Siria versus Turcia, încotro?

22.06.2012 Siria doboară un avion F-4 turcesc în largul coastelor Mediteranei 25.06.2012 Turcia avertizează Consiliul de securitate ONU că doborârea unui avion turc de către Siria reprezintă o ameninţare gravă asupra securităţii regionale

3.10.2012 Turcia ripostează cu artileria după ce cinci civili turci sunt ucişi de tiruri de mortiere dinspre Siria

4.10.2012 Parlamentul turc, în urma acestui incident, dă o rezoluţie prin care autorizează armata turcă să ducă acţiuni în afara graniţelor statului... ONU condamnă atacul sirian.

Pare a fi o numărătoare inversă spre un război inevitabil, dar întrebarea rămâne: va fi război între Turcia şi Siria? Mulţi analişti internaţionali numără deja secundele, dar întrebarea rămâne. Iar răspunsul este mai complex decât pare la prima vedere. Voi încerca să răspund şi să argumentez pe scurt această chestiune presantă la ordinea zilei, dar pentru a fi bine înţeles va trebui să fac o retrospectivă scurtă asupra ultimelor evenimente. Şi va trebui să încep de acolo de unde mulţi analişti îşi extrag concluziile, din păcate fără a percepe esenţa lucrurilor, respectiv de la revoltele arabe din 2011.

Un eşec anunţat?

În articolele scrise în perioada revoltelor arabe de anul trecut (Revoltele arabe, proteste şi război civil, Libia, dilema Occidentului şi oportunităţile Rusiei, Robert Gates, Libia şi NATO) insistam asupra unor aspecte pe care majoritatea analiştilor le neglijau, duşi de valul entuziasmului la vederea trezirii din amorţire a arabilor, cei care până la acea dată, deşi sunt vreo şapte sute de milioane, nu au reuşit să creeze un stat viabil şi funcţional, cu toate că stăpânesc teritorii şi ţări de la Oceanul Atlantic până în Asia Centrală, călăuziţi de religia lor islamică considerată de ei superioară celorlalte existente pe mapamond.

Pentru aceşti analişti occidentali, calea spre democraţie părea deschisă acestor state, parcursul lor spre democraţie părea inevitabil. mai mult, aceştia s-au şi avântat să facă fel de fel de prognoze din ce în ce mai fanteziste, de exemplu, dacă anul 2011 a fost anul revoluţiilor arabe, 2012 va fi cel al revoluţiilor slave, care ar urma să impună regimuri democratice în Ucraina, Belarus şi chiar şi în Rusia. Bineînţeles că nimic din ce au prevăzut nu s-a întâmplat, ba chiar şi soarta revoluţiilor arabe încă stă sub semnul întrebării, varianta democraţiei fiind cea mai puţin probabilă dintre toate. Ca să o spunem pe româneşte, arabii au scăpat de dracu şi au dat de mă-sa.

Revin cu ceea ce am spus încă din aprilie 2011 într-unul dintre articolele mai sus menţionate, când Gaddafi încă se menţinea la putere, despre tipologia şi evoluţia revoluţiilor în istorie.

Foarte rar cine începe o revoluţie o şi termină, de cele mai multe ori deznodământul unei revoluţii ia o direcţie total diferită faţă de cererile şi dezideratele iniţiale care au scos oamenii în stradă, gata să lupte şi să moară pentru idealurile anunţate şi proclamate ca şi programe ale respectivelor revoluţii. Istoria ne dă lecţii dure în acest sens, exemplele fiind nenumărate. Şi explicaţia este simplă şi logică, la declanşarea revoluţiei, toate grupurile sunt unite de ideea şi ţelul comun, răsturnarea dictatorului, a vârfului puterii, a tiranului. Toţi aderă la programul care are în capul listei acest suprem deziderat. Dacă revoluţia eşuează, rămâne doar amintirea romantică a încercării, a luptei disperate pentru realizarea ei, a liderilor învăluiţi într-o aureolă eroică de martiri, aşa cum a fost cazul revoluţiilor din 1848. Dacă reuşeşte, începe faza a doua, cea decisivă, a cursei pentru cucerirea puterii, pentru umplerea vidului de putere rămas în urma căderii dictatorului. Iar aici grupurile unite până ieri de idealul revoluţionar se despart şi încep cursa pentru putere, de cele mai multe ori violentă. Şi de obicei nu cei care încep revoluţia o şi încheie, puterea este cucerită nu de grupul cel mai numeros, ci de către cel mai hotărât, mai decis şi mai bine organizat, care aproape întotdeauna este cel mai lipsit de scrupule, chiar dacă la declanşarea revoluţiei reprezintă abia o minoritate (cazul bolşevicilor în revoluţia rusească din 1917).

