi şi intelectuali au fost arestaţi şi duşi la Belgrad ca şi ostatici, inclusiv părinţii colegilor de liceu ai lui Ilie Lazăr, Aldan şi Grozăvescu. Din fericire, au apărut şi francezii din armata lui Franchet d’Esperey, cu care românii s-au înţeles mai bine, fiind nelipsiţi de la petrecerile în cinstea lor organizate de lumea bună lugojeană. După o săptămână află că şi el a fost luat la ochi de sârbi, deoarece era cam „agitator”, şi în pericol de a fi dus şi el la Belgrad ca ostatic. Împreună cu prietenul său Frenţiu, decide să plece la Sibiu şi de acolo la Bucureşti. Ajunşi la Branisca lângă Ilia Mureşului, nu mai pot trece peste Mureş, acolo era linia demarcaţională. Observă în gară o locomotivă şi află că mecanicii sunt din Simeria, de dincolo de Mureş şi ar fi şi ei tentaţi să treacă. Lazăr le pune problema direct. Unităţile masive maghiare erau la Zam, locul de unde vor fi respinse de trupele române la 16 aprilie 1919. Când santinela nu era atentă, Frenţiu şi Lazăr sar în locomotiva care părea să facă manevre şi trec înainte ca santinela ungurească să reacţioneze, Ilie Lazăr plătindu-le o sută de coroane mecanicilor. Intră cu locomotiva în Deva şi o predau trupelor române abia sosite.

În audienţă la Brătianu

După două zile, la Sibiu, Ilie Lazăr urcă în trenul care ducea la Bucureşti actul unirii de la Alba Iulia. Alexandru Vaida-Voievod, care îl cunoştea, îl prezintă pe Ilie Lazăr la toţi delegaţii. la Bucureşti, în Gara de Nord, li se face o primire entuziastă, guvern, armată, popor, şi câte şi mai câte. La masa de la restaurantul Carpaţi îl cunoaşte şi pe generalul Traian Moşoiu, viitorul comandant al trupelor din Transilvania până la sosirea generalului Mărdărescu la 14 aprilie 1919. Ilie Lazăr insistă pe lângă Vaida să pună la guvern problema Maramureşului istoric, de la nord de Tisa, lucru susţinut şi la adunarea de la Alba Iulia. Vaida îi aranjează prin Viorel Trifu, viitor ministru, o audienţă la primul ministru Brătianu în chestiunea tratativelor de pace. Este primit de acesta acasă, în locuinţa sa din strada Lascăr Catargiu.
Aşa ajunge Ilie Lazăr, la 23 de ani, să prezinte un memoriu asupra Maramureşului istoric marelui om de stat I. C. Brătianu, memoriu în care insista asupra drepturilor istorice româneşti asupra întregului Maramureş, arătându-i pe o hartă avută la îndemână localităţile româneşti, denumirile toponimice româneşti, explicându-i despre existenţa românilor şi rutenilor în localităţile de la nord de hartă. Brătianu avea o lupă şi studia harta cu interes, interesându-se de toate comunele de pe hartă. La un moment dat a întrebat dacă nu cumva şi Baranis (Baranya) a fost cumva românească. Afară de descrierea istorico-geografică, Lazăr îl roagă pe primul ministru să ordone armatei române care se oprise la Dej să ocupe şi Maramureşul, deoarece bande neregulate de ucraineni, probabil bolşevizaţi, deja ocupaseră Sighetul, terorizând populaţia românească din toată regiunea. Instituţiile româneşti se refugiaseră în satele de mai către munţii Gutâi. Brătianu îl ascultă cu interes, ia telefonul şi-l sună pe Şeful de Stat Major, generalul Prezan, apoi îl dă la telefon pe Ilie Lazăr care îi repetă generalului despre ocuparea Sighetului de ucraineni. Deci, cei ce susţin că primministrul Brătianu nu cunoştea situaţia Maramureşului istoric de dincolo de Tisa se înşeală amarnic.  
Generalul Prezan ia act de cele aflate, informându-l pe Brătianu că va ordona diviziei a 8-a, de la Dej, să înainteze spre nord pentru a ocupa Baia Mare, Baia Sprie şi Sighetul, iar lui Ilie Lazăr îi cere să vină a doua zi la Statul Major pentru a i se da documente şi însărcinări cu caracter militar pentru divizia a 8-a. Cu cele necesare, se întoarce în Ardeal cu acelaşi tren cu delegaţia ardeleană cu care venise.

