duminică, 22 iulie 2012

Un crâmpei din epopeea vânătorilor de munte

Cred că sunt în asentimentul tuturor care cunosc istoria noastră militară când spun că printre cele mai bune trupe de care a beneficiat România în ultimul secol sunt vânătorii de munte. Armă creată în toamna lui 1916, în decursul retragerii în Moldova, doar la câteva luni se acoperea de glorie la Oituz. Apoi, campania din 1919 împotriva Ungariei. Convinși de eficiența vânătorilor de munte, antrenați pentru lupta în mediul montan, în 1940 erau gata patru brigăzi de munte, care vor intra în 1941 în luptă și vor fi transformate în divizii în aprilie 1942. Au luptat din greu între 1941 și 1945, apoi sovieticii cotropitori le-au desființat, de frică, la fel cum au făcut și cu unitațile de blindate. Unitățile de vânători de munte au fost reînființate în anii 60 și au continuat să rămână trupe de elită ale României, lucru dovedit și în teatrele de operațiuni, inclusiv în Afghanistan.
Dar perioada de glorie a vânătorilor de munte români a fost, fără îndoială, al doilea război mondial. Au fost prezenți în majoritatea operațiunilor armatei române, atât în Est, cât și în Vest, au mărșăluit mii de kilometri în condiții inumane, atât în atac cât și în retragere, prin arșiță și ger, prin stepă și munți înzăpeziți, au luptat în în inferioritate numerică, au dus lipsuri de orice, armament greu, muniții, hrană și apă, s-au luptat împotriva tancurilor și aviației și au învins atunci când nimeni nu credea că ar avea vreo șansă de supraviețuire.  Tăcuți, modești, au dus greul războiului și și-au făcut datoria față de țară, apoi au intrat în anonimat. Camarazii lor și-au lăsat oasele împrăștiate pe mii de kilometri, de la Cernăuți, Moghilev, Malaia Bielojorka, Crimeea, Caucaz, până în munții Tatra. Au avut și comandanți extraordinari, ca și generalii Avramescu, Mociulschi, Dumitrache sau Bălan. Și au fost printre cele mai bune trupe din al doilea război mondial, lucru care ar trebui să ne umple de mândrie, dacă l-am cunoaște și l-am recunoaște.

Intenționez să aduc la cunoștința cititorilor una din bătăliile aproape necunoscute chiar celor care sunt pasionați de istoria celui de-al doilea război mondial. Chiar dacă vânătorii de munte ar fi participat numai la această bătălie, tot ar fi intrat în galeria eroilor neamului, atât de cumplită a fost. Dar ei au luptat mult mai mult, atât înainte, cât și după. Bătălia de care vreau să vă vorbesc are mai multe denumiri, poate de aceea este mai greu de identificat și localizat, a fost numită bătălia capului de pod de la Nipru, bătălia de la nord de Marea de Azov sau din Stepa Nogai. Mulți o împart în două, după localitatățile în jurul căreia s-a desfășurat,  ca și bătălia de la Malaia Bielojorka, în partea de nord a dispozitivului deensiv, acolo unde au acționat vânătorii de munte, sau bătălia de Akimovka, în partea de sud, acolo unde a acționat corpul de Cavalerie, dar de fapt este vorba de aceeași bătălie văzută din perspectiva celor două corpuri, de munte și de cavalerie, din cadrul Armatei a 3-a.
Corpul de Munte, compus din Brigăzile 1, 2 și 4 Mixte Munte, sub comanda generalului Gheorghe Avramescu, a luptat pentru eliberarea nordului Bucovinei, a Cernauțiului și Hotinului, apoi a forțat Nistrul la Moghilev, o decizie obligatorie în economia luptelor (vezi Ne puteam opri pe Nistru?), apoi a continuat avansul prin Ucraina în cadrul Armatei a 3-a române, alături de Armata a 11-a germană. Armata a 4-a română, după ce a eliberat sudul Basarabiei, a trecut Nistrul și a avansat pivotând spre sud pentru cucerirea Odessei. Corpul de Munte a trecut Bugul în zilele la 21 august 1941 pe podul de la Voznesensk, ajungând la Nipru, care este trecut pe la Berislav în zilele de 16 și 17 septembrie. Marșul s-a făcut în condiții deosebit de grele, prin praf și arșiță, zi și noapte, în etape epuizante, ducând lupte continue de uzură și respingând contraatacurile sovietice. Armata a 3-a, a parcurs distanța dintre Nistru și Bug prin lupte grele, ca dovadă pierderile suferite în decursul acestui avans, de 19861 (6786 morți, 12492 răniți și 133 dispăruți). Dar și pierderile inamicului au fost mult mai mari, de exemplu, doar în ziua de 19 august 1941, în cursul luptelor de lângă Sablukovka, Kat Sarovka, Anastasievka, Mihailovka, în cursul avansului spre Krivoirog, Corpul de Cavalerie a capturat singur 12783 militari sovietici, 450 vehicule și 70 de tancuri. În prima jumătate a lui septembrie Armata a 3-a a respins încercările sovietice de a forța Niprul și a pătrunde în spatele Armatei 11 germane. La 19 septembrie, Armatei a 3-a i se ordonă să forțeze Niprul, intrând în capul de pod.
   Batalionul 10 V.M. în urmărirea sovieticilor la est de Nistru
Planul inițial prevedea Corpul 54 armată german să acționeze spre sud pentru a rupe apărarea istmului Perekop, intrarea în Crimeea, alături de o parte din Armata a 3-a română, Corpul 30 armată german să asigure stânga armatei, Corpul 49 să respingă inamicul la est de calea ferată Zaporoje, Armata a 4-a română să ocupe Odessa, iar restul Armatei a 3-a printre care Corpul de Munte și Corpul de Cavalerie) să execute măsuri de siguranță pe coasta de nord a Mării de Azov.