De cele mai multe ori, rezultatul unei revoluţii este total diferit de idealurile care au declanşat-o, care au condus masele în luptă. Gândiţi-vă numai la revoluţia franceză din 1789, poate cea mai celebră revoluţie, care a continuat cu luptele interne dintre fracţiuni (girondini, iacobini şi alţii) reprezentată cel mai bine de către noul instrument de execuţie, ghilotina, pentru ca în final să eşueze în dictatura lui Napoleon şi apoi în restauraţia lui Ludovic al XVII-lea. De unde s-a pornit şi unde s-a ajuns? La fel, revoluţia iraniană din 1978 care l-a răsturnat pe şahul Reza Pahlavi a avut un program extrem de democratic, ca apoi să câştige partida fundamentalistă a ayatolahului Khomeini şi a teocraţilor islamişti care nu doresc să-şi mai amintească sau recunoască programul iniţial al revoluţiei din 1978. Exemplele pot continua, istoria este plină de ele, pe baza acestor date George Orwell a scris lucrarea sa alegorică intitulată Ferma animalelor.

Dar asta nu înseamnă că excepţiile nu există, cum a fost cazul revoluţiilor est-europene din 1989. Dar aici vorbim de cazuri fericite datorate unui complex de factori, cel esenţial fiind refluxul puterii sovietice care a permis Occidentului să vină cu principiile şi expertiza sa, astfel că traiectul acestor ţări a fost spre civilizaţia occidentală, de care oricum aparţineau până când, printr-un accident nefericit al istoriei, au fost deraiate de la calea lor normală de evoluţie. Şi noi am beneficiat de această expertiză şi a trebuit să urmăm nişte reguli pentru a putea adera la comunitatea occidentală de care ne simţeam legaţi, dar amintiţi-vă faptul că după revoluţie puterea a fost preluată tot de foştii comunişti, mai bine organizaţi şi motivaţi, transformaţi peste noapte în democraţi.

Dar despre ţările arabe ieşite din revoluţiile din 2011, soldate cu răsturnarea puterii, ce şanse au ele? Ce expertiză li se poate oferi, unde ar putea ele să adere? Ce tradiţie democratică au, din moment ce în toată istoria lor au trăit în cele mai represive regimuri? Şansele lor să treacă peste aceste impedimente sunt foarte reduse. Şi atunci, cine ar putea prelua puterea, dacă nu grupurile cele mai bine organizate şi motivate, care sunt aici cele fundamentaliste, ca şi Fraţii Musulmani în Egipt? Există o mare probabilitate ca regimuri fundamentaliste islamice să fie validate în aceste ţări tocmai prin alegeri libere, la fel cum noi i-am validat pe foştii comunişti prin alegeri libere în 1990. Există şi precedente pentru asta, în 1992 în Algeria alegerile au fost câştigate de fundamentalişti, dar rezultatul a fost anulat şi a urmat un război civil, sau în Palestina când Hamasul a fost validat în Gaza tot prin alegeri libere. Acum în Egipt puterea fost câştigată de către Fraţii Musulmani victorioşi în alegeri.

