Un român uitat, Ilie Lazăr

Ilie Lazăr (1895 - 1976)

Noi ne-am obişnuit să privim la politicienii noştri şi să ne zicem că niciodată în democraţie nu am avut o clasă politică atât de coruptă, slabă şi incompetentă. Metehne vechi, lucruri care se întâmplă şi pe la alţii, în democraţiile mai vechi şi mai consolidate. Ne raportăm de cele mai multe ori la perioada interbelică pe care în subconştientul nostru o identificăm cu o adevărată epocă de aur, înainte ca regimul comunist să radă toate vârfurile intelectuale, politice, ştiinţifice şi militare. Dar şi atunci au existat cazuri şi mari scandaluri de corupţie, politicieni incompetenţi şi demagogi, inculţi şi mincinoşi. Dar diferenţa majoră între cei de atunci şi cei de azi este nu numai faptul că primii aveau clasă, stil, ca urmaşi ai unor familii boiereşti astăzi risipite de regimul comunist, dar mai aveau ceva, cel puţin fruntaşii partidelor celor mai importante, respectiv cele care au jucat un rol în viaţa politică a ţării. Este vorba de legitimitate. O legitimitate dată de activitatea şi faptele lor din trecut, prin faptul că au luptat pentru ţară cu arma în mână în războiul de reîntregire a neamului, că au fost apărătorii şi propovăduitorii românismului în provinciile în care românii au fost împilaţi de secole, au sfidat autorităţile şi au făcut închisoare sau au fost deportaţi pentru activitatea lor românească. În cadrul României Mari, ei aveau legitimitate, puteau cere votul cetăţenilor români, cetăţenii se simţeau reprezentaţi de ei, de aceştia care au fost un exemplu şi model pentru români. De exemplu, George Brătianu, deşi era fiul primului ministru, a făcut războiul pe front luptând la Oituz, Iuliu Maniu a organizat regimentele ardeleneşti din Viena în 1918, a fost printre cei mai importanţi lideri ai românilor ardeleni, având un rol decisiv în organizarea adunării de la Alba Iulia şi al unirii Transilvaniei cu România (vezi Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)), iar exemplele pot continua la nesfârşit.

Se poate face vreo comparaţie cu politicienii de astăzi? Nici vorbă. Primul preşedinte postcomunist al României a înţeles perfect această lipsă de legitimitate a noii clase politice. De aceea a încercat să-şi prezinte permanent propria formaţiune politică ca o emanaţie a revoluţiei din decembrie 1989, o forţă creată din vâltoarea unei lupte revoluţionare, împotriva regimului ceauşist. A mai încercat să-şi atragă în partid dizidenţii regimului comunist, atâţia câţi erau, precum şi o serie de figuri publice populare şi necompromise de comunism. Nu prea a reuşit dintr-un motiv simplu, marea majoritate a politicienilor postdecembrişti proveneau din cadre ale regimului comunist, stâlpi ai regimului de tristă amintire. După ce au trecut în nefiinţă cei care ieşiseră din închisorile comuniste, au rămas doar aceştia, proveniţi din rezerva de cadre a partidului comunist. Iar politicienii tineri sunt copiii lor, sau tineri care se apucă direct de politică, fără a avea succes într-o meserie proprie, sunt politicieni de meserie, gata demagogi, fără vreo realizare în viaţa profesională, sunt cei ce se ocupă doar cu politica. În regimul trecut era o denumire pentru aceştia, politruci sau activişti de partid. De unde ar avea ei legitimitate, cine să le-o confere, dacă activitatea şi faptele lor anterioare intrării în politică nu au cum să o facă?

Tocmai pentru a evidenţia această diferenţă, m-am gândit să aduc în discuţie cazul lui Ilie Lazăr, fost fruntaş ţărănist, apropiat de Iuliu Maniu, insistând asupra faptelor care i-au conferit legitimitate pentru a candida şi a fi ales, şi mai puţin pe activitatea sa politică din perioada interbelică.

Incredibila viaţă a unui român adevărat

Ilie Lazăr s-a născut la Giuleşti, în Maramureş, în 1895, părinţii săi fiind descendenţii unor vechi familii româneşti din mica nobilime. Bunicul său, Vasile Lazăr, preot şi licenţiat în drept, fost protopop al Sighetului, descindea din şapte generaţii de preoţi. A crescut în tradiţiile româneşti şi ideile românismului pe care nu le-a abandonat niciodată, în ciuda persecuţiilor şi anilor de închisoare de mai târziu. Liceul îl face la Sighet şi Lugoj, unde intră în societatea aleşilor oameni de cultură români din acest oraş. Academia de drept o face la Sighet şi la Cluj, unde este nevoit să se transfere din cauza şovinismului profesorilor unguri, care îl vedeau ca şi „agitator” pe acest tânăr care organiza serate şi consfătuiri la care vorbea despre drepturile românilor şi distribuia broşuri editate de asociaţia ASTRA. Odată l-a căutat un curier din partea unchiului său care l-a sfătuit să plece din judeţ, deoarece urma să fie arestat. A plecat la Lugoj pentru câteva luni şi apoi a continuat studiile la Cluj.

Casa din Giuleşti, Maramureş, în care s-a născut şi a copilărit Ilie Lazăr

Între timp este înrolat în armata austro-ungară, el alegând regimentul 8 infanterie honvezi de la Lugoj, pentru a sta cât mai mult în acel mediu curat românesc. Până şi soldaţii şi ofiţerii de rezervă ai regimentului erau 80% români, iar propaganda continuă, mai pe ascuns, mai pe faţă, pentru cauza românească, în special prin intermediul ceaiurilor dansante, corurilor organizate şi altele, era una din principalele activităţi ale lui Ilie Lazăr. Ca o curiozitate, aici îl va cunoaşte bine şi chiar îl va avea în subordine pe Petru Groza. Mai târziu, când Petru Groza va conduce fi printre cei ce conduceau ţara, nu îi va fi deloc uşor lui Ilie Lazăr.

Războiul

Prima oară a ajuns pe frontul galiţian, fiind în prima linie la 10 iunie 1916, în timpul ofensivei Brusilov, chiar în locul în care s-a rupt frontul. Compania în care era comandant de pluton a rămas cu 27 de oameni din 184, el singurul ofiţer în viaţă, grav rănit la ambele picioare cu gloanţe dum-dum. A mai reuşit să fugă şi să se târască urmărit de cazaci vreo doi kilometri după care a căzut la pământ. Salvarea i-a venit de la prietenul său Maxim Radovan, care şi el împuşcat în piept, a reuşit să oprească o căruţă care să-l ducă în spatele frontului prăbuşit. Trenul cu răniţi se întorcea prin Sighet, a reuşit să-şi anunţe rudele care l-au aşteptat în gară şi unchiul său, Alexandru Lazăr, fost preşedinte de tribunal, însoţit de doi medici militari, îl iau aproape cu forţa din tren şi-l duc la spital, salvându-i picioarele sau chiar viaţa, cel stâng învineţindu-se şi Ilie având dureri îngrozitoare. Ulterior este mutat la spitalul din Gyor, apoi prin intervenţia episcopului la cel din Lugoj, apoi la Szeghedin. Ulterior este trimis la regimentul său pe perioada convalescenţei. Dar şi aici îşi continuă activitatea de propagandă românească, astfel că este retrimis pe front incomplet vindecat, cumva trebuia să i se închidă gura, ca şi în cazul lui Iuliu Maniu, care a fost trimis pe front ca simplu soldat.

