Boicotul olandez

Sursa imagine www.boicoland.ro

O iniţiativă interesantă a doi europarlamentari, unul român şi unul polonez, îi cheamă pe esteuropeni la o acţiune fără precedent la un asemenea nivel, la boicotul produselor olandeze. Cadrul este dat de o situaţie politică internă existentă în Olanda, unde în parlament partidul PVV (al libertăţii), un partid extremist cu un procentaj redus, şantajează executivul, asigurându-i o fragilă majoritate în parlament fără de care guvernul nu ar putea fi susţinut. În cazul în care PVV nu mai susţine guvernul, acesta cade la următoarea moţiune. Echilibrul fragil din legislativ i-a dat acestui partid extremist o marjă de manevră la care nu a visat şi care o foloseşte pentru a-şi promova programul bazat pe ura de rasă, astfel încât să poată înscrie cât mai multe puncte electorale la următoarele alegeri. Un aspect pe care marşează acest partid este atitudinea împotriva imigranţilor de orice natură care ar lua locurile de muncă ale olandezilor. Dar mai este şi un alt context exploatat cu abilitate, cel al atitudinii populaţiei faţă de o anumită parte a acestor imigranţi care s-au făcut vinovaţi de acţiuni violente, inclusiv împotriva autorităţilor statale în multe ţări din Europa Occidentală.

Nu mă refer aici la acţiunile reprobabile ale unor conaţionali de-ai noştri şi de altă naţionalitate, ci la alte aspecte mult mai violente. Nu cred că aţi uitat revoltele de stradă care au răvăşit Franţa şi Anglia cu puţin timp în urmă, rezultate cu distrugeri, incendieri şi adevărate lupte de stradă ale imigranţilor cu forţele de ordine, mai ales cei proveniţi din Asia şi Africa (vezi Anarhia londoneză şi România). Olanda nu a trecut prin astfel de bătălii în oraşele sale, dar au fost acţiuni care au şocat populaţia ţării. Mă refer aici la asasinarea lui Theo van Gogh, urmaş al pictorului van Gogh, regizor, producător, autor şi actor, autorul unui film despre violenţa contra femeilor în unele societăţi musulmane. La 2 noiembrie 2004, în timp ce se deplasa cu bicicleta, a fost împuşcat de opt ori de către un islamist marocano-olandez, Mohammed Bouyeri, care a încercat să-l decapiteze cu un cuţit şi i-a prins în piept, tot cu un cuţit, un mesaj plin de acuzaţii contra societăţii occidentale şi a evreilor. Bouyeri a fost împuşcat în picior în timpul capturării şi a fost condamnat pe viaţă.  Acest asasinat a ridicat un val de indignare în toată ţara, protestele s-au ţinut lanţ, chiar au fost raportate peste o sută de tentative de incendiere a moscheilor sau fapte de violenţă asupra unor subiecţi musulmani.

PVV încearcă să câştige puncte electorale din această stare a populaţiei, dar ţinta lor este de data asta estul Europei, din moment ce pe partea cealaltă, cea mai violentă, nu pot lua prea multe măsuri. Dar chiar faptul că o fac împotriva esteuropenilor le conferă vizibilitatea unor acţiuni concrete, cum ar fi blocarea aderării la spaţiul Schengen a României şi Bulgariei. Până la urmă, nu poate fi vorba de o blocare, ci de cel mult o amânare de câteva luni, dar punctele electorale se înscriu oricum. Tot în acest context se înscrie şi iniţiativa PVV de a crea un site unde cetăţenii olandezi sunt invitaţi să posteze plângeri împotriva comportamentului est-europenilor, în general.

Boicotul ca armă

Această atitudine, de a boicota produsele olandeze nu este o măsură care să poată fi trecută uşor cu vederea. Au mai existat şi în alte ţări şi în majoritatea cazurilor, acolo unde consumatorii s-au raliat în masă, efectul a fost imens, chiar devastator pentru cei care au fost ţinta boicotului. Pentru Olanda, o piaţă de peste o sută de milioane de consumatori cum e cea est-europeană care i-ar refuza produsele, un astfel de protest ar avea efecte teribile, ţinând cont că peste două treimi din PIB-ul Olandei depinde de exporturi. În contextul crizei economice, o scădere masivă, peste nivelul estimat din cauza crizei, i-ar face pe oamenii de afaceri olandezi să fie nevoiţi să reducă personalul, lucru care ar afecta direct guvernul, atât prin scăderea încasărilor, cât şi prin creşterea indemnizaţiilor de şomaj pentru cei disponibilizaţi. Confruntaţi cu aceste probleme, oamenii de afaceri vor face presiuni asupra guvernului, care va trebui să ia o decizie, menţine cererile PVV şi se confruntă cu o cădere economică masivă, sau renunţă la sprijinul PVV pentru a salva economia, dar riscând să cadă la următoarea moţiune. Ar mai fi calea de mijloc, să convingă PVV-ul. Dar până atunci, oamenii de afaceri au şi început să reacţioneze, doar în perspectiva unui astfel de boicot, spunând că purtarea reprobabilă a guvernului olandez dăunează comunităţii de afaceri olandeze şi obstrucţionează redresarea economică. Vorbesc de pierderea unor afaceri de două miliarde de euro, o cifră impresionantă. Şi asta înainte ca boicotul să fie instituit efectiv, deocamdată doar menţionarea lui provoacă fiori reci pe spinările afaceriştilor olandezi.

Dar care ar fi companiile vizate de acest boicot est-european? În primul rând cele cu marca olandeză, brandurile lor: Shell, Heineken, Dove, TNT, Amstel, Lipton, Rexona, Knorr, Axe, Wolters Kluwer, Tom Tom şi altele. Închipuiţi-vă la nivelul pieţei de o sută de milioane de consumatori din Europa de Est o scădere de 20%, ca să puteţi da o dimensiune a potenţialului efect asupra exporturilor Olandei. O găluşcă pe care nici un guvern nu ar putea-o înghiţi. Orice guvern din orice ţară responsabilă ar trebui să reacţioneze în faţa unei asemenea provocări.

