www.cristiannegrea.ro

A sosit momentul să mă despart de acest blog. Nu este un moment uşor, am depus aici multă muncă, dar am şi avut multe satisfacţii. Acestea le datorez exclusiv cititorilor fără de care acest blog nu ar fi putut exista încă din primele sale momente, acum aproape trei ani. Vreau să le mulţumesc tuturor celor care l-au vizitat, care au citit articolele postate aici, dar şi celor care nu le-au apreciat şi le-au criticat. M-am străduit să ţin seama de sfaturi şi critici pentru a îmbunătăţi calitatea informaţiei şi a diversivica tematica abordată, a fost o muncă intensă şi o experienţă unică. Pentru toate acestea vă mulţumesc tuturor încă o dată.

Dar vine un moment în viaţa şi evoluţia fiecăruia când trebuie să faci un pas înainte, iar eu consider că acest moment a sosit pentru vechiul blog al lui Cristian Negrea. Dar asta nu înseamnă că părăsesc domeniul articolelor cu tematică istorică (mai ales a istoriei mai puţin cunoscute din viaţa românilor), al geopoliticii şi al ştinţei militare, strâns împletită cu primele două. Dimpotrivă, provocările sunt acum mult mai mari, la fel cum şi pretenţiile dumneavoastră, ale cititorilor, au crescut.

De aceea am decis să trec la site, noul meu site fiind deja online aici www.cristiannegrea.ro. Chiar dacă încă este în lucru, este pe deplin operaţional şi gata de a vă oferi noi informaţii din domeniile abordate pe acest blog.

Chiar acum a fost publicat un nou articol geopolitic intitulat Miza noii runde Rusia - România: cupru, gaze şi metale rare care îşi aşteaptă cititorii.

Încă o dată vă mulţumesc tuturor şi vă aştept pe www.cristiannegrea.ro!

PS Blogul va mai rămâne online, dar fără postări noi. 

Bătălii uitate în istoria românilor: râul Kalka 1223

Poate unii vor crede că glumesc vorbind în contextul bătăliei de la râul Kalka (1223) despre asocierea românilor la acest eveniment. Vorbim despre o mare bătălie care a însemnat, prin înfrângerea ruşilor, un important recul din istoria lor, reducându-i timp de peste trei sute de ani ca şi tributari şi supuşi tătarilor, de sub suzeranitatea lor reuşind să se desprindă abia în secolul XVI, dată de la care vor începe să-şi clădească marele lor imperiu ale cărui efecte le vedem şi le simţim până şi în ziua de astăzi. Întrebarea care rămâne, cum ar fi arătat harta Europei, sau chiar a lumii, dacă ruşii nu ar fi fost zdrobiţi şi stopaţi din expansiunea lor timp de trei sute de ani în urma acestei bătălii? Iar foarte puţini ştiu faptul că românii au avut un rol important în această bătălie care a modelat istoria viitoare a Europei.

Tocmai în acest sens, m-am decis să deschid un nou capitol pe acest blog, destinat exclusiv bătăliilor necunoscute din istoria românilor. Nu este ceva nou pentru mine, m-am aplecat asupra multor evenimente istorice mai puţin cunoscute de compatrioţii mei, tocmai pentru a face primul pas pentru o mai profundă studiere a lor de către istoricii profesionişti, cei cu resurse şi cunoştinţe profunde pentru un astfel de demers. Nu pot spune că nu am fost dezamăgit, văzând că nu există interes pentru asta, poate cu puţine excepţii. Şi este păcat, avem o istorie de care alte popoare ar putea fi mândre, sunt alţii care se laudă în toată lumea cu fapte de vitejie care nu se ridică nici pe departe la nivelul celor realizate de români, cu potenţialul lor din acea vreme, iar noi, beneficiari ai unor fapte de arme şi de vitejie care ne-ar situa printre popoarele de frunte ale Europei, nu numai că le cunoaştem, dar nici nu încercăm să le studiem cât de cât.

Demersul meu, după cum spuneam, nu este nou, am mai încercat să readuc la cunoştinţa cititorilor bătălii uitate din istoria noastră, fapte de arme ignorate sau cenzurate de istoriografia comunistă care ne-a ciuntit istoria timp de patruzeci şi cinci de ani. Totuşi, au trecut douăzeci şi trei de ani de la revoluţie, şi prea puţine lucrări abordează aceste teme. În acest context se înscriu articolele mele referitoare la împrejurările în care s-a realizat România Mare în 1918, la revoluţia din Ardeal şi războiul cu ungurii din 1919 finalizat cu ocuparea Budapestei de armata română, sau despre luptele cu bolşevicii ruşi în Moldova şi Basarabia în anii 1917-1918, precum şi luptele continue pe linia Nistrului după realizarea idealului României Mari. La fel, am amintit de bătălii importante şi mai puţin cunoscute din al doilea război mondial, acolo unde compatrioţii noştri s-au acoperit de o glorie nepieritoare aş vrea să spun, dacă nu aş constata că este pieritoare, în sensul că această glorie este pe moarte prin ignoranţa şi necunoaşterea de către noi a acestor minunate fapte de arme realizate de compatrioţii noştri care s-au înscris astfel printre cei mai buni combatanţi care au luptat în cea mai cumplită conflagraţie mondială.  

Dar am încercat, tot pe tema anunţată, să amintesc de bătălii şi importante fapte de arme româneşti cu totul necunoscute din trecut, cum ar fi Românii care l-au oprit pe Napoleon, care dovedeşte fără putinţă de tăgadă tradiţiile militare româneşti fără de care ne-ar fi fost imposibil să supravieţuim ca şi neam pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu şi disputat de oameni, ţinut aflat în calea tuturor răutăţilor, cum spunea nemuritorul Nicolae Iorga.

Iar acest demers deschis cu acest articol este doar primul, după cum intenţionez, dintr-o serie care dovedească faptul că noi, românii, am fost un factor decisiv şi important care a modelat istoria, noi nu am fost doar victime şi un accident istoric, ci participanţi direcţi care ne-am luat soarta în mâini şi ne-am bătut pentru ca astăzi să fim ceea ce suntem şi am fost, şi ceea ce vom fi, respectiv elementul primordial care nu poate fi scos din rădăcina şi istoria acestui pământ pe care trăim ca şi stăpâni pe drept, după cum spunea acelaşi Nicolae Iorga: „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venetici, oamenii nimănui, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor.”

După Alexandru Boldur

În acest context, vreau să vă spun că nu glumesc, românii, respectiv brodnicii conduşi de voievodul Ploscânea, au participat la marea bătălie de pe râul Kalka, unde s-a înscris intrarea ruşilor sub dominaţia tătarilor pentru următorii trei sute de ani. Dar pentru asta e nevoie să vedem câte ceva din istoria românilor de dincolo de Nistru.

Ţara Bolohovenilor

Pentru mulţi dintre vecinii noştri care nu ne doresc aici şi care ar fi făcut orice ca noi să nu fi existat, chiar în ziua de azi nu este nici un efort prea mare care să justifice pretenţiile lor, iar la loc de cinste este răstălmăcirea izvoarelor istorice prin care ei să-l poată contrazice pe Iorga din citatul de mai sus, în sensul că noi nu existam atunci când aceşti vecini au apărut de undeva din stepele asiatice. Dar tocmai aceste izvoare istorice, cronicile din vechime, îi contrazic, şi culmea, sunt chiar cronicile lor. Nu pare a fi o problemă, încearcă să le răstălmăcească, dar nu prea au cum, dovezile sunt prea evidente.

În articolul meu despre românii transnistreni (Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni) aminteam de trecutul românilor de dincolo de Nistru, respectiv de bolohoveni şi brodnici. Nu sunt singurii români amintiţi în documentele privitoare la românii din estul de dincolo de Nistru, în acea perioadă (secolele XI – XIV) mai apar şi alţi români pe lângă brodnici şi bolohoveni, respectiv berladnicii, tiverţii şi ulicii. Dar aici mă voi referi doar la bolohoveni şi brodnici, despre care avem date mai complete şi mai precise.

Formaţiuni politice româneşti sec X-XIII

Ţara Bolohovenilor apare în cronicile ruse începând cu anul 1150, când principele Mstislav Iziaslavici merge spre Kiev prin oraşul Bolohov. Mai apar menţionaţi în 1172, dar implicarea lor militară apare începând cu 1231, când principii bolohoveni cu trupele lor iau parte la războiul regelui Ungariei Andrei al II-lea pentru Halici contra principelui haliciano-volânian Daniil, fiind aliaţii ungurilor. La 1235 principii bolohoveni împreună cu halicienii răsculaţi apar ca asediatori ai oraşului Kamenetz, oraşul fiind apărat de un grup de boieri ai lui Daniil din Halici, care în urma răscoalei a fugit la regele ungur. Boierii lui Daniil au ieşit din Kamenetz, au ajuns pe halicienii răsculaţi care o luaseră la fugă şi toţi principii bolohoveni au fost luaţi prizonieri. Între 1235 şi 1240 bolohovenii întreprind o campanie împotriva principelui polonez Boleslav al Mazoviei. În cursul acestei campanii, împreună cu un grup de halicieni sub principele rus Rostislav atacă oraşul Racota, dar au fost nevoiţi să se retragă. Principele Daniil porneşte o expediţie de represalii contra bolohovenilor, pradă şi arde oraşele lor Derevici, Gubin, Cobud, Cudin, Gorodeţ, Bojskâi, Diadicov, luând o mulţime de prizonieri. Daniil a ocupat ţara bolohovenilor şi a ars-o deoarece aceştia se aliaseră cu tătarii şi le dădeau grâu şi mei. Despre intenţia lui Daniil de a ocupa ţara bolohovenilor este menţionat într-un document anterior în care se spune că Daniil l-a împiedicat prin negocieri pe Boleslav al Mazoviei să le ocupe ţara deoarece o dorea pentru el. În acest context, este logică şi normală alianţa cu tătarii a bolohovenilor, în scopul de a se apăra de tendinţele cuceritoare ale principilor ruşi. În 1257 apare ultima menţiune a bolohovenilor în cronicele ruse, când în urma luptelor lui Daniil Romanovici cu tătarii, în urma ocupării mai multor oraşe, aceştia au venit alături de el.