După ce intrat în capul de pod de pe Nipru, lărgit în prealabil de germani, trupele Armatei a 3-a române au înlocuit trupele germane din Corpul 49 alpin german, intrând între nordul Mării de Azov și cotul Niprului, înlocuirea realizându-se între 23 și 25 septembrie. Armata a 3-a română, având în compunere Corpul de Munte (Brigăzile 1, 2 și 4 Mixte Munte), Brigada 8 Cavalerie română, precum și Divizia 170 infanterie germană, aveau misiunea ca, împreună cu Corpul 30 armată german (Diviziile 72 infanterie, 55 Adolf Hitler și Brigăzile 5 și 6 cavalerie române) să asigure flancul estic al Armatei 11 germane, apărând frontul dintre Nipru și lacul Molocinoie (nord Marea de Azov). Lărgimea zonei de apărare a armatei era de circa 40 km (între Balki și exclusiv Veseloje), iar a zonei de apărare a Corpului 30 armată german de aproximativ 45 km. La nord, Grupul von Roques (trupe germane și ungare) apăra malul de vest al Niprului de la Nikopol spre Zaporoje. În fața Armatei a 3-a acționau mari unități din Armata 18 și 9 sovietică (am explicat în Minciuna 22 iunie 1941 că este vorba de cele mai puternice armate din înreaga Armată Roșie, staționate în sudul Basarabiei în iunie 1941 cu rol ofensiv), împinse din Basarabia de avansul trupelor româno-germane. Au fost identificate cinic divizii de infanterie (4, 40, 96, 130 și 164), o divizie de cavalerie (30) și o brigadă mecanizată (2), raport de forțe de 1,4 la 1 în favoarea inamicului. Terenul de stepă, descoperit, cu drumuri puține și nepietruite care pe timp ploios deveneau nepracticabile, localități mici, cu expeția satului Malaia Bielojorka, lung de 5 km și lat între 0,5 și 1,5 km. Poziția sovietică era mai avantajoasă, având în spate la vreo 20-30 km linia ferată Melitopol – Zaporoje, esențială aprovizionărilor, iar pentru apărare și mascarea trupelor inamice exista un șanț antitanc adânc de 5 metri și lat de 10 metri, ce se întindea pe înreaga lungime a frontului, de la lacul Molocinoe la Nipru, o lucrare impresionantă. Beneficiind de acest șanț, rușii se puteau adăposti și ascunde, asigurându-și concentrarea de trupe feriți de privirile românilor, dispunând de șanțuri de comunicații din spate. Planul sovietic era să atace în forță pozițiile românești și germane dintre Nipru și Marea de Azov pentru a putea lovi în flanc Armata a 11-a germană ce începuse operațiunile ofensive din istmul Perekop pentru a pătrunde în Crimeea. Ideea era să câștige această bătălie înainte de a-i fi tăiate liniile de reragere spre bazinul Donețului.
În partea de nord, în zona Corpului de Munte, unde acesta încă nu se fixase încă bine în dispozitivul preluat de la Corpul 49 german, Brigada a 2-a Mixtă Munte ocupa sectorul central, localitatea Malaia Belojorka, costituid pilonul și pivotul bătăliei, după cum au apreciat generalii Avramescu și Dumitrache. Schimbarea pozițiilor între vânătorii de munte și germani s-a efectuat în noaptea de 23 spre 24 septembrie 1941, pe un întuneric de smoală, făcând recunoașterea pozițiilor inamice și orientarea în teren imposibilă. Primul atac inamic asupra Batalionului 8 din Brigada a 2-a Munte a avut loc la 6.45 dimineața, aproximativ două companii de infanterie sovietice au fost respinse. A fost doar un prim atac de tatonare, alte atacuri mult mai puternice, precedate de masive bombardamente de artilerie, au avut loc la orele 8.00, 10.00, 16.00, 18.00 și 19.30, atacurile cuprinzând și sectorul Batalionului 15. Toate au fost respinse cu pierderi mari pentru inamic. 
Începând cu ziua următoare, atacul devastator rusesc s-a declanșat pe tot frontul, cu efortul principal în sectoarele ocupate de vânătorii de munte, în specila în cel al Brigăzii 2 Munte, pilonul și pivotul bătăliei, după cum intuiau cei doi generali români. Superioritatea aeriană sovietică era copleșitoare, avioanele germane fiind deja angajate în luptele pentru forțarea istmului Perekop, calea de acces în Crimeea. De asemenea, forțele atacatoare dispuneau de o superioritate în artilerie, precum și formațiuni de tancuri, care lipseau unităților române.  Până la urmă, chiar dacă nu reușeau să rupă frontul și să cadă din flanc și spate asupra Corpului 30 german, care lupta alături de o parte din Armata 3 română la porțile Crimeei, scopul era să fixeze pe loc cât mai multe forțe, împiedicând deplasarea Corpului 49 alpin german pentru a întări Corpul 54.
Acest lucru a reușit în ziua de 26 septembrie. Cu tot focul de pe pământ și din aer, vânătorii de munte au rezistat eroic pe poziții luptând în inferioritate numerică și tehnică împotriva masivelor valuri de atac sovietic ce se succedau unul după altul. În urma acestor atacuri, Corpul 49 german a fost întors din drum și dirijat în spatele vânătorilor români, gata de intervenție. Încă din 25 septembrie, inamicul reușește să pătrundă în sectorul Brigăzii 4 Munte pe un sector de 2 km în adâncime maximă de 1,5 km, dar frontul este menținut, cu sectorul de apărare pe un singur eșalon. Atacurile asupra Brigăzilor 1 și 2 Munte au fost respinse, deși vorbim aici de tancuri și alte blindate, și obligate să se întoarcă spre est cu rândurile rărite considerabil. Doar asupra Brigăzii 2 Munte s-au dezlănțuit patru astfel de atacuri puternice în cursul nopții de 26 spre 27 și în ziua următoare.
Militari din Batalionul 7 V.M., Brig. 2 Munte

Atacurile au fost repetate de inamic și în noaptea următoare, mai ales spre Brigada 2 Munte, direcția principală de atac a Armatei a 18-a sovietică și a Diviziilor 74, 30 și 199 infanterie, sprijinite permanent de o brigadă de tancuri. Grindina de foc de artilerie și aviație, atacurile aviației ce secera la sol trupele noastre, urmate de valuri după valuri de infanterie însoțite de tancuri și alte blindate, toate asupra apărării dârze a vânătorilor de munte ce luptau și rezistau în pozițiile frământate de explozii. Nu numai că rezistau, dar și contraatacau curajos, luptând chiar corp la corp, la baionetă sau cu armele transformate în ghioage. Inamicul reușește să pătrundă între Brigăzile 2 și 4 Munte, care se repliază pe marginile de est ale satului Malaia Bielosjorka, și în continuare spre nord și sud de localitate. Tancurile sovietice pătrund până în zona trenurilor de luptă ale Brigăzii 2 Munte, călcând totul sub șenile și distrugând 60% din tunurile antitanc. Sunt înarmați furierii, bucătarii, cei din statul major, un atac disperat care restabilește situația.
Este dat în spate și flancul Brigăzii 6 Cavalerie române, chiar la punctul de comandă al acesteia este ucis comandantul, colonelul Ioan Dănescu, de explozia unui obuz, iar șeful său de stat major, locotenent-colonelul Romeo Zaharia, și-a pierdut o mână. Cu ajutorul diviziilor germane vecine sectorul este refăcut și menținut, inamicul este respins.
În 29 septembrie, după un bombardament infernal, inclusiv cu aviația sovietică de vânătoare în picaj ce mitralia pozițiile Brigăzii 2 Munte, unul dintre atacuri însoțit de tancuri au reușit să pătrundă în tranșeele Batalionului 15 din centrul dispozitivului de apărare. Apărătorii au fost pur și simplu copleșiți de valurile furibunde în atac, dar cu sprijinul celorlalte batalioane, inamicul a fost respins printr-un contraatac puternic.
 Lupte grele s-au dat în sectorul Brigăzii 4 Munte care și ea, cu flancurile repliate, aproape încercuită, ducea lupte grele corp la corp pentru menținerea pozițiilor în apropierea punctului de comandă de la Bolșe Bielosjorka. Replierea dispozitivului a descoperit flancul stâng al Brigăzii 2 Munte. În seara zilei de 1 octombrie Batalionul 10 a fost învăluit și comandantul acestuia, locotent-colonelul Emanuil Brădățeanu a fost ucis pe când conducea un contraatac pentru restabilirea situației. Grupul 7 Vânători de Munte este adus din rezervă pentru restabilirea situației.
Armata 3 română ia decizia de a interveni cu rezervele, inclusiv cu trupele germane care i-au fost subordonate. Un detașament german aflat la Bol Bielosjorka, două batalioane din Divizia 170 germană și un regiment de cavalerie din Brigada 8 Cavalerie română, dar acestea erau prea îndepărtate și au putut interveni abia în ziua următoare. Corpul 49 alpin german a fost subordonat Armatei a 3-a române, el fiind dirijat spre flancul stâng al Brigăzii 1 Munte, între aceasta și Brigada 2 Munte. În noaptea de 1 spre 2 octombrie, în dispozitivul Brigăzii 2 Munte sunt introduse încă opt divizioane de artilerie grea germană, pe lângă cele șapte divizioane de artilerie română de munte care trăgeau continuu asupra pozițiilor sovietice. Acest ajutor al trupelor și artileriei germane chiar pe sectorul principal de atac avea scopul de a restabili situația greu încercată.
Mitralierele a.a. principala apărare împotriva aviaţiei inamice