Eliberarea Maramureşului şi bătălia de la Cămara

Merge la Dej cu mesajul de la Marele Stat Major, acolo află că brigada de la Ileanda are ordin să înainteze spre Baia Mare, dar el intenţionează să meargă cu trupele ale căror misiune este ocuparea Sighetului. La Baia Mare află că această misiune o are regimentul 14, de a ocupa Baia Sprie şi de acolo Sighetul. Lazăr se prezintă la comandantul regimentului, colonelul Gheorghiu (zis Ţiganu), căruia îi arată hârtiile de la Statul major şi îşi oferă serviciile. La popotă are loc o consfătuire cu ofiţerii regimentului asupra traseului. Aici mai sunt maior Popovici, căpitanii Luca şi Refic, locotenent Popescu (va cădea eroic peste câteva zile în lupta de la Peri), locotenent Năsturaş şi alţii.
Mormântul sublocotenentului Dumitru Popescu, căzut la Peri
Având în vedere că erau în plină iarnă, luna ianuarie, şi peste Gutâi, prin Crăceşti, era imposibil de trecut, Lazăr propune trecerea munţilor prin Cavnic. Avangarda o formează trupele maiorului Popovici şi căpitanului Luca, călăuză fiindu-le Ilie Lazăr. Tunurile erau imposibil de trecut peste deal, prin zăpada mare, cu caii slabi ai regimentului, aşa că Ilie Lazăr pleacă călare înainte, prin sate, ia contact cu prietenii săi refugiaţi acolo, Pop Mihai, Longin Mihai, Emil Ardeleanu şi fratele său Vasile Lazăr, împreună cutreieră satele Budeşti, Sârbi, Călineşti şi Breb, rechiziţionează vreo şaizeci de perechi de boi, se întorc cu ei şi în înjugă la tunuri. Aşa a intrat armata română în Maramureşul istoric, cu tunurile trase de boii strânşi de Ilie Lazăr.
Ocupă plasa Ocna Şugatag, unde Ilie Lazăr se revoltă că prim pretorul plasei, Mihali Gabor, deşi din familie românească veche, nu a dat jos steagul Ungariei de pe pretură, pe motiv că „încă nu a fost dezlegat de jurământul maghiar”. Le-a dat jos Ilie Lazăr, apoi a plecat mai departe spre Sighetul ocupat de ucraineni împreună cu armata română.
Compania căpitanului Luca înaintează până la Fereşti, de acolo trimite patrule la Vad, 5 kilometri de Sighet, precum şi ţărani români de încredere în recunoaştere, pentru a obţine informaţii precise despre situaţia ucrainenilor ce ocupaseră oraşul. Vasile Lazăr, fratele lui Ilie, împreună cu nişte ţărani din Giuleşti, se angajează la această sarcină. Îmbrăcaţi ţărăneşte, pleacă la târg, cum s-ar zice, Vasile revenind cu informaţii precise. Căpitanul Luca decide avansul spre Vad, împreună cu trupele române venind şi flăcăi din Giuleşti şi vreo cinci studenţi, alături de Ilie Lazăr. Trec peste dumbrava dintre Fereşti şi Onceşti, apoi peste râul Iza şi înaintează prin pădure către Valea Porcului, ajungând dimineaţa la ora patru. Vasile Lazăr se apropie pe neobservate de santinela de la podul de fier de la Vad şi trage asupra ei, dând astfel semnalul de atac. Garda care era în case, vreo patruzeci de ucraineni, sunt capturaţi şi trimişi sub pază la Berbeşti, românii urmărindu-i pe cei care au reuşit să scape. Grosul trupelor ucrainene care era la Sighet nu a putut fi alarmat încă, aşa că o acţiune rapidă se impunea, atât timp cât încă beneficiau de elementul surpriză. Se încinge o luptă scurtă de vreo oră la fabrica de cărămizi şi podul Ronişoarei, după care acestea sunt ocupate.
Apare o disensiune între căpitanul Luca, care dorea să atace oraşul frontal, şi Ilie Lazăr, care insista să învăluie pentru a le tăia retragerea. Luca rămâne la ideea lui, dar îi dă lui Lazăr şi fratelui său Vasile un pluton cu care să-şi urmeze planul de a înainta prin învăluire la Cămara, de unde vor baricada şoseaua şi calea ferată, tăind retragerea ucrainenilor. Luca pleacă cu grosul la atac frontal, împreună cu localnicii Pop Mihai, Emil Ardeleanu şi Florentin Bilţiu, în timp ce Ilie Lazăr cu fratele său învăluie cu plutonul pus la dispoziţia lor condus de un tânăr sublocotenent. La scurt timp pe calea ferată secundară apare o locomotivă cu un vagon deschis, mecanicul strigându-le să se grăbească că ucrainenii fug spre gara mare şi se îmbarcă în trenuri.
Un transport cu vreo trei sute de inşi a reuşit să scape, dar detaşamentul lui Lazăr ajunge la timp pentru următoarele. Baricadează şoseaua şi calea ferată şi o distrug pe o porţiune, pentru a fi siguri că nimic nu le va mai scăpa. Trimite un mesaj urgent la căpitanul Luca după ajutoare, transmiţându-i că următorul transport le va cădea în plasă. Ilie Lazăr, cu experienţa lui de front, îşi plasează oamenii pe poziţii de foc în anfiladă, parte din ei pe malurile Tisei spre Biserica Albă. Imediat apare trenul încărcat cu ucraineni, pe vagoanele deschise şase mitraliere gata de tragere, iar pe locomotivă, lângă mecanic, chiar locotenentul Vorbetz. Sunt somaţi să se predea chiar la cotitura după care erau dispuse baricadele, ca răspuns ucrainenii deschid focul. Românii ripostează, dintre ei cade mort sergentul Iosif Gabor, un altul este rănit. Ucrainenii, de pe tren, au zeci de morţi şi răniţi. După o oră şi jumătate, între timp sosind şi ajutoarele de la căpitanul Luca, ucrainenii se predau în grupuri, unii încearcă să fugă spre Tisa, aruncându-se în apă. În cursul luptei a murit şi un fierar din Bocicoi care s-a nimerit din greşeală în mijlocul luptei.
Strângându-şi răniţii şi pe cel decedat, românii intră în Sighet în triumf, pe străzile pline de lume. Românii majoritari se bucurau, alţii, de alte naţionalităţi, erau indiferenţi. Între timp, colonelul Gheorghiu venind cu grosul diviziei îl arestează la Ocna Şugatag pe prim pretorul Mihali Gabor şi îl aduce la Sighet, cel care nu dăduse jos steagurile maghiare că încă nu avusese dezlegare de jurământ. Este eliberat la insistenţele lui Ilie Lazăr, dar asta nu l-a împiedicat ca în perioada interbelică, în calitate de prefect liberal să îl aresteze de nenumărate ori pe rivalul ţărănist Ilie Lazăr în campaniile electorale, iar după Dictatul de la Viena din 1940 să trădeze cauza românismului intrând în Casa Magnaţilor unguri, împotriva consemnului de la Bucureşti. Vechiul proverb cu facerea de bine, care se va adeveri în cazul lui Ilie Lazăr şi cu Petru Groza.
Trei sute treizeci şi şapte de prizonieri ucraineni, primii prizonieri luaţi de armata română în campania din Ardeal din 1919 au fost escortaţi la Dej de un pluton însoţit de civili maramureşeni conduşi de Ilie Lazăr. Armata româna a mers mai departe, generalul Marcel Olteanu a venit în Maramureş de unde a comandat sectorul nordic al Grupului de Nord condus de generalul Traian Moşoiu în cursul războiului cu ungurii (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa). Locotenentul Popescu a căzut în lupta de la Peri.
Între timp a început disputa politică pentru conducerea judeţului. Pentru a rezolva problema, Ilie Lazăr alături de alţi maramureşeni merge la Sibiu, la Consiliul Dirigent, cerându-i lui Iuliu Maniu să numească un prefect străin de judeţ, ceea ce acesta face în persoana marelui român dr. Vasile Chiroiu.
Ilie Lazăr pleacă la Cluj pentru a-şi da examenele de doctorat, dar continuă activitatea naţionalistă. Preia alături de alţi studenţi Casa Magnaţilor din Cluj, după care continuă o sărbătoare naţionalistă într-o cafenea. Studenţii cântau continuu „Deşteaptă-te române”, este zărit Amos Frâncu, invitat să vorbească, apoi purtat în triumf pe umeri afară din cafenea, Ilie Lazăr zăreşte statuia honvedului din faţa primăriei, la îndemnul său mulţimea se îndreaptă spre statuie şi o dărâmă, apoi continuă până în faţa statuii lui Matei Corvin, unde s-au ţinut cuvântări patriotice, studenţii declarând că pe Matei îl iartă, deoarece „şi ungurii să ştie că cel mai mare rege al lor a fost tot un român, iar cel mai mare comandant de oşti, alt român, Ioan Huniade”. În ziua următoare, trei inşi, printre care şi Ilie Lazăr, sunt chemaţi să dea explicaţii la comandantul trupelor române, generalul Holban, sosit abia în urmă cu două zile. Ilie Lazăr declară în scris că „nu puteam noi, studenţimea română, să tolerăm în piaţa Clujului românesc un honved înarmat, în consecinţă l-am arestat”. Se pare că generalul Holban s-a distrat şi le-a dat drumul.
De la Cluj, este invitat de ruda sa Alexandru Racolţi, noul prefect de Satu Mare, să vină să preia misiunea de secretar al prefectului oraşului şi judeţului. Contribuie la numirea administraţiei româneşti în judeţ şi la organizarea vizitei regelui Ferdinand şi reginei Maria la Carei. Mai încolo pleacă la Viena la studii, deşi la intrarea în Ungaria este arestat ca dezertor din armata austro-ungară, a fost nevoie de un scandal diplomatic să fie eliberat, era după eliberarea Budapestei de teroarea bolşevică şi retragerea armatei române din Ungaria. De la Viena se întoarce în ţară la chemarea lui Iuliu Maniu de a intra în lupta politică, la început în Partidul Naţional Român, apoi din 1926, după fuziunea cu Partidul Ţărănesc, în Partidul Naţional Ţărănesc, căruia i-a fost credincios până la moarte. Între timp a profesat şi avocatura, deşi a fost deputat în multe legislaţii. Nu este obiectul acestui articol să insist asupra activităţii sale politice, nu asta mi-am propus, am vrut să arăt doar ce înseamnă legitimitate pentru un lider de partid în perioada interbelică.

Ilie Lazăr a contribuit cum a putut şi în 1944 pe când armata română înainta să elibereze Ardealul său scump, aranjând să fie numit „comisar politic” după modelul sovietic pe lângă Armata a 4-a, de fapt onorific, având sarcina să facă legătura între trupe şi populaţia civilă, ţinând cont de imensa popularitate de care se bucura în Transilvania. Peste tot, pe unde armatele române avansau, înlocuia administraţia hortystă cu cea românească, dar mai târziu au schimbat-o sovieticii cum au dorit ei.

Răsplata

Pentru atitudinea sa intransigentă, pentru felul său de fi, pentru corectitudinea sa ireproşabilă, pentru caracterul său românesc infailibil, pentru patriotismul său înflăcărat prin fapte, nu prin vorbe, pentru popularitatea sa în Transilvania, dar mai ales în Maramureş, pentru toate acestea a fost persecutat continuu atât de rivalii politici care nu se puteau ridica la nivelul său, cât şi de conducători.
A fost arestat în timpul dictaturii lui Carol al II-lea şi deţinut la poliţie, siguranţă, apoi la mănăstirea Turnu sub pază alături de Leucuţia şi Răchiţeanu, dar şi de Virgil Madgearu şi Ion Antonescu timp de trei luni sub pază, pe timp de iarnă. Sub regimul lui Antonescu, alături de aceeaşi doi este internat în lagărul de la Târgu Jiu, tot timp de trei luni. Caracterul său intransigent l-a făcut să-i trimită lui Antonescu un raport despre abuzurile şi exploatările petrecute aici, unde erau internaţi vreo trei mii de deţinuţi, majoritatea legionari.
Dar nu se compară cu ce a suferit în perioada comunistă, începând cu persecuţia vechiului prieten şi protejat al său pe când era în armata austro-ungară, dr. Petru Groza. Pentru început, este condamnat la 27 mai 1946 la şapte luni închisoare pentru omisiunea denunţării complotului în procesul „Mişcării Naţionale de Rezistenţă”. Soţia sa, Maria, candidează în locul său pe listele PNŢ ca deputat în Maramureş şi este aleasă la alegerile din noiembrie 1946, în ciuda fraudării masive a acestor alegeri de către comunişti. În 1947 este condamnat în procesul înscenării de la Tămădău la 12 ani de închisoare, urmaţi de alţi ani de domiciliu obligatoriu. La Sighet, pe când nici un deţinut nu ştia unde se află, a recunoscut clopotele de la biserica din strada Dragoş Vodă, dăruite acesteia de către familia sa. A spus atunci: „de-ar ştii maramureşenii mei unde mă aflu, ar dărâma zidurile închisorii din Sighet pentru a mă elibera”. Nu greşea prea mult, Maramureşul era un focar al rezistenţei anticomuniste din munţi şi păduri. A urmat închisoarea de la Râmnicu Sărat, coloniile de muncă de la Culmea şi Periprava.
A fost eliberat la 9 mai 1964, a trăit la Cluj, într-un bloc din cartierul Grigorescu, şi a murit la 6 noiembrie 1976 la 81 de ani, fără să abdice nicio clipă de la principiile sale, fără să înceteze vreo clipă de a fi român, să aibă încredere în poporul român şi viitorul lui.

Realitatea astăzi

Am dat exemplul unui politician român din trecut mai mult pentru a întări vorbele marelui poet român Mihai Eminescu care spunea în „Scrisoarea a III-a”:
De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...