Detalii cu prispa şi interiorul

În cazul acestui rebel faţă de regimul austro-ungar, până şi a doua plecare pe front a trebuit să fie marcată de evenimente. În Oroshaza, (în preajma intrării României în război, toate regimentele româneşti fuseseră mutate în Austria sau în Ungaria, cât mai departe de Ardeal) se ţin discursuri în piaţa publică de către conducătorii regimentului în ungureşte şi germană, neînţelese de cei 90% soldaţi români. După ce compania porneşte spre gară, orchestra începe să cânte ceardaşuri ungureşti, dar sublocotenentul Ilie Lazăr opreşte muzică şi ordonă soldaţilor să cânte „Când de acasă noi plecăm”, o cântare ostăşească românească, pe patru voci. Comandantul companiei, sublocotenentul Buckwald Odon, le interzice soldaţilor să cânte „olahul”, adică româneşte, în limba valahilor. Ilie Lazăr nu cedează, Buckwald îl face agitator şi loveşte pe un soldat român, pe fruntaşul Ilie Laz cu piciorul în burtă, Ilie Lazăr îl pune la punct, Buckwald îl face trădător, Lazăr se năpusteşte cu baioneta scoasă la el, alţii îi despart, soldaţii români gata să sară şi ei. Ofiţerii unguri dispar, Ilie duce compania în gară şi o aliniază pe peron, unde se încing dansuri şi jocuri româneşti. Un ofiţer român apare în gară şi îi spune că în oraş s-a împrăştiat vestea că „compania Ilie Lazăr s-a răsculat”. Apar ofiţerii unguri din garnizoană, se parlamentează îndelung, până la urmă pleacă pe front. Pe front ajunge şi la judecata Consiliului de Război de la Stray, pentru lovirea unui ofiţer în faţa soldaţilor. Treismuth Joseph i-a ordonat unui soldat român ceva şi acesta nu a ştiut să-i răspundă în ungureşte, la care acesta l-a înjurat ceva de genul „D-zeul vostru de valahi”, Ilie Lazăr i-a cerut socoteală, acesta i-a făcut trădători şi Lazăr i-a ars o palmă solidă în faţa trupei. A fost trimis cu acte în regulă la judecată, s-a apărat singur vorbind timp de trei ore, dar primeşte o pedeapsă cu închisoarea de trei luni, dar care ar urma să fie executată după război. Plin de amărăciune, în amintirile sale lăsate ascunse pe la rude şi publicate abia în anul 2000, Ilie Lazăr se întreabă dacă nu cumva cele trei luni de închisoare sunt cuprinse printr-o înţelegere dintre Petru Groza şi unguri în cei 17 de ani grei care i-a executat sub comunişti.

Cernăuţi

După căderea şi disoluţia frontului rusesc şi pacea de la Brest Litovsk, Ilie Lazăr face parte din trupele de menţinere a ordinii în judeţul Tulcin, regiunea Troscianetz – Podoslki. Aici a aflat de unirea Basarabiei cu România, tot aici, prin septembrie, a început să-şi pregătească dezertarea din armata austro-ungară. Erau complet izolaţi, germanii ocupaseră toate punctele cheie de cale ferată. Dar Ilie Lazăr nu dorea să dezerteze singur, ci împreună cu întreaga lui companie, care erau toţi români afară de un sergent şi de croitorul companiei. Şi nu numai să dezerteze, dar să ducă compania şi să se predea cu ea armatei române, cât mai aproape de Basarabia. A început pregătirea prin discuţii nocturne cu gradaţii, apoi şi cu soldaţii. Pregătirea a durat vreo două săptămâni, dar toţi au fost de acord cu planul lui Ilie Lazăr.

Când a sosit momentul, la ora 12 noapte, Ilie Lazăr a dat alarma la companie, apoi într-o jumătate de oră au urcat cu toţii în cele trei vagoane trase de o locomotivă care îi aştepta în gară. Lazăr mituise cu 27 puzi de grâu un mecanic şi doi angajaţi la căile ferate ucraineni ca să-i ducă până la Moghilev. Trenul s-a strecurat pe tăcute din gară. Dimineaţa erau la Vaniarka, apoi la Smerinka, dar de acolo sunt dirijaţi de comandantul german al gării spre Kiev. Lazăr insistă, mituieşte pe unul şi pe altul, îi forţează pe cei trei ucraineni care conduceau garnitura să continue drumul, deşi ei nu doreau să meargă mai departe, în sfârşit pleacă spre Moghilev. Aici gara e plină de gărzi civile care, văzându-i pe români înarmaţi, încearcă să-i dezarmeze. Ilie Lazăr coboară din tren împreună cu cinci gradaţi înarmaţi, având asupra lor şi grenade. Îi anunţă că sunt români şi merg până unde vor întâlni armata română, iar dacă se va trage în tren după plecarea garniturii, va opri, vor coborî, vor înconjura oraşul şi îi va da foc. Gărzile ucrainene cedează şi îi lasă să plece, în curând vor ajunge la Noua Suliţă, la frontiera Bucovinei unde coboară. Soldaţii votează şi acceptă propunerea lui Lazăr de a merge la Cernăuţi, un marş de câteva ore, pentru că de acolo le va fi mai uşor să se întoarcă acasă în Ardeal, majoritatea soldaţilor fiind bănăţeni.

Ajung în piaţa din Chişinău, aflând că oraşul este ocupat la periferii şi cazărmi de circa şapte sute de ucraineni înarmaţi veniţi din Colomeea, Stanislau şi Gniatin, în ideea de a realiza Ucraina Mare până la Siret. Ilie Lazăr îşi ţine compania aproape când de el se apropie profesorul Sextil Puşcariu care se prezintă şi le cere ajutorul până la sosirea armatei române împotriva ucrainenilor care au intrat în Casa Naţională, au jefuit totul şi pe fruntaşii români vor să-i captureze şi să-i ducă ostateci. Chiar şi Iancu Flondor este ascuns la Mitropolie. Avioanele româneşti au aruncat manifeste în care spuneau că în patruzeci şi opt de ore armata română va intra în oraş, respectiv divizia a 7-a a generalului Zadik. Ilie Lazăr se pune fără discuţie la dispoziţia fruntaşilor români pentru a salva oraşul, deşi sunt depăşiţi în proporţie de peste patru la unu. Lazăr pune la punct un plan, îi cere profesorului Sextil Puşcariu să-i aducă câţiva ofiţeri români ce s-ar găsi prin oraş, care să-l ajute să deplaseze trupa pe străzile laterale în grupuri mici, într-un loc ca şi o sală mare, unde să poată fi organizaţi şi gata de intervenţie, urmând să protejeze clădirile centrale şi pe fruntaşii români ce stăteau ascunşi. Au sosit împreună cu Sextil Puşcariu locotenentul Stan, domnul Nicoară, fraţii Micinski şi încă câţiva care au preluat grup după grup ducându-i la locul care va fi baza lor de acţiune.

Vestea apariţiei românilor în uniforme austriece, înarmaţi şi organizaţi, s-a răspândit ca fulgerul, punându-i pe ucraineni pe jar. Dar jafurile lor s-au limitat la zonele periferice, neîndrăznind să se apropie de zona centrală pe care românii începeau să o controleze. În acea noapte au încărcat tot ce au putut, au stins luminile şi au fugit în noapte cu ce pradă au reuşit să ia. După aceea, până la sosirea armatei române, singura forţă armată care va proteja viaţa şi avutul cetăţenilor din Cernăuţi vor fi soldaţii din compania Ilie Lazăr. Încă de a doua zi, s-a trecut la „preluarea imperiului” în Cernăuţi. Iancu Flondor, împreună cu Ilie Lazăr şi alţi ofiţeri români, au urcat într-o maşină, Ilie Lazăr călare pe motor cu steagul românesc în mână, şi au înlocuit străinii cu români în toate clădirile oficiale, punând şi santinele române. Tribunalul, Poliţia, Primăria, Jandarmeria, toate au ajuns sub conducere românească. În locul generalului de jandarmi Fischer, mare asupritor de români, a şi împuşcat mai mulţi în timpul mandatului său. În locul lui a fost pus locotenentul Dan. Fischer tremura de spaimă şi îi promitea baronului Iancu Flondor supunere desăvârşită în limba germană.

Primul steag românesc pe Primăria din Cernăuţi a fost pus după 174 de ani de către Ilie Lazăr şi Nicoară. Entuziasmul românilor când au văzut fâlfâind tricolorul pe Primărie a fost de nedescris.

Apoi, Flondor, Lazăr şi cei câţiva ofiţeri au parcurs cu maşina cei 50-60 de kilometri spre sud, la generalul Zadik. Sunt întâmpinaţi de acesta şi şeful lui de stat major, locotenent-colonelul Rovinaru într-o mică gară. Lazăr şi Flondor îi invită să intre cât mai repede în oraş, deoarece populaţia este nerăbdătoare şi mai există încă pericolul să fie atacaţi de ucraineni, dacă se vor întoarce cu forţe sporite şi mai bine organizate. Generalul Zadik îi primeşte frăţeşte, spunându-le că va intra în 14 ore în oraş, deoarece înaintarea trebuie făcută metodic, pentru a preîntâmpina surprizele.