Din punctul meu de vedere nu este nicio problemă, fiecare popor va trebui să înveţe democraţia pe propria piele, în sensul că va trebui să trăiască cu ceea ce a votat. Şi noi am învăţat asta din greu, în anii 90, cu mineriade şi alte lucruri. Dar există un impediment, odată ce un grupul motivat şi organizat ia puterea, inclusiv prin alegeri libere, nu este prea dispus să o cedeze la termenul viitoarelor alegeri, de aici apare posibilitatea majoră ca să se transforme într-un regim cu nimic mai prejos, ba dimpotrivă, decât cel al tiranului răsturnat tocmai de revoluţia care l-a adus la putere. Gândiţi-vă la regimul comunist impus după revoluţia rusă din 1917, regim mult mai dur şi represiv decât cel al ţarului, sau de cel din Iran după revoluţia din 1978, mult mai dur şi represiv decât cel al şahului. Iar tentaţia de a păstra puterea câştigată este mare odată ce ai ajuns să controlezi toate pârghiile puterii fără un control din partea altor instituţii ale statului. Lordul Acton spunea că puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut. Perfect adevărat, în cazul ţărilor arabe nu există un control al altor instituţii asupra puterii, nu are cum din moment ce nu există vreo tradiţie în acest sens. Şi chiar dacă ar fi create astăzi, nu au cm să devină efective într-un timp atât de scurt, instituţionalizarea fiind un proces de durată. Mă refer aici la viabilitatea instituţională, deoarece este logic şi normal ca o instituţie care are o vechime de o sută de ani să aibă mult mai mari şanse să existe şi să fie eficientă anul viitor faţă de una care există abia de un an. Iar aici nu cred că ar fi termene de comparaţie.

La aceste considerente universal valabile, în cazul particular al ţărilor arabe mai trebuie adăugat complexul de relaţii tensionate din interiorul fiecăreia, datorat mozaicului divers etnic, sectar, religios şi tribal, fiecare dintre aceste state având un trecut bogat de violenţe interne şi potenţial de dezvoltare viitoare pe măsură. De cele mai multe ori, singurul fapt care a ţinut statul unit a fost chiar tiranul mult hulit, care a făcut-o, cum altfel decât cu o mână de fier. Deci, viitorul revoluţiilor arabe, cel puţin pe termen scurt, este destul de imprevizibil.

Siria

Vine acum cazul Siriei, cu un război civil în plină desfăşurare de un an şi jumătate, soldat cu mai bine de 33000 de morţi, după estimările cele mai optimiste. Oraşele importante Homs, Hama, Alep şi chiar capitala Damasc sunt scena luptelor cumplite şi ale bombardamentelor artileriei, rezultând zeci de mii de refugiaţi care fug din calea luptelor.

Siria rămâne o nucă tare, s-a dovedit că este greu de abordat din mai multe motive. În primul rând, conducătorul este preşedintele Bashar al-Assad, fiul fostului preşedinte Hafez al-Assad, transferul de putere făcându-se de la tată la fiu în tradiţia unei monarhii dinastice, nu ca şi în cazul unei republici, aşa cum se pretinde Siria. Un exemplu identic îl conferă moştenirea puterii în Coreea de Nord. Tatăl lui Bashar, Hafez al-Assad, a condus ţara cu o mână de fier impunând-o ca şi o forţă în Orientul Mijlociu, în ciuda înfrângerilor din războaiele cu Israelul din 1967 şi 1973. S-a confruntat şi el cu o rebeliune condusă de Fraţii Mulsulmani în oraşul Hama în 1982, reprimată cu violenţă şi având drept rezultat între 10000 şi 25000 de morţi. A murit în 2000 lăsând statul pe mâna fiului său.

Războiul civil la care suntem martori a pornit ca şi revoluţiile arabe din martie 2011 şi în aceea şi perioadă, prin protestele a mii de oameni asupra cărora forţele de represiune au deschis focul. Represiunea s-a extins, protestele la fel, dar au apărut şi grupări antiguvernamentale care au început lupta deschisă împotriva trupelor siriene fidele lui Bashar al-Assad. De aici s-a ajuns la un război civil în toată legea, război care continuă şi astăzi cu violenţă crescută. Oponenţii lui Assad s-au grupat în fracţiuni armate antiguvernamentale, cea mai importantă fiind Armata Siriană Liberă (ASL). la aceste grupări s-au raliat, ca şi în cazul libian anterior, mulţi dezertori din armata siriană, inclusiv ofiţeri de rang înalt (cum ar fi generalul de brigadă Manaf Tlass la 6 iulie 2012), chiar şi politicieni din partidul Baath (cum ar fi ambasadorul sirian din Irak, Nawaf Fares, la 11 iulie 2012, sau chiar primul ministru sirian Riyad Hijab, la 6 august) ce conduce Siria de decenii. Într-un fel, este logic să se întâmple asta, şobolanii părăsesc nava pe cale de a se scufunda, dar mai este ceva. Assad şi apropiaţii săi din posturile cheie fac parte din secta alawită (11% din populaţie), dar forţele armate sunt sunnite, ca şi majoritatea populaţiei (71%). Dar nu numai de aici apar dezertările, la fel s-a petrecut şi în Libia când unii dintre apropiaţii lui Gaddafi au schimbat părţile. Problema este că nici cei care au trecut de partea opoziţiei nu au un trecut curat, ca să fie în anturajul preşedintelui şi la conducere trebuiau să fi fost părtaşi la multe abuzuri comise de-a lungul îndelungatului mandat al familiei Assad.