Adevărat ai grăit, maestru al slovei româneşti!
Faceţi o comparaţie, astăzi faţă de perioada trecută. Atunci venea să vă ceară votul unul ca şi Ilie Lazăr, spunând ce are în spate, ce studii, ce activităţi, ce a făcut şi a realizat pentru România. Acum, cine vă cere votul, dragi români?
La asta mă refer când vorbesc de legitimitate, de fapte, nu de promisiuni. Un politician poate să ceară votul poporului suveran peste dreptul său de a alege atunci când are ceva în spate, are realizări în domeniul în care a activat până la momentul în care cere votul populaţiei. Astăzi, din păcate, nu prea ai din ce să alegi, după cum spuneam la începutul articolului. Cum aş putea eu să aleg între X sau Y, când niciunul nu a realizat ceva în viaţă pe forţele proprii? Cum pot să-i dau decizia asupra viitorului meu unuia care şi-a clădit prezentul pe nimic, trecutul său este nul, iar viitorul... va fi extraordinar pentru el dacă va primi votul meu, nu? Asta în cazul în care DNA-ul doarme.
Un criteriu esenţial pentru a alege pe cineva ar trebui să fie ceea ce a făcut, nu ceea ce promite să facă. De exemplu, eu nu ştiu cum aş putea să votez pe cineva care să ajungă în comisia parlamentară care să se ocupe de economie dacă în viaţa lui nu a fost măcar angajat într-o companie şi nu ştie ce este aia o factură. Cineva să aibă cuvânt de decizie în politici economice când habar nu are cum funcţionează o firmă comercială. Sau să fii în comisia de apărare şi să nu ştii cum funcţionează armata sau să nu ai habar ce înseamnă NATO. Sau în comisia de sănătate şi să nu ştii cum funcţionează un spital.
La asta se ajunge din lipsa de legitimitate, ne sunt prezentaţi candidaţi la fel de găunoşi încât nu ai cum să-i diferenţiezi. Sunt afoni, sunt habarnişti, nu de puţine ori am auzit parlamentari europeni care nu ştiau să răspundă la întrebări simple despre funcţionarea instituţiilor europene.
Ce diferenţă majoră faţă de legitimitatea politicienilor interbelici! Închipuiţi-vă o dezbatere publică între Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu! Dar pe atunci televiziunea nu exista! Ne aflam într-o monarhie constituţională şi regele numea primul ministru, erau alte vremuri şi alte reguli. Totuşi, niciunul dintre ei nu i-ar fi putut reproşa celuilalt trecutul, amândoi au luptat pentru România Mare. Amândoi au avut realizări şi greşeli, dar amândoi au avut o legitimitate pe care nimeni în ziua de astăzi nu o are şi nu o poate spera vreodată.
Vor veni unii să spună că pe atunci erau alte vremuri, nimeni dintre actorii politici nu are cum să aibă trecutul de luptă al unui politician din perioada interbelică. Perfect adevărat, zic eu.
Dar daţi-mi politicianul care să susţină interesele româneşti nu doar dând din gură, ci argumentat, economic şi strategic, care să-mi dovedească că în anii precedenţi nu a condus doar bolidul lui tata ci şi o companie care să se descurce cât de cât şi care să aibă o viziune politică clară privind viitorul României, un politician care să aibă mai devreme succes în ceea ce a încercat înainte să intre în politică, în meseria lui, un politician care să fie român înainte de a fi politician, un politician care să vadă interesul naţional înainte de orice, nu prin vorbă, ci prin faptă, şi îl voi vota la fel cum l-aş fi votat pe Ilie Lazăr dacă aş fi trăit în timpul lui. Dar, din păcate, astăzi doar vorbim, până acum nimeni nu m-a convins, iar asta este drama României în momentul de faţă. 

Bibliografie: 
Ilie Lazăr, Amintiri, Fundaţia Academia Civică, 2000
Mihai Dăncuş, Gheorghe Todincă, Unirea Maramureşului cu ţara, Muzeul Maramureşului, 2008
Alexandru Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Editura Gutinul, Baia Mare    

               
                     

             

marți, 6 martie 2012

Ion Conea şi Transilvania

Nostalgia unora şi realitatea

Majoritatea dintre noi sunt de acord că astăzi România este lipsită de repere morale, iar mass-media este printre principalii vinovaţi de asta, dar nu numai ea, suntem şi noi cei vinovaţi, fiindcă girăm prin interesul nostru emisiunile şi apariţiile de această natură. De aceea avem clasa politică pe care o merităm, de aceea trăim aşa cum trăim, fiindcă în loc să muncim şi să ne facem treaba, fiecare în treaba lui şi pentru bunăstarea lui, căscăm gura şi stăm ca la meci în faţa dezbaterilor sterile din politica internă, în timp ce plan extern se petrec mari mutaţii şi evenimente care ne vor afecta direct, fără milă, iar noi habar nu avem de ele. Şi nimeni nu ne atenţionează.
Nici nu ar avea cine, politicienii noştri sunt cei pe care îi promovăm, cei care i-am votat şi care stau pe banii noştri făcând cu totul altceva decât ceea ce ar trebui să facă. Şi sunt şi ei de înţeles, nici ei nu ştiu ce să facă. Degeaba câţiva analişti pe partea externă se străduiesc să atragă atenţia asupra a ceea ce se întâmplă în lume, nu au succes, nu sunt populari şi nu fac rating. Mai bine un manelist.
De aceea, ar trebui să ne căutăm modelele în trecut, chiar dacă nici istoria nu ne-o cunoaştem prea bine. Dar mai uşor ne găsim modelele printre personajele de atunci decât printre cele din ziua de azi. Da, în trecut am avut şi personaje bune, şi rele, dar cele bune au fost chiar deosebite. Nu mă refer neapărat la politicieni, ci la cărturari, iar astăzi, printre intelectualii prezentului, este greu să găseşti o figură comparabilă. Poate de aceea intelectualitatea prezentului nu prea încearcă să aducă în faţă multe din personalităţile trecutului rămase încă necunoscute publicului larg. 
În toate domeniile, am avut personalităţi de excepţie, chiar şi în ştiinţa mai nouă numită geopolitică, ştiinţă cu al cărei studiu ar trebui să se ocupe orice politician ajuns în funcţii de responsabilitate, cel puţin în alte ţări aşa se întâmplă. Chiar dacă nu au fost numiţi ca atare, marii noştri cărturari au fost şi geopoliticieni, era necesar pentru a înţelege mersul lumii. Aşa au fost Iorga, Eminescu, chiar şi marele geograf Simion Mehedinţi, şi mulţi alţii. Dar astăzi am să-l aduc în discuţie poate pe cel mai mare geopolitician român, mă refer la Ion Conea. Şi nu oricum, ci publicând un material al său din 1941, intitulat Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc, pentru a vedea ce înseamna un studiu geopolitic atunci. Astăzi, nu mulţi reuşesc să mai scrie aşa. Ţinând cont şi de contextul în care a fost scris, la un an după ecdarea Ardealului de Nord prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, Ion Conea vine cu un răspuns pe măsură, cu argumente geopolitice, propagandei deşănţate "ştiinţifice" a ungurilor pentru refacerea Ungariei Mari. Unele dintre aceste argumente ale propagandei maghiare le mai găsim şi astăzi pe multe siteuri şi forumuri, precum şi printre afirmaţii ale unor organizaţii şi curente maghiare. Iată articolul.

Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc    

”Orice Stat, spune Kjellen, urmăreşte să acopere o regiune geografică organică în întregimea ei”. Basinul Dunării de mijloc, este o astfel de regiune, dar vecinii noştri Unguri nu-l pot pretinde nici pe departe în întregimea lui, pentru un Stat Unguresc ei sunt doar o modestă mică insulă etnică, ce se pierde în cadrul acestui mult prea larg pentru ei basin. - Şi n-ai dreptul să pretinzi pentru tine o regiune geografică organică întreagă decât atunci când neamul tău o umple în întregime. Altfel, trebuie să te mulţumeşti cu cât, din ea, ocupă masa neamului tău. – Iar Transilvania (o poţi afla din cel dintâi tratat de geopolitică, care-ţi va cădea sub priviri), e sortită de la începutul lumii să fie sâmbure de ţară, cum o vedem că e în România Mare – şi nu piesă de margine, secundară, cum a fost – şi ar fi! – într-o Ungarie Mare.    

Principala formă de manifestare a Statului, glăsuieşte catehismul geopolitic, este lupta lui pentru spaţiu, faimosul ”Kampf um den Raum” al lui Ratzel. Spaţiul, spune acesta, este condiţia de grandoare a Statelor. Ca o buruiană rea, am zice, aşa caută Statul a se întinde, pe cât mai multă suprafaţă. Dar ceea ce e şi mai interesant în această fixare şi lăţire teritorială a unui Stat, este faptul că el caută a se prinde de ceea ce se cheamă un ţinut organic. Orice Stat, spune Kjellen, are această tendinţă: să devină ţinut organic. Iată cuvintele lui: ”Ceea  ce observăm aici este, în fond, nimic altceva decât tendinţa pe care o au Statele de a deveni ţinuturi organice. Ele umblă după un ţinut organic, cu care vor să se cunune, pentru că, după aceea, prin această căsătorie, ţinuturile lor să devină tot mai mult organice.”