Au revenit în oraş, a doua zi populaţia s-a strâns să întâmpina armata română, dar regimentul 29 Dorohoi condus de colonelul Gheorghiu s-a oprit la Ceahor, o suburbie a Cerbnăuţilor. Abia în ziua următoare a intrat cu forţe masive armata română în Cernăuţi. Ilie Lazăr este invitat în maşina generalului Zadik alături de lt-col Rovinaru. Ajunşi în piaţa din faţa Casei Naţionale, sunt întâmpinaţi cu urale şi imnuri, cu o ploaie de flori de aproape întreaga populaţie a oraşului. Generalul Zadik este luat pe sus în urale şi este dus în interiorul arhiplin, unde aşteptau intelectualii români bucovineni în înaltă ţinută. La prezidiu, Iancu Flondor îl îmbrăţişează pe general în uralele mulţimii spunându-i: „Să-mi daţi voie, domnule general, să vă îmbrăţişez ca pe un frate dulce de care am fost despărţit 174 de ani!”.

Aşa a fost intrarea trupelor române în Cernăuţi, aşa s-a ridicat primul steag românesc pe primăria din Cernăuţi, de către Ilie Lazăr, la fel cum mai târziu, un alt mare patriot român, Gheorghe Ghimpu, fratele lui Mihai Ghimpu, mort în mod suspect într-un accident de circulaţie în anul 2000, va ridica primul steag românesc înlocuindu-l pe cel sovietic după mai bine de patruzeci de ani pe primăria din Chişinău, la 27 aprilie 1990.

La Alba Iulia

După vreo două săptămâni Ilie Lazăr pleacă acasă prin Borşa în Maramureş, unde participă la organizarea gărzilor naţionale române. Alături de alţi mari români maramureşeni, Vasile Filipciuc, Gheorghe Bârlea, Vasile Chindriş, Ion Bilţiu şi mulţi alţii organizează comitetele şi gărzile, tot timpul pe teren. Oficialităţile maghiare îl ameninţă şi intervin pe lângă alţii să-l potolească pe Ilie Lazăr, care a călcat în picioare, în plină adunare, tricolorul maghiar. Ucrainenii sunt organizaţi dincolo de Tisa de locotenenţii Vorobetz şi Mayer, aceiaşi pe care îi alungase din Cernăuţi.

Ilie Lazăr este trimis delegat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, tot drumul a fost un triumf, o atmosferă sărbătorească de neuitat. În gara Ulmeni li se ataşează vagonul cu badea Gheorghe Pop de Băseşti, luptător pentru drepturile românilor mai bine de şaizeci de ani, cel care va prezida adunarea de la Alba Iulia. Primiţi sărbătoreşte în toate gările, au avut altercaţii la Dej cu secui care se retrăgeau spre Ungaria şi care erau gata să arunce cu grenade în tren, dar la Războieni a fost o altercaţie cu ungurii care au tras spre ei, murind atunci plutonierul Ion Arion şi mai mulţi fiind răniţi. Ca reprezentant al plasei Şugătag din Maramureş, cu credenţional, Ilie Lazăr a fost printre cei care au votat unirea cu România. Şedinţa o deschide octogenarul preşedinte Gheorghe Pop de Băseşti, care după ce rosteşte „acum, Doamne, slobozeşte pe robul Tău, că văzură ochii mei mântuirea neamului românesc...” nu-şi mai poate stăpâni plânsul şi nici să conducă şedinţa. În prezenţa lui, Ştefan Cicio-Pop conduce lucrările mai departe, la ora 12 se ridică Vasile Goldiş şi citeşte moţiunea, apoi Iuliu Maniu ţine un discurs în care motivează hotărârile istorice. În faţa poporului, pe locul în care au fost traşi pe roată Horia şi Cloşca, moţiunea şi votarea au fost citite de episcopul ortodox Miron Cristea şi greco-catolic Iuliu Hossu.

Steagul românesc purtat la Alba Iulia de către Ilie Lazăr

De la Alba Iulia, Ilie Lazăr pleacă cu prietenii săi bănăţeni la Lugoj, unde chestiunea Banatului nu era încă lămurită şi acesta fusese ocupat de trupele sârbe, fără să ţină cont de aranjamente şi linii de demarcaţie, inclusiv Lugojul fiind sub ocupaţia sârbă. Gărzile naţionale române au fost dezarmate, materialul de război evacuat în Serbia şi o mulţime de preoţi şi intelectuali au fost arestaţi şi duşi la Belgrad ca şi ostatici, inclusiv părinţii colegilor de liceu ai lui Ilie Lazăr, Aldan şi Grozăvescu. Din fericire, au apărut şi francezii din armata lui Franchet d’Esperey, cu care românii s-au înţeles mai bine, fiind nelipsiţi de la petrecerile în cinstea lor organizate de lumea bună lugojeană. După o săptămână află că şi el a fost luat la ochi de sârbi, deoarece era cam „agitator”, şi în pericol de a fi dus şi el la Belgrad ca ostatic. Împreună cu prietenul său Frenţiu, decide să plece la Sibiu şi de acolo la Bucureşti. Ajunşi la Branisca lângă Ilia Mureşului, nu mai pot trece peste Mureş, acolo era linia demarcaţională. Observă în gară o locomotivă şi află că mecanicii sunt din Simeria, de dincolo de Mureş şi ar fi şi ei tentaţi să treacă. Lazăr le pune problema direct. Unităţile masive maghiare erau la Zam, locul de unde vor fi respinse de trupele române la 16 aprilie 1919. Când santinela nu era atentă, Frenţiu şi Lazăr sar în locomotiva care părea să facă manevre şi trec înainte ca santinela ungurească să reacţioneze, Ilie Lazăr plătindu-le o sută de coroane mecanicilor. Intră cu locomotiva în Deva şi o predau trupelor române abia sosite.

În audienţă la Brătianu

După două zile, la Sibiu, Ilie Lazăr urcă în trenul care ducea la Bucureşti actul unirii de la Alba Iulia. Alexandru Vaida-Voievod, care îl cunoştea, îl prezintă pe Ilie Lazăr la toţi delegaţii. la Bucureşti, în Gara de Nord, li se face o primire entuziastă, guvern, armată, popor, şi câte şi mai câte. La masa de la restaurantul Carpaţi îl cunoaşte şi pe generalul Traian Moşoiu, viitorul comandant al trupelor din Transilvania până la sosirea generalului Mărdărescu la 14 aprilie 1919. Ilie Lazăr insistă pe lângă Vaida să pună la guvern problema Maramureşului istoric, de la nord de Tisa, lucru susţinut şi la adunarea de la Alba Iulia. Vaida îi aranjează prin Viorel Trifu, viitor ministru, o audienţă la primul ministru Brătianu în chestiunea tratativelor de pace. Este primit de acesta acasă, în locuinţa sa din strada Lascăr Catargiu.

Aşa ajunge Ilie Lazăr, la 23 de ani, să prezinte un memoriu asupra Maramureşului istoric marelui om de stat I. C. Brătianu, memoriu în care insista asupra drepturilor istorice româneşti asupra întregului Maramureş, arătându-i pe o hartă avută la îndemână localităţile româneşti, denumirile toponimice româneşti, explicându-i despre existenţa românilor şi rutenilor în localităţile de la nord de hartă. Brătianu avea o lupă şi studia harta cu interes, interesându-se de toate comunele de pe hartă. La un moment dat a întrebat dacă nu cumva şi Baranis (Baranya) a fost cumva românească. Afară de descrierea istorico-geografică, Lazăr îl roagă pe primul ministru să ordone armatei române care se oprise la Dej să ocupe şi Maramureşul, deoarece bande neregulate de ucraineni, probabil bolşevizaţi, deja ocupaseră Sighetul, terorizând populaţia românească din toată regiunea. Instituţiile româneşti se refugiaseră în satele de mai către munţii Gutâi. Brătianu îl ascultă cu interes, ia telefonul şi-l sună pe Şeful de Stat Major, generalul Prezan, apoi îl dă la telefon pe Ilie Lazăr care îi repetă generalului despre ocuparea Sighetului de ucraineni. Deci, cei ce susţin că primministrul Brătianu nu cunoştea situaţia Maramureşului istoric de dincolo de Tisa se înşeală amarnic.  

Generalul Prezan ia act de cele aflate, informându-l pe Brătianu că va ordona diviziei a 8-a, de la Dej, să înainteze spre nord pentru a ocupa Baia Mare, Baia Sprie şi Sighetul, iar lui Ilie Lazăr îi cere să vină a doua zi la Statul Major pentru a i se da documente şi însărcinări cu caracter militar pentru divizia a 8-a. Cu cele necesare, se întoarce în Ardeal cu acelaşi tren cu delegaţia ardeleană cu care venise.