Trebuie să înţelegem din start că dictatorii cu un trecut îndelungat la conducerea ţării nu vor renunţa de bună voie la putere şi vor lupta până la ultima picătură de sânge a fidelilor lor pentru a şi-o menţine. Aşa au făcut şi Gaddafi, şi Saddam Hussein, şi Nicolae Ceauşescu.

Rusia şi China continuă să-l susţină pe Bashar al-Assad şi să se opună oricărei intervenţii străine, chiar dacă violenţele sunt în creştere şi luptele s-au intensificat chiar în capitala damasc încă de la mijlocul lui iulie anul acesta.

Luptători din Armata Siriană Liberă

sursa www.guardian.co.uk

O lovitură grea dată regimului sirian a constituit-o la 18 iulie asasinarea printr-un atac sinucigaş a cumnatului lui Bashar, generalul Assej Shawkat, a şefului comitetului de criză, generalul Hassan Turkomani, a ministrului apărării, generalul Daoud Rajiha şi a ministrului de interne Mohamad Ibrahim al-Shaar, precum şi rănirea directorului securităţii naţionale Hisham Ikhtiar.

Explozia de la 18 iulie care a ucis oficialii sirieni 

 

O îngrijorare crescândă apare asupra potenţialei folosiri de către regim a armelor chimice împotriva insurgenţilor. Luptele continuă.

De ce Siria nu este Libia

În sensul că de ce nu s-ar putea aplica aceeaşi reţetă ca şi în Libia, o campanie de bombardamente NATO care să ducă la cedarea de către Bashar al-Assad. Nu este aşa uşor din mai multe motive. În primul rând, Siria este o ţară mai mare, mai populată (22 milioane locuitori), cu un relief variat, făcând eficacitatea unei serii de bombardamente mai dificil de realizat. Spre deosebire, în Libia, o ţară cu 5 milioane de locuitori, luptele s-au dat doar pe fâşia îngustă de litoral pe care sunt plasate principalele oraşe, cu cât mergi mai la sud găseşti doar deşert. Din acelaşi motiv în al doilea război mondial, luptele dintre armata britanică şi Afrikakorps al lui Rommel s-au dat tot pe îngusta fâşie de litoral.    

În schimb, Siria are un relief variat care include munţi înalţi până la 2814 metri (muntele Hermon, la graniţa cu Libanul), chiar şi un lanţ numit Jebel Druze în partea de sud. Mai există valea Bekaa, unde se antrenau terorişti, greu de controlat şi supravegheat. Numai de aici ne dăm seama de dificultatea unei campanii aeriene eficiente, de câte resurse ar fi nevoie pentru a forţa un rezultat favorabil, asta în condiţiile în care pentru a obţine acelaşi rezultat în Libia, zonă de acţiune mult mai restrânsă şi mai accesibilă, cu bazele aeriene aliate apropiate, a fost nevoie de o campanie aeriană de aproape patru luni (gândiţi-vă la Kosovo în 1999, de ce anvergură au fost bombardamentele şi ce durată pentru a obţine rezultate discutabile). Se mai adaugă şi vecinătatea Iranului, care ar privi cu ostilitate o campanie de bombardamente în imediata vecinătate a graniţelor sale, tocmai împotriva singurului stat aliat al său din regiune. Riscuri pe care NATO nu avea cum să şi le asume.

Damascul în flăcări

Se mai adaugă şi complicaţia din cadrul Consiliului de Securitate al ONU, în care Rusia şi China, membre permanente, s-au opus oricărei rezoluţii oricât de uşoare, de genul unor sancţiuni împotriva Siriei, de fiecare dată când acest Consiliu s-a reunit pe această temă. În cazul Libiei, Rusia şi China s-au abţinut, făcând posibilă rezoluţia ONU care autoriza măsuri şi lovituri aeriene pentru „protecţia civililor”.