Corpul 49 Alpin german a restabilit în prealabil situația perliclitată a flacurilor Brigăzii 1 Munte, dar în dimineața de 2 octombrie atacurile artileriei și aviației inamice s-au reluat asupra joncțiunii dintre Brigăzile 1 și 2 Munte, precum și a flancului stâng al Brigăzii 2 Munte. Intervenția promptă a artileriei grele germane, conduse de colonelul Wintergerst, a reechilibrat situația, dar flancul stâng al Brigăzii 10 Munte au fost supuse unor repetate atacuri în valuri de tancuri și infanterie, respinse de artileria anticar trimisă special în sectorul amenințat. În noaptea următoare, furia atacurilor sovietice a fost domolită de artileria care a acoperit perfect flancurile Brigăzii 2 Munte. În dimineața de 3 octombrie, avioanele sovietice pornite din nou la atac au avut surpriza să întâlnească pe cer aviația germană de vânătoare, trimisă special pentru asta. Trei avioane sovietice au căzut chiar în vecinătatea punctului de comandă al Brigăzii conduse de generalul Ion Dumitrache, la Peskosceno. Cu toate astea, atacurile sunt deosebit de puternice, luptele încinse în jurul și interiorul localității Malaia Bielosjorka sunt de un dramatism nemaiîntâlnit. Dar vânătorii de munte au făcut din nou zid și au rezistat, contraatacând cu furie de fiecare dată. Întregul câmp de luptă era acoperit de cadavre și răniți, atât sovietici, cât și români. Nemaiavând timp de a-și săpa adăposturi și măști individuale, vânătorii de munte au folosit cadavre drept parapete și scuturi împoriva gloanțelor și schijelor inamice. Sovieticii erau în criză de timp și în faza totul sau nimic. Atacuri după atacuri s-au succedat împotriva satului Malaia Bielosjorka, dar fără succes, toate s-au sfărâmat în fața piepturilor de oțel ale vânătorilor de munte, elita armatei române, bravi între bravi. Satul nu a putut fi cucerit.
Cu toate astea, au fost și momente delicate. La joncțiunea dintre dintre Batalionul 9 și 16 Vânători de Munte inamicul a pătruns până la poziția de tragere a Divizionului 2 Obuziere Munte, dar care prin foc, grenade și contraatac l-a pus pe fugă înapoi, panicând și alte rnduri de atacatori. Punctul de comandă al Brigăzii a fost și el amenințat de o pătrundere sovietică, tot la 3 octombrie, dar a fost țintuită pe loc de cei din pază și apoi distrusă de vânătorii de care germani și tunurile Bateriei 38 Anticar. Au mai fost respinse de vânătorii români și atacurile asupra Brigăzii 1 Vânători de Munte, precum și cele asupra inexpungabilelor puncte de rezistență, Malaia Bielosjorka și Ubianovka. Seara, trei batalioane sovietice atacă din nou flancul stâng al Brigăzii 2 Munte, dar sunt decimate de artilerie și contraatacate de Grupul 7 Munte din rezervă. Noaptea următoare, aviația sovietică aruncă din nou un potop de bombe distrugând ce mai rămăsese din localitatea Malaia Bielosjorka, adăugând noi pierderi bravilor vânători de munte.
În aceste lupte cumplite, Batalioanele 7, 8, 15 și 16 Vânători de Munte au avut pierderi ce s-au ridicat la 50-60% din efective, morți, răniți și dispăruți. Dar jertfa lor nu a fost în zadar, lupta  lor în apărare, rezistența lor neclintită a fost de un real folos în economia luptelor următoare. În primul rând, nu a fost perilclitată acțiunea ofensivă din istmul Perekop pentru cucerirea Crimeei, acțiune la care au participat și trupe române.
Colonel Grigore Bălan (1896 - 1944) 
eroul rezistenţei Brig 2 Munte la Malaia Bielosjorka

Mai mult, apărarea eroică a românilor a creat posibilitatea unei manevre de încercuire, posibilitate care comandamentului german nu i-a scăpat. Grupul de Armate Sud a dirijat Grupul 1 Blindat German, condus de generalul von Kleist, spre sud, cuprinzând printr-o manevră de încercuire de la nord la sud Armatele a 18-a și a 9-a sovietice care atacau în valuri pozițiile apărate de români dintre Nipru și Marea de Azov. Concomitent, de la 4 octombrie 1941, Armata a 3-a română, Corpul 30 și 49 german trec la ofensivă spre est, peste cadavrele atacatorilor din ajun. Grupul Blindat von Kleist atacă fulgerător pe direcția Dniepropetrovsk – Berdiansk căzând în spatele armatelor rusești, pe când Armata a 3-a română avansează spre est pe direcția Novo Ivanovka – gara Krijovka alături de Corpul 30 german, iart Corpul 49 german pe direcția Balki – Pologi – Seminianovka. Trupele române și germane au recut la urmărirea inamicului în retragere, străpungându-i ariergărzile și angajând forțele principale, prin asta ușurând sarcina Corpului Blindat von Kleist.
La 8 octombrie s-a realizat încercuirea rămășițelor Armatelor a 9-a și a 18-a sovietice, cele mai puternice armate sovietice din 1940, care atunci erau concentrate în Basarabia cu scopul de a pătrunde prin poarta Focșanilor pentru a ocupa zonele petroliere ale Ploieștilor, așa cum spuneam în Minciuna 22 iunie 1941. O revanșă românească, cu ajutorul german, dar care fără rezistența tenace până la sacrificiu a românilor poate nu s-ar fi realizat. A fost o victorie de proporții, în încercuire au fost luați peste 200000 de prizonieri din 14 mari unități sovietice (Diviziile 4, 30, 51, 74, 96, 130, 136, 164, 176, 150, 216 și 218 Infanterie, resturi dintr-o brigadă de cavalerie, o brigadă de tancuri și trei regimente de artilerie grea independente).
Mai departe, Grupul Blindat von Kleist a continuat operațiunie spre est pentru interceptarea magistralelor de cale ferată Rostov – Moscova, iar Armata a 3-a a primit misiunea de a apăra litoralul Mării de Azov. Ulterior, o parte din trupe vor reveni în țară pentru refacere, altele vor continua operațiunile alături de trupele germane. Brigada 1 Mixtă Munte alături de Brigada 9 Cavalerie a intrat în luptele din Crimeea. Armata a 3-a a continuat lupta ajungând în toamna lui 1942 la Cotul Donului.
Nu am evidențiat aici luptele grele purtate de Corpul de Cavalerie român din Armata a 3-a română, sunt și acestea episoade de eroism și dăruire greu de crezut, de luptă și sacrificiu suprem pentru neam și țară. Pentru cavaleriștii care au luptat cu eroism atât călare în atac, cât și pe jos, mă înclin cu respect, sper că cu altă ocazie voi reuși să evoc sacrificiile lor în această bătălie, deoarece dacă pentru vânătorii de munte a fost Malaia Bielosjorka, în acealași timp pentru cavaleriști românii a fost Akimovka, lupte cumplite în care cei mai buni au plătit cu prețul suprem pentru neam și țară.
Detaliu din tabloul ofiţerilor Batalionului 7 V.M.
Cei şapte din partea inferioară au căzut eroic la Malaia Bielosjorka

Brigada 2 Munte, după luptele continue timp de cinci luni, din Bucovina până la Marea de Azov, rămăsese dor cu jumătate din efective, restul fiind morți, răniți și dispăruți. Generalul Ion Dumitrache, comandantul brigăzii, a cerut revenirea în țară pentru refacere. Pentru vitejia arătată până atunci, Brigăzile 7, 9, 10, 15, 16 și Batalionul 1 Pionieri Munte au fost decorate cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a, iar Divizionul 5 Tunuri Munte cu Steaua României clasa a II-a. 30 de ofițeri și generali care s-au distins în lupte și conducerea unităților și subunităților au fost decorați cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a. Mulți alți militari din această brigadă au fost decorați cu Virtutea Militară, Serviciul Credincios și Bărbăție și Credință.
Ordinul de zi al generalului Gheorghe Avramescu
după bătălia de la Malaia Bielosjorka