România şi boicotul

Întrebarea ce rămâne şi se pune pentru noi, ce ar reprezenta un astfel de boicot din punct de vedere al României. Să ne uităm puţin pe cifre. Olanda este principalul investitor în economia României, lucru care ridică multe întrebări asupra motivelor ascunse care stau la baza refuzului acestei ţări de a admite România în spaţiul Schengen, deoarece o admitere în acest spaţiu ar fi şi în beneficiul oamenilor de afaceri olandezi, printr-o mai bună integrare economică între cele două părţi. Ca exemplu, aduc părerea transportatorilor internaţionali, care se plâng că din cauza amânării admiterii României şi Bulgariei în acest spaţiu, pierd timp şi bani în urma staţionării TIR-urilor la punctele de trecere, un aspect deloc de neglijat, mai ales că cele două ţări au îndeplinit toate criteriile tehnice pentru admitere în Schengen, şi toate ţările din spaţiul Schengen au aprobat admiterea României şi Bulgariei, mai puţin Olanda. Dorim un spaţiu economic comun, dar unii, de fapt unul, nu îl vrea pe deplin. Revin mai încolo asupra acestui aspect, acum vorbesc de cifre.

Dacă ne uităm strict la datele statistice, vom observa că balanţa comercială dintre România şi Olanda, defavorabilă României, în sensul că România importă din Olanda mai mult decât exportă, dar această balanţă negativă are tendinţa de a se reduce din ce în ce mai mult. Spre exemplu, deficitul comercial cu Olanda este în scădere, de la 1236,8 milioane euro în 2007 la 1129,5 milioane în 2008, apoi brusc la 543,5 în 2009, o creştere la 613 în 2010, dar care nu se compară cu deficitul aproape dublu din 2007 sau 2008. Situaţia devine interesantă dacă ne uităm pe cifrele disponibile până la 31 august 2011, adică trei trimestre din patru pentru acest an. Deficitul comercial a scăzut la 253,4 milioane euro, în urma creşterii exportului românesc faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut de 47%, pe când importurile au crescut faţă de aceeaşi perioadă cu 11%. Aceste creşteri au fost realizate, la exporturile României, de maşini, aparate şi echipamente electrice (280,7 milioane euro), produse agricole vegetale (82,7 milioane) vehicule şi echipamente auxiliare de transport (21,6 milioane); produse metalurgice (20,4 milioane); produse din mase plastice şi cauciuc (12,5 milioane euro). Creşterea importurilor din Olanda (117,9 milioane) a fost realizată de vehicule şi echipamente auxiliare de transport (42,2 milioane euro); produse ale industriei chimice (26,5 milioane euro); produse agricole vegetale (10,3 milioane euro). Să fim cinstiţi şi sinceri măcar faţă de noi, această reducere a deficitului comercial se datorează creşterii continue a competitivităţii economiei româneşti în contextul concurenţial al Uniunii Europene. Acest trend nu poate decât să ne bucure, dar se pare că olandezii nu au aceeaşi părere, şi este de la sine înţeles acest lucru. Nu prea le convine o creştere economică şi competitivă a produselor româneşti care în curând le vor face probleme pe propria lor piaţă, mai ales că economia lor se bazează în proporţie de peste două treimi pe exporturi. Vă daţi seama ce ar însemna un boicot asupra bunurilor de larg consum  olandeze în economia românească? În prima fază, respectiv în câteva luni, trendul se va accelera şi vom ajunge să exportăm către ei mai mult decât importăm.

Întrebarea care se pune, ce ar fi dacă ei ar impune un boicot asemănător produselor româneşti? Răspunsul este mult mai simplu, ar fi imposibil. Nu ar avea cum. Pentru a explica acest lucru va trebui să aruncăm o scurtă privire asupra contextului politic regional, care este strâns legat de cel economic.

După 1989, ţinând cont de calitatea slabă a produselor româneşti, am devenit o piaţă de desfacere ideală pentru toţi cei care doreau să vândă ceva, indiferent de calitate. Au trecut ani buni până să începem din nou să apreciem produsele noastre proprii, să regăsim calitatea românească şi să apreciem produsele româneşti. Încet, încet, am început să  o vedem, dar această întârziere ne-a costat scump în balanţa comercială externă (vezi Altceva despre siguranţa naţională), dar astăzi vedem cum tot mai mulţi consumatori se îndreaptă spre brandurile naţionale, mai ales că înţeleg că prin această alegere plătesc salariul unui muncitor român şi păstrează banii în comunitate.  

În acest sens, ţările din jurul nostru şi-au dezvoltat companii puternice, care au devenit transnaţionale, concurente cu multinaţionalele occidentale pe anumite segmente de piaţă. Consumatorii români nu aveau o disciplină de piaţă, foarte des întâlnită în vestul Europei, unde fiecare consumator era targetat spre propriile produse naţionale. Sunt notorii exemplele cu consumatori germani care cumpără Grundig, deşi Sony era mai ieftin şi cu mai multe opţiuni, sau britanicii care se scuză că nu au găsit ceva vegetale englezeşti. Mai trebuie să adăugăm şi faptul că noi, românii, avem vecinii pe care ni i-a dat Dumnezeu, vecini care nu ne suportă deloc. Iar aceştia, din acest spirit, refuză la cumpărare produsele româneşti, este un fapt cu care va trebui să ne obişnuim. Ceea ce este ciudat este faptul că noi le cumpărăm produsele, pe motive mercantile, că poate sunt mai bune sau mai ieftine, uitând că în acest fel le alimentăm financiar scopurile politice. Astfel, am văzut fel de fel de firme vecine devenite transnaţionale care s-au extins şi fac afaceri bune în România, pe când firmele româneşti sunt pur şi simplu boicotate în vecini, doar din simplul motiv că sunt româneşti.

O astfel de politică a făcut ca românii să nu aibă branduri sonore ca fiind româneşti, dar să furnizeze mare parte din subansamble din care sunt făcute alte branduri occidentale de succes. Excepţii notabile există, ca şi Dacia, dar sunt prea puţine faţă de potenţialul creativ existent în România. Două lucruri au împiedicat dezvoltarea mai multor transnaţionale româneşti, primul fiind neîncrederea consumatorilor români, deoarece nu ai cum să-ţi dezvolţi piaţa externă fără să te bazezi pe vânzările de pe cea internă, al doilea fiind refuzul vecinilor de a cumpăra produse româneşti, deoarece primul pas în dezvoltarea pe pieţele externe îl reprezintă pieţele vecinilor, cele mai apropiate.

Un dezavantaj major, dar în contextul unui conflict economic cu Olanda acesta devine un avantaj. Spuneam că olandezii nu ar putea răspunde cu aceeaşi monedă în cazul unui boicot românesc asupra produselor olandeze. În primul rând, dacă consumatorii olandezi ar decide să boicoteze produsele româneşti, nu prea ar avea cum. Majoritatea produselor româneşti de pe piaţa olandeză nu au un brand propriu, ci sunt sub alte branduri, cu câteva excepţii, cum ar fi cel al vinurilor. Deci consumatorii finali nu au cum să identifice produsele româneşti, deoarece ele sunt parte a altor produse. De exemplu, cam jumătate din industria constructoare de nave din Olanda foloseşte subansamble produse în şantierele româneşti. Cum ar putea să boicoteze olandezul de rând produsele româneşti, refuzând să urce pe un vapor dacă află că jumătate din el este construit în România? Ajungem deja în domeniul ridicolului.