Dar ce este acel ţinut sau aceea regiune geografică naturală, organică, după care Statul umblă să o găsească, să se fixeze pe ea, şi să o acopere toată, ca mânat de o forţă nevăzută? Tot Kjellen: ”Observaţia tot mai aprofundată în această direcţie, a arătat că acest concept de ţinut natural organic constă din două elemente: în afară, ţinutul să aibă hotare naturale, înăuntru – să aibă o articulaţie organică. În ambele aceste direcţii, legea aceasta a individualizării geografice a Statelor s-a dovedit a fi tot mai puternic activă” (în decursul vremii).

Iar ceea ce dă conţinut conceptului de ”ţinut natural organic” nu este uniformul, ci armonicul sau cu alte cuvinte, conţinutul regiunii naturale cu care Statul se va ”cununa”, nu va fi unul pe care să îl caracterizeze uniformitatea , ci atât în ceea ce priveşte relieful, cât şi produsele lui de sol şi subsol, unul cât mai variat cu putinţă. Totul, însă, să se închege, printr-o corelaţie strânsă, într-un întreg cât mai unitar şi, am zice, cât mai organic. Regiunea aceasta naturală să fie, adică, alcătuită dintr-o sumă de unităţi geografice naturale mai mici care, ca relief, să se îmbine într-un chip cât mai armonic şi mai strategic cu putinţă, iar sub aspectul economic să realizeze autarchia…

Să privim teritoriul Statului românesc din punct de vedere al structurii şi al articulaţiei lui lăuntrice, să considerăm cu alte cuvinte, conţinutul conturului, adică ceea ce Kjellen numeşte das Reichsgebiet. Şi să facem aceasta, spre a înţelege şi mai bine construcţia geografică a  acestui pământ, s-o facem comparând România mare de azi cu Ungaria mare de ieri. 

Într-un recent studiu apărut la Budapesta şi intitulat „Biograpgie des frontieres politiques du Centre-Est europeen”, d. Andre Ronai de la Universitatea din Budapesta, prezintă în acest chip pământul Ungariei Mari, adică al Ungariei de dinainte de Trianon: „C’est ...le territoire d’Eta le plus parfait, le plus uni et le plus harmonieux de toute la region quo nous examinons et peut–etre meme du monde entier”. O fi! Dar – şi vom vedea mai jos îndreptăţirea noastră de a ne pune o astfel de întrebare – ce le poate ţine aceasta de cald Ungurilor? Vrem şi spunem: Ce le pasă Ungurilor de aceasta, odată ce teritoriul de care-i vorba nu-i al lor sau, mai exact, nu-i numai al lor?
Geografii şi istoricii unguri invocă mereu, ca un argument pro-domo, forma rotundă a vechei Ungarii: Acest Stat satisfăcea. adică unele din primele postulate geopolitice: Hier ist die koncentrische Figur das Ideal (Kjellen) Numai că, dacă am vedea cât din acest cadru ocupă elementul etnic unguresc, trebuie să spunem:
„Nu poţi pretinde pentru Statul tău un teritoriu din care tu, etnic, nu ocupi decât o treime.” Altul e cazul cu România Mare, însă: Ea are dreptul, ca Stat, să rămână rotundă deoarece pe cât de întins şi de rotund îi e pământul (ţinut organic, prin excelenţă!), exact pe atât îi e şi neamul.
 
            În adevăr, poate că fiecare Stat, dac-ar privi peste hotarele lui, ar descoperi teritorii limitrofe care s-ar articula şi mai organic în cadrul lui dacât în al Statului vecin respectiv. Urmează de aici, numaidecât că vecinul acesta trebuie invitat să... evacueze,  spre a ţi-l lăsa ţie, teritoriul acela, pe simplul motiv că acestui teritoriu i-ar sta mai bine, cartografic, în cadrul Statului tău? Da, şi aceasta, însă într-un singur caz: când acel teritoriu, deşi stăpânit de altul, este populat cu oameni de ai tăi! Dar... acesta să fie cazul Ungurilor, atunci când ei îşi aruncă ochii şi pretenţiile... dincolo de Munţii Apuseni? Adevărat este că acea regiune naturală pe care o concepe şi o vrea (mai ales!) geopolitica drept temelie geografică pentru o alcătuire de Stat – este totdeauna  (sau... ar fi mai bine să fie!) alcătuită dintr-o sumă de alte regiuni naturale mai mici  (după cum la rându-i, chiar acea regiune naturală, s-ar putea integra într-o alta şi mai întinsă, în aşa fel încât unitatea geografică de un ordin şi mai superior, rezultată din această integrare, să fie şi mai armonică pentru ochi, şi mai completă ca organism economic, şi mai redutabil din punct de vedere strategic.) Dar... ce are a face una cu alta? Pretenţiile acestea într-un singur caz... merg: când le susţine etnicul. Pentru că, dacă e numaidecât necesar, cum spuneţi, ca Statele să acopere, ca arie geografică, fiecare câte o regiune naturală, atunci socoteala e simplă: Fiecare Stat va acoperi regiunea (sau complexul de regiuni naturale) pe care le acoperă (dacă le acoperă!) poporul a cărui expresie politică el este. Aceasta, însă, încă odată, dacă pretenţia geografică e susţinută, pe dedesubt, de suportul masei etnice.
Dar când dintr-un complex armonic de regiuni naturale tu ocupi ( cum prin excelenţă, ca să zicem aşa, era cazul Ungurilor în cadrul Statului ungar de până la Trianon) cînd ocupi un singur mădular al lui, în virtutea cărui principiu de etică şi, dacă vreţi, estetică geopolitică, pretinzi autoritatea ta de Stat întinsă şi peste celelalte mădulare, pe care alte neamurile ocupă şi locuiesc?    
            Nu uniformul ci armonicul – am văzut ce spunea Kjellen – trebuie să caracterizeze regiunea organică, acel Naturgebiet (de fapt termenul cel mai potrivit şi care ar traduce cel mai bine gândul lui Kjellen ar fi aici acela de organisches Gebiet) cu care tinde să se „cunune”, cartografic, organismul unui Stat. Conţinutul lui geografic şi economic trebuie să fie cât mai variat, şi dacă se poate, într-o repartiţie spaţială cât mai simetrică şi cât mai strategică. Aceasta este, însă, încă odată, idealul.
Hartă din lucrarea citată în text a d-lui A. Ronai: Carpaţii româneşti ai Munteniei şi Moldovei ies în evidenţă cu un alt lanţ Himalaia , pe câtă vreme Apusenii mai că nu există. primii trebuie să fie „hotar” – ceilalţi, dacă s-ar putea, să dispară cu desăvârşire. În plus, această hartă ar avea să spună că fizionomia şi litologia podişului Transilvaniei sunt identice (!?) cu ale pustei ungureşti!