O mențiune deosebită merită colonelul Grigore Bălan, eroul rezistenței vănătorilor de munte la Malaia Bieosjorka, cel care a realizat și condus dispozitivul de apărare. Un soldat român până în măduva oaselor, un erou care, avansat ulterior general, va plăti cu viața dăruirea sa pentru România. Cine mai știe astăzi de colonelul Grigore Bălan, comandantul Grupului 5 Vânători de Munte din Divizia 2 Munte, din 1943 comandant adjunct al acesteia, iar din 1944 comandant secund al Diviziei 1 Munte, ucis într-un bombardament în cursul bătăliei de la Sfântu Gheorghe, devenit general de brigadă post-mortem, primul general român mort pentru eliberarea Transilvaniei în al doilea război mondial?
După atâtea lupte și pierderi, brigada a fost completată și a revenit în țară pentru instrucție. Dar era menirea ei să continue tradiția de luptă și eroism a vânătorilor de munte, la fel ca și celelalte trei brigăzi, devenite divizii la 15 aprilie 1942. Atunci, Divizia 2 Munte va avea un destin deosebit, de luptă, jertfă și glorie, în Caucaz, ajungând până la 40 de km de Groznâi, actuala capitală a Ceceniei, și reușind ceea ce comandantul ei, generalul Ion Dumitrache, spunea cu mândrie: Divizia 2 Munte nu s-a retras niciodată din proprie inițativă, ci doar la ordin”.
De strajă la Marea de Azov
     
O generație de aur, o generație de eroi, la fel ca și părinții lor de la 1916 – 1919, ne-au câștigat dreptul și mândria de a fi români. Iar noi, ce facem cu acest drept, despre mândrie ce să mai vorbim? Printre ritmuri de manele, prin fumul grătarelor, strigăm din când în când sus sau jos cutare și atât. Bunicii și străbunicii noștri se răsucesc în mormânt și dacă ar avea posibilitatea, ne-ar pălmui cu nesaț. Nicio problemă, istoria ne va pălmui mult mai greu, tocmai pentru că ne uităm înaintașii și jertfa lor, punând în schimb alte modele sevite la greu de televiziuni.
Vânători de munte pe front
Scopul acestui articol nu era numai rememorarea unei bătălii uitate a românilor, o bătălie în care soldații români s-au arătat mai presus de orice. Printre altele, am dorit să introduc cititorii acestui blog în atmosfera evenimentelor, acolo unde au luptat și murit soldații români. Deoarece, cu ajutorul unui om entuziast și deosebit, căruia îi mulţumesc, am reușit realizarea primului episod dintr-un documentar mai special, dedicat veteranilor din al doilea război mondial. Iar cel despre care va fi vorba în acest documentar a făcut parte dintre trupele de completare după bătălia de la Malaja Bielosjorka, trupe de completare ale Brigăzii 2 Munte, a fost comandant de pluton și a avut privilegiul să-i conducă în luptele din Caucaz pe veteranii de la Malaia Bielosjorka.
Aici adaug documentarul promis:

Bibliografie: www.worldwar2.ro   Col (r) Gheorghe Suman, Gen brig (r) Mihail Perju, Gen brig Ion Bucaciuc - Istoria Brigăzii 2 Vânători de Munte "Sarmizegetusa"  Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război - Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei. De la Nistru al Marea de Azov Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război - Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei. 1941 - 1945            
    

luni, 9 iulie 2012

Cum voi vota la referendum


MOTTO: 
"Puterea corupe, puterea absolută corupe în mod absolut."
Lord Acton

Nu sunt și nu mă consider o persoană publică, nu mă consider nici măcar un lider de opinie, așa cum consideră unii. Am scris două cărți, în curând îmi apare a treia, am scris câteva zeci de articole pe blog, unele mi-au fost preluate inclusiv traduse pe plan internațional, dar eu doar consider că am avut norocul sau șansa să aflu mai multe lucruri pe care să le împărtășesc și altora. Nu sunt singurul, sunt atâția care fac același lucru și le mulțumesc pentru ceea ce fac. Nu mi-am exprimat opțiunile politice interne, pentru mine este mai important ca ele să fie exprimate prin vot de fiecare cetățean responsabil, indiferent de opinia sa, așa cum am scris în articolul Greaua moştenire.
Spre deosebire de alte state est-europene, noi am câștigat acest drept de vot cu sânge, cu peste o mie de morți. Este un drept sfânt, care pentru cei responsabili ar trebui să fie o datorie. Personal vorbind, am câștigat acest drept cu arma în mână, și-l voi pierde tot aşa, în sensul că mă voi bate pentru acest drept până la ultima suflare. Vorba lui Moş Ion Codreanu, „Cu arma, cu vorba, cu condeiul, cu sapa, noi trebuie să ne apărăm Ţara!”. De aceea am votat și voi vota, și voi vota inclusiv la acest referendum.