Eliberarea Maramureşului şi bătălia de la Cămara

Merge la Dej cu mesajul de la Marele Stat Major, acolo află că brigada de la Ileanda are ordin să înainteze spre Baia Mare, dar el intenţionează să meargă cu trupele ale căror misiune este ocuparea Sighetului. La Baia Mare află că această misiune o are regimentul 14, de a ocupa Baia Sprie şi de acolo Sighetul. Lazăr se prezintă la comandantul regimentului, colonelul Gheorghiu (zis Ţiganu), căruia îi arată hârtiile de la Statul major şi îşi oferă serviciile. La popotă are loc o consfătuire cu ofiţerii regimentului asupra traseului. Aici mai sunt maior Popovici, căpitanii Luca şi Refic, locotenent Popescu (va cădea eroic peste câteva zile în lupta de la Peri), locotenent Năsturaş şi alţii.

Mormântul sublocotenentului Dumitru Popescu, căzut la Peri

Având în vedere că erau în plină iarnă, luna ianuarie, şi peste Gutâi, prin Crăceşti, era imposibil de trecut, Lazăr propune trecerea munţilor prin Cavnic. Avangarda o formează trupele maiorului Popovici şi căpitanului Luca, călăuză fiindu-le Ilie Lazăr. Tunurile erau imposibil de trecut peste deal, prin zăpada mare, cu caii slabi ai regimentului, aşa că Ilie Lazăr pleacă călare înainte, prin sate, ia contact cu prietenii săi refugiaţi acolo, Pop Mihai, Longin Mihai, Emil Ardeleanu şi fratele său Vasile Lazăr, împreună cutreieră satele Budeşti, Sârbi, Călineşti şi Breb, rechiziţionează vreo şaizeci de perechi de boi, se întorc cu ei şi în înjugă la tunuri. Aşa a intrat armata română în Maramureşul istoric, cu tunurile trase de boii strânşi de Ilie Lazăr.

Ocupă plasa Ocna Şugatag, unde Ilie Lazăr se revoltă că prim pretorul plasei, Mihali Gabor, deşi din familie românească veche, nu a dat jos steagul Ungariei de pe pretură, pe motiv că „încă nu a fost dezlegat de jurământul maghiar”. Le-a dat jos Ilie Lazăr, apoi a plecat mai departe spre Sighetul ocupat de ucraineni împreună cu armata română.

Compania căpitanului Luca înaintează până la Fereşti, de acolo trimite patrule la Vad, 5 kilometri de Sighet, precum şi ţărani români de încredere în recunoaştere, pentru a obţine informaţii precise despre situaţia ucrainenilor ce ocupaseră oraşul. Vasile Lazăr, fratele lui Ilie, împreună cu nişte ţărani din Giuleşti, se angajează la această sarcină. Îmbrăcaţi ţărăneşte, pleacă la târg, cum s-ar zice, Vasile revenind cu informaţii precise. Căpitanul Luca decide avansul spre Vad, împreună cu trupele române venind şi flăcăi din Giuleşti şi vreo cinci studenţi, alături de Ilie Lazăr. Trec peste dumbrava dintre Fereşti şi Onceşti, apoi peste râul Iza şi înaintează prin pădure către Valea Porcului, ajungând dimineaţa la ora patru. Vasile Lazăr se apropie pe neobservate de santinela de la podul de fier de la Vad şi trage asupra ei, dând astfel semnalul de atac. Garda care era în case, vreo patruzeci de ucraineni, sunt capturaţi şi trimişi sub pază la Berbeşti, românii urmărindu-i pe cei care au reuşit să scape. Grosul trupelor ucrainene care era la Sighet nu a putut fi alarmat încă, aşa că o acţiune rapidă se impunea, atât timp cât încă beneficiau de elementul surpriză. Se încinge o luptă scurtă de vreo oră la fabrica de cărămizi şi podul Ronişoarei, după care acestea sunt ocupate.

Apare o disensiune între căpitanul Luca, care dorea să atace oraşul frontal, şi Ilie Lazăr, care insista să învăluie pentru a le tăia retragerea. Luca rămâne la ideea lui, dar îi dă lui Lazăr şi fratelui său Vasile un pluton cu care să-şi urmeze planul de a înainta prin învăluire la Cămara, de unde vor baricada şoseaua şi calea ferată, tăind retragerea ucrainenilor. Luca pleacă cu grosul la atac frontal, împreună cu localnicii Pop Mihai, Emil Ardeleanu şi Florentin Bilţiu, în timp ce Ilie Lazăr cu fratele său învăluie cu plutonul pus la dispoziţia lor condus de un tânăr sublocotenent. La scurt timp pe calea ferată secundară apare o locomotivă cu un vagon deschis, mecanicul strigându-le să se grăbească că ucrainenii fug spre gara mare şi se îmbarcă în trenuri.

Un transport cu vreo trei sute de inşi a reuşit să scape, dar detaşamentul lui Lazăr ajunge la timp pentru următoarele. Baricadează şoseaua şi calea ferată şi o distrug pe o porţiune, pentru a fi siguri că nimic nu le va mai scăpa. Trimite un mesaj urgent la căpitanul Luca după ajutoare, transmiţându-i că următorul transport le va cădea în plasă. Ilie Lazăr, cu experienţa lui de front, îşi plasează oamenii pe poziţii de foc în anfiladă, parte din ei pe malurile Tisei spre Biserica Albă. Imediat apare trenul încărcat cu ucraineni, pe vagoanele deschise şase mitraliere gata de tragere, iar pe locomotivă, lângă mecanic, chiar locotenentul Vorbetz. Sunt somaţi să se predea chiar la cotitura după care erau dispuse baricadele, ca răspuns ucrainenii deschid focul. Românii ripostează, dintre ei cade mort sergentul Iosif Gabor, un altul este rănit. Ucrainenii, de pe tren, au zeci de morţi şi răniţi. După o oră şi jumătate, între timp sosind şi ajutoarele de la căpitanul Luca, ucrainenii se predau în grupuri, unii încearcă să fugă spre Tisa, aruncându-se în apă. În cursul luptei a murit şi un fierar din Bocicoi care s-a nimerit din greşeală în mijlocul luptei.

Strângându-şi răniţii şi pe cel decedat, românii intră în Sighet în triumf, pe străzile pline de lume. Românii majoritari se bucurau, alţii, de alte naţionalităţi, erau indiferenţi. Între timp, colonelul Gheorghiu venind cu grosul diviziei îl arestează la Ocna Şugatag pe prim pretorul Mihali Gabor şi îl aduce la Sighet, cel care nu dăduse jos steagurile maghiare că încă nu avusese dezlegare de jurământ. Este eliberat la insistenţele lui Ilie Lazăr, dar asta nu l-a împiedicat ca în perioada interbelică, în calitate de prefect liberal să îl aresteze de nenumărate ori pe rivalul ţărănist Ilie Lazăr în campaniile electorale, iar după Dictatul de la Viena din 1940 să trădeze cauza românismului intrând în Casa Magnaţilor unguri, împotriva consemnului de la Bucureşti. Vechiul proverb cu facerea de bine, care se va adeveri în cazul lui Ilie Lazăr şi cu Petru Groza.

Trei sute treizeci şi şapte de prizonieri ucraineni, primii prizonieri luaţi de armata română în campania din Ardeal din 1919 au fost escortaţi la Dej de un pluton însoţit de civili maramureşeni conduşi de Ilie Lazăr. Armata româna a mers mai departe, generalul Marcel Olteanu a venit în Maramureş de unde a comandat sectorul nordic al Grupului de Nord condus de generalul Traian Moşoiu în cursul războiului cu ungurii (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa). Locotenentul Popescu a căzut în lupta de la Peri.

Între timp a început disputa politică pentru conducerea judeţului. Pentru a rezolva problema, Ilie Lazăr alături de alţi maramureşeni merge la Sibiu, la Consiliul Dirigent, cerându-i lui Iuliu Maniu să numească un prefect străin de judeţ, ceea ce acesta face în persoana marelui român dr. Vasile Chiroiu.

Ilie Lazăr pleacă la Cluj pentru a-şi da examenele de doctorat, dar continuă activitatea naţionalistă. Preia alături de alţi studenţi Casa Magnaţilor din Cluj, după care continuă o sărbătoare naţionalistă într-o cafenea. Studenţii cântau continuu „Deşteaptă-te române”, este zărit Amos Frâncu, invitat să vorbească, apoi purtat în triumf pe umeri afară din cafenea, Ilie Lazăr zăreşte statuia honvedului din faţa primăriei, la îndemnul său mulţimea se îndreaptă spre statuie şi o dărâmă, apoi continuă până în faţa statuii lui Matei Corvin, unde s-au ţinut cuvântări patriotice, studenţii declarând că pe Matei îl iartă, deoarece „şi ungurii să ştie că cel mai mare rege al lor a fost tot un român, iar cel mai mare comandant de oşti, alt român, Ioan Huniade”. În ziua următoare, trei inşi, printre care şi Ilie Lazăr, sunt chemaţi să dea explicaţii la comandantul trupelor române, generalul Holban, sosit abia în urmă cu două zile. Ilie Lazăr declară în scris că „nu puteam noi, studenţimea română, să tolerăm în piaţa Clujului românesc un honved înarmat, în consecinţă l-am arestat”. Se pare că generalul Holban s-a distrat şi le-a dat drumul.