Majoritatea istoricilor au căzut de acord că aceşti bolohoveni nu sunt altceva decât valahi sau volohi, numiţi aşa în acea perioadă. De menţionat că după această dată apar doar denumirile de volohi sau valahi, este uşor de găsit etimologia de la voloh la boloh sau bolohovean în slavă. Despre faptul că valahii nu sunt altceva decât români nu cred că mai trebuie demonstrat, am făcut-o mai devreme în articolul Români sau valahi, o dezbatere sterilă.

Dar câteva cuvinte despre aceşti bolohoveni, a căror ţară a putut fi identificată cu ajutorul toponimicelor şi cercetărilor istorice, cuprinzând porţiunea arătată pe hartă la nord-est de Bucovina actuală. Trebuie menţionat că în acea vreme graniţele ţărilor nu erau păzite cu străşnicie ca şi în prezent, o armată putea trece cu uşurinţă peste o porţiune a unei ţări, iar stăpânirea unui principe era ceva fluid, zone mai mari sau mai mici trecând periodic dintr-o mână în alta. Cronicile sunt puţine în acea perioadă, iar dacă se menţionează că un principe a pus stăpânire pe un oraş sau pe o zonă, nu înseamnă că a păstrat-o multă vreme, următoarea referire asupra acelui oraş sau acelei zone apărând abia peste câteva zeci de ani.

Dar câteva concluzii se pot impune şi din aceste date sumare. În primul rând, bolohovenii controlau o zonă destul de întinsă şi aveau o capitală, asta dovedeşte o organizare politică. Prin faptul că sunt aliaţi ai unora sau altora, înseamnă că au o structură militară şi o forţă de care trebuia ţinut seama. Mai apare şi problema geografică, fiind aşezaţi între principatele ruseşti de Halici şi de Kiev în expansiune, este normal că au avut de îndurat o presiune mare din partea ambelor, şi este normal şi logic că au căutat alianţe din afară, ca şi cea a ungurilor şi mai târziu a tătarilor, în cazul acestora din urmă plătindu-le un tribut în natură.

Chiar dacă au fost în cele din urmă învinşi, persistenţa elementului românesc s-a păstrat timp de secole sub denumirea de valahi sau moldoveni.

Brodnicii

O importanţă militară mult mai mare au avut-o alţi români care apar în cronicile ruseşti, bizantine, ungureşti sau papale între anii 1147 şi 1359, respectiv o perioadă de 212 ani. Este vorba de brodnici.

S-a putut stabili de către istorici că aceşti brodnici sunt de fapt valahi, la fel şi zona aproximativă în care se întindea Ţara Brodnicilor, deşi istoricii ruşi continuă să-i considere ruşi, lucru îndoielnic din mai multe privinţe, dar ruşii au istoria lor unică şi asupra evenimentelor recente aşa că nu are rost să insistăm.

De unde provine această denumire s-au încercat mai multe ipoteze, dar cea mai plauzibilă mi se pare cea care am găsit-o la istoricul Alexandru Boldur, de fapt cuvântul brodnic este o deformare a lui bronnici, adică purtători de cuirasă, de zale. E adevărat, în unele cronici apar chiar sub denumirea de bronici. G. Popa-Lisseanu presupune că denumirea lor derivă de la pruteni în limba slavă, dar cercetările ar trebui continuate. Mergând după localizarea lor, putem spune că ar putea fi un fel de precursori ai cazacilor de Don, care se poate presupune astfel că sunt urmaşi şi ai valahilor, respectiv ai urmaşilor daco-romanilor.

Nu am spaţiul necesar să dau toate ipotezele şi explicaţiile aici, cei interesaţi pot consulta bibliografia de la sfârşitul articolului, atât în cazul brodnicilor, cât şi în cel al bolohovenilor.

Mergând mai departe, vedem că e vorba de mercenari îmbrăcaţi în zale, deci principala lor îndeletnicire este războiul. Mercenariatul este un fenomen des întâlnit în acea perioadă a principatelor ruse care se luptau pentru supremaţie, dar a decăzut după intrarea ruşilor sub suzeranitatea tătarilor, pentru a reveni mai târziu. De exemplu, în anul 1426 principele lituanian Vitort a pornit un război împotriva Pskovului şi a luat cu el nu numai pe lituanieni şi polonezi, ci şi pe cehi, pe tătari (curtea lui Mehmet) şi „volohii tocmiţi”, dar a fost înfrânt. Aici, în loc de brodnici figurează deja volohi.

Dar să revenim la brodnicii din cronici şi în ce bătălii îi întâlnim, pentru ca în final să vedem locul şi rolul lor în bătălia de la râul Kalka.

În anul 1147 principele rus Sviatoslav porneşte împotriva viaticilor, la râul Oka (afluent al Volgăi) trupele sale sunt întărite cu cele ale cumanilor şi ale brodnicilor (aceştia în număr 14000 de luptători). Primele date despre ei: sunt creştini, locuiau în stepele Donului printre barbari şi serveau pentru bani pe principi în certurile lor (mercenari). În acest caz sunt trimişi de Iuri Dolgoruki din Susdali în ajutorul lui Sviatoslav. Mai apare în ajutorul lui Sviatoslav şi un grup de Poloviţi (neam cumanic cu care ne vom mai întâlni la bătălia de la râul Kalka), precum şi Ivan Berladnic (alt valah, conducătorul berladnicilor). Ivan va trece mai încolo de partea duşmanului lui Sviatoslav.

În anul 1190 brodnicii alături de cumani îi ajută pe Asăneşti, conducătorii imperiului vlaho-bulgar, în luptele contra bizantinilor pricinuindu-le un adevărat dezastru. Scriitorii bizantini vorbesc de ajutorul venit din partea vlahilor de la nord de Dunăre, iar Nicetas Choniates Acominatus vorbeşte de brodnici ca de o ramură a taurosciţilor şi că sunt viteji şi netemători de moarte.

La 1216 brodnicii participă alături de Iaroslav din Susdali în războiul împotriva lui Mstislav din Novgorod.

Alte cronici ungureşti sau papale se referă mai mult la Ţara Brodnicilor şi probleme ce derivă de aici, aşa că nu mă voi mai extinde prea mult, mergând la evenimentul care ne interesează şi descris cel mai amănunţit inclusiv în cronicile ruseşti, unde avem deja şi numele conducătorului brodnicilor, voievodul Ploscânea. De menţionat că şi prin menţionarea sa ca şi voievod putem demonstra că nu era rus, deoarece denumirile de voievod luate de conducătorii ruşi nu apar decât în secolul XIV, până atunci fiind numiţi principi.

Drumul spre Kalka

După ocuparea Chinei şi a hanatului Kara-Kitai, Gengis Han, cel mai mare cuceritor al tuturor timpurilor, şi-a îndreptat hoardele spre imperiul Horezmului ce ocupa un teritoriu întins între fluviul Indus, Marea de Aral, Marea Caspică, munţii Caucaz, Marea Neagră, Marea Mediterană şi Marea Roşie sub conducerea de fier a şahului musulman Ala ad-Din Muhammad sau Muhammad al II-lea (a nu se confunda cu sultanul turc cuceritor al Constantinopolelului). Expediţia mongolă a început în toamna anului 1219, în primăvara lui 1220 cei 200000 de soldaţi ai hanului ajungând la poalele munţilor Tian Şan. După trecerea lor, au ajuns pe teritoriul imperiului Horezmului, unde au avut o serie de lupte cu armata de 400000 de oameni ai şahului. După o campanie prelungită, Gengis Han îl zdrobeşte pe şah în bătălia de la Buhara, după care cucereşte o serie de cetăţi şi oraşe. Şahul Muhammad scapă cu fuga, imperiul său este desfiinţat pentru totdeauna.

Cel mai mare raid de cavalerie din istorie, Subotai şi Djebe

Dar Gengis Han trimite pe urmele lui doi dintre cei mai capabili generali cu 20000 de oameni, pe Subotai şi Djebe Noyon. Aceştia îl urmăresc începând cu luna aprilie 1220 peste fluviul Amu, prin Teheran, apoi spre Marea Caspică. Şahul, deghizat în pescar, a reuşit să se refugieze pe o insulă unde a murit în cea mai neagră mizerie.

Misiunea fiind îndeplinită, Subotai cere şi obţine permisiunea hanului să revină la grosul forţelor după ce va ocoli Marea Caspică pe la nord pentru a cerceta şi cuceri şi acele regiuni. Subotai cucereşte Georgia (îl ucide pe regele George al IV-lea Lasha), Caucazia şi ajunge la nord de Marea de Azov în anul 1222. Poloviţii, o ramură a cumanilor, în alianţă cu alanii, cerchezii şi lezginii, încearcă să le facă faţă, dar mongolii îi conving pe cumani să rupă alianţa cu ceilalţi pe care îi înving cu uşurinţă. Apoi devastează ţinuturile poloviţilor bătându-i şi pe aceştia, dar hanul poloviţilor Koten Khan fuge la curtea ginerelui său, principele Mstislav al Galiţiei, căruia îi cere ajutorul. 