Aşa putem vedea că boicotul românesc este mult mai eficient decât orice tentativă reciprocă olandeză. Şi în cazul nostru, putem boicota doar produsele clar olandeze. De exemplu, nu cred că consumatorii de lactate vor refuza să cumpere Napolact sau Milli, care este deţinut de firma olandeză Friesland, deoarece majoritatea nici nu ştiu asta. Dar boicotul numelor de marcă olandeze ar fi suficient să dea o lovitură economiei acestei ţări, lovitură care i-ar face pe decidenţii politici să revină la realitate.

Aspecte strategice în refuzul Olandei

Un lucru prea puţin mediatizat în acest refuz al Olandei de a permite accesul României şi al Bulgariei în spaţiul Schengen, de liberă circulaţie, ţine şi de unele aspecte strategice prea puţin mediatizate, în presa din România deloc relevate.

Este tipic, ne preocupăm mai mult de bătaia politică internă, de scuipatul permanent între partidele noastre, pierzând din vedere esenţialul, contextul internaţional. Mi se pare strigător la cer felul în care ne consumăm timpul şi energia în luptele politice interne, în timp ce în jurul nostru totul se năruie. Suntem ca şi muzicanţii de pe Titanic care cântă în timp ce vaporul se scufundă, absenţi la tot ce se întâmplă dincolo de ei, dar foarte vocali dacă careva greşeşte vreo notă muzicală. Trăim un teatru al absurdului, Eugen Ionesco ar putea fi mândru, Europa se scufundă în criză, în timp ce noi discutăm la infinit despre prezenţa opoziţiei în parlament. În anul 1453, în timp ce armatele turceşti ale lui Mohamed al II-lea, supranumit mai târziu Cuceritorul asediau Constantinopolele, liderii religioşi discutau la nesfârşit teza dacă îngerii au sex sau nu. Cam aşa suntem şi noi acum, criza zguduie întreaga lume, Uniunea Europeană se pregăteşte pentru un şoc masiv al crizei, iar noi... discutăm dacă vreo pipiţă de la televizor are silicoane naturale sau dacă opoziţia face protest sau grevă în parlament. De-ar fi trăit Caragiale în vremurile noastre, ar fi trebuit să scrie nonstop, zi şi noapte, şi tot nu ar fi fost îndeajuns pentru a prinde măcar o parte din absurdul politicii noastre interne.

Îmi dau seama şi mă bazez în aceste afirmaţii pe mai multe lucruri, în primul rând tratarea evenimentelor grave de pe mapamond doar din perspectivă electorală, adică unii doresc şi nu doresc semnarea unui tratat care să limiteze deficitul bugetar, dar nici măcar nu o spun clar dacă o doresc sau nu, aşteptând probabil să vadă cum se marchează asta electoral. Dar subiectul este altul boicotul asupra produselor olandeze şi aspectele strategice în atitudinea Olandei de refuz al accederii României şi implicit al Bulgariei în spaţiul Schengen.

Olanda este conştientă de importanţa transporturilor navale în viaţa sa economică, doar a avut un imperiu colonial susţinut pe flota sa. Tot aşa, ştie de însemnătatea căilor de transport pe apă, de cât este de important cine le controlează şi ce înseamnă să le administreze, taxele din tranzit şi serviciile conexe fiind un important venit pentru bugetul olandez.

Cel mai ieftin transport este cel pe apă, existenţa unei căi navigabile a facilitat încă din antichitate dezvoltarea unei naţiuni sau a unei civilizaţii, cum au fost fenicienii, grecii şi alţii. În America, existenţa fluviului Mississippi şi a afluenţilor săi navigabili a avut un impact imens în viitoarea dezvoltare economică.

Tot aşa, pentru Olanda, portul Rotterdam, cel mai mare şi important port european, are o importanţă crucială în economia europeană şi olandeză în particular. De ce mai mult decât alte porturi europene? Deoarece este la gura de vărsare a fluviului Rin, care pătrunde adânc în interiorul Europei. Mai mult, din 1992 fluviul Maine, afluent al Rinului, este legat de fluviul Dunărea pe un canal lung de 171 km. Astfel, cea mai scurtă cale pe apă dintre Rotterdam şi Constanţa este de-a lungul Rinului, Maineului, al Canalului Maine – Dunăre, de-a lungul Dunării, apoi pe canalul Dunăre – Marea Neagră şi apoi pe mare până la Constanţa. Marele avantaj economic este că de-a lungul acestei lungi căi navigabile poate fi asigurat accesul cu cheltuieli de transport minime în foarte multe puncte din centrul Europei. Olanda se bucură de această poziţie a Rotterdamului prin serviciile oferite şi taxele încasate, deloc de neglijat.

Dar odată cu intrarea României şi Bulgariei în Schengen, o mare parte din fluxul de marfă spre centrul Europei nu va mai intra prin Rotterdam, ci prin Constanţa, aici se poate face vama, descărcarea vaselor de până la 165000 TDW şi încărcarea pe nave mai mici, de 5000 TDW sau barje fluviale de 3000 TDW, care pot forma convoaie de maximum 6, astfel încât se pot transporta pe fluviu câte 18000 TDW concomitent. Mă refer aici la fluxul de marfă din regiunea asiatică, importurile din China şi sud-estul Asiei, din Japonia şi alte părţi, pentru care traseul cel mai scurt devine cel prin Oceanul Indian, Marea Roşie, Canalul Suez, Marea Mediterană, Marea Neagră, Constanţa şi apoi calea mai susmenţionată. Astfel, s-ar putea reduce dezechilibrul de zece la unu dintre transportul pe Rin şi cel de pe Dunăre. Odată cu intrarea României în Schengen, o parte din veniturile Rotterdamului vor trece în contul Constanţei, un alt lucru care nu prea convine Olandei, motiv în plus pentru a se opune aderării României la Schengen, sub pretextul convenabil al echilibrului fragil al guvernului şantajat de PVV. Poate fi unul din cazurile în care situaţia le convine amândurora, atât guvernului, cât şi PVV.

De aceea consider că trebuie să acţionăm şi să ne apărăm drepturile, boicotând produsele olandeze înlocuindu-le preferabil cu cele româneşti, iar unde nu se poate, cu produse similare de altă provenienţă.       