De la Cluj, este invitat de ruda sa Alexandru Racolţi, noul prefect de Satu Mare, să vină să preia misiunea de secretar al prefectului oraşului şi judeţului. Contribuie la numirea administraţiei româneşti în judeţ şi la organizarea vizitei regelui Ferdinand şi reginei Maria la Carei. Mai încolo pleacă la Viena la studii, deşi la intrarea în Ungaria este arestat ca dezertor din armata austro-ungară, a fost nevoie de un scandal diplomatic să fie eliberat, era după eliberarea Budapestei de teroarea bolşevică şi retragerea armatei române din Ungaria. De la Viena se întoarce în ţară la chemarea lui Iuliu Maniu de a intra în lupta politică, la început în Partidul Naţional Român, apoi din 1926, după fuziunea cu Partidul Ţărănesc, în Partidul Naţional Ţărănesc, căruia i-a fost credincios până la moarte. Între timp a profesat şi avocatura, deşi a fost deputat în multe legislaţii. Nu este obiectul acestui articol să insist asupra activităţii sale politice, nu asta mi-am propus, am vrut să arăt doar ce înseamnă legitimitate pentru un lider de partid în perioada interbelică.

Ilie Lazăr a contribuit cum a putut şi în 1944 pe când armata română înainta să elibereze Ardealul său scump, aranjând să fie numit „comisar politic” după modelul sovietic pe lângă Armata a 4-a, de fapt onorific, având sarcina să facă legătura între trupe şi populaţia civilă, ţinând cont de imensa popularitate de care se bucura în Transilvania. Peste tot, pe unde armatele române avansau, înlocuia administraţia hortystă cu cea românească, dar mai târziu au schimbat-o sovieticii cum au dorit ei.

Răsplata

Pentru atitudinea sa intransigentă, pentru felul său de fi, pentru corectitudinea sa ireproşabilă, pentru caracterul său românesc infailibil, pentru patriotismul său înflăcărat prin fapte, nu prin vorbe, pentru popularitatea sa în Transilvania, dar mai ales în Maramureş, pentru toate acestea a fost persecutat continuu atât de rivalii politici care nu se puteau ridica la nivelul său, cât şi de conducători.

A fost arestat în timpul dictaturii lui Carol al II-lea şi deţinut la poliţie, siguranţă, apoi la mănăstirea Turnu sub pază alături de Leucuţia şi Răchiţeanu, dar şi de Virgil Madgearu şi Ion Antonescu timp de trei luni sub pază, pe timp de iarnă. Sub regimul lui Antonescu, alături de aceeaşi doi este internat în lagărul de la Târgu Jiu, tot timp de trei luni. Caracterul său intransigent l-a făcut să-i trimită lui Antonescu un raport despre abuzurile şi exploatările petrecute aici, unde erau internaţi vreo trei mii de deţinuţi, majoritatea legionari.

Dar nu se compară cu ce a suferit în perioada comunistă, începând cu persecuţia vechiului prieten şi protejat al său pe când era în armata austro-ungară, dr. Petru Groza. Pentru început, este condamnat la 27 mai 1946 la şapte luni închisoare pentru omisiunea denunţării complotului în procesul „Mişcării Naţionale de Rezistenţă”. Soţia sa, Maria, candidează în locul său pe listele PNŢ ca deputat în Maramureş şi este aleasă la alegerile din noiembrie 1946, în ciuda fraudării masive a acestor alegeri de către comunişti. În 1947 este condamnat în procesul înscenării de la Tămădău la 12 ani de închisoare, urmaţi de alţi ani de domiciliu obligatoriu. La Sighet, pe când nici un deţinut nu ştia unde se află, a recunoscut clopotele de la biserica din strada Dragoş Vodă, dăruite acesteia de către familia sa. A spus atunci: „de-ar ştii maramureşenii mei unde mă aflu, ar dărâma zidurile închisorii din Sighet pentru a mă elibera”. Nu greşea prea mult, Maramureşul era un focar al rezistenţei anticomuniste din munţi şi păduri. A urmat închisoarea de la Râmnicu Sărat, coloniile de muncă de la Culmea şi Periprava.

A fost eliberat la 9 mai 1964, a trăit la Cluj, într-un bloc din cartierul Grigorescu, şi a murit la 6 noiembrie 1976 la 81 de ani, fără să abdice nicio clipă de la principiile sale, fără să înceteze vreo clipă de a fi român, să aibă încredere în poporul român şi viitorul lui.

Realitatea astăzi

Am dat exemplul unui politician român din trecut mai mult pentru a întări vorbele marelui poet român Mihai Eminescu care spunea în „Scrisoarea a III-a”:

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...

Adevărat ai grăit, maestru al slovei româneşti!

Faceţi o comparaţie, astăzi faţă de perioada trecută. Atunci venea să vă ceară votul unul ca şi Ilie Lazăr, spunând ce are în spate, ce studii, ce activităţi, ce a făcut şi a realizat pentru România. Acum, cine vă cere votul, dragi români?

La asta mă refer când vorbesc de legitimitate, de fapte, nu de promisiuni. Un politician poate să ceară votul poporului suveran peste dreptul său de a alege atunci când are ceva în spate, are realizări în domeniul în care a activat până la momentul în care cere votul populaţiei. Astăzi, din păcate, nu prea ai din ce să alegi, după cum spuneam la începutul articolului. Cum aş putea eu să aleg între X sau Y, când niciunul nu a realizat ceva în viaţă pe forţele proprii? Cum pot să-i dau decizia asupra viitorului meu unuia care şi-a clădit prezentul pe nimic, trecutul său este nul, iar viitorul... va fi extraordinar pentru el dacă va primi votul meu, nu? Asta în cazul în care DNA-ul doarme.

Un criteriu esenţial pentru a alege pe cineva ar trebui să fie ceea ce a făcut, nu ceea ce promite să facă. De exemplu, eu nu ştiu cum aş putea să votez pe cineva care să ajungă în comisia parlamentară care să se ocupe de economie dacă în viaţa lui nu a fost măcar angajat într-o companie şi nu ştie ce este aia o factură. Cineva să aibă cuvânt de decizie în politici economice când habar nu are cum funcţionează o firmă comercială. Sau să fii în comisia de apărare şi să nu ştii cum funcţionează armata sau să nu ai habar ce înseamnă NATO. Sau în comisia de sănătate şi să nu ştii cum funcţionează un spital.

La asta se ajunge din lipsa de legitimitate, ne sunt prezentaţi candidaţi la fel de găunoşi încât nu ai cum să-i diferenţiezi. Sunt afoni, sunt habarnişti, nu de puţine ori am auzit parlamentari europeni care nu ştiau să răspundă la întrebări simple despre funcţionarea instituţiilor europene.

Ce diferenţă majoră faţă de legitimitatea politicienilor interbelici! Închipuiţi-vă o dezbatere publică între Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu! Dar pe atunci televiziunea nu exista! Ne aflam într-o monarhie constituţională şi regele numea primul ministru, erau alte vremuri şi alte reguli. Totuşi, niciunul dintre ei nu i-ar fi putut reproşa celuilalt trecutul, amândoi au luptat pentru România Mare. Amândoi au avut realizări şi greşeli, dar amândoi au avut o legitimitate pe care nimeni în ziua de astăzi nu o are şi nu o poate spera vreodată.

Vor veni unii să spună că pe atunci erau alte vremuri, nimeni dintre actorii politici nu are cum să aibă trecutul de luptă al unui politician din perioada interbelică. Perfect adevărat, zic eu.

Dar daţi-mi politicianul care să susţină interesele româneşti nu doar dând din gură, ci argumentat, economic şi strategic, care să-mi dovedească că în anii precedenţi nu a condus doar bolidul lui tata ci şi o companie care să se descurce cât de cât şi care să aibă o viziune politică clară privind viitorul României, un politician care să aibă mai devreme succes în ceea ce a încercat înainte să intre în politică, în meseria lui, un politician care să fie român înainte de a fi politician, un politician care să vadă interesul naţional înainte de orice, nu prin vorbă, ci prin faptă, şi îl voi vota la fel cum l-aş fi votat pe Ilie Lazăr dacă aş fi trăit în timpul lui. Dar, din păcate, astăzi doar vorbim, până acum nimeni nu m-a convins, iar asta este drama României în momentul de faţă. 