Acesta formează o coaliţie cu alţi principi ruşi şi pornesc împreună împotriva mongolilor cu o armată de circa 80000 de oameni. Între timp, mongolii lui Djebe şi Subotai iernează în stepele nord-pontice, iar în primăvară cuceresc Crimeea şi distrug cetatea genoveză Soldaia. Nu se ştie exact când Ploscânea, voievodul brodnicilor, a încheiat alianţa cu mongolii, dar se presupune că ar fi vorba de iarna dintre 1222 şi 1223. Ţinând cont de faptul că Subotai şi Djebe Noyon aveau doar 20000 de oameni, o alianţă cu mercenarii lui Ploscânea nu le strica deloc.  

Preludiul bătăliei

Koten Khan îl convinge pe Mstislav al Galiţiei spunându-i că astăzi mongolii au cucerit pământurile sale dar mâine le vor lua pe cele ale principilor ruşi, lucru adevărat, dar atunci de ce i-a trădat pe alani, cerchezi şi lezgini? Indiferent, Mstislav îi convinge şi pe ceilalţi principi ruşi, deşi aflaţi în rivalitate, să pornească o campanie militară contra mongolilor. Această coaliţie se formează şi principii ruşi îşi încep deplasarea trupelor în întâmpinarea mongolilor lui Subotai şi Djebe Noyon.

Djebe Noyon şi Subotai (cel chior), pictură de Viktor Korolkov

Forţele ruseşti cuprindeau armatele principilor ruşi constituiţi într-o alianţă de faţadă, din moment ce disensiunile dintre ei se manifestau din plin încă din etapele premergătoare ale campaniei. Astfel, unitatea de comandă era practic inexistentă. Deşi aveau o armată de patru ori mai numeroasă, din această cauză eficienţa ei era scăzută. Se aflau în cadrul acestei armate trei mari grupuri care de-a lungul timpului fuseseră rivale şi chiar purtaseră războaie între ele. Primul grup era cel al Kievului, condus de principele Mstislav Romanovici, fiul său Vsevolod, ginerele său, prinţul Andrei, precum şi Viatoslav din Shumsk şi Iuri din Nesvezh. Al doilea grup era cel din Cernigrov şi Smolensk, condus de prinţul Msitislav Sviatoslavici din Cernigov alături de care venea şi prinţul Oleg din Kursk, precum şi trupe din Putivl şi Trubesk. Al treilea grup era al făuritorului coaliţiei, care i-a convins pe ceilalţi cu argumentul suprem conform căruia dacă nu îi ajutau pe poloviţi, în mod sigur aceştia se vor alia cu mongolii împotriva lor, respectiv prinţul Mstislav Mstislavic, ginerele său prinţul Daniil Romanovici din Volânia. Nu se ştie sigur dacă a participat prinţul Mstislav Iarolslavov Nemov din Lutsk, în schimb au lipsit alţi mari prinţi ruşi, cum ar fi Iziaslav Ingvarevici şi Iziaslav Vladimirovici din Terebovl, iar marele prinţ Iuri Vsevolodovici, conducătorul puternicului principat Vladimir-Suzdal, deşi a fost chemat, nu a venit fiind ocupat cu pregătirea unei campanii împotriva livonienilor, l-a trimis în schimb pe nepotul său Vasilko Konstanivoci de Rostov cu o forţă militară, dar acesta a ajuns prea târziu şi nu a luat parte deloc la lupte.

Estimările trupelor variază între 40000 şi 100000, dar dacă vedem modul de desfăşurare al bătăliei, precum şi unele surse care vorbesc de pierderi de ordinul a 50000 din partea ruşilor, va trebui să acceptăm numărul ruşilor spre partea superioară a estimărilor. Despre mongoli se ştie că au plecat în urmărirea şahului Muhammad două tumane sau divizii, respectiv 20000 de oameni, dar care au luptat în Georgia, la Teheran, din nou în Georgia, au trecut munţii Caucaz, i-au zdrobit pe alani şi aliţii lor, au devastat Crimeea cucerind şi arzând oraşul genovez Soldaia, deci efectivele lor s-au mai împuţinat. Ar fi trebuit să primească ajutor din partea lui Jochi, aflat la nord de Marea Caspică, dar fiul lui Gengis Khan (Jochi) se îmbolnăveşte şi ajutorul nu mai soseşte. E posibil ca să fi primit unele întăriri, dar nu apare nicăieri acest lucru, la fel este posibil să fi luptat în rândurile mongolilor şi alani, cerchezi şi lezingi dintre cei învinşi în toamnă.

Putem face doar o estimare asupra forţelor brodnicilor lui Ploscânea. Ţinând cont de faptul că 30 de ani mai devreme puteau trimite un corp de 14000 de oameni, nu cred că la această dată să nu fi avut posibilitatea să strângă câteva mii de oameni. Dar prin faptul că a luat aripa stângă cu încă doi comandanţi mongoli şi cu trupele lor, tragem concluzia că ori trupele brodnicilor erau mai puţine, ori mongolii nu aveau încredere deplină (logic, având renumele de mercenari) ca să-i lase aripa stângă numai lui Ploscânea. mai este şi aspectul militar, tacticile mongolilor erau cunoscute numai de ei înşişi, aşa că era nevoie de încă o trupă mongolă care să-i dirijeze pe aliaţi. Efectivul total al armatei mongole este estimat între 20000 şi 40000 de oameni, de aici putem deduce că brodnicii lui Ploscânea erau între 5 şi 10000 de oameni.

Cunoscând disproporţia de forţe, Djebe şi Subotai trimit soli de pace la ruşi, dar aceştia îi execută, fapt care a produs o impresie defavorabilă la conducătorii mongoli şi care va avea repercusiuni în viitor. Forţele ruse s-au adunat la sud de Kiev pe la începutul lui aprilie şi au pornit în marş spre nordul Mării de Azov. Ajunşi pe malul Niprului, o nouă ambasadă mongolă apare spunând că mongolii nu vor să lupte cu ruşii, ci doar cu poloviţii au ei ce au. Principii ruşi îi ucid şi pe aceştia, o nouă încălcare a legii mongole şi a codului lor. Marşul a continuat de-a lungul râului, o parte din infanterie sosind cu bărcile.

În data de 15 mai întreaga forţă rusească, împreună cu poloviţii, era reunită. La 16 mai, pe malul estic apar primele elemente mongole. Prinţul Mstislav Mstislavici din Galiţia conduce un mic detaşament din trupele proprii şi un corp de poloviţi împotriva avangărzii mongole. Aceasta rupe lupta şi fuge, urmărită de trupele ruso-polovite. Este capturat comandantul avangărzii mongole, Hambek, ascuns între zidurile unui mormânt, predat poloviţilor care îl execută. În ziua următoare, prinţul Daniil al Volâniei împreună cu Iuri Domanerici conduc un raid al altui detaşament rus, surprinzând un grup de mongoli ce aveau în grijă nişte turme de animale. Mongolii o iau la fugă şi de această dată. Aceste succese dau impresia unei campanii uşoare, armata rusă are un moral excelent şi conştiinţa unei superiorităţi exagerate, începe traversarea generală a fluviului pe un pod de vase şi avansul în adâncul teritoriului necunoscut. Ne loveşte o similitudine bizară, la fel se vor comporta cavalerii burgunzi în timpul cruciadei de la Nicopole, mai bine cu o sută cincizeci de ani mai târziu, în 1394. Lecţiile istoriei sunt dure pentru cei ce nu doresc să le înveţe.

Avansul ruşilor a continuat timp de nouă zile, fără vreo confruntare serioasă cu mongolii. Din când în când, aceştia îi lăsau pe ruşi să captureze turme de animale şi unii prizonieri, de fapt pentru a-i încuraja să continue marşul tot mai adânc în teritoriul necunoscut. În avangardă mergeau poloviţii, cunoscători ai terenului, alături de trupele din Galiţia  şi Volânia sub comanda prinţului Daniil, apoi urma corpul principal condus de prinţul Msitislav de Galiţia, urmat imediat de trupele din Cernigov, în timp ce ariergarda era formată din forţele kievene conduse de prinţul Mstislav Romanovici. Mongolii se mulţumeau să arunce săgeţi din posturile înaintate înainte de a fugi lăsându-le în mâna avangărzii ruse. Întreaga armată înainta cu greu în arşiţa zilei, îndreptându-se spre capcana întinsă cu grijă de Subotai şi Djebe Noyon. Aceştia pregătiseră bătălia cu grijă, alegând terenul care le-ar fi adus o victorie decisivă în cazul în care ruşii ar fi făcut vreo greşeală. În tabăra rusă neînţelegerile şi certurile dintre prinţi deveneau tot mai dese şi mai accentuate. La 31 mai 1223 avangarda rusă atinge malurile râului Kalka. Acest râu nu este identificat astăzi cu precizie, se pot face doar presupuneri. Cert este că se varsă în Marea de Azov.

Bătălia de la râul Kalka 1223

O nouă ciocnire cu trupe mongole de acoperire de dimineaţă, o nouă victorie rusă deosebit de facilă, în sensul că mongolii au rupt-o la fugă, a făcut ca discuţiile şi certurile să reînceapă între principii ruşi. Neînţelegerile au durat o jumătate de zi, dezbaterea principală fiind dacă armata să treacă râul în urmărirea fugarilor sau să se întărească pe poziţia actuală, o zonă uşor de apărat. S-au reaprins şi chestiuni secundare, de exemplu, de la trecerea Niprului prinţul Mstislav al Galiţiei insista ca la conducerea poloviţilor să treacă Iarun Khan, ginerele lui Khoten Khan. Disputele nu s-au rezolvat, mai mult s-au agravat.