            O examinare a hărţii pământului românesc, nu poate însă, să nu impună oricui, de la prima vedere, că el se încheagă într-un tot de o armonie aproape unică, pe cât de variat în structura lui de amănunt, pe atât de unitar prin chipul quasi-organic în care mădularele lui se încheagă între ele: Un mare podiş în mijloc, închis într-o centură de munţi cari cad spre exterior în trepte concentrice din ce în ce mai joase până în şesurile şi luncile din margini, pentru ca totul să sfârşească în rotunda îmbrăţişare a celor trei ape din margini. O hartă geologică a acestui teritoriu, hartă în care diversitatea rocelor este exprimată prin coloraţiuni diferite, ne arată aceeaşi simetrie inelară, aceeaşi dispoziţie în amfiteatru concentric a formaţiilor litologice care se succed spre exterior cu regularitatea cu care s-au succedat una pe alta şi în vreme , în epocile de formaţie şi depunere geologică. Atât harta fizică, cât şi cea litologică a pământului românesc am putea spune că se prezintă ca o continuă îmbrăţişare concentrică. „Dacă n-aş fi francez – a spus cândva un om de ştiinţă, prieten al ţării noastre după ce o străbătuse de la un capăt la altul, aş face mărturisirea că România Mare este ţara cea mai frumoasă şi mai simetric construită.” Şi era acela om de ştiinţă ce venea din ţara despre care acum două mii de ani scria Strabo că este „un organism compus ca după dorinţă, parcă în virtutea unei previziuni inteligente.”
            Şi dacă e vorba de cetăţi geo-istorice predestinate (cum proclamă ungurii că era Ungaria de ieri: câmpii la mijloc, munţi pe margini!) atunci să ne dea voie vecinii noştri să constatăm că greu se mai poate închipui o cetate ca a pământului românesc, în totalitatea lui. Astfel considerându-l observăm că inima îi este ca un fel de înălţime izolată, din acelea pe care le căutau cu predilecţie aşezările româneşti în vremurile vechi. Este ca un uriaş dunnum, ca să amintim şi de acest faimos apelativ celtic, care designa piscurile pe care popoarele vechi îşi construiau cetăţile şi-şi cuibăreau centrii vitali de rezistenţă în faţa inamicului... După cum, dacă vreţi, la fel putem spune că pământul românesc este ca un castel medieval, înconjurat cu şanţ de ape şi cu citadela donjonului în inimă, adică drept în centrul corpului de construcţie. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât acest caracter de cetate a trecut cu succes un mare examen istoric: şi-a dovedit, adică, eficacitatea şi destinul ca atare. Şi, citadelă centrală a pământului nostru, mai ales Transilvania este aceea care a conservat neamul românesc, în tot lungul evului mediu, în vremea când năvălirile se succedau fără întrerupere.
            Strămoşii primi ai Românilor, se ştie, au fost mai ales acei oameni de munte, despre care istoricul roman Florus nota cu mirare că trăiesc lipiţi de Carpaţi: „Daci montibus inhaerent” (trăiau, mai ale, în cetatea de munţi despre care , tocmai în vremea când năvălirile barbare erau în toi şi când Daco-Romanii plămădeau în Transilvania şi sub straşinile exterioare ale Carpaţilor fiinţa unui neam noi, Jordanes, istoricul got ce se născuse şi trăia în apropiere de Carpaţi, observa că este „o patrie care se încinge cu o cunună de munţi”: „Quae patria trans Danubium sita, corona montium cingitur, duos tantum habens acccessus: unum per Boutas, alterum per Tapas”.) Istoricii şi filologii români n-au întârziat cu dovedirea acestei funcţiuni de cetate etnică pe care au îndeplinit-o Carpaţii (adică centura de munţi şi cu podişul din mijloc) în tot decursul evului mediu (pe câtă vreme ... care este funcţiunea de cetate etnică pe care centura de munţi vechei Ungarii sau Austro Ungarii au îndeplinit-o?)
            Dar mai spun Ungurii că vechea Ungarie era un ideal şi o unitate economică (ei îşi aduc aminte de ce spunea Kjellen: Pentru un Stat, un ideal mai este şi acela ca el să-şi ajungă sie-şi şi din punct de vedere economic, să producă între hotare tot ceea ce îi trebue, nu numai în timp de pace, ci şi pentru timp de război). Observăm mai întâiu că pământul a fost aşa fel construit şi aşa fel a fost realizată distribuţia neamurilor şi naţiunilor ei , încât idealul economic enunţat de Kjellen n-a putut şi nu va putea fi atins decât de un anumit număr de State. Şi după cum nu stă scris nicăieri că o naţiune – recte, un Stat – trebue să acopere neapărat cadrul unei regiuni naturale în totalitatea lui  (unele acoperă doar o fracţiune de cadru , altele nu numai că îl umplu în întregime, dar îl şi depăşesc), tot aşa nu stă scris nicăeri că toate naţiunile  (recte, Statele) pământului trebuie să-şi realizeze idealul autarhic în cadrul propriilor hotare. Idealul, şi într-un caz şi într-altul, n-a fost rezervat decât unora dintre naţiuni.
            Admitem, totuşi, că vechea Ungarie (vechea ! – vezi Jordanes, „De origine actibusque Gaetarum, în „Monumenta Germaniae historica”, tom V 1882, p. 83) era o astfel de unitate, dar să ne uităm şi la România Mare şi ...vom vedea! Vom vedea, anume, că peste unitatea şi armonia de forme geografice şi peste unitatea etnică a Statului românesc, se suprapune şi o unitate economică la fel.
Iată, în adevăr, mai întâi inelul munţilor -  ca o insulă de mărgean din cele cu interiorul cufundat sub apă şi cu baza rotundă a cupei ruptă din loc în loc – iată acest inel cu bogatele lui zăcăminte de minereuri, cu roci din cele folositoare omului şi cu păduri întinse parcă aşteptând să fie exploatate şi industrializate prin energia latentă a cărbunilor, a petrolului şi a gazului natural, energii care svâcnesc în inima colinelor Transilvaniei, Banatului, ca şi în basinele Carpatice...; iată apoi colinele însorite, cu pometurile şi podgoria lor; iată câmpiile dinspre margini, grânare bogate ce asigură o hrană îmbelşugată nu numai pentru populaţia lor proprie, ci şi pentru cea dinspre coline şi munţi; în sfârşit iată acea mulţime de râuri care se desfac din centru spre toate punctele cardinale, ca un evantai în cerc, legând munte, deal şi şes laolaltă şi aşteptând vremea în care, canalizate şi însoţite pe malurile şi văile lor de atâtea drumuri de negoţ, şosele şi căi ferate, vor lega în unitate viaţa economică a celui mai unitar dintre pământuri şi-i vor alerga prin trup ca un sânge dinspre inimă spre periferie şi înapoi! Va reveni în curând vremea, în adevăr, când apele Oltului, ale Jiului, Argeşului, Dâmboviţei, Mureşului, Siretului, Prutului etc., vor fi toate navigabile şi când produsele dinspre margini vor călători pe aceste artere spre inima geografică a Statului, pentru ca produsele dinspre inimă să se împrăştie, la rîndu-le pe acele-şi căi de apă, spre marginile care au de ele nevoie, totul ca un sânge într-un organism ce n-are nimic a cere din afară, dar având a da din belşug din ale sale. Unitate economică Ungaria Mare?  Dar şi România Mare, vedem, este una cel puţin la fel. Dar Ungaria Mare, pentru a realiza această unitate, presupune înglobarea în ea, neapărat, a Transilvaniei, România Mare, însă realizează o perfectă unitate economică fără a fi nevoie să ceară nici un metru pătrat de pământ străin. După aceea: Ungurii pretind că orientarea economică firească a Transilvaniei este... spre Ungaria. Noi, însă, vedem că această orientare a fost întotdeauna încotro este şi azi: spre Sud-Est, spre gurile Dunării şi Marea Neagră. Să ne oprim puţin asupra acestei orientări.
            E cam mult de când, vorbind despre întinderea regatului lui Decebal (care, în treacăt fie spus, era aproape exact aceiaşi cu a regatului actual al României), Julius Jung a observat, între altele: „Această întindere a stăpânirii dace  (din munţi asupra câmpiilor înconjurătoare şi, spre sud-est, până la malul Mării Negre, - n.n.) , care s-a îndeplinit cu mult înainte de epoca romană, a fost determinată de motive economice: muntele şi şesul au şi au avut întotdeauna nevoie unul de altul. Pe de altă parte, continuă istoricul german, legătura cu mare prezenta şi ea importanţă. După Dio Cassius, împăcarea dintre Decebal şi Traian a fost împiedicată, printre altele, şi de împrejurarea că cel din urmă nu voia să lase Dacilor libera comunicare cu Marea Neagră ”. Două concluzii sunt de tras din cele observate de Julius Jung: că, mai întâi, pământul Daciei alcătuieşte de la sine un întreg economic şi, după aceea, că orientarea economică a podişului Transilvaniei era şi atunci, aşa cum a fost totdeauna de atunci încoace: spre Dunărea de jos şi Marea Neagră. Ba chiar şi unitatea etnografică a neamului românesc, despre care un geograf sas trăitor azi în Transilvania (D. Heinrich Wachner, în „Hanbuch der geographischen Wissenchaft”, Lieferung 31, Heft 2, p.44) – deci, cunoscător al ei din văzute şi din trăite – se exprimă astfel: „Cu toată separarea milenară, poporul român este, prin limbă cultură şi fel de viaţă, perfect unitar şi este însufleţit de un puternic simţământ naţional, deopotrivă de viu peste tot”, chiar şi această unitate etnică, rar întâlnită, a Românilor, se datoreşte în parte, şi ea, tot acestei solidarităţi economice dintre mădularele geografice ale pământului românesc. În adevăr, arhitectura acestui pământ – şi, din  ea, mai ales alăturarea concentrică a