Mai sunt şi alte aspecte care determină o astfel de reacţie din partea Rusiei şi Chinei, respectiv faptul că Siria le este aliată în noul context geopolitic creat în ultimii ani. Despre ce este vorba, odată cu disoluţia Uniunii Sovietice în 1991 (cea mai mare catastrofă geopolitică după părerea lui Vladimir Putin), împărţirea lumii între blocuri create pe baze ideologice s-a încheiat odată cu căderea comunismului. Era ideologică s-a sfârşit, dar nu şi împărţirea în blocuri. Aceste blocuri nu mai sunt ideologice, socialism versus capitalism, ci de altă natură, democraţii versus autocraţii (pentru mai multe amănunte vezi Noua eră Putin). Iar Siria se înscrie în categoria a doua, mai mult, nu autocraţie, ci o organizare mai calificată, dictatură. Iar Rusia şi China susţin astfel de regimuri ca şi o contrabalansare la avansul democraţiei susţinute de vest, liderilor lor convenindu-le de minune situaţia lor actuală, o autocraţie în care să asigure stabilitatea şi o dezvoltare economică în care nu pot fi traşi la răspundere pentru furtul din banul public, astfel dezvoltându-se o elită cleptocratică pe principii mafiote. Iar această elită de la conducere va face totul pentru prezervarea puterii şi protejarea aliaţilor. Au greşit cu Libia, dar nu vor să repete aceeaşi greşeală cu Siria sau cu Iranul.

În cazul Rusiei mai este o componentă particulară. În Siria, la portul Tartous, Rusia are singura bază navală din Marea Mediterană, iar pierderea ei în cazul unei schimbări la Damasc echivalează cu un recul geopolitic de mare importanţă. Nu trebuie uitat efortul Rusiei pe lângă clienţii ei foste republici sovietice din Asia Centrală pentru a forţa închiderea bazelor americane de aprovizionare din jurul Afghanistanului, ca şi cele din Uzbekistan sau Kirghistan.

Dar mai este şi aspectul economic şi militar, Siria fiind un client fidel al Rusiei în materie de armament şi furnituri militare. Tocmai acest aspect este de analizat, ţinând cont de transporturile ruseşti de armament în folosul regimului lui Bashar al-Assad de la începutul războiului civil din martie 2011. Siria are contracte de miliarde de dolari pentru armament rusesc, se vehicula că ar dori şi achiziţia sistemelor antiaeriene S-400. În schimb, insurgenţii sunt înarmaţi de ţările din liga arabă în frunte cu Arabia Saudită. În timp ce ONU face eforturi spre o soluţie negociată, iar vestul susţine că Bashar al-Assad şi-a pierdut legitimitatea deoarece a tras în propriul popor şi trebuie să plece, Rusia şi China exclud o astfel de posibilitate.

Rusia, pe lângă sprijinul diplomatic, este activă în a arăta susţinerea regimului sirian şi prin demonstraţii de forţă, cum ar fi escalele navelor militare din flota sa în portul Tartous, tocmai pentru a-şi demonstra determinarea în susţinerea regimului al-Assad. Dar tocmai aceste demonstraţii au avut darul să arate de fapt starea adevărată a flotei ruseşti (citez din articolul meu Transnistria şi anul geopolitic 2012):

Este ca şi imaginea flotei militare ruse în portul sirian Tartous, impunătoare de la distanţă, dar găunoasă pe măsură ce te apropii. Singurul portavion rusesc, Amiral Kuznetzov, a sosit la 8 ianuarie 2012 în portul sirian, însoţit de fregata Amiral Chabanenko, remorcherul Nikolai Chiker şi trei mici vase cisternă. Această flotă a plecat din Severomorsk, lângă Murmansk, la începutul lui decembrie. În Marea Mediterană li s-a mai alăturat un vas cisternă şi corveta Mudri, din flota de Baltica, precum şi corveta Ladni din flota Mării Negre. La Tartous, flota rusă a încărcat alimente, apă şi combustibil. Doar Chabanenko, Ladni şi cisterna Lena au acostat, portavionul Kuznetzov fiind prea mare şi rămânând ancorat mai în larg.  La 10 ianuarie flota rusă a părăsit apele siriene, Ladni spre Sevastopol, iar portavionul Amiral Kuznetzov înapoi spre Severomorsk.