Până la urmă s-a decis trecerea râului Kalka şi continuarea ofensivei. Primii au trecut Iarun Khan cu poloviţii săi, alături de prinţul Daniil şi armata din Volânia, care au continuat să-i urmărească pe mongoli. Ei au fost urmaţi de galicieni şi imediat apoi de prinţul Mstislav Sviatoslavici din Cernigov cu trupele sale.

Poloviţii, ramură a cumanilor, şi ei luptători şi călăreţi ai stepelor, erau buni cunoscători ai tacticilor în care mongolii excelau. Au angajat mongolii din posturile înaintate şi i-au forţat să fugă (în mod sigur din nou o fugă simulată), cavaleria din Volânia a ţinut pasul cu poloviţii, urmaţi la mică distanţă de galicieni, dar luptătorii din Cernigov au trecut râul încet, pierzând ritmul, iar kievenii aşteptau încă pe malul opus trecerea celor din Cernigov. Golul dintre părţile componente ale armatei ruse crescuse îngrijorător.

Acesta era momentul aşteptat de Subotai Bahadur pentru declanşarea atacului. El conducea centrul mongolilor, Djebe Noyon aripa dreaptă, iar aripa stângă era sub conducerea lui Tsugur Khan şi Teshi Khan, alături de brodnicii lui Ploscânea. La acel moment, avangarda rusă nu se afla sub o comandă efectivă, poloviţii fiind risipiţi în urmărirea mongolilor din avanposturi. Subotai nu a folosit tactica mongolă clasică de atac cu cavaleria uşoară care aruncă nori de săgeţi evitând să angajeze lupta efectivă, ci atacă direct cu cavaleria grea sub acoperirea săgeţilor lansate de cea uşoară. Era şi simplu, ţinta sa fiind mai întâi poloviţii uşor înarmaţi pe care îi zdrobeşte şi îi împrăştie rapid. Apoi Subotai se îndreaptă în galop spre cavaleria rusă din avangardă angajând-o în luptă directă, în timp ce aripa stângă mongolă loveşte şi ea. Prinţul Daniil Romanovici călăreşte în fruntea trupelor sale pentru a le conduce în luptă, alături de el sunt comandanţii Semen Oliuevici şi Vasiliok Gavrilovici. În scurt timp, Vasiliok este ucis de o lance şi Daniil este rănit în piept. Prinţul Mstislav din Lutsk cu trupele sale se grăbeşte să vină în ajutor, dar norul de săgeţi care îl întâmpină îl forţează să se retragă. 

Prinţul Mstislav Mstislavici din Galiţia le ordonă oamenilor săi să se pregătească de luptă, dar un imens val de poloviţi şi volânieni fugind de pe câmpul de luptă urmăriţi de mongoli dă peste ei dezorganizându-le rândurile şi antrenându-i într-o fugă dezordonată care ajunge şi la cei din Cernigov care abia puseseră piciorul pe malul opus fiind total nepregătiţi. Vălmăşagul este complet şi dezastrul inevitabil, armata rusă este în colaps după loviturile centrului lui Subotai şi a stângii unde luptau şi brodnicii lui Ploscânea. Prinţul Oleg de Kiev reuşeşte să-şi aşeze oamenii în poziţie de luptă pentru a-i ajuta pe galiţieni, dar este înfrânt rapid şi forţat să fugă. O astfel de situaţie nu avea cum să dureze, armata rusă se dezintegrează şi se descompune în grupuri care o iau la fugă în cea mai mare dezordine.

Pe malul celălalt, armata din Kiev cu prinţul Mstislav Romanovici vede dezastrul şi abia apucă să clădească o poziţie defensivă înconjurat de carele folosite la transport, înainte ca furia mongolă să se năpustească asupra lui. Rezistă şi începe o retragere înceată, cu tot cu carele care îl înconjoară, asaltat continuu de atacurile şi săgeţile mongolilor. După trei zile, epuizaţi şi lipsiţi de apă, acceptă inevitabilul, capitularea. Mongolii îl trimit pe Ploscânea ca şi parlamentar, care le promite viaţa în schimbul capitulării. Pentru a fi siguri, principii ruşi îl pun pe acesta să sărute crucea, după care capitulează. Dar mongolii nu se ţin de cuvânt, o parte din luptătorii ruşi sunt masacraţi imediat ce ies din tabără. După părerea mea este improbabil ca Plocânea să fi ştiut dinainte de planurile mongolilor referitoare la prizonieri, altfel, ca şi creştin, nu ar fi jurat pe cruce. Sau poate da?

  

Soarta celor care au fugit nu a fost mai bună. Urmăriţi şi hărţuiţi de mongoli, mulţi şi-au pierdut viaţa în stepă. Aşa au fost ucişi prinţul Mstislav Sviatolavici şi fiul său, plus mulţi din armata de la Cernicov. Prinţul de Smolensk a fost mai norocos, retrăgându-se spre nord-vest cu un grup masiv de o mie de soldaţi, reuşind astfel să-i bată pe urmăritorii în grupuri mici. Au ajuns la Nipru şi au reuşit să scape. Partea proastă a fost că poloviţii s-au întors contra ruşilor, jefuindu-i pe fugari de cai şi arme, de multe ori omorându-i ca şi o răzbunare pentru înlocuirea hanului Koten, cel puţin aşa o justificau. Prinţul Mstislav Mstislavici de Galiţia a reuşit să scape cu o barcă şi a mai condus principatul încă patru ani.

Soarta principilor kieveni capturaţi prin intermediul lui Ploscânea a fost mult mai crudă. Decizia executării solilor mongoli în două rânduri în mod sigur că a cântărit greu în condamnarea lor. Consecvenţi principiului mongol că nu trebuie ca sângele regal să fie vărsat, conducătorii mongoli i-au întins la pământ, au aşezat peste ei o platformă grea de scânduri pe care s-au pus pe ospăţul sărbătorii victoriei în timp ce dedesubt principii kieveni se sufocau lent.

Urmările bătăliei

După victoria decisivă de la râul Kalka de la 31 mai 1223, Gengis Khan le ordonă lui Subotai şi Djebe să facă joncţiunea cu Jochi şi împreună să-i atace pe bulgarii de pe Volga, dar aici sunt învinşi la trecerea fluviului. Primesc ordin să revină acasă, dar Djebe moare cu febră pe drum. la marele Kurlutai ţinut la sosirea lor acasă, Subotai raportează lui Gengis Khan despre marşul său epic, cel mai mare raid călare din istorie. Jochi este iertat de presupusa insubordonare când a refuzat să i se alăture lui Subotai pe motiv că era bolnav. Atât Jochi, cât şi Gengis Khan vor muri în 1227. Succesiunea imperiului va fi preluată de Ogodai, fiul hanului, care împreună cu fratele său Batu vor da cea mai cumplită lovitură estului Europei abia paisprezece ani mai târziu.

Dezastrul de la râul Kalka a avut urmări grave în Rusia. S-au topit aici printre cele mai bune armate, cei mai străluciţi principi şi boieri, elita militară a principatelor ruse. A fost ca şi un avertisment pentru ce avea să vină paisprezece ani mai târziu, când Subotai şi Batu îşi vor arunca de data asta o armată de peste o sută de mii de luptători. Bulgarii de pe Volga, poloviţii, principatele ruse toate vor fi trecute prin foc şi sabie în 1237-1238. Cele mai importante oraşe, chiar şi Kievul vor fi jefuite şi distruse. Apoi va fi rândul Ungariei, Boemiei şi Poloniei în 1241. Spre norocul Europei, armatele lui Batu şi Subotai se vor întoarce în Asia în 1242 la moartea hanului Ogodai, pentru a alege un succesor care îşi va îndrepta privirea în alte direcţii, spre China şi sud-vestul Asiei. Doar aşa a scăpat Europa de teroarea mongolă.

Dar pentru Rusia a urmat o perioadă de trei sute de ani de suzeranitate mongolă sau tătară, sub conducerea Hanatului Hoardei de Aur, care s-a desprins la sfârşitul secolului XIII din marele imperiu mongol, atunci când acesta s-a împărţit în patru. Fără această suzeranitate, în faţa unui popor cuceritor ca şi ruşii, poate altfel ar fi arătat harta Europei. E suficient să ne gândim cât au cucerit ruşii după ce s-au scuturat de tătari, din secolul XVI, ca să ne imaginăm ce ar fi fost fără intervenţia acestei forţe care să le frâneze ambiţiile cuceritoare.

Notă de încheiere

Nu se ştie ce s-a întâmplat mai departe cu Ploscânea, dar brodnicii au continuat să existe cu tot cu ţara lor ultima referire făcându-se despre ei la 1359. După această dată se fac referiri doar la valahi sau moldoveni, deoarece era normal ca aceştia să graviteze spre noul stat constituit de către maramureşanul Bogdan din Cuhea care îl alungă pe fiul lui Dragoş şi se declară independent de coroana ungară. Fără existenţa pe acele locuri a unei caste de români luptători care să formeze osatura şi baza noului stat şi să se unească în jurul unui lider militar autentic reprezentat de Bogdan şi apoi de urmaşii săi dinastici, Moldova nu ar fi avut cum să cuprindă în mai puţin de patruzeci de ani întregul teritoriu până la Nistru şi Marea Neagră, în acelaşi timp luptând cu incursiunile tătarilor din Hoarda de Aur şi împotriva ungurilor care încă nu se împăcaseră cu pierderea mărcii lor de răsărit.