Despre democrație și clasa politică

Observ o tendință periculoasă, antidemocratică, cum că democrația este o orânduire proastă, care trebuie înlocuită cât mai repede. Cei ce susțin această tendință, după părerea mea, nu pot fi decât cei care se înscriu în trei categorii. Prima sunt cei care sunt suficient de naivi sau ignoranți, mare parte cei care nu au trăit niciodată sub o dictatură sau erau prea tineri să-și amintească. În această categorie intră și cei care au uitat, într-un fel este normal, din trecut îți rămân doar amintirile frumoase, plus faptul că eram mai tineri și am uitat experienţele neplăcute. Mai sunt cei care au ocupat posturi călduțe în fosta dictatură comunistă de dinainte de 1989, sau rudele lor apropiate, ei având beneficiile regimului și prea puțin constrângerile lui. Altă categorie, printre cei mai exaltați, sunt cei care speră să prindă un post important în viitorul regim, uitând că orice regim nedemocratic sfârșește prin a-și consuma proprii corifei.
Este o situație ciudată aici. Desigur, democrația are lipsurile ei, nu este idealul societății, cum ni se spunea despre regimul comunist. Dar, orice ar zice dușmanii democrației, afirmația lui Churchill este încă valabil: Democrația este cea mai proastă organizare posibilă, cu excepția tuturor celorlalte de până acum. Mulți sociologi, politologi, tot ce vreți dumneavoastră, au încercat să găsească alte orânduiri superioare democrației. Cel mai cunoscut rămâne Marx, urmat de Lenin și dezastrul mondial ce a urmat experimentului lor criminal. Ne putem permite noi un alt astfel de experiment? Răspunsul este cred edificator, până la apariția unei noi orânduiri superioare viabile, suntem datori să apărăm democrația.
Sunt oameni nemulțumiți de întreaga clasă politică românească, îi înțeleg și sunt de acord cu ei. Este adevărat, întreaga clasă politică este jalnică, dar nu trebuie să uităm că este rezultatul votului nostru, sau al nevotului nostru, pe ideea că mare parte dintre oamenii cu discernământ nu prea mai votează, lăsându-i pe cei cumpărați cu un litru de ulei să o facă. Acești oameni sunt idealiștii care vor schimbarea întregii clase politice, dar nu au cum. Și mie mi-ar plăcea să scot din buzunar o baghetă magică și să schimb întreaga clasă politică, lăsând loc uneia noi, dar asta nu se poate decât doar în basme. Dar ar trebui să încetăm să mai credem în basme și să revenim în lumea reală, pentru început punându-ne unele întrebări. De exemplu, nu noi suntem cei care menținem această clasă politică prin votul nostru, sau prin lipsa noastră de la vot? Am expus acest lucru în același articol, Greaua moştenire, nu întâmplător intitulat așa. Avem doar două posibilități, consolidăm democrația prin vot și tot prin vot eliminându-i rând pe rând pe cei compromiși, sau cealaltă alternativă, modelul rusesc putinist, botezat de Vladimir Putin ca și democrație suverană. Trebuie menționat faptul că orice atribut alăturat termenului de democrație înseamnă că aceasta nu mai este democrație. Ceaușescu vorbea de democrație directă, Iliescu de democrație originală, ce mai vreți?
Revenind, și presupunând prin absurd că am avea acea baghetă magică și am face să dispară întreaga clasă politică, rămâne întrebarea pe cine punem în loc? Cine va lua locul acelor politicieni din toate partidele, cei de care ne-am săturat cu toții? Îl punem în Parlament pe primul om de pe stradă? Îl punem pe nea Vasile de la sculărie? Atunci pe cine? Realitatea, care nici nu le trece prin cap celor care doar cer schimbarea clasei politice fără să vină cu vreo idee viabilă referitor la ce punem în loc, este mult mai complexă. Nu poți lua pe oricine să-l faci politician, fiindcă ai avea mari surprize. Chiar și la ora actuală Parlamentul geme de incompetenți, o schimbare fără cap ar aduce și mai mulți incompetenți. Adevărul este că un politician bun apare după câțiva ani în care capătă experiență, dar veți întreba de ce nu avem acum politicieni tineri viabili. Răspunsul este același, tinerii politicieni se pliază pe ceea ce cere publicul, electoratul. Iar electoratul, prin lipsa de la vot, sau prin votul celor plătiți sau iresponsabili, asta cere. Fiecare țară își are politicienii pe care îi merită, o vorbă foarte adevărată. La fel și noi, îi avem pe cei pe care îi merităm și nu facem nimic ca să-i schimbăm. Dar pe lângă deserviciul care ni-l facem în prezent, ne mai amanetăm și viitorul, dând semnalul clar viitorilor politicieni care este rețeta de succes. Acești viitori politicieni văd modelul de succes promovat de noi prin nepăsare și absenteism, deci așa vor fi și ei, ca și cei de acum, așa că ne-am amanetat și viitorul copiilor noștri.
În acest caz, cu cine îi înlocuim, în cazul care am reuși să-i înlocuim pe toți politicienii? Nu vor veni tot aceiași, același tip de politician, ca peste câțiva ani să exclamăm la fel? Să cerem din nou bagheta magică, și tot așa la infinit? Dar această baghetă nu există, există doar forța noastră, a electoratului educat și responsabil, capabil să detecteze demagogia și impostura, dar și mai important, să o sancționeze prin vot!
În acești douăzeci și doi ani, acest electorat nu a arătat mare lucru, deoarece a fost mai mult absent, și chiar și-a făcut un titlu de glorie din absenteism, cea mai iresponsabilă atitudine. Dar totuși, a realizat unele lucruri, de exemplu a scos din parlament partidul unui demagog fost poet de curte slugarnic al clanului Ceaușescu, care a încercat să-și facă o carieră profitând de naționalismul pur românesc. Și nu este puțin lucru. Dacă acest electorat era combativ și se prezenta la vot, eliminând din politică impostorii, hoții, ticăloșii unul câte unul, cum ar fi arătat România astăzi?
Spuneți că nu se poate, dar vă asigur că se poate, și nu este nevoie de mai mult de trei cicluri electorale, pe votul uninominal. Partidele au urechea fină și mirosul dezvoltat, au armate de sociologi și psihologi care le interpretează fiecare semn ce vine din marea masă electorală, și în mod sigur ar fi perceput mesajul și ar fi promovat politicieni mai curați. La ora actuală am fi fost mult mai departe, dar tot noi, prin neprezentare, am transmis următorul mesaj, nu contează pe cine bagi în față, bizonul tot îl votează. Iar partidele și-au frecat mâinile zâmbind în barbă de prostia și nepăsarea noastră și ne-au dat ceea ce noi am refuzat să refuzăm. Și asta avem, ceea ce merităm. Spuneți că exagerez, dar priviți ce enormități au ieșit la alegerile locale, candidați aflați în pușcărie care au ajuns primari, și mai ziceți că vrem să scăpăm de hoți? Somnul națiunii naște monștri și uitați ce a născut! Nu dați vina pe altcineva, pe mama Omida sau pe extratereștri, noi suntem principalii vinovați, ăsta e mesajul transmis clasei politice, dați-ne pe oricine, oricât de corupt sau incompetent, că noi îl vom valida cu votul nostru. Dacă ne-am fi prezentat în masă la alegeri și am fi votat inteligent eliminându-i pe cei corupți de pe toate listele, din toate partidele, România ar fi arătat altfel încă de astăzi. Nu ar fi fost raiul pe pământ, dar ar fi fost mai aproape și, mai important, pe drumul cel bun. Încetați să vă plângeți, suntem de vină! Încetați să vă plângeți, acționați!
Democrație și control

Vorbeam despre democrație, parafrazându-l pe Churchill, că este cea mai proastă organizare de pe pământ, cu excepția tuturor celorlalte de până acum. Dar de ce este cea mai bună formă de organizare de până acum? Pe lângă setul de legi, reguli și principii care au apărut în timp să o consolideze (de remarcat că noi nu avem nevoie de tot același timp, deoarece putem beneficia de experiența altora, în sensul că putem învăța din greșelile altora), democrația are și altceva care o protejează. Este ceva ce se numește control, controlul asupra puterii.
Să facem următorul exercițiu. Punem un hoț într-o cameră cu o grămadă de aur. Acesta îl va fura în mod sigur. Dar puneți doi hoți în aceeași cameră. Va exista posibilitatea de 80% să îl împartă, dar rămâne posibilitatea de 20% să nu se înțeleagă și dimineața aurul să rămână acolo. Dar dacă pui trei? Șansa să nu se înțeleagă scade exponențial. Puneți patru, va scădea și mai mult. Dar puneți pe cineva să-i supravegheze, cineva care nu poate să fure, undeva într-o cușcă de sticlă în încăpere, unul care poate doar să observe și să strige. Mai mult, puneți un polițist afară, la ușă, care periodic bagă capul înăuntru. Așa este că ai șanse mult mai mari ca dimineața aurul să fie tot acolo? Desigur, este doar un exercițiu de imaginație, dar este un exemplu la scară mult mai redusă despre cum funcționează democrația.
Democrația nu dă prea multă putere unuia singur, deoarece puterea corupe, iar cea absolută corupe în mod absolut, după cum spunea lordul Acton. Să dai toată puterea unui singur om, sau unei singure instituții, este ca și cum ai pune un singur hoț în camera comorilor. Poate la început nu este hoț, dar singur acolo, tentația crește cu fiecare clipă, cu fiecare minut. Pui doi, sau două instituții, se pot înțelege, dar pune patru, apoi pe cel care n-are cum să fure, decât să strige de fiecare dată când cineva întinde mâna sau încearcă să se înțeleagă. Cred că ați înțeles deja, cei patru hoți sunt puterile din stat plus președinția, iar cel care nu poate fura, ci doar să strige, este presa liberă. Iar polițistul care se uită periodic este electoratul, poporul, care poate sălta și scoate de pe scena istoriei pe oricare dintre cei patru. Desigur, am forțat puțin la nivel imagistic, în loc de hoți puneți cetățeni, dar tentația este mare și pentru aceștia. Mergând mai departe, ce se întâmplă dacă cel ce nu poate fura decât striga, respectiv presa, tace, deoarece i se promit și lui niște fărâmituri strecurate în buzunar, și tace deși vede că doi se înțeleg și duc tratative cu al treilea pentru a-l neutraliza pe al patrulea? Dacă polițistul adoarme afară în fotoliu și nu mai bagă capul înăuntru din când în când să vadă ce se întâmplă? Dar dacă aceste două lucruri se petrec concomitent?
Ori, tocmai acest lucru se petrece astăzi în România, și ar trebui să ne trezim.
Revoluția noastră
O scurtă incursiune în istoria noastră recentă. Să știți că noi nu suntem excepții, nu am inventat noi gaura la macaroană, iar ceea ce ni s-a întâmplat are corespondent în istorie. Problema mea cea mare este de ce istoricii noștri nu vorbesc serios despre asta.
Mă refer aici la revoluții. Să fim foarte bine înțeleși, nu cine începe o revoluție o și termină. De cele mai multe ori, puterea efectivă este cucerită după momentul inițial, cel mai greu, de un grup mai puțin numeros, dar mai bine organizat și capabil să-și asume riscuri mari, de genul totul sau nimic. Așa s-a întâmplat cu revoluția franceză din 1789, care a continuat cu dictatura girondinilor, iacobinilor și apoi a lui Napoleon Bonaparte, deși poporul care a cucerit Bastilia la 14 iulie 1789 nu a cerut asta. La fel, revoluția rusească din martie 1917 a fost confiscată de grupul maximaliștilor lui Lenin, numiți apoi bolșevici, în puciul din 7 noiembrie (25 octombrie pe stil vechi) 1917.
La fel și în cazul României, puterea smulsă regimului comunist de protestatarii români, cu prețul a peste o mie de morți, a fost confiscată de un grup de foști comuniști, mai bine organizați, și de aici ni s-a luat țara. Am cucerit-o și am cedat-o cu mâna noastră. A fost o revoluție, confiscată printr-o lovitură, dar nu o lovitură de stat, aici e marea dezbatere în care se implică toată lumea, inclusiv cei care nu știu diferența dintre o revoluție și o lovitură de stat. Un lucru este clar, agenții sovietici puteau să se dea de ceasul morții, dacă poporul nu ieșea în stradă, era degeaba. Momentul decembrie 1989 a fost realizat de poporul român, dar acesta va fi subiectul unui alt articol dedicat acestui eveniment.
Noi, românii, am avut puterea, dar am pierdut-o în mâna unui grup de foști comuniști, de atunci nu prea ne-am exprimat voința, decâ prea puțin și prea rar. Am făcut-o, totuși, în masă, la un alt referendum, cel în care am cerut parlament unicameral și maxim 300 de parlamentari. În mod normal, orice partid, orice politician, ar fi trebuit să ia în considerare cu respect voința poporului. Dar, văzând că merge și așa, că oamenii responsabili nu votează, partidele, pe șleau, s-au șters la dos cu votul nostru. Credeți că și-ar fi putut permite dacă noi, timp de 22 de ani, i-am fi sancționat dur pe toți corupții și incompetenții? Astfel, acum, bazându-se tot pe somnul nostru, al națiunii, s-au făcut că uită voința națiunii, voința poporului, care de la latini spune că Vox populi vox Dei, adică voința poporului este voința lui Dumnezeu. I-am lăsat, prin lipsa noastră de interes, prin absenteism, prin aceasta încurajând votul bizonului ce își vinde votul pe zece lei sau un rând de băutură, pe un litru de ulei sau un kilogram de făină, i-am lăsat să facă ce vor cu țara noastră, care nu este a noastră, ci a urmașilor noștri, și a urmașilor urmașilor noștri, vorbele lui Ștefan cel Mare în piesa lui Barbu Delavrancea. Iar de urmașii noștri ne batem noi joc lipsind de la alegeri găsind fel de fel de scuze, care mai de care mai penibile.
Votul meu
Sunt un partizan al democrației, dar sunt conștinent că și aceasta este perfectibilă. Adică poate fi îmbunătățită, dar nu modificată în esența ei, cel puțin până nu ne convingem de viabilitatea unei alte orânduiri, mai bune. Dar și atunci, transformarea trebuie făcută cu multă grijă și mult control. Noi am avut experineța unei treceri la o altă orânduire despre care ni s-a spus că este superioară capitalismului, și am văzut cu toții, ce am pățit, ce a pățit întreaga lume în urma experimentului dement numit comunism.