muntelui cu şesul -  a făcut ca pământul dacic să fie şi una din vetrele cele mai vechi ale fenomenului antropogeografic (social şi economic deopotrivă), pe care îl numim transhumanţă. Transhumanţa aceasta, dictată de configuraţia simetrică a pământului, de produsele lui diverse şi de alternanţa climatică între muntele şi şesul cu largile lunci din margini, a realizat – ea, în mare parte – şi a ţinut totdeauna trează unitatea poporului care-şi avea patria permanentă în Carpaţi şi se risipea mereu spre poale oridecâteori împrejurările istorice i-o permiteau. Jacques Ancel a putut construi o hartă în care drumurile de transhumanţă româneşti ( e plină România de aceste „drumuri ale oilor” ! ) se risipesc la fel ca şi apele româneşti : ca nişte raze plecând din centru în toate direcţiile  (cele mai multe şi mai însemnate, însă spre Dunăre şi malul Mării) umplând aproape tot ovalul ţării, până în margini. Între „patria de vară”, care e muntele, şi „patria de iarnă”, a şesurilor şi luncilor periferice (lunca şi balta Dunării, în primul rând), transhumanţa carpatică, în secularul ei du-te vino de la una la alta, a ţesut, an după an şi veac după veac, una din cele mai unitare pânze etnice ale Europei. Sub harta acestor drumuri de transhumanţă. Jacques Ancel a putut scrie cu drept cuvânt: L’unite roumaine: fait de geigraphie humaine” – unitatea românească: fapt de geografie umană. În plus, produsele economice ala pământului variind după mădularele geografice componente, totdeauna a fost între acestea ca o osmoză economică, un schimb continuu de produse, care şi el a ajutat şi a păstrat unificarea şi unitatea (varietatea de produse economice impune relaţii între locuitorii mădularelor geografice componente, ba chiar deplasări periodice de populaţii între aceste mădulare – în trecut, dar şi azi, încă! – iar aceasta ce altceva aduce, ce altceva înseamnă, decât: unificare şi unitate ?)
            Ca orice organism, aşa şi Statul lui Ratzel şi al lui Kjellen : pe lângă trup – adică „bucata sa de pământ”, el mai are şi un suflet: „bucata sa de umanitate”, adică  „substanţa sa umană” poporul sau naţiunea respectivă. Ba încă, substanţa cea umană e mai importantă, ca element constitutiv al Statului, decât trupul geografic: „Ohne Volk Konnen wir uns also den Staat noch weniger denken als ohne Land” – fără popor, Un Stat e şi mai greu de conceput decât fără pământ, spune Kjellen. Încă odată, deci: Statul nu este numai substanţa telurică şi geografică, ci el este şi substanţă etnică. Ce frumos exprimă Kjellen fuziunea în unitate a acestor două elemente: „Un stat este proprietar de pământ, dar el este deopotrivă şi cap de familie: el îşi poate socoti averea, ca nobilii ruşi odinioară, în suflete”.
            Ca şi capitolul de geopolitică propriu zisă (intitulat: Der Staat also Reich), ce interesant este şi acela, din cartea lui Kjellen, din care extragem toate acestea, despre popor – Der Staat als Volk! - : „Poporul unui Stat este asemenea unei formaţiuni vegetale, este un produs al naturii. El curge prin vreme asemenea unui fluviu, care mereu rămâne acelaşi, chiar dacă undele sau picăturile din apa lui se schimbă. Cu cât un popor se prinde mai intim de un anume pământ, cu cât mai multe sunt generaţiile înaintaşe care l-au îngroşat cu sângele şi osemintele lor, cu atât solidaritatea cu acel pământ e mai puternică, cu atât pământul şi poporul exprimă mai mult o singură realitate. Cu fiecare generaţie care după munca efectuată pe glia strămoşească dispare şi este îngropată în aceasta, sentimentul de solidaritate al poporului cu pământul creşte. Acest pământ este în acelaşi timp arena sa de jocuri, câmpul său de muncă şi cimitirul său, precum ogorul său aducător de hrană, ca şi locul său de casă asigurat.” Iar simbioza aceasta pământ-popor, cu cât e mai intim şi mai strâns realizată, cu atât fiinţa Statului respectiv câştigă solidaritate, iar forţa lui se face mai preţuită şi mai respectată în familia totală a Statelor. Şi cu cât un popor e mai vechi pe pământul lui, cu cât e mai numeros, cu cât ocupă mai în exclusivitate aria lui geografică şi cu cât apare el mai adaptat la condiţiile de viaţă pe care mediul său fizic i le oferă, cu cât cu alte cuvinte, apare el mai mult ca un produs firesc al acestui mediu, cu atât e mai mare îndreptăţirea lui de a fi şi de a rămâne stăpânul în exclusivitate al acestui pământ; cu atât, ăn sfârşit, este el mai îndreptăţit să întemeezeşi să păstreze un Stat propriu pe toată întinderea acestui pământ.
            În lumina acestor principii, să continuăm paralela între Ungaria de ieri şi România de azi.
            Aici este de răspuns mai întâi la întrebarea: cât este de drept să se întindă un Stat în spaţiu, ce suprafaţă de pământ e drept să acopere el? Credem că răspunsul acesta nu comportă în el nicio dificultate, pentru nimeni: Un Stat trebuie să se întindă în spaţiu atât cât se întinde neamul sau poporul a cărui expresie politică el este.
            Să reţinem şi să subliniem acest adevăr, asupra căruia nu poate plana nicio controversă: Suprafaţa, ca şi forma sau conturul unui Stat, trebuie să le dicteze nu suprafeţele şi formele diverselor regiuni naturale, câte apar şi unde apar acestea pe suprafaţa pământului, ci trebuie să le decidă, în primul rând, aria şi forma de expansiune în spaţiu a neamului sau a naţiunii respective. Vor, Ungurii, hotare naturale? Dar mai naturale hotare decât cele etnice, care altele pot fi? N-au Ungurii, care citesc geopolitică, n-au decât să deschidă orice tratat de geopolitică vor – şi vor afla, de acolo, că hotarele etnice sunt cel puţin tot atâta de „naturale” cât şi Alpii sau Himalaia,( şi mai ales, cât... Carpaţii. Oare într-un recent vestit arbitraj, n-au cazut chiar munţii în faţa criteriului etnic?
            Autorii Unguri repetă mereu argumentul cu unitatea geografică a basinului panonic cu cingătorile lui concentrice, de munţi. Şi spun: prea e unitar acest pământ: daţi-ni-l. Bine, dar unitate naturală e şi Europa toată, luată în ansamblu: atunci să ceară (că tot atâta de motivată le-ar fi pretenţia!) să ceară întreg continentul pentru ei. Ba, chiar, unitate geografică naturală e şi Africa şi este, la urma urmei, întreg pământul unit de naturală. Că aşa e cu aceste unităţi geografice. încep de la aceea minusculă, a unui mic basin intramuntos şi se înşirue, mereu mai mari, şi îmbucându-se mereu cele mai mici în cele mai mari imediat următoare, până ce termină cu pământul întreg. Concluzia: trebuie să te mulţumeşti, pe plan geopolitic, cu cât şi cu ce a cuprins din pământ dinamismul demografic nesiluit al neamului tău, fiindcă altfel - rişti să ajungi a pretinde chiar pământul ântreg pentru tine, uitând că, afară de neamul tău, mai sunt şi câteva altele pe lume.
            În cazul Statului românesc, însă, al României Mari, hotarul politic nu face altceva decât să acopere aria etnică a poporului românesc.
            Şi mai tranşant va fi, decât cele de până acum, contrastul care rezulta din comparaţiile geo-etnice între România Mare de azi şi Ungaria Mare de ieri. Am reprodus, în acest scop, imaginea cartografică a celei din urmă, odată goală de conţinutul ei etnic şi a doua oară plină de acesta; şi am reprodus şi imaginea cartografică a Statului românesc o singură dată (fiindcă nu e nevoie ca în cazul Ungariei, de două ori): umplută aproape în întregime de masa aceluiaşi popor. Şi ce găsim dacă ne permitem să umblăm prin teritoriul vechiului Stat unguresc? Vrem să spunem: ce găsim ca element uman? Găsim aşa cum harta ne arată, că din circa 300000 km² câţi avea el, masa etică ungurească umplea o arie care abia depăşea o treime: în jurul unui biet sâmbure unguresc gravitau naţiunile slave, pe o suprafaţă de cel puţin 200000 km². Pe câtă vreme, în cazul Românilor, nu e greu de observat că masa lor se sprijină pe Nistru, pe Dunăre, şi aproape că se reazemă de Tisa. Cazul românesc este, aşadar, unul din acelea în care se constată că o naţiune a ajuns să umple aproape exact o regiune naturală, care regiune, astfel, se va trăda ca o haină firească pe măsura ei (la urma urmei şi Ungurii umplu o astfel de regiune: pusta, aleasă chiar de ei, atunci când au poposit în ea venind din altă pustă, numai că vecinii noştri nu vor să se declare mulţumiţi numai de ea !). Şi este, potrivirea sau corespondenţa aceasta geo-etnică realizată în cadrul României Mari, este cu adevărat extraordinară; şi extraordinară nu numai în realitatea şi înfăţişarea ei actuală, sub ochii noştri, ci mai ales în ceea ce priveşte perpetuitatea ei în timp: în antichitate, în evul mediu, astăzi, totdeauna. Iar rolul principal, geo-etnic şi geo-politic, l-a avut Transilvania.
            Şi care este, în cadrul Statului românesc de astăzi, funcţionarea geopolitică a Transilvaniei (fiindcă aceasta este... esenţa problemei!)?
În lucrarea „Geopolitik” a lui Richard Henning, alăturată schiţă cartografică vrea să spună că Transilvania este, prin excelenţă, una din acele piese geografice a căror menire e să fie şi să rămână totdeauna „inimi de ţară” (piesă centrală vitală, aşa cum ne apare în funcţia ei în cadrul României Mari, nu piesă secundară de margine, cum era în Ungaria)