Aceasta este imaginea de la distanţă, dar dacă ne apropiem puţim, vom vedea că portavionul Kuznetzov de 60000 de tone are capacitatea de a duce până la 50 de aparate de luptă, 26 cu aripă fixă (avioane) şi restul elicoptere, mai puţin decât jumătate din capacitatea unui portavion american de clasa Nimitz. La Tartous, Kuznetzov a avut doar opt avioane Su-33 şi două elicoptere Ka-27S pentru căutare-salvare, poate în cazul în care s-ar fi pierdut vreun Suhoi. Dar nu avea deloc Ka-27RLD, elicoptere radar de avertizare timpurie (early warning), fără de care întreaga flotă era practic legată la ochi.

Îi lipseau cu desăvârşire şi elicopterele Ka-27PLO, cu capacităţi de luptă antisubmarin, poate că amiralii ruşi considerau că fregata ASW Amiral Chabanenko era suficientă pentru a asigura protecţia întregului convoi. Agenţiile arabe de presă au anunţat că un submarin american a trecut prin canalul Suez din Marea Roşie în Marea Mediterană, deci în apropierea coastelor siriene, cam cu două săptămâni înainte de sosirea flotei ruse la Tartous. În mod sigur, intenţia era de a supraveghea flota şi probabil pentru a înregistra şi cataloga zgomotele motoarelor navelor componente, o modalitate foarte exactă de a urmări submarinele şi navele pe întreg globul. Americanii au o astfel de bază de date încă din timpul Războiului Rece, care se actualizează periodic cu ajutorul senzorilor plasaţi pe fundul oceanelor pe rutele de acces ale navelor militare. Unul din culoarele obligatorii de trecere pentru submarinele sovietice era prin Marea Nordului, între Islanda şi Marea Britanie. Senzorii plasaţi pe fundul apei înregistrau zgomtul motoarelor la fiecare trecere, catalogau şi făceau comparaţii, în urma faptului că fiecare motor de submarin sau navă militară mai mare are un zgomot distinctiv unic, întocmai ca şi amprentele digitale sau vocale la oameni. Astfel, dacă un submarin american înregistrează un zgomot de motor undeva în Oceanul Pacific, prin comparaţie cu baza de date poate şti nu numai cui aparţine nava, ci şi numele ei.

Dar nu cred că merită efortul de a înregistra motorul portavionului Amiral Kuznetzov, care oricum cred că este demult în baza americană de date.  Acesta poate fi folosit ca şi imaginea flotei ruse, respectiv a diferenţei dintre ceea ce doreşte Putin şi realitate. Construcţia lui a început în 1982 şi era 70% terminată în 1989. A navigat prima dată în 1991, nefinalizat, a primit avioane la bord în 1993, dar a devenit operaţional în 1995. Începând cu 1996, a petrecut mai bine de şase ani în reparaţii în trei şantiere diferite, deci 40% din activitate. Motorul principal s-a defectat de nenumărate ori în decursul activităţii, prezenţa remorcherului Nikolai Chiker în flota rusă explicându-se astfel, în cazul unei defecţiuni, portavionul urmând să-şi continue călătoria remorcat. Odată ajuns în februarie în port, portavionul Amiral Kuznetzov va fi dezarmat şi va începe un program de reutilare şi reechipare programat să dureze până în 2017 sau chiar mai târziu, dacă va fi terminat vreodată. Astfel, rachetele antinavă supersonice SSM P-700 Granit din sistemul de armament al portavionului nu se mai fabrică. Nu se mai fabrică nici Su-33, aviaţia portavionului urmând să fie înlocuită cu Mig-29K, versiunea navală a Migului, în urma unei comenzi din India de 16 bucăţi, prin suplimentare ar ieşi un cost mai mic pe bucată decât în cazul Su-33.

Pentru a ilustra şi mai bine dezastrul naval în care se zbate flota militară rusă, ca printr-o ironie, un submarin strategic rus clasa Delta 4, Ecaterinburg, a luat foc într-un doc uscat din Murmansk la 29 decembrie. Ecaterinburg se afla la reparaţii când a izbucnit incendiu, cel mai probabil din neglijenţă. Din fericire nu erau la bord torpile sau rachetele nucleare SS-N-23 (16 bucăţi) submarinul Delta 4 fiind unul dintre cele şase care asigură descurajarea nucleară până la intrarea în serviciu a noilor submarine clasa Borei care ar urma să fie armate cu rachetele Bulava. Reactorul nuclear era şi el oprit, evitând astfel un nou Cernobâl sau Fukushima. Dar incendiul a afectat carcasa exterioară şi camera torpilelor, precum şi sonarul care a fost totalmente distrus. 