Bibliografie: 
Ilie Lazăr, Amintiri, Fundaţia Academia Civică, 2000
Mihai Dăncuş, Gheorghe Todincă, Unirea Maramureşului cu ţara, Muzeul Maramureşului, 2008
Alexandru Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Editura Gutinul, Baia Mare    

               

                     

             

1 decembrie ieri şi astăzi

Carte poştală a voluntarilor români 

din Italia (1918)

S-a tot spus că data de 1 Decembrie 1918 a reprezentat apogeul românilor, ora astrală a românismului, punctul unic de maxim al neamului nostru. Adevărul nu stă chiar aşa. 1 Decembrie 1918 a fost o zi deosebită, cu adevărat, dar nu a fost totul, şi mai ales, nu ar fi însemnat prea mare lucru, dacă acţiunea nu ar fi continuat. Dacă toţi românii ar fi plecat liniştiţi acasă după marea adunare de la Alba Iulia, România Mare ar fi continuat să rămână un vis, iar data de 1 decembrie ne-ar fi rămas în memorie ca şi, de exemplu, data proclamaţiei de la Islaz. Dacă ne reducem la 1 Decembrie 1918, atunci încă nu exista România Mare, şi este absurd să crezi că din 2 decembrie 1918 s-a creat această Românie Mare, în urma adunării populare. Este ca şi cum ai reduce un întreg proces la o singură zi. Deoarece la 1 Decembrie 1918 mai mult de jumătate din Transilvania era încă sub ocupaţia ungurilor care, cum era de aşteptat, n-au luat-o la fugă nici de spaima proclamaţiei de la Alba Iulia şi nici de groaza hotărârilor de la Conferinţa de Pace de la Paris, ci doar când au simţit pe piele tăişul usturător al baionetelor româneşti. Astfel, o dată importantă o consider cea de 1 mai 1919, când trupele române au ajuns cu întregul front la Tisa în urma contraatacului împotriva trupelor ungare bolşevice (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa) realizând cu arma în mână stăpânirea românească pe teritoriul menţionat de Eminescu în Doină, „De la Nistru pân-la Tisa”.

Totuşi, data de 1 Decembrie 1918 rămâne o dată extrem de importantă, o dată crucială, mai ales prin importanţa semnificaţiei sale ca şi voinţă a maselor. A fost singura adunare naţională, practic un plebiscit, un referendum, cu delegaţi din toate părţile Transilvaniei şi Banatului, singura adunare naţională ţinută în toate provinciile desprinse din imperiul Austro-Ungar, prin care populaţia să fie întrebată ce doreşte să facă cu viitorul ei. Independenţa cehoslovacilor, polonezilor, slovenilor, croaţilor, s-a decis de către conducătorii lor, era un curent favorabil, de necontestat pentru independenţă, dar singurii din cuprinsul întregului imperiu care au chemat populaţia să se exprime liber, au fost românii ardeleni. Şi ei au spus prin glasul celor peste o sută de mii de delegaţi, reprezentând poporul din toate colţurile Transilvaniei, „NOI VREM SĂ NE UNIM CU ŢARA!” Este un fapt de necontestat, şi nimeni nu a îndrăznit să conteste adunarea naţională de la Alba Iulia. Până şi cei mai extremişti maghiari contestă tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, dar despre valabilitatea rezoluţiei de la Alba Iulia nimeni nu zice vreun cuvânt, deoarece s-ar acoperi de ridicol. La fel cum astăzi s-ar acoperi de ridicol, de exemplu, toţi cei care ar contesta independenţa Muntenegrului, obţinută tot prin referendum în mai 2006. Nici sârbii, cei mai defavorizaţi de acest referendum, nu contestă valabilitatea votului muntenegrean.

Deci, 1 Decembrie 1918 reprezintă o dată importantă într-un proces, nicidecum începutul sau sfârşitul procesului, un proces jalonat de alte date importante, începând cu 15 august 1916, data intrării României în război pentru Transilvania şi Bucovina. Au fost zilele de luptă şi eroism, de înfrângeri şi trădări, de glorie şi tragedii, ale căror date sunt aşa de multe încât nu au cum să fie toate amintite aici. În răstimp de trei ani, între 1916 şi 1919, România şi românii au trecut prin cele mai cumplite chinuri, de la victoriile din Transilvania toamnei lui 1916 la dezastrul de la Turtucaia, de la eroismul soldaţilor prost echipaţi şi înarmaţi în faţa unui inamic superior ca oameni şi armament, trădaţi de singurul aliat de pe câmpul de luptă, la disperarea evacuării a două treimi din teritoriu şi drama retragerii în Moldova bântuită de frig, foame şi tifos în iarna lui 1917. Eroismul şi victoriile de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz şi trădarea rusească care ne-a lăsat singuri în faţa duşmanilor germani, austro-ungari, bulgari şi turci. Am început lupta împotriva inamicilor şi am sfârşit-o împotriva aliaţilor care ne-au înfipt cuţitul în spate (vezi Primele lupte cu bolşevicii).

Puţine cazuri au mai fost în istorie de un asemenea dramatism, singuri împotriva tuturor, asaltaţi de nenumăraţi duşmani, trădaţi şi apoi atacaţi de aliaţi, şi totuşi, neamul românesc a renăscut în 1918 din propria cenuşă, înfigând drapelul românesc şi ridicând opinca chiar în inima duşmanului, la Budapesta, la 4 august 1919, o altă dată importantă în acest proces de creare a României Mari (vezi Cum au pus românii opinca pe parlamentul de la Budapesta).

Ca şi exemplu, aş putea menţiona situaţia conducătorului României la acea vreme, regele Ferdinand. A ajuns pe tron în 1914, în plin război mondial, după moartea lui Carol I. Plin de speranţă în vara lui 1916, se retrage în toamnă în Moldova, la Iaşi, împreună cu guvernul şi ce a mai rămas din armata ţării. Din nou cu mândrie şi speranţă în vara lui 1917, după victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, pentru ca mai târziu dinastia să-i fie ameninţată (germanii cereau ca şi o condiţie a păcii alungarea regelui ”trădător” faţă de naţia germană) şi chiar şi viaţa să-i stea în cumpănă (de mâna aliaţilor ruşi deveniţi bolşevici). Apoi urmează unirea cu Basarabia, şi ulterior regele intră în Bucureşti tot de 1 decembrie 1918. Câteva zile mai târziu primeşte vestea unirii Bucovinei şi apoi a Ardealului la România, pentru ca în 1922 să fie încoronat la Alba Iulia ca şi rege al tuturor românilor.

Românii au luptat cu încăpăţânare şi eroism nemaiîntâlnit în acei ani, au luptat nu numai în România, ci s-au înscris voluntari pentru cauza românească în Rusia (vezi Luptătorii români din Siberia), în Franţa, Italia, în Statele Unite ale Americii. Au fost voluntari români care s-au organizat până şi în Turcia, din elemente româneşti din unităţile austro-ungare din Siria. O suflare naţională fără precedent a parcurs întregul mapamond cuprinzând întreaga suflare românească pe toate meridianele, cu un singur scop suprem: România Mare.

Şi au realizat-o, străbunicii noştri au făcut România Mare pe care ne-au lăsat-o moştenire cu un preţ îngrozitor: unul din cinci bărbaţi mort, rănit sau invalid. Cu un imens preţ de sânge, străbunicii noştri ne-au lăsat România Mare, clădită pe oasele şi sângele lor. Ne-au dăruit-o ca şi pe o moştenire de preţ, plătită cu preţ greu, prea greu. Numai rememorându-le faptele te întrebi din ce aluat au fost făcuţi înaintaşii noştri.

Bunicii noştri au luptat să o păstreze, semănând cu oasele lor şi stropind cu sângele lor câmpurile de luptă din Basarabia până în Crimeea şi Caucaz, Cotul Donului şi stepa kalmucă, la Stalingrad, apoi din nou, spre vest, de la Oarba de Mureş până în munţii Tatra şi la râul Hron, trecând prin Carei şi Budapesta. Soldaţilor noştri nu le-a fost dat să se întoarcă la căminele lor în pace după mai 1945, ci în cea mai cruntă dintre dictaturi, cea comunistă, aruncaţi în temniţe şi lagăre de muncă. Ofiţerii şi generalii care se acoperiseră de glorie pe câmpurile de luptă erau exterminaţi în lagărele comuniste. Cea mai mare rezistenţă armată anticomunistă din ţările căzute după 1945 în robia comunistă a fost înfrântă definitiv în 1962. Asta au făcut bunicii noştri să arate demni de moştenirea lăsată lor de către părinţi.