            În Ungaria de ieri ea juca rolul unei piese geo-economice şi geo-politice periferice, pe când în România de azi Transilvania a revenit la ceea ce trebuie să numim destinul ei uman de totdeauna: de a fi piesă de centru, vitală, aşa cum  fost pentru Dacia lui Decebal şi cum a fost şi pentru Dacia felix romană. Autorii geopolitici unguri nu pot concepe Transilvania decât în cadrul unui Stat cu inima la Budapesta. Noi, la fel cu toţi slujitorii din lume ai Geopoliticei, n-o putem vedea şi înţelege decât ca un Horststaat (Henning, în geopolitica sa, o dă ca exemplu de atare), deci ca un punct de plecare, ca un sâmbure geopolitic destinat să rodească şi să contureze jur-împrejur de sine o formaţie de Stat, firească şi viabilă.  Eroarea de perspectivă geopolitică ungurească vine din aceea că ei, Ungurii, văd în Carpaţi un hotar natural predestinat (între noi şi ai!) în vreme ce noi vedem în Carpaţi ceea ce vedea geograful H. Grothe încă din 1906: o coloană vertebrală a pământului şi poporului  - şi, deci, şi a Statului românesc ( e vorba bineînţeles numai de Carpaţii răsăriteni şi de cei meridionali, nu şi de cei Apuseni, de existenţa cărora geografii unguri cam uită, când pun şi discută problema unui hotar natural între ei şi noi.) Mutându-se hotarul de pe Carpaţi, spun Ungurii, s-a săvârşit o crimă geopolitică; s-a dărâmat, astfel, o capodoperă geopolitică (Ungaria de ieri) spre a se clădi în loc, în marginea ei de răsărit, o construcţie şubredă, inorganică şi... inestetică, şi, deci fără nicio perspectivă de viabilitate. Iată, ar spune Homer, până unde poate duce orbirea pe om! Boală grea, pentru că nu există orb mai mare decât acela care nu vrea să vadă; decât acela, în speţă, căruia nu-i poţi scoate din cap că Budapesta e umbilicul pământului şi că harta lumii nu mai în funcţie de privirile şi de interesele celor de acolo trebuie concepută şi gândită. Se întâmplă, însă, şi lucrul acesta se ştie încă din vremea lui Aristoteles, că... pământul este rotund şi că, aşa fiind, începe... de nicăieri, dar şi de oriunde, deopotrivă. Cu alte cuvinte, se întâmplă că faţa planetei  care ne poartă şi ne rabdă pe toţi deopotrivă, poate fi privită şi gândită şi de la Blaj, să zicem – din inima podişului Transilvaniei. Iată-i, deci, pe Români privind lumea din inima unui podiş, aşa cum Ungurii o privesc din inima unei câmpii. Ungurii, cu alte cuvinte, sunt în dreptul lor să conceapă pământul ca o scafă – la fel cu vechii Egipteni, care şi ei zăceau tot într-o vale, - dară şi Românii sunt la fel în dreptul lor, când concep pământul altfel: în forma unei cetăţi medievale, cu un donjon înalt şi puternic drept în mijloc, înconjurat cu clădiri din ce în ce mai joase spre periferie şi cu un şanţ umplut cu apă la margini şi care cuprinde ca o cingătoare întreg trupul cetăţii. Şi, după aceea : Una din marile virtuţi geo-strategice ale vechiului Stat maghiar – spun autorii unguri – era rotuzimea lui, deci scurtimea hotarelor. Dar nu e greu  să observăm că Statul României Mari e şi mai rotund decât acela al vechei Ungarii. E, însă, ce-i drept, şi o deosebire; în timp ce Statul românesc actual are periferia joasă şi teritoriul central înalt, Ungaria de ieri avea mijlocul jos şi marginile înalte; însuşi Dumnezeu, spun Ungurii, o închisese în zid rotund de munţi. Nu credem, mai întâi, că o închisese Dumnezeu – şi aceasta, din două motive: unul e acela că Dumnezeu n-a făcut popoarele ca să se închidă fiecare în ziduri până la cer, ci le-a făcut spre a colabora şi a se cunoaşte şi iubi între ele – iar al doilea motiv e acela că un zid făcut de Dumnezeu  (să zicem) nu putea fi dărâmat aşa de uşor de oameni, la Trianon, cum se dărâmară zidurile Ierichonului la sunetul de trâmbiţă. Este, această concepţie a Statului care se vrea închis în ziduri, o concepţie de Stat din timpurile primitive ale umanităţii. Ci Statul român actual, dimpotrivă: prin alcătuirea exact contrarie a pământului său, el oferă o formă pacifică, prezentând vecinilor nu ziduri de munţi, ci curţile câmpiilor sale ocolite de drumuri deschise pentru toată lumea. Numai inima îi este ca o citadelă: pentru ca, atunci când alţii se vor năpusti asupră-i, puterile Statului şi neamului să se poată strânge şi încorda la maximum în ea, pentru rezistenţă. Transilvania, departe de a fi o piesă geografică şi geopolitică de periferie – şi, deci, de importanţă secundară – este, cum spuneam, ceea ce tratatele de geopolitică numesc un Kernland prin excelenţă. Un Landkern din acestea prin excelenţă este şi podişul nostru al Transilvaniei. Cine are răbdare să caute vetrele sau focarele geopolitice pe harta Europei, aceluia nu-i va fi greu să-l descopere printre cele dintâi. Natura l-a modelat şi l-a situat (în raport cu vorland-urile sale concentrice) nu spre a sta în margine ci spre a figura şi „juca” în centru şi ca centru de ţară. El, cu alte cuvinte, este din acele piese telurice din care un Stat începe şi nu din acelea în care un Stat se sfârşeşte. Nu e de mirare, deci, că tratatele de geopolitică îl dau ca exemplu de astfel de piesă geopolitică. Şi mai este ceva: Ştim cu toţii că marea fortăreaţă centrală a munţilor este zidită din cele mai vechi roce, iar inelele concentrice următoare ale reliefului sunt zidite din roce cu atât mai tinere, cu cât inelul este mai exterior. Avem, deci, dinspre centru spre margini, o succesiune de la mai vechi spre mai nou, de la mai înalt spre scund, de la mai dur şi mai consistent spre mai puţin dur şi mai puţin închegat. Iar succesiunea aceasta nu este numai una formală, o simplă dispoziţie simetrică geografică, ci este un caz de adevărată filiaţie geologică, cum rare ori o hartă fizică ne-ar mai putea arăta. În adevăr, inelele geologice exterioare ale pământului sunt clădite, în mare parte, din materialul detritic de râuri din Carpaţi şi dus spre periferia cea rotundă. Şi mai priviţi odată harta reţelei hidrografice româneşti: tot atâtea căi naturale, menite să pulseze sângele economiei româneşti până la mădularele cele mai periferice ale pământului pe care-împart în tot atâtea sectoare de evantai circular – şi concluzia se va formula singură. Natura însăşi a clădit pământul românesc unitar sub toate aspectele, cu o dispoziţie şi o relaţie spaţială ai zice organică între piesele concentrice componente, cu rolul de piesă vitală conferit podişului din mijloc. Care Podiş Central, aşa dară, nu este numai creatorul... geologic al periferiei (cum am văzut) şi nici numai distribuitorul energiei economice pentru vorland-urile concentrice care-i dau roată, ci el a fost înălţat de Mater Gea şi cu un alt scop: să fie Landkern geopolitic. În adevăr, organismul pe care acest podiş îl alcătuieşte împreună cu mădularele geografice adjacente, ne oferă unul din acele rare şi fericite cazuri în care, cum spunea Vidal de la Blache, geografia pune cadre la dispoziţia istoriei  - adică un fel de domicilii umane.
            Cu un sol din cele mai fertile şi cu subsolul cel mai bogat din Europa, Ardealul a fost vatră umană intens locuită, relativ, încă din paleolitic. În neolitic, aurul din Munţii Apuseni călătoreşte pe căi de negoţ până în Egipt. Iar prima civilizaţie metalică, a bronzului apare, în această parte a Europei, cu centrul geografic în el.  După aceea, podişul Transilvaniei a fost centrul geografic de plecare şi de expansiune în jur a Geţilor  - au dovedit aceasta, cu prisosinţă, cercetările lui Vasile Pârvan şi, aşa cum a pornit şi a crescut neamul (considerat ca formaţiune biogeografică naturală, ca produs firesc al pământului), aşa era firesc să pornească şi să crească, ulterior, şi formaţia de Stat a lor.
            Şi în adevăr, primele State care apar pe pământul românesc – al lui Burebista şi Decebal – îşi au inima geografică şi postul de comandă tot în el.  Capitalele celor doi mari regi daci erau în munţii lui: inima Statului era în donjonul central. Iar Dacia Romană la fel: îşi avea postul de comandă în acelaşi podiş. Traian, care zideşte Daciei capitală nouă o zideşte lângă vestita Poartă-de-Fier transilvană, în interiorul podişului...
            Totdeauna, cu alte cuvinte, a fost aşa: centrul vital geopolitic a fost determinat de centrul vital etnografic, iar acesta, la rându-i, de centrul vital geofizic al pământului dacic.