Datele prezentate despre brodnici şi bolohoveni sunt ale istoricilor noştri adevăraţi din perioada interbelică ca şi Iorga, Ion Nistor, Alexandru Boldur sau Popa-Lisseanu. Ei şi-au făcut cerectările fără să poată avea acces în teren, pe atunci Uniunea Sovietică. Dar astăzi cine îi împiedică pe istoricii noştri să facă cercetări în Ucraina de astăzi, chiar împreună cu istoricii ucraineni? Poate doar dezinteresul.

Să vă dau un exemplu despre care vorbeşte Alexandru Boldur pe teritoriul de astăzi al Ucrainei:

„S-au păstrat până acum două linii de valuri de pământ. Primul aşa zis Zmiev val începe la Ecaterinopol (Kalnibolot) la o depărtare de 15 verste la sud de Zvenigorodca şi se întinde în direcţia sud-vestică alături de râul Gniloi Tichici, un afluent al Bugului, şi de satele Latâşcovo (jud Zvenigoroski), Sverdlicov, Nerubaico, Podvâscocoe, Nalivaico (jud Umanski) spre bug şi se termină la râul Codâma în judeţul Balta. Vorbind despre valul acesta, Barsov notează: Acest val putea să fie o întăritură de hotar a Ţării Bolohovenilor care în sec XII-XIII ocupa regiunea superioară a Bugului şi ale cărei hotare sud-estice trebuiau să treacă tocmai pe aici, cel puţin în perioada iniţială a existenţei acestei ţări.

Celălalt val de pământ numit de popor Troianov val se întinde, după Plater, în gubernia Podolscaia dela Nistru spre Sbruci, în judeţele Uşiţa, Kameneţ şi Proscurov, iar după Marczinski, începe în judeţul Uşiţa, trece prin judeţul Kameneţului şi continuă până la târgul Satanov (Satu Nou) pe Sbruci şi de acolo se întinde în Galiţia până la târgul Magherov. În unele locuri valul acesta are înălţimea între 3,5 şi 5,5 metri. În privinţa însemnătăţii acestui val, Schafarik scrie: Mărimea lui şi o mulţime de monede romane care au fost găsite lângă el mărturisesc clar că a fost ridicat de împăraţii romani. Marczinski de asemenea crede că el a fost construit pentru delimitarea graniţelor Daciei din porunca împăratului Traian, în preajma anului 106, şi aceasta este foarte verosimil.

Din cele ce preced ştim că hotarele Daciei nu se întindeau aşa de departe. De aceea siguranţa cu care se afirmă provenienţa romană a acestui val cunoscut sub numele de Traian nu are nici un temei. Dimpotrivă, avem motive să credem că acest val a fost făcut de brodnici pentru apărarea ţării lor împotriva ofensivei haliciene, întrucât graniţele acestei ţări coincid cu linia valului în mare parte a întinderii lui, iar pe cât nu coincid, valul arată, probabil, hotarele iniţiale ale acestei ţări. Era firesc ca brodnicii să-l numească acest val cu numele lui Traian, despre care trebuiau să aibă amintiri, emigrând de pe teritoriul fostei Dacii.”

Cred că este suficient de sugestiv.

Închei menţionând că hărţile deosebite prezentate aici, inclusiv cele trei tridimensionale, provin din cartea Kalka River 1223 apărută la Osprey Publishing, care conţine unele greşeli, dar am găsit la bibliografie şi doi români, respectiv Gheorghe Brătianu cu Reserches sur le commerce genois dans la Mere Noire au XIIe siecle (Paris, 1929) şi P. Diaconu cu Les Coumans au Bas-Danube au XIe et XIIe siecles (Bucarest, 1978).

Bibliografie:

Osprey Publishing, Kalka River 1223, Genghis Khan’s Mongols invade Russia

Al. Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a II-a, editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992

Cpt. Trofin Gh. Ion, Istoria militară în cadrul istoriei universale, vol II, evul mediu, Tipografia Lovrov, Arad, 1935

Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Cartea moldovenească, Chişinău, 1992

G. Popa-Lisseanu, Isvoarele istoriei Românilor, vol XII, Brodnicii, Tipografia Bucovina I. E. Torouţiu, 1938

N. Iorga, Brodnicii şi românii, Cultura naţională., Bucureşti, 1928
Academia Română, Institutul de Geografie - România, atlas istorico-geografic, Editura Academiei Române, 1996

         

                

                   

   

       

    

Siria versus Turcia, încotro?

22.06.2012 Siria doboară un avion F-4 turcesc în largul coastelor Mediteranei 25.06.2012 Turcia avertizează Consiliul de securitate ONU că doborârea unui avion turc de către Siria reprezintă o ameninţare gravă asupra securităţii regionale

3.10.2012 Turcia ripostează cu artileria după ce cinci civili turci sunt ucişi de tiruri de mortiere dinspre Siria

4.10.2012 Parlamentul turc, în urma acestui incident, dă o rezoluţie prin care autorizează armata turcă să ducă acţiuni în afara graniţelor statului... ONU condamnă atacul sirian.

Pare a fi o numărătoare inversă spre un război inevitabil, dar întrebarea rămâne: va fi război între Turcia şi Siria? Mulţi analişti internaţionali numără deja secundele, dar întrebarea rămâne. Iar răspunsul este mai complex decât pare la prima vedere. Voi încerca să răspund şi să argumentez pe scurt această chestiune presantă la ordinea zilei, dar pentru a fi bine înţeles va trebui să fac o retrospectivă scurtă asupra ultimelor evenimente. Şi va trebui să încep de acolo de unde mulţi analişti îşi extrag concluziile, din păcate fără a percepe esenţa lucrurilor, respectiv de la revoltele arabe din 2011.

Un eşec anunţat?

În articolele scrise în perioada revoltelor arabe de anul trecut (Revoltele arabe, proteste şi război civil, Libia, dilema Occidentului şi oportunităţile Rusiei, Robert Gates, Libia şi NATO) insistam asupra unor aspecte pe care majoritatea analiştilor le neglijau, duşi de valul entuziasmului la vederea trezirii din amorţire a arabilor, cei care până la acea dată, deşi sunt vreo şapte sute de milioane, nu au reuşit să creeze un stat viabil şi funcţional, cu toate că stăpânesc teritorii şi ţări de la Oceanul Atlantic până în Asia Centrală, călăuziţi de religia lor islamică considerată de ei superioară celorlalte existente pe mapamond.

Pentru aceşti analişti occidentali, calea spre democraţie părea deschisă acestor state, parcursul lor spre democraţie părea inevitabil. mai mult, aceştia s-au şi avântat să facă fel de fel de prognoze din ce în ce mai fanteziste, de exemplu, dacă anul 2011 a fost anul revoluţiilor arabe, 2012 va fi cel al revoluţiilor slave, care ar urma să impună regimuri democratice în Ucraina, Belarus şi chiar şi în Rusia. Bineînţeles că nimic din ce au prevăzut nu s-a întâmplat, ba chiar şi soarta revoluţiilor arabe încă stă sub semnul întrebării, varianta democraţiei fiind cea mai puţin probabilă dintre toate. Ca să o spunem pe româneşte, arabii au scăpat de dracu şi au dat de mă-sa.

Revin cu ceea ce am spus încă din aprilie 2011 într-unul dintre articolele mai sus menţionate, când Gaddafi încă se menţinea la putere, despre tipologia şi evoluţia revoluţiilor în istorie.

Foarte rar cine începe o revoluţie o şi termină, de cele mai multe ori deznodământul unei revoluţii ia o direcţie total diferită faţă de cererile şi dezideratele iniţiale care au scos oamenii în stradă, gata să lupte şi să moară pentru idealurile anunţate şi proclamate ca şi programe ale respectivelor revoluţii. Istoria ne dă lecţii dure în acest sens, exemplele fiind nenumărate. Şi explicaţia este simplă şi logică, la declanşarea revoluţiei, toate grupurile sunt unite de ideea şi ţelul comun, răsturnarea dictatorului, a vârfului puterii, a tiranului. Toţi aderă la programul care are în capul listei acest suprem deziderat. Dacă revoluţia eşuează, rămâne doar amintirea romantică a încercării, a luptei disperate pentru realizarea ei, a liderilor învăluiţi într-o aureolă eroică de martiri, aşa cum a fost cazul revoluţiilor din 1848. Dacă reuşeşte, începe faza a doua, cea decisivă, a cursei pentru cucerirea puterii, pentru umplerea vidului de putere rămas în urma căderii dictatorului. Iar aici grupurile unite până ieri de idealul revoluţionar se despart şi încep cursa pentru putere, de cele mai multe ori violentă. Şi de obicei nu cei care încep revoluţia o şi încheie, puterea este cucerită nu de grupul cel mai numeros, ci de către cel mai hotărât, mai decis şi mai bine organizat, care aproape întotdeauna este cel mai lipsit de scrupule, chiar dacă la declanşarea revoluţiei reprezintă abia o minoritate (cazul bolşevicilor în revoluţia rusească din 1917).