Dar noi?

1 decembrie astăzi

Ce înseamnă 1 decembrie astăzi, pentru noi? Ce reprezintă astăzi 1 decembrie pentru marea masă a populaţiei? Un prilej de chef şi beţie prilejuită de o zi liberă? Posibilitatea de a se înghesui pentru o porţie gratuită de fasole cu cârnaţi?

În SUA, de ziua lor naţională, 4 iulie, veţi vedea steagurile americane arborate la fiecare casă. Număraţi steagurile româneşti arborate la casele românilor de 1 decembrie! Care este diferenţa, unii simt mai bine spiritul unei zile naţionale decât alţii?

Am auzit de nenumărate ori pe la televiziuni expresia că de 1 decembrie ne simţim cu toţii români. Dar în rest, în celelalte 364 de zile din an? Ce fac aceleaşi televiziuni ca să ne simţim români şi în restul anului? Ne difuzează până la saturaţie ştiri cu babe violate sau emisiuni cu pipiţe siliconate pe post de vedete de moment care habar nu au până unde se întinde România? Sau cu manelişti inculţi şi fotbalişti agramaţi, pe post de modele pentru toţi românii? Cum pot românii de rând consumatori de televiziune să se simtă români când li se servesc în exces doar astfel de modele? Ce fel de ideal în viaţă poate să-şi aleagă un tânăr român dintre aceste piţipoance ale căror IQ poate fi exprimat printr-o singură cifră? Sau modelul unui politician compromis de afaceri murdare, care îşi modelează discursul public plin de contradicţii în funcţie de linia de moment a partidului care îi acordă imunitate pentru furtişaguri din banul contribuabililor?

Unde s-a rupt echilibrul, unde s-a rupt legătura dintre alegător şi ales? Răspunsul este mai simplu decât pare la prima vedere. Acum mai bine de o sută de ani, Gustave le Bon, membru al Academiei Franceze, întemeietorul psihosociologiei, vorbea despre socialism şi doctrina acestuia, asta înainte de apariţia comunismului. El explică faptul că societatea este dusă înainte de către elite, care trag masele după ele. Este normal, doar marii cărturari şi marii lideri au fost cei care au dus popoarele pe calea progresului, ele au fost cele care au impus schimbarea în bine a ordinii de fapt. Socialismul, mai apoi comunismul, erau adepţii egalitarismului, pe principiul că toţi oamenii sunt egali. dar toţi oamenii nu au cum să fie egali, este o imposibilitate. Unde au cucerit puterea, aceştia au acţionat pentru egalizarea maselor. Cum nu aveau cum să aducă masa la nivelul elitelor, au retezat elitele. Astfel, toţi intelectualii, oamenii de vază, fruntaşii, au fost exterminaţi sau înlăturaţi. Este ceea ce s-a petrecut şi la noi în anii stalinismului. Ulterior, elitele nou apărute erau de origine sănătoasă, dar mult inferioare. Aşa este şi în cazul nostru, liderii politici sunt dintre cei apăruţi în urma anihilării elitelor vechi, interbelice, şi promovaţi ca atare, rude sau urmaşi ale noilor elite comuniste. Iar prestaţia şi cunoştinţele acestora, ca şi tradiţia lor ca elite sunt incomparabile cu cele vechi, exterminate de comunişti în lagăre sau închisori. Găsiţi echivalentul de astăzi al unui Brătianu, de exemplu!

Iar aceste noi elite se feresc ca de foc să facă vreun gest care să amintească de originea lor comunistă. De aceea se feresc de orice gest patriotic ca să nu poată fi interpretat ca şi unul patriotard ca şi pe vremea spectacolelor de stadion de pe vremea lui Ceauşescu. Atunci ni se spunea că românii au fost cei mai bravi, cei mai grozavi, cei mai şi cei mai, iar cel mai dintre cei mai trebuia să fie conducătorul suprem, Nicolae Ceauşescu. N-am fost cei mai bravi, dar am fost bravi în momentele de cumpănă. N-am fost cei mai grozavi, dar am fost extraordinari când a trebuit. Dar am fost şi altfel în alte momente, şi asta va trebui să ne-o asumăm, cu toată tăria şi toată responsabilitatea.

Dar asta nu întunecă cu nimic faptul că suntem români, şi putem fi mândri de asta. Alte popoare au mult mai puţine momente de glorie, mult mai puţine realizări, au o vechime incomparabil mai mică ca şi a noastră, dar sunt mândri de ei. Noi de ce nu putem fi mândri de noi, de realizările noastre, mai ales că au fost obţinute în condiţii incomparabil mai grele? După cum spunea marele Nicolae Iorga, după atâtea furtuni, „este un miracol că mai avem o ţară şi un steag căruia să ne închinăm”. Ori, acesta nu este puţin lucru.

Chiar nu putem fi mândri de originea noastră, de faptul că suntem români? Trebuie neapărat ca cineva să ne reamintească din când în când de necesitatea mândriei de a fi român? Nu putem fi mândri de noi numai atunci când un mare sportiv şi un mare român ne reaminteşte acest lucru, ridicând centura de campion mondial deasupra capului în faţa întregii lumi spunând „Sunt mândru că sunt român”? Sau când un antrenor român câştigă cu o echipă străină în care juca doar un singur român cupa UEFA şi poartă pe umeri steagul românesc în faţa întregii lumi care urmărea finala la televizor? Doar atunci putem fi mândri de faptul că suntem români? În rest, ne întoarcem la pălăvrăgeala noastră cotidiană, în care politica internă şi ultimele bârfe joacă rolul de prim rang?

Ne-am bătut cu cele mai mari imperii ale momentului şi ne văicărim ca nişte babe pentru fel de fel de mărunţişuri, gen austeritate şi criză. Dacă acum este criză, ce a fost pentru străbunicii noştri în Moldova bântuită de foamete şi tifos în 1917 sau pentru bunicii noştri împilaţi de cotropitorii ruşi? Apocalipsă? Oameni buni, poporul român s-a născut în criză şi atunci a dat ce era mai bun din el, din criză s-a născut prosperitatea de mâine, din criză s-a născut inclusiv România Mare pe care o sărbătorim de 1 decembrie!

Dar este posibil ca un popor cu astfel de tradiţii să se scufunde în timpurile prezente, să uite de ceea ce au realizat strămoşii lor şi să se complacă într-o atitudine de autodistrugere lentă sau rapidă, aruncând la gunoi secole de jertfă şi glorie? Din păcate, răspunsul este afirmativ, este de ajuns să privim în jur. Grecii, care au creat cea mai veche civilizaţie europeană şi cea dintâi democraţie din lume acum două mii cinci sute de ani, astăzi se bat cu scutierii pentru a nu li se impune un regim de austeritate ca să returneze o parte din banii împrumutaţi şi cheltuiţi tot de ei şi pentru ei. Arabii, o civilizaţie înfloritoare acum o mie de ani, astăzi sunt unde sunt, sub regimuri tiranice de care unii abia s-au scuturat, dar votul lor nu se ştie cum va fi, ei încă învinuind lumea întreagă pentru eşecurile lor, făcându-i pe mulţi să îmbrăţişeze cauza fundamentalistă.

Ce vină are Pericle pentru situaţia de astăzi a grecilor? Sau ce vină au arabii de acum o mie de ani pentru situaţia arabilor de astăzi? Sau ce vină are Coandă dacă nepotul său ajunge o secătură? Sau ce vină au străbunicii sau bunicii noştri dacă noi ne arătăm nedemni de moştenirea lor lăsată nouă cu preţul sângelui lor? Dacă noi ne arătăm nedemni de idealul lor, România Mare? Ce pot face ei, cum ar reacţiona ei, dacă noi astăzi uităm în fiecare zi că suntem români, sau plecăm capul ruşinaţi la auzul acestui termen?