            Când au venit Ungurii, unitatea de Stat daco-romană nu mai exista demult. Existau numai acele mici „Românii” locale, organizaţii politice în formă populară, adăpostit în depresiunile carpatice. Iar populaţia autohtonă cea mai multă, cea mai multă şi mai densă, tot acolo era: în aceleaşi depresiuni  ale Carpaţilor răsăriteni, meridionali şi apuseni deopotrivă, fugind de periferia expusă năvălirilor  şi trăgându-se la adăpost sub straşina Carpaţilor, aşa cum observase şi spusese, pentru vremuri mai vechi, pentru populaţia aceluiaşi pământ, istoricul Annaeus Florus. Iar când, de sub ceaţa evului mediu, încep a apărea formaţiile de Stat româneşti, ele tot dinspre cetatea carpatică apar, spre a se revărsa de acolo, spre câmpiile cele din margini. Vatra Principatului Moldovei – punct geografic de plecare -  a fost în Maramureş; iar dincoace, în sud şi sud-vest, primul voevodat românesc – al lui Litovoi – apare întinzându-se pe ambele versante, ale Carpaţilor Jiului, în câte o depresiune sub fiecare din acestea – pentru că, la est de Olt, Muntenia să ne arate prin chiar numele-i, că era şi ea o formaţie politică ce încolţise tot sub straşina carpatică.
            Iar, când târziu, încoa, în seoclul XIX, se uniră Principatele Munteniei şi Moldovei într-o singură ţară, această singură ţară apăru pe hartă -  ca dintr-o tainică poruncă a destinului  şi a pământului – în forma... unui cleşte (cum spune, despre România noastră Mică de dinainte de Unirea cea Mare, însuşi  Kjellen), un cleşte ce căuta să se închidă pe trupul stăpânit de străini a Transilvaniei (iată cuvintele în speţă ale întemeietorului geopoliticei: „Rumaniens Trachten nach Siebenburgen zeigh sich is seiner Gestalt als Kneifzange, die sich um dieses Land legt). Pentru ca, atunci când cleştele avea să se închidă, d. Emm. de Martonne să observe: „En s’asseyant sur les deux versants de l’arc carpathique, la Roumanie revient a ses destinees naturelles: c’est comme Etats carpathique qu’etaient nees les Principautes;... les premiers souverains de Valachie avaient des domaines dans le sud de la Transylvanie et le Banat, ceux de Moldavie dans la Transylvanie orientale et le Maramureş”, după ce, cu câteva rânduri mai sus, spunea: „J’ai ete toujours d’avis que l’ancienne Roumanie elle-meme (România Mică, de dinainte de 1918) etait un Etat carpathique, que c’etait du cote de leurs montagnes que les roumains devaient surtout regarder”.
            Şi dacă Statul românesc s-a întins în 1918 până la Tisa, aceasta – pentru că până acolo se întindea neamul românesc.  Oricât de armonioasă şi de unitară ar fi fost alcătuirea pământului dintre Nistru, tisa şi Dunăre, Statul Românesc – totuşi -  n-ar fi pretins întreagă această suprafaţă dacă peste ea nu s-ar fi întins o una şi aceeaşi pânză etnică. Acesta este argumentul şi acesta este temeiul prim al Statului românesc între hotarele lui actuale: un neam unitar pe toată suprafaţa lui. Iar dacă suveranitatea politică românească nu s-a întins totdeauna până la şesul Tisei, vina o portă istoria, care – de altfel – nu numai în cazul acesta al nostru s-a dovedit zeiţă legată la ochi. A venit scadenţa de la trianon: şi geografia, care nu lucrează niciodată legată la ochi, ci expune doar realităţi permanent şi pentru oricine valabile, n-a făcut altceva decât că a dat la o parte injuria istorică: La revanche de la geographie contre l’histoire, a spus – simplu şi frumos – Jacques Ancel. Deschidă, autorii unguri, orice tratat german de geopolitică vor, pe alese : putea-vor ceti pe dearândul că – o fi el muntele, sau fluviul, sau ţărmul mării, sau pustiul, or fi ele, toate acestea, hotare naturale, dar mai natural hotar decât graniţa aceasta etnică este una de felul celei româneşti de sub straşina de vest a Apusenilor: păzind imediat în spatele-i un bloc masiv românesc cu inima – fletum, amici, teneatis! – tocmai în aceşti munţi Apuseni, pe cari cercetările d-lui Gamillscheg ni i-au dovedit drept cea mai sigură vatră de continuitate daco-romană la nordul Dunării.
            Fireşte, faţada vestică a blocului românesc închide în ea şi elemente etnice alogene, ca orice naţiune de pe glob la periferia ei. Elementul românesc, însă, deţine peste tot, la această margină vestică (judeţele: Arad, Bihor, Sălaj, Satu-Mare, Maramureş, considerate la un loc) majoritatea absolută 61% din totalul populaţiei şi 68% din cifra populaţiei rurale: ceea ce înseamnă mai mult chiar decât în Transilvania propriuzisă, unde Românii numără 58% din totalul populaţiei şi 62% din populaţia rurală).
            Dar vecinii noştri mai vin cu o argumentare: Oraşele din vestul României, spun ei,  - Satul Mare, Careii Mari, Oradea, Salonta, Aradul, Timişoara, sunt oraşe ungureşti şi, deci, frontiera trebuie să treacă cel puţin prin spatele acestei salbe de oraşe, lăsând salba Ungariei. Şi aici, vecinii noştri se mai fac odată a nu pricepe.
            Iată, în adevăr, după chiar datele ungureşti: în 1739 lista cetăţenilor contribuabili ai oraşului Timişoara cuprinde trei nume de familii ungureşti, mari şi late – iar în 1851 acelaşi oraş numără 9000 de locuitori germani, aproape 4000 de Români, şi abia 2000 de Unguri. Aradul la fel, în 1743 număra 107 contribuabili germani, 58 contribuabili români, şi abia 35 contribuabili unguri. În 1770, o altă statistică a contribuabililor din acelaşi oraş cuprinde alăturea de 303 nume româneşti, abia 100 de nume ungureşti. Şi aşa-i şi cu celelalte oraşe amintite: caracterul lor maghiar de azi, cât mai e, e unul recent de tot. De dată de tot recentă, el este operă de Stat, nu firească ( pentru că ... nu numai că aşa se scrie, dar, după cum vede, aşa se şi face, uneori, istoria).
            Dar, mai întâi, nu oraşele trebuie să decidă cărui Stat să aparţină cutare teritoriu; ci decide hinterlandul de sate ţara rurală din jur – care ea, de când e lumea şi de când apar pe lume oraşe, le naşte pe acestea (când, bineînţeles, acestea sunt o expresie nesilită, naturală a locului) – iar hinterlandul oraşelor din apusul României este un hinterland românesc. Populaţia oraşelor se primeşte la fiecare a treia generaţie de oameni – şi se primeneşte cu populaţie venită din satele hinterlandului. Iar satele apusului românesc se vor învrednci, ele, să facă, cu prisosinţă acest lucru. Aceasta e sigur – n-aibă nicio grijă, în această privinţă, vecinii noştri de peste Tisa.
            În 1934, unul din cei mai de seamă antropologi ai Europei de astăzi, Victor Lebzelter de la Viena, a întreprins un studiu antropologic asupra Românilor. Una din concluzii sună aşa: „În Munţii Apuseni avem tipul aşa numit al Moţilor (eu i-aş spune mai degrabă tipul dacic); nicăiri în România, după părerea mea, nu persistă aşa de fidel tipul antropologic, al populaţiei băştinaşe, din a cărei contopire cu coloniştii romani s-au născut Românii, nicăiri ca aici în Munţii Apuseni. Aşadar, după antropologul german, o vatră de orgoliu românesc ( pentru că o vatră de origine şi continuitate etnică naţională prin excelenţă), aceşti Munţi Apuseni. Iar în 1940, un alt cercetător de autoritate – pornit tot din Viena, dar poposit în culmea carierei sale ştiinţifice la universitatea din Berlin – d-l Gamillscheg, ajunge şi dânsul la concluzia că Munţii Apuseni sunt cel mai sigur şi mai viu nucleu geografic de continuitate daco-romană şi românească, din antichitate până azi. Şi tot astfel, în sfârşit, sună – şi încă cum, zău! – şi concluziile Atlasului Limbii Române. După cum la fel sună – ba ce frumos! şi cu ce argumente noi! – şi concluziile unui studiu, fruct al unor cercetări de peste 20 de ani, pe care d-l Giuglea de la universitatea din Cluj îl va pune în curând sub tipar.
Această hartă, luată din vestita lucrare New World a geografului american Isaiah Bowman, arată limpede oricui, că dacă vecinii noştri de vest vor hotar de munte  spre România, ei trebuie să constate că cei dintâi munţi încoace, puşi de zei (ei spun că Dumnezeu!) să ne despartă, sunt Apusenii (mai ales că în ei d-l Gamillscheng a descoperit cel mai important sâmbure geografic de continuitate medievală)

            ... Undeva, în această revistă chiar, d. A. Golopenţia reproduce câteva impresionante rânduri scrise acum 70 de ani de un membru al Academiei maghiare, în legătura cu revoluţia lui Horia: ”Există, scria Fr. Szilaghi, o fatalitate, o dreptate pedepsitoare în viaţa inşilor, a neamurilor şi a statelor, potrivit căreia Dumnezeul puternic şi răzbunător pedepseşte păcatele părinţilor la fii, până în nepoţi şi strănepoţi (II Moise XX, 5). Trebuie să privim ca o atare Nemesis în viaţa Transilvaniei răscoala lui Horia. Ţinerea veacuri de-a rândul a poporului vlah în afara legilor şi în grea robie nu a rămas nepedepsită. În viziune creştină, această Nemesis înseamnă: „Dumnezeu este prezent în istorie”.
            Dumnezeu este prezent în istorie!

Ion Conea