Până la urmă, un astfel de boicot ar putea avea efect, cu condiţia ca mai mulţi români să se ralieze acestuia. Ar fi o şansă ca să ne demonstrăm, în primul rând nouă înşine, că suntem importanţi, contăm şi avem un cuvânt greu de spus în afacerile europene. Avem puterea, este la noi, va trebui doar să o folosim, iar efectele ei vor putea fi mai mari decât ne aşteptăm. Este un prim pas, un precedent, care ar fi păcat să-l ratăm. Putem boicota produsele olandeze eficient, mai ales că avem alternative cel puţin de acelaşi nivel calitativ. Trebuie doar ca în faţa rafturilor de la supermarket să alegem, este dreptul nostru şi datoria noastră, iar prin alegerea noastră am putea influenţa inclusiv politica europeană faţă de noi. Încă nu ne dăm seama, dar acesta este un test, un test al voinţei noastre de a ne impune în faţa Europei ca şi un popor liber, cu drepturi şi opţiuni. Depinde doar de noi să arătăm că suntem capabili să alegem aceste opţiuni şi să ne impunem ca şi o forţă a consumatorilor care nu poate fi manipulată cum ar dori alţii.                 

     

              

Criza românească

Au început proteste în Bucureşti, în Piaţa Universităţii, şi în alte oraşe din ţară. Din păcate, în multitudinea de cereri care au doar un singur factor comun, demisia guvernului şi a preşedintelui, nu am găsit nicio referire la Basarabia (anul acesta sunt 200 de ani de la anexarea acestei provincii româneşti de către Rusia) sau la românul de 18 ani Vadim Pisari ucis la Nistru de către forţele ruseşti de menţinere a păcii. Au trecut trei săptămâni de atunci, se mai aude ceva de asta? Dan Dungaciu spunea că este o şansă pentru Moldova să ceară înlocuirea forţelor ruseşti de menţinere a păcii cu trupe ONU sau ale UE. Dar Republica Moldova nu poate face singură asta, are nevoie imperativă de sprijinul României, o voce puternică în NATO şi UE. Dar România ce face? Stă cu ochii pe protestele din Piaţa Universităţii, cu cereri eterogene cu un singur factor comun, după cum am zis, iar despre Basarabia şi alte probleme nici nu mai poate fi vorba. De ce nimeni nu spune în cadrul protestelor, nu există nicio cerere referitoare la Basarabia? Repet, este un an crucial, se împlinesc 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia.

Referitor la aceste proteste, ele sunt normale. Au fost proteste în toate ţările UE sau non-UE, este o perioadă dificilă pentru toţi, greutăţile sunt resimţite de către toţi. Nu cred să existe o ţară în lume în care să nu se resimtă criza economică începută în 2008. Şi este normal ca lumea să fie nemulţumită şi să protesteze. Au fost proteste împotriva măsurilor de austeritate în toate statele UE, unele chiar deosebit de violente, ca şi în cazul Greciei, dar austeritatea este necesară în actualele condiţii economice.

Iar România nu stă prea bine, deşi este situată mult mai bine decât alţii, este suficient să mă refer la Grecia, Irlanda, Spania, Italia sau Portugalia, pentru a nu enumera decât statele din zona euro. Nu stă bine deoarece este vulnerabilă la orice derapaje zonale. Şi acestea există şi sunt foarte ameninţătoare. Doi dintre vecinii noştri sunt la marginea prăpastiei, primul fiind Ucraina, la al cărei faliment ne aşteptăm în această primăvară, cu toate consecinţele geopolitice grave care ar putea decurge de aici. Al doilea este Ungaria, care stă chiar prost de tot, şi chiar în UE are o imagine catastrofală în urma măsurilor cu tentă dictatorială ale guvernului Orban. Acelaşi guvern care în 2004, la intrarea în UE, aproape că a dublat salariile bugetarilor, fără să ţină seama de indicatorii economici, gen creşterea economică sau productivitatea muncii. Nu pot să cred că productivitatea muncii sau creşterea economică s-au dublat odată cu intrarea Ungariei în UE, şi nici nu a fost aşa. Totul s-a bazat pe împrumuturi, pe credite, la fel ca şi la noi. Mai ţineţi minte sloganul publicitar „credit doar cu buletinul”? Iar acum, guvernul Orban, profitând de faptul că are o susţinere în parlament de 75% a trecut o nouă constituţie dubioasă, care face obiectul discuţiilor inclusiv în parlamentul european. Motivele sunt multiple, inclusiv faptul că această constituţie îngrădeşte libertatea presei şi subordonează banca naţională ungară, pe lângă alte măsuri gen supraimpozitarea băncilor şi naţionalizarea fondurilor de pensii private. Sunt multe de spus, dar cert este faptul că Ungaria anul trecut alunga FMI-ul, în ideea că va reuşi să-şi finanţeze deficitul bugetar prin împrumuturi de pe piaţa bursieră, şi astfel să poată recurge la pomeni electorale în perspectiva viitoarelor alegeri.

Ca să fie clar pentru toată lumea, FMI-ul acordă împrumuturi cu dobândă redusă, dar pune condiţii. Este la fel ca şi orice bancă care îşi vrea banii înapoi. Puţini ştiu că fondurile FMI sunt constituite din contribuţiile statelor arondate, inclusiv România contribuie la fondurile FMI, proporţional cu economia sa. Toate statele contributoare au dreptul să-şi ia banii mai târziu pe baza unor DST (drepturi speciale de tragere) sau pot lua bani suplimentari, când au nevoie, cu dobândă redusă. Marile economii, gen SUA sau Germania, contribuie cu cea mai mare parte din bani, dar nu îi retrag. De aici apare un surplus de bani pe care FMI-ul îi foloseşte cum crede de cuviinţă, ca de exemplu să ajute statele în dificultate. O face, oferindu-le bani cu dobândă mult mai mică decât cea de pe piaţă, dar pune condiţii, ca să fie sigur că îi va recupera, la fel ca orice bancă. Pune condiţii referitoare la scăderea cheltuielilor bugetare, de exemplu, ca să se asigure că banii daţi nu merg doar pe salariile bugetarilor, pe cheltuielile statului, astfel încât nu au cum să fie recuperaţi. FMI-ul se asigură că odată banii împrumutaţi, vor fi folosiţi pentru creştere economică, în aşa fel încât statul împrumutat să îi poată returna. Dacă aţi fi director de bancă, la fel aţi proceda, sunt convins. Cu excepţia cazului în care aţi fi vreo societate de binefacere. Iar FMI-ul, ca orice bancă, nu este vreo societate de binefacere.