De cele mai multe ori, rezultatul unei revoluţii este total diferit de idealurile care au declanşat-o, care au condus masele în luptă. Gândiţi-vă numai la revoluţia franceză din 1789, poate cea mai celebră revoluţie, care a continuat cu luptele interne dintre fracţiuni (girondini, iacobini şi alţii) reprezentată cel mai bine de către noul instrument de execuţie, ghilotina, pentru ca în final să eşueze în dictatura lui Napoleon şi apoi în restauraţia lui Ludovic al XVII-lea. De unde s-a pornit şi unde s-a ajuns? La fel, revoluţia iraniană din 1978 care l-a răsturnat pe şahul Reza Pahlavi a avut un program extrem de democratic, ca apoi să câştige partida fundamentalistă a ayatolahului Khomeini şi a teocraţilor islamişti care nu doresc să-şi mai amintească sau recunoască programul iniţial al revoluţiei din 1978. Exemplele pot continua, istoria este plină de ele, pe baza acestor date George Orwell a scris lucrarea sa alegorică intitulată Ferma animalelor.

Dar asta nu înseamnă că excepţiile nu există, cum a fost cazul revoluţiilor est-europene din 1989. Dar aici vorbim de cazuri fericite datorate unui complex de factori, cel esenţial fiind refluxul puterii sovietice care a permis Occidentului să vină cu principiile şi expertiza sa, astfel că traiectul acestor ţări a fost spre civilizaţia occidentală, de care oricum aparţineau până când, printr-un accident nefericit al istoriei, au fost deraiate de la calea lor normală de evoluţie. Şi noi am beneficiat de această expertiză şi a trebuit să urmăm nişte reguli pentru a putea adera la comunitatea occidentală de care ne simţeam legaţi, dar amintiţi-vă faptul că după revoluţie puterea a fost preluată tot de foştii comunişti, mai bine organizaţi şi motivaţi, transformaţi peste noapte în democraţi.

Dar despre ţările arabe ieşite din revoluţiile din 2011, soldate cu răsturnarea puterii, ce şanse au ele? Ce expertiză li se poate oferi, unde ar putea ele să adere? Ce tradiţie democratică au, din moment ce în toată istoria lor au trăit în cele mai represive regimuri? Şansele lor să treacă peste aceste impedimente sunt foarte reduse. Şi atunci, cine ar putea prelua puterea, dacă nu grupurile cele mai bine organizate şi motivate, care sunt aici cele fundamentaliste, ca şi Fraţii Musulmani în Egipt? Există o mare probabilitate ca regimuri fundamentaliste islamice să fie validate în aceste ţări tocmai prin alegeri libere, la fel cum noi i-am validat pe foştii comunişti prin alegeri libere în 1990. Există şi precedente pentru asta, în 1992 în Algeria alegerile au fost câştigate de fundamentalişti, dar rezultatul a fost anulat şi a urmat un război civil, sau în Palestina când Hamasul a fost validat în Gaza tot prin alegeri libere. Acum în Egipt puterea fost câştigată de către Fraţii Musulmani victorioşi în alegeri.

Din punctul meu de vedere nu este nicio problemă, fiecare popor va trebui să înveţe democraţia pe propria piele, în sensul că va trebui să trăiască cu ceea ce a votat. Şi noi am învăţat asta din greu, în anii 90, cu mineriade şi alte lucruri. Dar există un impediment, odată ce un grupul motivat şi organizat ia puterea, inclusiv prin alegeri libere, nu este prea dispus să o cedeze la termenul viitoarelor alegeri, de aici apare posibilitatea majoră ca să se transforme într-un regim cu nimic mai prejos, ba dimpotrivă, decât cel al tiranului răsturnat tocmai de revoluţia care l-a adus la putere. Gândiţi-vă la regimul comunist impus după revoluţia rusă din 1917, regim mult mai dur şi represiv decât cel al ţarului, sau de cel din Iran după revoluţia din 1978, mult mai dur şi represiv decât cel al şahului. Iar tentaţia de a păstra puterea câştigată este mare odată ce ai ajuns să controlezi toate pârghiile puterii fără un control din partea altor instituţii ale statului. Lordul Acton spunea că puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut. Perfect adevărat, în cazul ţărilor arabe nu există un control al altor instituţii asupra puterii, nu are cum din moment ce nu există vreo tradiţie în acest sens. Şi chiar dacă ar fi create astăzi, nu au cm să devină efective într-un timp atât de scurt, instituţionalizarea fiind un proces de durată. Mă refer aici la viabilitatea instituţională, deoarece este logic şi normal ca o instituţie care are o vechime de o sută de ani să aibă mult mai mari şanse să existe şi să fie eficientă anul viitor faţă de una care există abia de un an. Iar aici nu cred că ar fi termene de comparaţie.

La aceste considerente universal valabile, în cazul particular al ţărilor arabe mai trebuie adăugat complexul de relaţii tensionate din interiorul fiecăreia, datorat mozaicului divers etnic, sectar, religios şi tribal, fiecare dintre aceste state având un trecut bogat de violenţe interne şi potenţial de dezvoltare viitoare pe măsură. De cele mai multe ori, singurul fapt care a ţinut statul unit a fost chiar tiranul mult hulit, care a făcut-o, cum altfel decât cu o mână de fier. Deci, viitorul revoluţiilor arabe, cel puţin pe termen scurt, este destul de imprevizibil.

Siria

Vine acum cazul Siriei, cu un război civil în plină desfăşurare de un an şi jumătate, soldat cu mai bine de 33000 de morţi, după estimările cele mai optimiste. Oraşele importante Homs, Hama, Alep şi chiar capitala Damasc sunt scena luptelor cumplite şi ale bombardamentelor artileriei, rezultând zeci de mii de refugiaţi care fug din calea luptelor.

Siria rămâne o nucă tare, s-a dovedit că este greu de abordat din mai multe motive. În primul rând, conducătorul este preşedintele Bashar al-Assad, fiul fostului preşedinte Hafez al-Assad, transferul de putere făcându-se de la tată la fiu în tradiţia unei monarhii dinastice, nu ca şi în cazul unei republici, aşa cum se pretinde Siria. Un exemplu identic îl conferă moştenirea puterii în Coreea de Nord. Tatăl lui Bashar, Hafez al-Assad, a condus ţara cu o mână de fier impunând-o ca şi o forţă în Orientul Mijlociu, în ciuda înfrângerilor din războaiele cu Israelul din 1967 şi 1973. S-a confruntat şi el cu o rebeliune condusă de Fraţii Mulsulmani în oraşul Hama în 1982, reprimată cu violenţă şi având drept rezultat între 10000 şi 25000 de morţi. A murit în 2000 lăsând statul pe mâna fiului său.

Războiul civil la care suntem martori a pornit ca şi revoluţiile arabe din martie 2011 şi în aceea şi perioadă, prin protestele a mii de oameni asupra cărora forţele de represiune au deschis focul. Represiunea s-a extins, protestele la fel, dar au apărut şi grupări antiguvernamentale care au început lupta deschisă împotriva trupelor siriene fidele lui Bashar al-Assad. De aici s-a ajuns la un război civil în toată legea, război care continuă şi astăzi cu violenţă crescută. Oponenţii lui Assad s-au grupat în fracţiuni armate antiguvernamentale, cea mai importantă fiind Armata Siriană Liberă (ASL). la aceste grupări s-au raliat, ca şi în cazul libian anterior, mulţi dezertori din armata siriană, inclusiv ofiţeri de rang înalt (cum ar fi generalul de brigadă Manaf Tlass la 6 iulie 2012), chiar şi politicieni din partidul Baath (cum ar fi ambasadorul sirian din Irak, Nawaf Fares, la 11 iulie 2012, sau chiar primul ministru sirian Riyad Hijab, la 6 august) ce conduce Siria de decenii. Într-un fel, este logic să se întâmple asta, şobolanii părăsesc nava pe cale de a se scufunda, dar mai este ceva. Assad şi apropiaţii săi din posturile cheie fac parte din secta alawită (11% din populaţie), dar forţele armate sunt sunnite, ca şi majoritatea populaţiei (71%). Dar nu numai de aici apar dezertările, la fel s-a petrecut şi în Libia când unii dintre apropiaţii lui Gaddafi au schimbat părţile. Problema este că nici cei care au trecut de partea opoziţiei nu au un trecut curat, ca să fie în anturajul preşedintelui şi la conducere trebuiau să fi fost părtaşi la multe abuzuri comise de-a lungul îndelungatului mandat al familiei Assad.

Trebuie să înţelegem din start că dictatorii cu un trecut îndelungat la conducerea ţării nu vor renunţa de bună voie la putere şi vor lupta până la ultima picătură de sânge a fidelilor lor pentru a şi-o menţine. Aşa au făcut şi Gaddafi, şi Saddam Hussein, şi Nicolae Ceauşescu.

Rusia şi China continuă să-l susţină pe Bashar al-Assad şi să se opună oricărei intervenţii străine, chiar dacă violenţele sunt în creştere şi luptele s-au intensificat chiar în capitala damasc încă de la mijlocul lui iulie anul acesta.

Luptători din Armata Siriană Liberă

sursa www.guardian.co.uk

O lovitură grea dată regimului sirian a constituit-o la 18 iulie asasinarea printr-un atac sinucigaş a cumnatului lui Bashar, generalul Assej Shawkat, a şefului comitetului de criză, generalul Hassan Turkomani, a ministrului apărării, generalul Daoud Rajiha şi a ministrului de interne Mohamad Ibrahim al-Shaar, precum şi rănirea directorului securităţii naţionale Hisham Ikhtiar.

Explozia de la 18 iulie care a ucis oficialii sirieni 

 

O îngrijorare crescândă apare asupra potenţialei folosiri de către regim a armelor chimice împotriva insurgenţilor. Luptele continuă.