Dar trebuie să menționăm faptul că democrația nu este identică peste tot, chiar dacă principiile sunt aceleași. De exemplu, sistemul de vot este diferit în SUA față de Marea Britanie, dar principiile sunt aceleași. În SUA se bazează pe electori în fiecare stat, în fiecare stat european este altfel. Dar dacă facem o sinteză, pretutindeni sunt îndeplnite niște reguli, niște principii. De exemplu, alegerile sunt libere, asta implică și campania electorală, și libertatea presei și a cuvântului, a dreptului de exprimare și asociere. La fel, domnia legii, este o lege pentru toți, fie senator sau simplu cetățean. Și minoritățile sunt protejate de abuzurile majorității.
În cazul nostru special, personal aș prefera să existe o grupare compusă din lideri de opinie, personalități deasupra intereselor de partid, experți în domenii variate, în economie, știință, politică, strategie, care să aibă permanent undeva între 6-10% și să joace rolul pe care l-a jucat UDMR-ul în ultimii 15 ani, cel de balansare, de arbitru între putere și opoziție, să se asigure de faptul că nici unii, nici alții nu iau decizii contrare interesului național. Știu că încă este un vis, dar în anii '80 visam să scăpăm de comunism, nu?
Ideea mea, pe care mă bazez, este faptul că trebuie să existe un echilibru între puterile statului, totul trebuie să poată fi controlat. Iar tocmai aceasta este miza referendumului din 29 iulie 2012, cea a controlului. Sunt unii care încearcă să preia controlul asupra tuturor pârghiilor din stat. Le-a mai rămas una, cea a președinției, și doar poporul, polițistul din parabola mea îi mai poate opri. Nu mă interesează din ce partid sau grupare sunt cei care încearcă să preia controlul asupra președinției, mă interesează cum o fac și cum au făcut-o până în clipa de faţă, ce au și ce obțin dacă le iese mișcarea.
Am văzut, am analizat și nu mi se pare în regulă. Dar vă asigur, dacă ceilalți ar fi avut același control asupra instituțiilor statului, ar fi aplicat aceleași proceduri și ar fi încercat aceleași mișcări, de a înlocui un președinte ales printr-o mișcare înainte de termen, votul meu ar fi fost identic, NU, adică împotrivă. Ca să fiu mai clar și mai explicit. Presupunând că președintele ar fi ieșit la vot din rândul USL-ului, iar PDL-ul ar fi avut guvernul, controlul parlamentului, și ar fi făcut aceleași manevre de a-și subordona avocatul poporului, monitorul oficial, plus alte instituții, ar fi ignorat ceea ce spune Curtea Constituțională, scăpând chiar și unele amenințări la adresa ei, apoi ar fi încercat suspendarea președintelui provenit din rândul USL-ului, eu aș vota împotrivă. Deoarece este nevoie de control, orice democrație are nevoie de instituții de control, nimeni nu trebuie să aibă puterea deplină, indiferent cum s-ar numi el sau partidul.
De aceea, la referendumul din 29 iulie 2012, eu voi vota NU, voi vota împotriva suspendării președintelui României Traian Băsescu. Și semnez dedesubt, Cristian Negrea.