Cam asta este situaţia flotei ruse actuale, care nu mai impresionează multă lume, de aceea consider că tentativa de demonstraţie de forţă a fost total contraproductivă în cazul Siriei. Vladimir Putin a hotărât să pompeze noi sume de bani, ca şi în cazul armatei în general, pentru a reveni la vechea glorie imperială, păşind pe urmele Uniunii Sovietice. Dar astăzi, în condiţiile actuale, pe un astfel de drum, are şanse mai mari să o ia pe calea Uniunii Sovietice în momentul dezintegrării sale, 1989-1991.

Nave ruseşti în portul Tartous

Revenind la ziua de astăzi, amintesc de transporturile de arme ruseşti către Siria de la începutul războiului civil. La 16 iunie 2012, organizaţiile umanitare şi presa occidentală a dezvăluit faptul că la 26 mai nava rusă Profesor Katzman a descărcat un transport de armament destinat regimului sirian în portul Tartous. Compania rusă proprietară a navei, Universal Cargo Logistic Holdings, a respins acuzaţiile, iar ministrul de externe rus Serghei Lavrov, a declarat că a fost vorba de completări ale contractelor semnate în avans şi achitate deja. Trei zile mai târziu, la 19 iunie, unei nave ce se îndrepta din Rusia spre Siria, MV Alaed, i s-a retras asigurarea de către Standard Club din Londra. Nava a trebuit să facă cale întoarsă în Rusia, pentru a-şi face o nouă asigurare. Nava era proprietatea unei firme ruseşti, FEMCO, şi era înregistrată la Curacao, Antilele Olandeze, şi transporta elicoptere de asalt şi alte arme către Siria. Şi-a continuat apoi drumul, autorităţile ruse susţinând din nou că era vorba de armament deja contractat şi achitat de Siria înainte de instituirea embargoului de către Uniunea Europeană. Au mai fost raportări privitoare la livrări de armament cu prilejul diferitelor escale în portul Tartous ale navelor ruseşti.

Chiar recent, la 10 octombrie 2012, în contextul acutizării situaţiei de la graniţa turco-siriană care s-a soldat cu schimburi de focuri şi tiruri de artilerie, Turcia forţează să aterizeze la Ankara un avion comercial rusesc cu destinaţia Siria şi anunţă că acesta transporta muniţii pentru regimul sirian al lui Bashar al-Assad.

Motivaţiile Turciei

Dacă în cazul Siriei interesul este clar, un război regional limitat i-ar prinde bine regimului, în sensul că ar ralia populaţia contra duşmanului extern şi ar forţa o atitudine mai deschisă din partea aliatului rămas, Iranul, care îşi vede periclitat nu numai aliatul, ci şi legătura cu organizaţia Hezbollah din Liban pe care o sponsorizează direct, în cazul Turciei motivaţia implicării în acest conflict pare mai bizară.

De la deteriorarea relaţiei privilegiate din trecut cu Israelul în urma intervenţiei acestuia în transportul umanitar (declarat ca atare) către palestinienii din Fâşia Gaza, intervenţie soldată cu morţi şi răniţi, poziţia Turciei a fost cea de a se afirma ca şi un lider regional al Islamului, deci, în mod normal, ar fi fost de aşteptat ca să sprijine cumva regimul sirian împotriva a ceea ce organizaţiile fundamentaliste numesc destabilizarea occidentală sau cruciată.

Dar Turcia se comportă altfel, acţionând decisiv şi ameninţând cu războiul vecinul său sirian, cu toate că zeci de mii de refugiaţi sirieni şi-au găsit adăpost în zona de graniţă dintre cele două ţări.