La fel s-a întâmplat şi în cazul Ungariei, dar şi al României. Condiţiile puse Ungariei anul trecut au fost considerate inacceptabile de către guvernul Orban, aşa că a renunţat la sprijinul acestei instituţii, în ideea că va putea accesa bani, chiar dacă erau mai scumpi, respectiv cu dobândă mai mare, de pe piaţa bursieră. Acest lucru i-ar fi permis să se joace nestingherit cu bugetul ţării, în sensul că ar fi putut da pomeni electorale în perspectiva viitoarelor alegeri, chiar dacă ar fi luat bani mai scumpi, cu dobândă mai mare, pentru a finanţa deficitul bugetar. Dar între timp s-a petrecut un eveniment major pe piaţa bursieră, care l-a făcut pe Orban să se răzgândească brusc, dar prea târziu. Italia, o economie mult mai performantă decât cea a Ungariei, dar şi ea cu mari probleme de îndatorare şi deficit, deşi ea este îndatorată mai mult pe plan intern, către companiile italiene, a încercat să împrumute bani pentru susţinerea deficitului major prin obligaţiuni şi i s-a oferit o dobândă mai mare de 8%, în condiţiile în care FMI percepe o dobândă între 2 şi 4%. Guvernul maghiar s-a cutremurat şi a început să agreeze ideea unui acord cu FMI, dar încă nu se ştie dacă îl va putea obţine, deoarece între timp economia maghiară a continuat trendul negativ, iar guvernul Orban nu se ştie în ce măsură va fi decis să ia decizii radicale, decizii pe care majoritatea statelor UE le-au luat deja pentru a-şi salva economiile naţionale.       

O paranteză despre criza începută oficial în 2008, dar care are rădăcini mult mai adânci, încă din anii 1990. Bill Clinton, ales preşedinte al SUA în 1992, este creditat cu cea mai mare creştere economică a SUA în decurs de opt ani. Este îndeobşte cunoscut faptul că democraţii s-au ocupat mai mult de politica internă faţă de republicani, cu o excepţie majoră, Franklin Delano Roosevelt, cel care a condus SUA în al doilea război mondial, dar şi atunci condiţiile erau altele. Cert este faptul că Bill Clinton a obţinut în primul său mandat o creştere economică importantă pentru SUA, iar pentru a-şi asigura al doilea mandat a abolit o lege în vigoare încă din timpul crizei economice din 1929-1933. Această lege interzicea băncilor comerciale să intre în afaceri cu băncile de investiţii. Odată această lege abolită, dezastrul era la orizont.

În ce sens? În perioada de vârf a creditării, s-a ajuns ca un muncitor în construcţii de exemplu, să-şi cumpere o casă în suburbii. O casă foarte scumpă, pe credit. Nu conta că el nu are cum să-şi achite creditul, şi-a cumpărat-o. S-a ajuns să se obţină credit şi pe animalele din curte, căţelul familiei putea lua credit. S-au făcut averi fabuloase, agenţii de vânzări care au facilitat aceste credite au câştigat enorm. Dar problema a apărut câţiva ani mai târziu, atunci când muncitorul în construcţii nu a avut cum să-şi achite ratele prea mari. Banca comercială, cea care a acordat creditul, putând intra în afaceri cu o bancă de investiţii, a vândut acest credit băncii de investiţii cu o dobândă mai mică, dar muncitorul trebuind să plătească aceeaşi rată. Considerându-l o investiţie pe termen lung, banca de investiţii l-a cumpărat. Aşa s-a întâmplat cu sute de mii, dacă nu milioane de credite, aşa zise cu buletinul. Banca de investiţii a tot amânat scadenţa, doar este bancă de investiţii, nu? La un moment dat, s-a ajuns la o masă critică de oameni care nu au putut să mai plătească ratele. Banca le-a luat casele şi le-a pus în vânzare, dar asta după vreo zece ani, am trecut în anii 2000. Au apărut peste noapte prea multe proprietăţi imobiliare de vânzare, fapt care i-a făcut pe unii analişti economici să zică că este vorba de o criză imobiliară. Când acestea nu s-au cumpărat, aceiaşi analişti au vorbit de o criză financiară, ei trăgând concluzia că nu sunt suficienţi bani pe piaţă pentru a putea fi cumpărate proprietăţile puse la vânzare de către bănci. Abia mai târziu aceiaşi analişti s-au trezit că de fapt vorbim de o criză economică, generată de creditul excesiv.

Aşa s-a declanşat criza din 2007-2008, care s-a răspândit în întreaga lume datorită metodelor similare de a face creştere economică, respectiv pe credit, ca şi la noi creditul cu buletinul. Un tsunami economic i-a lovit fără deosebire pe toţi, deoarece ne place sau nu ne place, suntem pentru sau contra, globalizarea există şi se manifestă în cel mai înalt grad, ca şi în cazul de faţă. Au fost proprietăţi pierdute, afaceri ruinate, bănci care au dat faliment, cel mai notoriu fiind cazul Lehman Brothers, şi totul s-a răspândit pe toate meridianele. Noi n-am ştiut, eram în campanie electorală, era care pe care, ne durea în bocanci de ce se întâmplă în lume. Tot din cauza campaniei electorale am ajuns în anul 2008 să avem creştere economică de 8% şi deficit de 5,4%, poate un caz unic în lume. Nouriel Roubini, profetul apocalipsei financiare din 2008, a fost luat în râs, dar ulterior a fost declarat un guru financiar. Şi ce spune acesta despre 2012? O furtună perfectă, cele mai rele posibilităţi cu putinţă vor deveni realităţi în 2012. Încetarea creşterii economice a Chinei, criza euro şi problemele economice ale SUA, ce poate fi mai rău?

Indiferent de situaţie, crizele economice se produc periodic, aceasta este tipologia ciclurilor economice, care pot fi scurte, medii sau lungi, dar sunt identice ca şi manifestare: avânt, apogeu, recesiune, depresiune, apoi din nou avânt, un nou ciclu începând, atâta doar că următoarea depresiune este mai sus decât precedenta.