Update

Textul de mai sus a fost scris la data de 9 iulie şi este perfect valabil pentru acea dată şi cele care au urmat până săptămâna trecută. Dar evenimentele, mai ales într-o perioadă atât de tulbure, pot influenţa deciziile de moment ale unei persoane sau alteia. În primul rând, văd că este încălcat un principiu de bază, cel al interzicerii schimbării regulilor jocului chiar în timpul jocului. Este ca la un meci de fotbal care intră în prelungiri şi nu ştii ce regulă se aplică, se joacă două reprize şi apoi sunt lovituri de la 11 metri sau regula golului de aur. Sau la loviturile de la 11 metri, se dau serii de cinci sau doar una la una. Totul decide arbitrul în funcţie de cum merge jocul. Dacă echipa lui favorită înscrie în minutele de prelungiri, declară valabilă regula golului de aur, dacă înscriu ceilalţi, două reprize de 15 minute. La fel, la 11 metri, ratează ai tăi, sunt serii de cinci, ratează ceilalţi, e moarte subită. Ori acest lucru nu se face, regulile trebuiesc să fie clare pentru toţi, şi nicio regulă nu se schimbă în timpul jocului sau se aplică retroactiv.
Mai mult, începând de duminică, 22 iulie, am început să am serioase îndoieli faţă de nişte decizii ale guvernului referitoare la organizarea referendumului. Sunt reguli introduse fără nicio explicaţie, la fel, nu am găsit nicio explicaţie logică la niciunul dintre organizatori, iar acest lucru te duce cu gândul într-o singurăă direcţie, cea a fraudării. Nu vreau să fac vreun proces de intenţie, dar toate sunt prea bătătoare la ochi şi nu au nicio explicaţie. Sunt doar date şi atât. Mă refer aici la lipsa camerelor de supraveghere. Mai departe, pentru prima oară de când se fac alegeri, în procesul verbal nu se trece numărul ştampillelor şi dacă s-a pierdut vreuna! Cred că această dispoziţie nu a mai existat de la alegerile din noiembrie 1946! La fel, după 1990, persoanele care votează înafara secţiei la care sunt arondate, au fost trecute într-o listă specială, cu nume, prenume, adresă şi CNP. la sfârşit, în procesul verbal final este trecut şi numărul persoanelor din lista specială, iar pe baza CNP-ului se poate verifica dacă acestea au votat în altă parte. Ori, asta nu se mai face la referendumul din 29 iulie. Şi mai sunt unele aspecte care mă fac circumspect.
Revenind la parabola cu hoţii şi poliţistul, este ca şi cum hoţii i-ar face reguli poliţistului, spunându-i când să se uite, cum anume, adică să nu bage capul pe uşă ci doar prin vizetă, iar ei pot pune în faţa vizetei orice imagine doresc. Ca un exemplu, este campanie pentru demiterea preşedintelui, dar imaginile folosite în această campanie sunt cu tentă socială, iar preşedintele tocmai că nu are atribuţiuni în această direcţie. 
De o vreme, pe internet circulă ideea boicotului, idee care m-a convins şi pe mine în cele din urmă, deşi nu am lipsit de la niciun proces electoral din 1990 până acum. Dar până la urmă, nu este un proces electoral corect, ţinând seama de cele de mai sus. Şi mai sunt câteva aspecte: 
Ni se spune că poporul îl vrea demis pe preşedinte. De acord, dacă este aşa, să vină să-l demită, nu trebuie să merg eu care nu-l vreau demis.
Ni se spune că preşedintele nu mai corespunde noii configuraţii a parlamentului, care este legitim. Dar preşedintele nu este legitim? Dimpotrivă, el este cel votat, iar configuraţia parlamentului nu este cea rezultată din alegeri, alegerile parlamentare urmând să se desfăşoare în noiembrie. Mai mult, cei ce susţin asta, ştiu că preşedintele democrat Obama are acum un parlament predominant republican? Sau că preşedintele republican George W. Bush a avut în ultimii doi ani de mandat un parlament majoritar democrat? Datorită faptului că alegerile pentru Senat se desfăşoară în SUA din doi în doi ani, se pot întâmpla şi astfel de coabitări. Credeţi că americanii se apucă de suspendat preşedintele de fiecare dată într-o astfel de situaţie?
Mai e ceva, se spune că preşedintele nu stă bine în sondaje. Bine, de acord, dar pentru asta trebuie suspendat de fiecare dată când nu stă bine în sondaje? De ce americanii nu l-au suspendat pe George W. Bush care a încheiat mandatul de 8 ani cu 10-12% popularitate? Sau francezii pe Szarkozy? 
În fine, explicaţii puerile.
Tocmai în urma acestor considerente, mi-am modificat opinia iniţială exprimată în articolul de pe 9 iulie şi am adăugat această updatare. Deoarece eu nu voi vota la referendumul din 29 iulie 2012, îl voi BOICOTA, iar titlul ar putea fi Cum nu voi vota la referendum.
Şi semnez tot Cristian Negrea. 

joi, 5 iulie 2012

28 iunie 1940, fapte și eroi necunoscuți

În seara zilei de 26 iunie 1940, la trei zile după capitularea Franței în fața Germaniei, este primit la București ultimatumul URSS care ne cerea Basarabia și nordul Bucovinei. Inițial, Stalin dorise întreaga Bucovină, dar Germania s-a opus, iar Stalin, pentru a nu-și irita aliatul, și-a redus pretențiile la jumătate, respectiv la nordul provinciei. S-a pus în Consiliul de Coroană problema rezistenței, dar ținând cont de faptul că aliații noștri din Înțelegerea Balcanică ne-au abandonat, mai puțin Turcia, am cedat. Conform tratatelor de alianță, dacă intram în război și eram atacați de un terț, aliații noștri ar fi trebuit să intre în război împotriva acelui terț. Spre exemplu, dacă intram în război cu URSS era o mare probabilitate să fim atacați din spate de Ungaria și Bulgaria, iar Iugoslavia și Turcia să le atace. Polonia și Cehoslovacia nu mai existau la ora aceea. În Consiliul de Coroană au fost 19 voturi pentru cedare și șase membri ai guvernului care au votat pentru rezistență pe Nistru, numele lor merită amintit aici: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu).

Guvernul sovietic a cerut evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei în termen de patru zile, începând cu ora 12, dată la care vor intra trupele sovietice care vor urma trupele noastre în retragere. Desigur că acest termen nu a fost respectat, cum nu a fost respectat nimic din ce au promis rușii. Armata Roșie la ora 12 pătrundea în Cernăuți, și forțase Nistrul cu mai bine de o oră de termenul fixat. Au avut loc scene cumplite în Chișinău, unde agenții NKVD și populația rusofonă, mulți evrei, s-au dedat la crime împotriva reprezentanților autorităților române, s-au scris sute de pagini despre asta. Dar eu aș vrea să aduc în discuție un document al Marelui Stat Major secția 2 tocmai despre această retragere:    
Retragerea trupelor române, depășite de formațiuni motorizate sovietice și continuu hărțuite de populația comunistă, răzvrătită și instigată de agitatori sovietici, s-a executat în foarte grele condițiuni, o parte din materialul de război fiind părăsit în teritoriile ocupate. În plus, retragerea a fost îngreunată și de etapele lungi pe care trupele erau forțate să le execute, precum și din cauza intenției exprese a guvernului român de a nu provoca incidente cu trupele sovietice.
Trupele sovietice, luând drept slăbiciune (ceea ce pentru trupele române nu era decât un act de înaltă disciplină conștientă) au călcat stipulațiunile Convenției și sub forma controlului rechizițiilor locale, opreau coloanele române, înconjurându-le în prealabil cu forțe mecanizate, invitând apoi bandele comunizate și instigate să-și ridice ceea ce le-ar fi fost rechiziționate de către trupele române.
Această acțiune a forțelor sovietice s-a executat după un plan bine stabilit și anume:
Unitățile mecanizate sovietice depășeau coloanele române și le opreau în momentul traversării localităților. Se barau ieșirile satelor, în special cele de la vest, apoi servindu-se de megafoane, invitau soldații basarabeni să iasă din coloană și să rămână pe loc. Populația comunistă, instigată în prealabil de agitatorii politici, vocifera îndemnând soldații să părăsească frontul. Odată coloana dezorganizată prin îndepărtarea elementului basarabean, care de altfel, la unele unități forma majoritatea, răzvrătiții civili erau îndemnați să-și reia materialele și animalele presupuse rechiziționate din zonă. Aceste bande de comuniști, protejate fățiș de forțele sovietice, s-au dedat la acte reprobabile, jefuind și chiar dezarmând pe ostașii români puși în imposibilitatea de a se apăra.


Cu această ocaziune, s-au produs acte de înaltă ținută și abnegație din partea multor ofițeri și soldați, care au încercat să salveze materialele ce li se încredințaseră, ducându-le singuri în spinare zeci de kilometri, deoarece căruțele și caii fuseseră luați de răzvrătiți.

  
Da, se putea rezista, dar unde erau cele 1033 de cazemate planificate a se face pe Nistru? Dar cele 498 prevăzute în Bucovina? În Basarabia fuseseră realizate abia 127 (12,3%), iar în Bucovina abia 24 (5%)! Ce a făcut statul român până la data de 28 iunie 1940? Undeerau dotările armatei, armamentul modern, toate cele necesare?