Aspectul care se scapă multora din vedere şi este considerat esenţial de către turci este problema kurdă. Kurzii ocupă un spaţiu compact aflat pe teritoriul a patru state, Turcia, Iranul, Irakul şi Siria, practic zona de confluenţă a celor patru ţări. Chiar dacă acestea s-au duşmănit în decursul istoriei, mai ales în perioada recentă, au avut un scop comun, şi acesta este persecutarea şi exterminarea kurzilor care îşi cer dreptul la existenţă naţională, chiar dacă uneori îi susţineau pe rebelii kurzi dintr-un stat contra guvernului, în final se întorceau împotriva lor. O atitudine complexă şi ciudată faţă de un popor care l-a dat pe cel mai mare erou militar al Islamului, mă refer la eliberatorul Ierusalimului de sub cruciaţi, kurdul Salah ad-Din sau mai bine cunoscut sub numele de Saladin.

Kurzii sunt supuşi unui regim draconic în cazul în care se revoltă şi o fac destul de des. Saddam Hussein i-a exterminat inclusiv cu arme chimice, respectiv gaze de luptă, fiecare din cele patru state mai sus menţionate a purtat adevărate campanii militare împotriva lor, iar Turcia nu face excepţie.

Cazul Abdulah Ocalan, lider fondator al PKK (Partidul Muncitoresc din Kurdistan) responsabil de peste 40000 de morţi în timpul conflictului din anii 80, este simptomatic în ce priveşte atitudinea faţă de kurzi. Până în 1998, Ocalan se afla în Siria (vedem aici o susţinere a kurzilor turci de către regimul sirian în scopuri politice), dar este nevoit să plece în urma presiunilor turce împotriva Damascului. Este capturat în Kenya la 15 februarie 1999 de către serviciile secrete turce şi adus în ţară, unde risca pedeapsa cu moartea. La presiunea UE, care a ameninţat Turcia cu anularea negocierilor pentru aderare, este condamnat la detenţie pe viaţă. Vedem aici cât de importantă este problema kurdă în Turcia, dacă această ţara a riscat negocierile de aderare doar pentru a-l pedepsi cu moartea pe unul dintre liderii kurzi.

Un alt exemplu sugestiv mi se pare atitudinea Turciei în 2003, la declanşarea invaziei Irakului de către americani. La solicitarea SUA, care dispune de baze militare în Turcia, dintre care cea mai importantă este cea aeriană de la Incirlic, Turcia refuză deschiderea unui front în nord, de pe teritoriul ei, care ar fi facilitat căderea rapidă a regimului de la Bagdad, silindu-i pe americani şi britanici să folosească o singură cale de invazie, dinspre sud, din Kuweit. Relaţiile militare dintre cele două ţări s-au deteriorat, încă o dată înţelegem importanţa problemei kurde care i-a făcut pe turci să întoarcă spatele celui mai puternic aliat. Fiindcă în acelaşi timp, parlamentul turc a aprobat armatei turce să treacă graniţa cu Irakul pentru a-i combate pe kurzi pe teritoriul irakian (conform constituţiei turce, nu pot fi deplasate trupe în afara graniţelor fără avizul parlamentului de la Ankara). Nu i-a lăsat pe americani, dar le-a dat liberi militarilor ei. Este logic, odată cu căderea regimului de la Bagdad, zona nordică, cu o populaţie preponderentă kurdă, a devenit practic autonomă după căderea regimului draconic irakian. Aici a apărut un fief puternic al kurzilor, beneficiari şi ai terenurilor petrolifere din zona Mossul. O chestiune de timp până ce aceşti kurzi eliberaţi de tiranie au devenit un fel de reper şi susţinători ai kurzilor ce trăiesc pe teritoriile Siriei, Turciei şi Iranului. Iar împotriva acestora Turcia îşi trimite periodic armata peste graniţa irakiană, în ciuda americanilor.

Transportoare blindate turceşti îndreptându-se spre graniţa siriană

Iar prin atitudinea sa actuală faţă de Siria, Turcia tocmai asta încearcă să împiedice, un nou fief kurd în nordul Siriei născut din vidul de putere ce ar urma căderii previzibile a regimului Bashar al-Assad. Pentru asta agită posibilitatea războiului, să aibă din timp concentrate forţele care să ocupe nordul Siriei pentru a împiedica crearea unei noi zone kurde care să-i ameninţe cu secesiunea sudul populat masiv de kurzi. Iar pentru această operaţiune ce ar urma imediat ce regimul de la Damasc scapă puterea din mână, parlamentul turc şi-a dat deja aprobarea.