Până la urmă, criza actuală din zona euro este o consecinţă a crizei din 2008, când criza la nivel individual, la bănci şi sisteme financiare, s-a răsfrânt asupra statelor. În zona euro, de exemplu, s-a ajuns la anomalii extreme. Grecia, intrând în euro, a putut accesa împrumuturi în această monedă garantate de întreaga comunitate monetară. Dacă Grecia lua un credit, o făcea în moneda euro, fapt care aducea garanţia returnării acelui împrumut tot în moneda euro, prin faptul că această monedă era garantată de economiile mult mai puternice ale Germaniei şi Franţei, aşa că în cazul în care grecii nu îl returnau, erau sprijiniţi de ceilalţi. În schimb, beneficiau de aceleaşi dobânzi preferenţiale ca şi Germania, cu economia ei performantă. Când criza a lovit, a făcut-o şi asupra statelor, cu împrumuturile lor, asemănătoare cu creditele cu buletinul. Grecia nu are cum să-şi returneze împrumuturile, dar nu numai ea, sunt şi alţii. De aici ajungem la criza datoriilor suverane, cum este ea numită, despre care vorbeam la începutul articolului.

Criza ne-a lovit şi ne va lovi, nu trăim în Patagonia sau Micronezia, ci în România. Chiar şi pe cei din Patagonia şi Micronezia i-a lovit criza, aşa că să nu ne facem iluzii. Ne-au lovit multe crize, nenumărate, amintiţi-vă doar de secolul trecut şi de părinţii şi bunicii noştri, de Mărăşeşti, Stalingrad, Valea Jiului, Braşov şi Revoluţia din 1989. Am trecut peste toate şi vom trece şi peste asta, dar depinde cum. Vom fi mai întăriţi sau mai slabi, depinde de noi. Această criză nu noi am început-o şi nici noi nu o vom sfârşi. Dar depinde doar de noi cum vom ieşi din ea.

Îi înţeleg pe cei ieşiţi în stradă să protesteze, este dreptul lor. Ceea ce nu înţeleg este ceea ce strigă. Îşi strigă problemele, frustrările, dificultăţile, care sunt identice cu o mare parte a tuturor românilor. Dar întrebarea rămâne, se vor rezolva problemele lor odată cu schimbarea de guvern şi de preşedinţie, cea reclamată de ei ca şi un numitor comun al tuturor doleanţelor exprimate deja în stradă?

Să le luăm pe rând. S-a strigat „Vreau o ţară ca afară!” Ei bine, din anumite puncte de vedere, am ajuns o ţară ca afară. La Paris, la Londra sau la Atena, demonstranţii s-au bătut cu scutierii şi jandarmii, din acest punct de vedere suntem deja occidentali. Dar trebuie să menţionăm că intensitatea luptelor a fost mult mai redusă, fapt care a făcut ziarele greceşti să compare manifestaţiile de la noi cu o paradă gay. E drept, la ei la o manifestaţie de acest gen ies cel puţin zece mii de oameni şi se lasă cu morţi şi răniţi de ordinul sutelor, aşa sunt manifestaţiile violente. Asta la o populaţie nici jumătate din populaţia României.

Să fim cinstiţi şi să luăm şi estimările puterii şi cele ale opoziţiei. De câţi manifestanţi ar fi vorba? Cinci sute în Bucureşti, câţi zice puterea, o mie, cât zice opoziţia? Ce înseamnă asta faţă de populaţia ţării? La un meci de fotbal din divizia secundă ies mai mulţi oameni. La 21 ianuarie au ieşit în Ungaria, la Budapesta, o sută de mii de protestatari pentru a-l susţine pe Orban, la o populaţie de nici jumătate din cea  a României. La noi, în toată ţara, s-au strâns maxim zece mii de oameni. Chiar şi la mitingul opoziţiei din Bucureşti, estimările variază între douăzeci de mii şi şapte mii, depinde de cine face numărătoarea. Ei bine, acestea sunt proteste masive?

O altă întrebare, de ce nu iese puterea să discute cu manifestanţii? În aceeaşi piaţă, cea a Universităţii, cu aproape 22 de ani în urmă, au fost mult mai mulţi demonstranţi, mult mai decişi şi mai hotărâţi. Totuşi, puterea de atunci nu a discutat cu ei.

Pe lângă faptul că numărul lor este redus, cel puţin până acum, aceştia nu au cereri clare, şi nici obiective clare. Acestea sunt foarte eterogene, de la cereri referitoare la taxa auto la pensii şi salarii. Mai mult, sunt mulţi care protestează împotriva întregii clase politice, nemulţumiţi de întregul sistem politic, lucru care îl consider extrem de grav. De aici se poate naşte calea spre anarhie sau dictatură, am mai trăit-o, tot din cauza clasei politice impotente din perioada interbelică.

Ori, când ieşi în stradă să-ţi strigi nemulţumirea trebuie să ai un obiectiv clar în minte, un obiectiv SMART (acronimul american care înseamnă deştept) şi care vine de la Specific, Măsurabil, Abordabil, Realist şi încadrat într-un anumit Timp. Ori, demonstranţii au dovedit că nu au nimic din toate acestea. Nu au nici măcar lideri care să-i ducă înainte spre exprimarea protestelor şi cererilor lor, iar multe din cererile lor sunt pur şi simplu nespecifice şi nemăsurabile. De exemplu, dacă ceri o nouă clasă politică, cum ar trebui să-ţi fie satisfăcută cererea, dintr-o dată ies la pensie toţi politicienii şi apar alţii noi? Sau numai o parte din ei? Şi când vei putea constata că ţi s-a îndeplinit revendicarea? Când sunt schimbaţi jumătate? Sau trei sferturi?

Realitatea este că avem clasa politică pe care o merităm, deoarece de douăzeci de ani nu am făcut nimic ca să o schimbăm. Ne-au trebuit douăzeci de ani pentru a introduce votul uninominal, dar şi atunci s-a făcut prost, astfel că lideri dubioşi au reuşit să se strecoare în parlament de pe locul doi sau trei în colegiile lor pe baza unui artificiu numit redistribuire, făcând sistemul de vot uninominal românesc poate unic în lume. Justiţia merge prost, fiindcă arătăm indiferenţă faţă de independenţa ei, aşa că vom putea vedea în continuare politicieni achitaţi în dosarele de corupţie. Chiar şi acum, în stradă, există vreo revendicare referitoare la justiţie? Vă asigur că din momentul în care va intra la puşcărie primul politician greu, se va fura infinit mai puţin în România.

Mergând mai departe, referitor la dialogul autorităţilor cu manifestanţii. În orice ţară din lume,  nu vei vedea vreun reprezentant al autorităţii venind în stradă şi dialogând cu manifestanţii, fie că vorbim de câteva sute sau de câteva sute de mii de demonstranţi. Este o lege nescrisă, nu ai cum să vorbeşti cu sute de oameni odată, fiecare strigându-şi revendicarea. De asta s-au lămurit pe propria piele toate personajele, de la putere sau opoziţie, care şi-au făcut apariţia în piaţă, inclusiv personajele mondene cu mai nou descoperite veleităţi politice.