De ce Siria nu este Libia

În sensul că de ce nu s-ar putea aplica aceeaşi reţetă ca şi în Libia, o campanie de bombardamente NATO care să ducă la cedarea de către Bashar al-Assad. Nu este aşa uşor din mai multe motive. În primul rând, Siria este o ţară mai mare, mai populată (22 milioane locuitori), cu un relief variat, făcând eficacitatea unei serii de bombardamente mai dificil de realizat. Spre deosebire, în Libia, o ţară cu 5 milioane de locuitori, luptele s-au dat doar pe fâşia îngustă de litoral pe care sunt plasate principalele oraşe, cu cât mergi mai la sud găseşti doar deşert. Din acelaşi motiv în al doilea război mondial, luptele dintre armata britanică şi Afrikakorps al lui Rommel s-au dat tot pe îngusta fâşie de litoral.    

În schimb, Siria are un relief variat care include munţi înalţi până la 2814 metri (muntele Hermon, la graniţa cu Libanul), chiar şi un lanţ numit Jebel Druze în partea de sud. Mai există valea Bekaa, unde se antrenau terorişti, greu de controlat şi supravegheat. Numai de aici ne dăm seama de dificultatea unei campanii aeriene eficiente, de câte resurse ar fi nevoie pentru a forţa un rezultat favorabil, asta în condiţiile în care pentru a obţine acelaşi rezultat în Libia, zonă de acţiune mult mai restrânsă şi mai accesibilă, cu bazele aeriene aliate apropiate, a fost nevoie de o campanie aeriană de aproape patru luni (gândiţi-vă la Kosovo în 1999, de ce anvergură au fost bombardamentele şi ce durată pentru a obţine rezultate discutabile). Se mai adaugă şi vecinătatea Iranului, care ar privi cu ostilitate o campanie de bombardamente în imediata vecinătate a graniţelor sale, tocmai împotriva singurului stat aliat al său din regiune. Riscuri pe care NATO nu avea cum să şi le asume.

Damascul în flăcări

Se mai adaugă şi complicaţia din cadrul Consiliului de Securitate al ONU, în care Rusia şi China, membre permanente, s-au opus oricărei rezoluţii oricât de uşoare, de genul unor sancţiuni împotriva Siriei, de fiecare dată când acest Consiliu s-a reunit pe această temă. În cazul Libiei, Rusia şi China s-au abţinut, făcând posibilă rezoluţia ONU care autoriza măsuri şi lovituri aeriene pentru „protecţia civililor”.

Mai sunt şi alte aspecte care determină o astfel de reacţie din partea Rusiei şi Chinei, respectiv faptul că Siria le este aliată în noul context geopolitic creat în ultimii ani. Despre ce este vorba, odată cu disoluţia Uniunii Sovietice în 1991 (cea mai mare catastrofă geopolitică după părerea lui Vladimir Putin), împărţirea lumii între blocuri create pe baze ideologice s-a încheiat odată cu căderea comunismului. Era ideologică s-a sfârşit, dar nu şi împărţirea în blocuri. Aceste blocuri nu mai sunt ideologice, socialism versus capitalism, ci de altă natură, democraţii versus autocraţii (pentru mai multe amănunte vezi Noua eră Putin). Iar Siria se înscrie în categoria a doua, mai mult, nu autocraţie, ci o organizare mai calificată, dictatură. Iar Rusia şi China susţin astfel de regimuri ca şi o contrabalansare la avansul democraţiei susţinute de vest, liderilor lor convenindu-le de minune situaţia lor actuală, o autocraţie în care să asigure stabilitatea şi o dezvoltare economică în care nu pot fi traşi la răspundere pentru furtul din banul public, astfel dezvoltându-se o elită cleptocratică pe principii mafiote. Iar această elită de la conducere va face totul pentru prezervarea puterii şi protejarea aliaţilor. Au greşit cu Libia, dar nu vor să repete aceeaşi greşeală cu Siria sau cu Iranul.

În cazul Rusiei mai este o componentă particulară. În Siria, la portul Tartous, Rusia are singura bază navală din Marea Mediterană, iar pierderea ei în cazul unei schimbări la Damasc echivalează cu un recul geopolitic de mare importanţă. Nu trebuie uitat efortul Rusiei pe lângă clienţii ei foste republici sovietice din Asia Centrală pentru a forţa închiderea bazelor americane de aprovizionare din jurul Afghanistanului, ca şi cele din Uzbekistan sau Kirghistan.

Dar mai este şi aspectul economic şi militar, Siria fiind un client fidel al Rusiei în materie de armament şi furnituri militare. Tocmai acest aspect este de analizat, ţinând cont de transporturile ruseşti de armament în folosul regimului lui Bashar al-Assad de la începutul războiului civil din martie 2011. Siria are contracte de miliarde de dolari pentru armament rusesc, se vehicula că ar dori şi achiziţia sistemelor antiaeriene S-400. În schimb, insurgenţii sunt înarmaţi de ţările din liga arabă în frunte cu Arabia Saudită. În timp ce ONU face eforturi spre o soluţie negociată, iar vestul susţine că Bashar al-Assad şi-a pierdut legitimitatea deoarece a tras în propriul popor şi trebuie să plece, Rusia şi China exclud o astfel de posibilitate.

Rusia, pe lângă sprijinul diplomatic, este activă în a arăta susţinerea regimului sirian şi prin demonstraţii de forţă, cum ar fi escalele navelor militare din flota sa în portul Tartous, tocmai pentru a-şi demonstra determinarea în susţinerea regimului al-Assad. Dar tocmai aceste demonstraţii au avut darul să arate de fapt starea adevărată a flotei ruseşti (citez din articolul meu Transnistria şi anul geopolitic 2012):

Este ca şi imaginea flotei militare ruse în portul sirian Tartous, impunătoare de la distanţă, dar găunoasă pe măsură ce te apropii. Singurul portavion rusesc, Amiral Kuznetzov, a sosit la 8 ianuarie 2012 în portul sirian, însoţit de fregata Amiral Chabanenko, remorcherul Nikolai Chiker şi trei mici vase cisternă. Această flotă a plecat din Severomorsk, lângă Murmansk, la începutul lui decembrie. În Marea Mediterană li s-a mai alăturat un vas cisternă şi corveta Mudri, din flota de Baltica, precum şi corveta Ladni din flota Mării Negre. La Tartous, flota rusă a încărcat alimente, apă şi combustibil. Doar Chabanenko, Ladni şi cisterna Lena au acostat, portavionul Kuznetzov fiind prea mare şi rămânând ancorat mai în larg.  La 10 ianuarie flota rusă a părăsit apele siriene, Ladni spre Sevastopol, iar portavionul Amiral Kuznetzov înapoi spre Severomorsk.

Aceasta este imaginea de la distanţă, dar dacă ne apropiem puţim, vom vedea că portavionul Kuznetzov de 60000 de tone are capacitatea de a duce până la 50 de aparate de luptă, 26 cu aripă fixă (avioane) şi restul elicoptere, mai puţin decât jumătate din capacitatea unui portavion american de clasa Nimitz. La Tartous, Kuznetzov a avut doar opt avioane Su-33 şi două elicoptere Ka-27S pentru căutare-salvare, poate în cazul în care s-ar fi pierdut vreun Suhoi. Dar nu avea deloc Ka-27RLD, elicoptere radar de avertizare timpurie (early warning), fără de care întreaga flotă era practic legată la ochi.

Îi lipseau cu desăvârşire şi elicopterele Ka-27PLO, cu capacităţi de luptă antisubmarin, poate că amiralii ruşi considerau că fregata ASW Amiral Chabanenko era suficientă pentru a asigura protecţia întregului convoi. Agenţiile arabe de presă au anunţat că un submarin american a trecut prin canalul Suez din Marea Roşie în Marea Mediterană, deci în apropierea coastelor siriene, cam cu două săptămâni înainte de sosirea flotei ruse la Tartous. În mod sigur, intenţia era de a supraveghea flota şi probabil pentru a înregistra şi cataloga zgomotele motoarelor navelor componente, o modalitate foarte exactă de a urmări submarinele şi navele pe întreg globul. Americanii au o astfel de bază de date încă din timpul Războiului Rece, care se actualizează periodic cu ajutorul senzorilor plasaţi pe fundul oceanelor pe rutele de acces ale navelor militare. Unul din culoarele obligatorii de trecere pentru submarinele sovietice era prin Marea Nordului, între Islanda şi Marea Britanie. Senzorii plasaţi pe fundul apei înregistrau zgomtul motoarelor la fiecare trecere, catalogau şi făceau comparaţii, în urma faptului că fiecare motor de submarin sau navă militară mai mare are un zgomot distinctiv unic, întocmai ca şi amprentele digitale sau vocale la oameni. Astfel, dacă un submarin american înregistrează un zgomot de motor undeva în Oceanul Pacific, prin comparaţie cu baza de date poate şti nu numai cui aparţine nava, ci şi numele ei.

Dar nu cred că merită efortul de a înregistra motorul portavionului Amiral Kuznetzov, care oricum cred că este demult în baza americană de date.  Acesta poate fi folosit ca şi imaginea flotei ruse, respectiv a diferenţei dintre ceea ce doreşte Putin şi realitate. Construcţia lui a început în 1982 şi era 70% terminată în 1989. A navigat prima dată în 1991, nefinalizat, a primit avioane la bord în 1993, dar a devenit operaţional în 1995. Începând cu 1996, a petrecut mai bine de şase ani în reparaţii în trei şantiere diferite, deci 40% din activitate. Motorul principal s-a defectat de nenumărate ori în decursul activităţii, prezenţa remorcherului Nikolai Chiker în flota rusă explicându-se astfel, în cazul unei defecţiuni, portavionul urmând să-şi continue călătoria remorcat. Odată ajuns în februarie în port, portavionul Amiral Kuznetzov va fi dezarmat şi va începe un program de reutilare şi reechipare programat să dureze până în 2017 sau chiar mai târziu, dacă va fi terminat vreodată. Astfel, rachetele antinavă supersonice SSM P-700 Granit din sistemul de armament al portavionului nu se mai fabrică. Nu se mai fabrică nici Su-33, aviaţia portavionului urmând să fie înlocuită cu Mig-29K, versiunea navală a Migului, în urma unei comenzi din India de 16 bucăţi, prin suplimentare ar ieşi un cost mai mic pe bucată decât în cazul Su-33.