Primul ofițer român căzut în al doilea război mondial

Nu, primul ofițer român căzut în al doilea război mondial a murit nu în 22 iunie 1941, nici în 21 iunie, ci cu aproape un an mai devreme, la 29 iunie 1940, ora 4 dimineața. Este vorba de căpitanul Ioan Boroș din regimentul 16 artilerie. Din documentul cu nr 64410 din 11 noiembrie 1940 din arhiva Ministerului Apărării Naționale aflăm următoarele:
În dimineața zilei de 9 iunie 1940 la orele 4, localitatea Herța a fost ocupată de armata sovietică cu elemente mecanizate. La această dată, bateria 1 (comandată de Ioan Boroș) era instalată pe poziție, în sprijinul unui detașament de infanterie.  Două din carele de luptă ce inraseră în localitate au apărut în poziția bateriei și au cerut ca bateria să se predea. Căpitanul Boroș a încercat să parlamenteze cu rușii, însă ei au tres focuri de armă și pistol omorându-l pe loc, căzând la datorie între ostașii și tunurile sale. Din cele de mai sus, rezultă că ofițerul a încetat din viață în timpul și din cauza serviciului comandat.  
Trupul căpitanului Ioan Boroș a fost înmormântat la Dorohoi cu onoruri militare, ulterior a fost reînhumat la Bacău, o stradă din oraș i-a purtat numele până la instaurarea regimului comunist.
Împrejurările morții căpitanului Ioan Boroș sunt confirmate de către C. Arig, emigrat apoi în Israel, fost soldat în bateria căpitanului Ioan Boroș. Acesta descrie cum tancurile au pătruns până la Herța, care nu figura pe harta revendicărilor teritoriale sovietice. Crezând că este o greșeală, căpitanul Boroș, însoțit de sublocotenentul de rezervă Alexandru Dragomir și de câțiva soldați, a încercat să le explice rușilor că au trecut limita de demarcație și că trebuie să se întoarcă. Arig spune că în timpul discuțiilor, pentru a-i intimida pe ruși și a-i convinge, sublocotenentul Dragomir a tras un foc de pistol în aer. Nimeni nu a fost atins, dar rușii au deschis focul cu mitralierele de pe tancuri. Au căzut morți căpitanul Ioan Boroș, sublocotenentul Alexandru Dragomir și un soldat evreu pe nume Solomon.
În acea zi, de fapt, au fost uciși cel puțin cinci ofițeri români, în afară de cei doi mai sus menționați, căpitanul Georgescu, comandantul Cercului Militar Soroca, împușcat de evrei, și un ofițer de grăniceri arestat de ruși la Ștefănești, județul Cernăuți, și torturat până la moarte pentru a divulga secrete militare. Altul a fost căpitanul Epure, comandant de escadron în Regimentul 5 roșiori, dislocat lângă Soroca, care a cerut rușilor să respecte graficul de deplasare și distanța de minim 4 km între cele două armate. Rușii l-au împușcat pur și simplu. A murit la Soroca, nu departe de locul unde a fost ucis generalul Stan Poetaș în 1919 (vezi Moartea unui erou, generalul Stan Poetaș).
Căpitanul Ioan Boroș era căsătorit de zece luni și aștepta un copil pe care nu l-a mai văzut niciodată. Un an mai târziu, după eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, guvernatorul Bucovinei a dispus ridicarea la Herța a unei troițe în amintirea celor trei români căzuți aici. La parastasul care a avut loc la școala din localitate, la care a participat soția și fetița Ionița a celui care a fost căpitanul Ioan Boroș, guvernatorul Bucovinei a prins la gâtul fetiței de un an o cruciuliță de aur pe care scria De la tăticul tău

Un sublocotenent salvează o brazdă de pământ românesc

Redau mai jos mărturia locotent-colonelului (r) Nicolae St. Dinu Măcelaru, în 1940 sublocotenent în divizia 6 infanterie:
Concentrat în batalionul 6 pionieri al diviziei 6 infanterie, ca sublocotenent de rezervă, specialist în distrugeri de poduri, căi ferate și șosele, am fost delegat de comandantul militar din acea zonă să montez dispozitive de distrugeri în punctele obligate de trecere de la Dorohoi și până la Cernăuți, în eventualitatea unui atac cu tancuri din partea trupelor rusești care erau masate dincolo de Nistru.
Aceste dispozitive de distrugeri erau amplasate și deservite de echipe de pionieri bine instruite, cu consemnul ca atunci când inamicul ar fi ajuns cu tancurile la 500 m aproape de dispozitivul de distrugeri, un explozor bine camuflat  să declanșeze explozia, obligând pe inamic să stopeze pătrunderea cu tancurile.
În 1940, când trupele rusești au ocupat Basarabia, mă aflam la podul de cale ferată de la Cernăuți pe unde se putea pătrunde în Bucovina. Chemat la comandamentul militar din acea zonă, un colonel, comandantul unei brigăzi de infanterie, mi-a făcut cunoscut sub semnătură ordinul Majestății sale Regele Carol al II-lea, că nu aveam voie să declanșăm dispozitivele de distrugere și să evităm orice confruntare militară cu armata rusă.
A doua zi după ocuparea Basarabiei, la ora 3 dimineața, unități de tancuri ale rușilor au pătruns prin Cernăuți spre Bănceni – orașul Herța. Colonelul comandant al brigăzii de infanterie mi-a pus la dispoziție o bicicletă să alerg în cea mai mare viteză până la Herța. Primele tancuri pătrunse în oraș mitraliau și produceau panică în rândul populației care înspăimântată fugea în toate părțile.
Întrebând câțiva civili ce se întâmplă în oraș, mi-au răspuns îngroziți că ieșind în calea primelor tancuri rusești, 4 căpitani de infanterie români cu batistă albă în vârful baionetei au fost secerați de mitralierele de pe tancurile rusești, împreună cu oameni civili nevinovați. Continuând investigațiile, toți civilii pe care i-am întâlnit mi-au confirmat că ofițerii ruși de pe tancuri cercetau o hartă și întrebau pe cei ce-i întâlneau cât mai este până la Botoșani, limita prevăzută pe hartă să ocupe din trupul țării noastre. Îngrozit de cele auzite, ca bun român și bun patriot, s-a aprins o mare revoltă în sufletul meu și din proprie inițiativă, trecând peste ordinul Majestății sale Carol al II-lea, am trimis urgent un agent de legătură până la cele două echipe de pionieri: una la podul de lemn din comuna Probotești și a doua la un punct obligat de trecere, la încrucișarea de drumuri de la intrarea în comuna Probotești, cu consemnul ca atunci când tancurile ajung la 500 m de obiectivul de distrugere, să le arunce în aer. S-au auzit două mari explozii, tancurile rusești crezând că terenul este minat au rupt-o înapoi la fugă spre orașul Herța.
Speculând această situație unitățile armatei noastre au au montat la marginea exterioară a comunei Probotești, spre Dorohoi, baricade de lemn groase, destul de înalte, completate cu arici de sârmă ghimpată spre a opri invazia trupelor rusești. Faptul că s-au construit aceste baricade și poate și de teama unor câmpuri de mine, trupele de tancuri rusești au renunțat la înaintarea spre Botoșani, limita de ocupație ce o aveau înscrisă pe harta lor și în acest mod hotarul existent și astăzi a rămas la limita exterioară a comunei Probotești, spre comuna Buhai și orașul Dorohoi.
După ce s-au instalat de ambele părți trupe de grăniceri, comandantul meu de companie, locotenentul de rezervă Ion Sălăgeanu, profesor de matematică la liceul din Turnu Severin, m-a luat de braț și parcă îi aud și acum cuvintele: Vino, domnule sublocotenent Măcelaru să-ți arăt cum dumneata ai înscris o pagină de glorie în istoria neamului românesc, când deși ordinul Majestății sale Regele a fost în mod expres să nu declanșăm dispozitivele de distrugere, prin inițiativa dumitale de bun român și bun patriot, de a distruge două obiective, puncte obligatorii de trecere, ai stopat înaintarea trupelor de tancuri rusești, salvând o porțiune destul de mare din trupul patriei noastre de la comuna Probotești – Dorohoi până în Botoșani, este o acțiune proprie de mare curaj și de bun patriot!
Știind acum toate aceste lucruri, actul de la 22 iunie 1941 este nu numai justificat, ci chiar obligatoriu!

Bibliografie:

***, Veteranii pe drumul onoarei și jertfei. Spre cetățile de la Nistru, editura Vasile Cârlova, București, 1996