De aceea, manifestanţii îşi exprimă doleanţele în scris, ca apoi o delegaţie de-a lor să meargă şi să le discute cu autorităţile, fie că vorbim de primar, prefect, ministru sau primministru. Deci aceşti protestatari ar trebui să-şi trimită delegaţii cu revendicările în scris, dacă vor ca cineva din partea autorităţii să discute cu ei.

Revendicările comune şi clare sunt demisia premierului, a preşedintelui şi alegerile anticipate. Acum, eu sper că pentru oricine, fie că este simpatizant al puterii sau al opoziţiei, este clar că oricine ar fi fost la putere, premier sau preşedinte, criza tot ar fi afectat România. Cei care susţin contrariul sunt neserioşi. Să fi fost preşedinte Făt-Frumos şi premier Greuceanu, tot am fi avut criză în România, deoarece, fie că ne place sau nu, România nu este pe Marte, ci în Europa, şi criza a lovit pe toată lumea, fără deosebire. Şi dacă de mâine ar veni preşedinte Făt-Frumos şi premier Greuceanu, tot nu ar avea puterea să alunge criza cu paloşul fermecat, fiindcă nu există soluţii miraculoase. Orice schimbare la vârf s-ar resimţi prea puţin în evoluţia economică. Nici opoziţia, nici puterea, nu pot face nimic ca de mâine să curgă lapte şi miere în România. Şi cine speră că schimbarea de putere sau menţinerea puterii va aduce schimbări miraculoase în contul personal din bancă, este la fel de naiv.

Ar trebui să începem să ne debarasăm de stilul nostru paternalist cu care ne-am deprins timp de sute de ani. Cel în care credem cu tărie, conform căruia conducătorul pe care l-am ales, fie că este vorba de primar, parlamentar sau preşedinte, el trebuie să ne poarte de grijă, din moment ce l-am ales. De la el să aşteptăm rezolvarea oricărei probleme, de la el să aşteptăm bunăstare. El să ne dea de lucru, cât mai bine plătit, să se ocupe de toate problemele noastre şi să ne mai şi distreze de sărbători, şi periodic, la ocazii, să ne dea fasole cu cârnaţi şi ţuică fiartă. Ar trebui să renunţăm la aceste aşteptări şi să cerem mai mult de la noi înşine. Să ne intre bine în cap că principalii responsabili de bunăstarea noastră suntem în primul rând noi înşine, şi apoi alţii, la fel, responsabili de eşecurile noastre suntem în primul rând noi înşine, şi nu alţii. Iar vremea pierdută plângându-ţi de milă o poţi folosi altfel, mult mai constructiv, încercând să ieşi din situaţia în care te afli.

Am cunoscut oameni care au început să gândească astfel, şi vă asigur că au şi început să o ducă mai bine.     

       