Pentru a ilustra şi mai bine dezastrul naval în care se zbate flota militară rusă, ca printr-o ironie, un submarin strategic rus clasa Delta 4, Ecaterinburg, a luat foc într-un doc uscat din Murmansk la 29 decembrie. Ecaterinburg se afla la reparaţii când a izbucnit incendiu, cel mai probabil din neglijenţă. Din fericire nu erau la bord torpile sau rachetele nucleare SS-N-23 (16 bucăţi) submarinul Delta 4 fiind unul dintre cele şase care asigură descurajarea nucleară până la intrarea în serviciu a noilor submarine clasa Borei care ar urma să fie armate cu rachetele Bulava. Reactorul nuclear era şi el oprit, evitând astfel un nou Cernobâl sau Fukushima. Dar incendiul a afectat carcasa exterioară şi camera torpilelor, precum şi sonarul care a fost totalmente distrus. 

Cam asta este situaţia flotei ruse actuale, care nu mai impresionează multă lume, de aceea consider că tentativa de demonstraţie de forţă a fost total contraproductivă în cazul Siriei. Vladimir Putin a hotărât să pompeze noi sume de bani, ca şi în cazul armatei în general, pentru a reveni la vechea glorie imperială, păşind pe urmele Uniunii Sovietice. Dar astăzi, în condiţiile actuale, pe un astfel de drum, are şanse mai mari să o ia pe calea Uniunii Sovietice în momentul dezintegrării sale, 1989-1991.

Nave ruseşti în portul Tartous

Revenind la ziua de astăzi, amintesc de transporturile de arme ruseşti către Siria de la începutul războiului civil. La 16 iunie 2012, organizaţiile umanitare şi presa occidentală a dezvăluit faptul că la 26 mai nava rusă Profesor Katzman a descărcat un transport de armament destinat regimului sirian în portul Tartous. Compania rusă proprietară a navei, Universal Cargo Logistic Holdings, a respins acuzaţiile, iar ministrul de externe rus Serghei Lavrov, a declarat că a fost vorba de completări ale contractelor semnate în avans şi achitate deja. Trei zile mai târziu, la 19 iunie, unei nave ce se îndrepta din Rusia spre Siria, MV Alaed, i s-a retras asigurarea de către Standard Club din Londra. Nava a trebuit să facă cale întoarsă în Rusia, pentru a-şi face o nouă asigurare. Nava era proprietatea unei firme ruseşti, FEMCO, şi era înregistrată la Curacao, Antilele Olandeze, şi transporta elicoptere de asalt şi alte arme către Siria. Şi-a continuat apoi drumul, autorităţile ruse susţinând din nou că era vorba de armament deja contractat şi achitat de Siria înainte de instituirea embargoului de către Uniunea Europeană. Au mai fost raportări privitoare la livrări de armament cu prilejul diferitelor escale în portul Tartous ale navelor ruseşti.

Chiar recent, la 10 octombrie 2012, în contextul acutizării situaţiei de la graniţa turco-siriană care s-a soldat cu schimburi de focuri şi tiruri de artilerie, Turcia forţează să aterizeze la Ankara un avion comercial rusesc cu destinaţia Siria şi anunţă că acesta transporta muniţii pentru regimul sirian al lui Bashar al-Assad.

Motivaţiile Turciei

Dacă în cazul Siriei interesul este clar, un război regional limitat i-ar prinde bine regimului, în sensul că ar ralia populaţia contra duşmanului extern şi ar forţa o atitudine mai deschisă din partea aliatului rămas, Iranul, care îşi vede periclitat nu numai aliatul, ci şi legătura cu organizaţia Hezbollah din Liban pe care o sponsorizează direct, în cazul Turciei motivaţia implicării în acest conflict pare mai bizară.

De la deteriorarea relaţiei privilegiate din trecut cu Israelul în urma intervenţiei acestuia în transportul umanitar (declarat ca atare) către palestinienii din Fâşia Gaza, intervenţie soldată cu morţi şi răniţi, poziţia Turciei a fost cea de a se afirma ca şi un lider regional al Islamului, deci, în mod normal, ar fi fost de aşteptat ca să sprijine cumva regimul sirian împotriva a ceea ce organizaţiile fundamentaliste numesc destabilizarea occidentală sau cruciată.

Dar Turcia se comportă altfel, acţionând decisiv şi ameninţând cu războiul vecinul său sirian, cu toate că zeci de mii de refugiaţi sirieni şi-au găsit adăpost în zona de graniţă dintre cele două ţări.

Aspectul care se scapă multora din vedere şi este considerat esenţial de către turci este problema kurdă. Kurzii ocupă un spaţiu compact aflat pe teritoriul a patru state, Turcia, Iranul, Irakul şi Siria, practic zona de confluenţă a celor patru ţări. Chiar dacă acestea s-au duşmănit în decursul istoriei, mai ales în perioada recentă, au avut un scop comun, şi acesta este persecutarea şi exterminarea kurzilor care îşi cer dreptul la existenţă naţională, chiar dacă uneori îi susţineau pe rebelii kurzi dintr-un stat contra guvernului, în final se întorceau împotriva lor. O atitudine complexă şi ciudată faţă de un popor care l-a dat pe cel mai mare erou militar al Islamului, mă refer la eliberatorul Ierusalimului de sub cruciaţi, kurdul Salah ad-Din sau mai bine cunoscut sub numele de Saladin.

Kurzii sunt supuşi unui regim draconic în cazul în care se revoltă şi o fac destul de des. Saddam Hussein i-a exterminat inclusiv cu arme chimice, respectiv gaze de luptă, fiecare din cele patru state mai sus menţionate a purtat adevărate campanii militare împotriva lor, iar Turcia nu face excepţie.

Cazul Abdulah Ocalan, lider fondator al PKK (Partidul Muncitoresc din Kurdistan) responsabil de peste 40000 de morţi în timpul conflictului din anii 80, este simptomatic în ce priveşte atitudinea faţă de kurzi. Până în 1998, Ocalan se afla în Siria (vedem aici o susţinere a kurzilor turci de către regimul sirian în scopuri politice), dar este nevoit să plece în urma presiunilor turce împotriva Damascului. Este capturat în Kenya la 15 februarie 1999 de către serviciile secrete turce şi adus în ţară, unde risca pedeapsa cu moartea. La presiunea UE, care a ameninţat Turcia cu anularea negocierilor pentru aderare, este condamnat la detenţie pe viaţă. Vedem aici cât de importantă este problema kurdă în Turcia, dacă această ţara a riscat negocierile de aderare doar pentru a-l pedepsi cu moartea pe unul dintre liderii kurzi.

Un alt exemplu sugestiv mi se pare atitudinea Turciei în 2003, la declanşarea invaziei Irakului de către americani. La solicitarea SUA, care dispune de baze militare în Turcia, dintre care cea mai importantă este cea aeriană de la Incirlic, Turcia refuză deschiderea unui front în nord, de pe teritoriul ei, care ar fi facilitat căderea rapidă a regimului de la Bagdad, silindu-i pe americani şi britanici să folosească o singură cale de invazie, dinspre sud, din Kuweit. Relaţiile militare dintre cele două ţări s-au deteriorat, încă o dată înţelegem importanţa problemei kurde care i-a făcut pe turci să întoarcă spatele celui mai puternic aliat. Fiindcă în acelaşi timp, parlamentul turc a aprobat armatei turce să treacă graniţa cu Irakul pentru a-i combate pe kurzi pe teritoriul irakian (conform constituţiei turce, nu pot fi deplasate trupe în afara graniţelor fără avizul parlamentului de la Ankara). Nu i-a lăsat pe americani, dar le-a dat liberi militarilor ei. Este logic, odată cu căderea regimului de la Bagdad, zona nordică, cu o populaţie preponderentă kurdă, a devenit practic autonomă după căderea regimului draconic irakian. Aici a apărut un fief puternic al kurzilor, beneficiari şi ai terenurilor petrolifere din zona Mossul. O chestiune de timp până ce aceşti kurzi eliberaţi de tiranie au devenit un fel de reper şi susţinători ai kurzilor ce trăiesc pe teritoriile Siriei, Turciei şi Iranului. Iar împotriva acestora Turcia îşi trimite periodic armata peste graniţa irakiană, în ciuda americanilor.

Transportoare blindate turceşti îndreptându-se spre graniţa siriană

Iar prin atitudinea sa actuală faţă de Siria, Turcia tocmai asta încearcă să împiedice, un nou fief kurd în nordul Siriei născut din vidul de putere ce ar urma căderii previzibile a regimului Bashar al-Assad. Pentru asta agită posibilitatea războiului, să aibă din timp concentrate forţele care să ocupe nordul Siriei pentru a împiedica crearea unei noi zone kurde care să-i ameninţe cu secesiunea sudul populat masiv de kurzi. Iar pentru această operaţiune ce ar urma imediat ce regimul de la Damasc scapă puterea din mână, parlamentul turc şi-a dat deja aprobarea.