Altceva despre siguranta nationala

Reclamă în ziar, anul 1942

După şedinţa CSAT din 28 februarie 2005, au fost stabilite principiile şi ameninţările care se pot constitui în piloni ai noii strategii de securitate naţională a României. Astfel, au rezultat cinci componente ale noii strategii de securitate naţională: terorismul internaţional structurat, proliferarea armamentelor de distrugere în masă, regimurile totalitare care susţin terorismul, situaţiile de criză din proximitatea strategică a României (conflictele îngheţate sau situaţiile de instabilitate politică), proasta guvernare, în care un element important este nivelul de corupţie al instituţiilor statului.
Nu putem fi decât de acord, dar din păcate, un organism centralizat ca şi CSAT nu poate prevedea sau nominaliza ameninţările la adresa securităţii naţionale decât într-un cadru vast mai degrabă supranaţional. Pare mai degrabă preocuparea factorilor de decizie politici, militari, sau din cadrul serviciilor specializate. Nu au fost şi nu au cum să fie evidenţiate ameninţările la nivelul micro, asupra cărora fiecare dintre noi poate şi este dator să acţioneze, după puterile fiecăruia. S-a încetăţenit la noi o idee care sună cam aşa: „noi îi votăm, ei să ne protejeze”, deşi sunt lucruri care ne privesc pe fiecare în parte, uneori chiar mai mult decât ne dăm seama.
Despre aceste ameninţări la adresa securităţii naţionale aş vrea să vorbesc, asupra cărora poate lua atitudine fiecare dintre noi, după propriile puteri şi propria înţelegere.
Începând cu 1990, balanţa comercială a României este permanent negativă. Adică importăm mai mult decât exportăm. Mai ales în ultimii ani, din ce în ce mai mulţi economişti ne atrag atenţia tot mai insistent asupra acestui aspect, al deficitului comercial care creşte exponenţial. Este normal, zic unii, puterea de cumpărare creşte, de aici şi consumul, iar cererea sporită de bunuri şi servicii nu poate fi satisfăcută de producţia internă. De aici, o creştere a importurilor. Mai ales după stabilizarea inflaţiei în cote rezonabile, au apărut o sumedenie de oferte ale băncilor pentru creditare, mai ales la persoane fizice, este la îndemâna oricui să acceseze un credit, cel puţin aşa ne bombardează clipurile publicitare ale instituţiilor bancare.
Un al doilea aspect îl reprezintă percepţia negativă inoculată în mentalul românului încă din vremea comunistă, cum că produsele româneşti sunt de proastă calitate. Este adevărat, în acea perioadă, majoritatea mărfurilor oferite populaţiei erau sub orice critică, tot ce era mai bun lua calea exportului, în ţările CAER sau unde s-o putea, chiar la preţ de dumping, din moment ce problema costurilor nu prea se punea într-o economie supercentralizată. Prăbuşirea comunismului şi a economiei socialiste a aruncat producţia în haos, la începutul anilor 1990 orice întreprinzător făcea doar comerţ cu produse sclipitoare de peste hotare, era epoca consignaţiilor şi a en-gross-urilor, a turcismelor şi chinezăriilor. Eticheta de „import” pe orice produs de doi lei era garanţia calităţii indiscutabile, aceasta era şi eticheta pusă pe frontispiciul oricărui magazin care se vroia la modă.
Din păcate, această percepţie negativă asupra produselor româneşti continuă să se menţină în mintea majorităţii. Dacă vorbeşti cuiva despre un produs românesc, eşti privit în cel mai fericit caz cu milă. O strâmbătură de dezgust, de multe ori însoţită de un comentariu sec: „Deh, e românesc...!”, este cea mai probabilă. Oamenii uită că, uneori, chiar ei au muncit la fabricarea acestui produs, sau dacă nu ei, o rudă sau un prieten de-al lor. Este un corolar al metehnei noastre străvechi de a ne bate joc de munca altuia, la fel cum alţii îşi bat joc de munca noastră.
Din coroborarea acestor două aspecte, al creşterii puterii de cumpărare şi al dispreţului faţă de produsele româneşti, s-a ajuns la situaţii de-a dreptul hilare. În plină epocă a supermaketurilor, cu mii de produse sub acelaşi acoperiş, cum ni se spune în reclame, constatăm că o proporţie infimă sunt produse româneşti. Pe de o parte este normal: hipermaketurile şi supermaketurile sunt ale unor companii multinaţionale cu sediile în alte ţări, aşa că nu au nici un interes deosebit în a promova produsele româneşti în mod special. Dar vom putea observa că se vor strădui să-şi promoveze produsele proprii, lucru cât se poate de firesc. În supermaketurile unor companii germane vom găsi o sumedenie de produse germane, în cele franţuzeşti, produse franţuzeşti şi aşa mai departe.
Dar nu voi putea înţelege cum de peste tot, nu numai în supermaketuri, am ajuns să nu mai găsesc decât usturoi din China sau din Canada, varză numai din Italia, mere din Polonia, cartofi din Germania, morcovi din Grecia sau ceapă din Belgia sau Olanda. Cât costă trasportul usturoiului din China sau Canada, în aşa fel încât să fie mai ieftin decât cel produs în România? Asta în timp ce producătorii agricoli români sunt scoşi până şi din pieţele oraşelor, iar normele şi regulamentele ce se bat cap în cap îi fac pe mulţi să se lase păgubaşi de ideea stupidă de a cultiva roadele pământului! Toate acestea se petrec într-o ţară care, cu doar câteva decenii înainte, era „grânarul Europei”!
Sunt multe lucruri de spus despre agricultură, nu voi insista asupra tuturor cauzelor, multiple şi complexe, de la incompetenţa şi corupţia guvernanţilor şi funcţionarilor, la încăpăţânarea ţăranului de a face agricultura ca şi strămoşii săi, şi ar fi mult mai multe. Pot doar să constat unde s-a ajuns, să importăm produse agricole mai mult decât producem. Din ce bani? Ai noştri.
Dar ce poate pune capac la toate este sarea. Banala sare. Câţiva metri de rafturi ocupate numai cu sare de import, din Grecia, Turcia, Italia şi alte state, din UE sau din afara acesteia. Frumos ambalată, în cutii sau tuburi viu colorate, eşti anunţat că este iodată în proporţia de..., conţine atâta sare de mare etc. Totul într-o ţară care poate asigura din rezerve proprii consumul mondial pentru 140 (una sută patruzeci) de ani!! Asta cred că e prea de tot.
Fiecare dintre dumneavoastră cred că are zeci sau sute de exemple de acest fel, de la şuruburi şi conserve de peşte la excursii în străinătate, atunci când nu ai văzut nici măcar oraşul vecin din ţara ta. Nu vreau să fiu înţeles greşit, asta cu excursiile în străinătate este ceva firesc, mai ales că noi, românii, am fost forţaţi să trăim în interiorul graniţelor ca într-o închisoare înainte de 1990. Este normal să mergi să vizitezi lumea, să vezi alte ţări şi popoare, alte mentalităţi şi alte concepţii. Dar să spui sus şi tare că nu mergi nici măcar într-un weekend la munte, la o pensiune sau undeva pe ideea că „nu merg nicăeri în ţară” mi se pare mai mult decât o formă extremă de snobism. Mai ales dacă dincolo eşti privit pieziş atunci când spui că eşti român. Sau poate nu spui.
Trebuie menţionat că fiecare din popoarele care au ajuns să aibă o economie puternică, au făcut-o prin fiecare din cetăţenii săi. Germanii şi japonezii, cu ţara în ruine după al doilea război mondial, s-au ridicat nu numai datorită tenacităţii şi inventivităţii lor ca popoare. Neamţul îşi va cumpăra mai degrabă un produs german, chiar dacă este mai scump faţă de altele similare, deoarece ştie că din banii care îi dă, plăteşte o parte din salariul lui Hans sau al lui Gertrude. În timpul crizei economice din 1997 din Coreea de Sud, banalul vânzător de aparate foto japoneze era privit ca un trădător. Sintagma „buy american” a apărut pe teritoriul celei mai puternice economii din lume. În Marea Britanie, gazda, după ce mi-a pus pe masă numai produse englezeşti, şi-a cerut scuze în mod repetat pentru singurul produs care nu era din insulele britanice: „Ştiţi, am căutat căpşuni englezeşti, dar nu am găsit, aşa că am fost nevoit să cumpăr belgieni...” Se întâmplă la noi aşa ceva? Sau mai degrabă îţi ceri scuze sau te justifici cumva că ai pus pe masă ceva românesc?
Are legătură asta cu siguranţa naţională? Eu zic că da, fiindcă de existenţa acestui comportament depind o mulţime de factori, în afară de balanţa comercială negativă, locuri de muncă, programe educaţionale şi altele, deoarece banii pentru acoperirea acestui deficit trebuie luaţi de undeva, anume din buget, care este constituit din impozitele plătite de fiecare dintre noi, aşa că rămân mai puţin bani pentru sănătate, educaţie şi nu în ultimul rând pentru apărare, iar aici avem o influenţă directă asupra siguranţei naţionale.
Asupra acestui aspect putem acţiona fiecare dintre noi. Nu avem o sintagmă ca şi americanii, n-ar fi corect să le copiem sloganul zicând, bunăoară, „buy romanian”, dar putem s-o facem şi fără să o spunem. Când avem de ales, de exemplu, între mere româneşti şi altele italieneşti, alegeţi-le pe cele autohtone, chiar dacă nu sunt întotdeauna la fel de arătoase. Poate veţi avea surpriza să aibă un gust mai bun. Unde mai pui că astfel dai speranţă unui fermier român ameninţat de spectrul clauzei de salvgardare, riscând să piardă fonduri pe care, oricum, poate nu le va putea accesa niciodată, măcar îi dai speranţă să îşi mai cultive pământul un an. Măcar încă un an, înainte să-l îngroape birocraţia, corupţia şi indolenţa din ministere.
Asta este valabil şi pentru alte produse şi servicii. Cumpărând produse româneşti, atunci când este posibil, cel puţin atunci când calitatea lor este comparabilă cu cele străine, fără false prejudecăţi, poţi contribui şi tu la întărirea siguranţei naţionale. Altfel, riscăm să ne transformăm într-o simplă piaţă de desfacere şi atât.



Cristian Negrea