Suntem împroşcaţi cu noroi la fiecare ceas de către alţii, care nu prididesc să ne arunce cele mai diferite invective. Dar acesta ar trebui să fie un motiv de mândrie, nu de ruşine. Credeţi că Putin s-ar lua de papuaşi, de exemplu? Sau de somalezi? Nu, el şi inamicii noştri se iau de noi fiindcă îi deranjăm, îi supărăm şi le încurcăm socotelile numai prin faptul că încă mai existăm, şi chiar şi asta este o mare victorie. Se iau de noi fiindcă ne consideră o ameninţare pentru planurile lor, dacă nu ar fi aşa nu ar avea de ce să o facă. Şi chiar acest fapt este important, suntem o piedică şi o ameninţare pentru toţi vecinii noştri ce nu ne suportă, şi ar trebui să fim mândri de asta. Se iau de noi, înseamnă că se tem de noi. Se tem de ceea ce am putea fi sau am putea deveni dacă pentru o clipă ne-am aduce aminte de jertfa şi idealul străbunicilor noştri, se tem de o unificare inevitabilă cu Basarabia, pentru ce ameninţare ar reprezenta asta pentru Ucraina, se tem de tot ceea ce însemnă român şi România. Se tem de un stat românesc puternic, care aliat cu Polonia ar putea redeveni stavila expansionismului rusesc spre vest aşa cum a fost în perioada interbelică. Şi această teamă a lor are şi temei.

Restul depinde doar de noi, şi este atât de simplu. Nu trebuie altceva decât să fim români în fiecare zi, nu doar de 1 decembrie. Să fim români, adică drepţi şi corecţi, şi să ne facem datoria, fiecare la locul său de muncă. Să fii român în fiecare zi nu înseamnă mult, dar poate fi esenţial. La fel cum în fiecare zi te rogi la Dumnezeu şi Îi mulţumeşti pentru tot ce ţi-a dat, la fel să îţi zici că eşti român şi punctum, vorba marelui Eminescu. Înseamnă să fi corect, să refuzi plicul cu şpagă sau să nu îl dai, să vorbeşti politicos şi răbdător în limba română pentru care au suferit atâţia înaintaşi, să dai bună ziua şi să respecţi pe cei care muncesc. Să-l respecţi şi să-i strângi mâna bătătorită a ţăranului ce lucrează pământul şi a celui care mătură strada, la fel cum o strângi pe cea a preşedintelui unei corporaţii, fiindcă toţi muncesc. Să-l tratezi cu respect pe omul care vine la ghişeu, deoarece din mâna lui îţi iei salariul, din taxele şi impozitele plătite de acesta. Şi să-ţi plăteşti taxele şi impozitele, deoarece de acolo vin banii pentru sănătate, învăţământ şi securitate naţională. Şi să nu furi. Toţi cei care fac asta sunt români care îşi fac datoria, sunt eroii zilelor noastre, sunt adevărata Românie, nu cerşetorii de peste hotare.

Uneori, trebuie să li reamintească şi străinilor acest lucru, aşa cum au făcut tinerii români din Franţa care i-au invitat pe francezi să-şi ia banii înapoi daţi cerşetorilor din bolurile cu mărunţiş pe care le ţineau în mâini, un protest foarte inteligent. La fel, aceşti tineri români au arătat o altă faţă Franţei, şi au spus că sunt mândri de originea lor românească. Asta este adevărata Românie, cea profundă, în faţa căreia trebuie să ne descoperim, la fel cum trebuie să ne descoperim în faţa oricărui român ce munceşte.

Atunci când am putea realiza toate acestea, ne-am putea arăta demni de străbunicii noştri, am putea privi cu mândrie spre ei, spunând că nu am uitat sacrificiul lor. Şi poate, dacă va fi cazul, vom  putea răspunde ca şi ei la chemarea ţării, arătând lumii încă o dată că românul nu piere.

Până atunci,

La mulţi ani, România! Oriunde te-ai ascunde!                      

Moartea unui erou, generalul Stan Poetaş

Generalul Stan Poetaş

Un nume uitat astăzi, ca şi ale altor eroi căzuţi pentru neam şi ţară, generalul Stan Poetaş a plătit cu viaţa lupta sa pentru România Mare. Am mai avut şi alţi generali căzuţi pe câmpul de luptă, ca şi generalii Praporgescu şi Dragalina în primul război mondial, sau generalul Ion Sion căzut cu arma în mână la Stalingrad, în al doilea război mondial. Dar generalul Stan Poetaş a căzut în 1919, într-un război ciudat, interzis de istoriografia comunistă şi ignorat cu desăvârşire de către istoricii noştri de după 1990. Fiindcă a fost un război, un război crunt, pe viaţă şi pe moarte, în care cele mai elementare reguli ale umanităţii au fost aruncate deoparte, un război în care nu se luau prizonieri, totuşi, dacă existau, aceştia erau torturaţi până la moarte în dispreţul oricărei convenţii umanitare ca şi cea de la Geneva. A fost un război de uzură, în care românii au apărat graniţa estică a civilizaţiei contra barbariei comuniste roşii ce încerca să răbufnească spre vest. Nimeni nu ne-a mulţumit că timp de douăzeci şi cinci de ani am apărat singuri frontiera civilizaţiei occidentale, mai mult, ne-au blamat când nu am mai reuşit să o facem. La mijlocul lui martie 1919, ministrul francez Saint-Aulaire şi cel britanic Barclay îşi informau guvernele: „Există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistenţă puternică ascensiunii bolşevismului. Ea a devenit, după cum am prevăzut, singura barieră conrea mareei în creştere a bolşevismului; învinsă şi contaminată, s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient. Cauza pe care o apără în momentul de faţă este nu numai o cauză românească, ci una europeană”. Liniştea Europei plătită cu sânge românesc. La fel cum timp de secole am stat în faţa pericolului musulman, o strajă uitată în estul îndepărtat, în timp ce Occidentul îşi crea propria bunăstare, din când în când ducând războaie unii împotriva altora. În timp ce noi ne tăiam cu turcii prin mlaştini, alţii, la adăpost, construiau catedrale, pentru ca mai târziu să ne reproşeze că nu am reuşit să ne ridicăm la nivelul lor. Sunt curios ce s-ar fi ales de marea civilizaţie franceză dacă la est s-ar fi învecinat cu Imperiul Otoman. Am văzut cu toţii ce s-a întâmplat în 1241, când valul mongol şi-a lăsat aripa peste Europa, dar şansa acesteia a fost faptul că marele han a murit şi valurile de călăreţi s-au retras pentru a alege un nou han, acest nou han alegând o altă cale de atac şi cuceriri, scutind Europa de o nouă cavalcadă de neoprit. O şansă istorică, dar mai târziu care a fost meterezul de care s-au sfărâmat valurile revărsate din pustiurile asiatice? Românii, ungurii, polonezii, toate popoarele estice care sunt astăzi privite de sus de către mult mai civilizaţii lor vecini vest-europeni. Dar datorită cui sunt ei mai avansaţi, mai civilizaţi, datorită cui sunt ei în măsură să dea astăzi lecţii? Nu datorită esticilor care le-au fost pavăză timp de secole? Dar acest adevăr este uitat astăzi cu desăvârşire.

Cum şi-ar mai reaminti vest-europenii de cele petrecute cu secole în urmă, când nici astăzi nu-şi amintesc despre cei care le-au fost pavăză acum mai puţin de un veac? De cei care i-au scutit să devină comunişti atunci, şi care s-au jertfit sub cizma roşie douăzeci şi cinci de ani mai târziu?

La 1683, Viena Habsburgilor asediată de turci era salvată de polonezii lui Jan Sobieski. Recunoştinţa istoriei? La doar câteva zeci de ani, împărăteasa Maria Tereza a Austriei, alături de Rusia şi Prusia împărţea Polonia. Două sute de ani mai târziu, când Viena era în gata să cadă pradă bolşevismului, în 1918, a fost salvată de o mână de feciori români ardeleni conduşi de sublocotenentul de artilerie Iuliu Maniu care au pacificat oraşul şi-l traversau în patrule puternice, cu pas cadenţat, cântând „Deşteaptă-te române!” Două săptămâni românii au stăpânit Viena, pe care au predat-o apoi autorităţilor care şi-au revenit după liniştirea morbului bolşevic. La Praga lucrurile se petrec la fel, din nou românii sunt cei care liniştesc lucrurile, dar aici recunoştinţa cehoslovacilor s-a materializat prin dezvelirea în 1935 a unei plăci de bronz pe Palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezenţa unui participant la evenimentele din 1918 şi reprezentant al României, doctor Gheorghe Repede, placă pe care stătea scris: „În această clădire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu preţiosul concurs al soldaţilor români din armata poporului aliat”. Bineînţeles că după 1945 placa a dispărut şi nu a mai fost niciodată repusă la loc. (vezi Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)).

Când Ungaria a devenit bolşevică, la 20 martie 1919, tot România a fost cea care a înlăturat prin forţa armelor pericolul foarte serios al extinderii acestui focar comunist. Ungurii ne-au mulţumit atunci că i-am scăpat de teroarea roşie, dar în câţiva ani ne-au redevenit cei mai aprigi duşmani în chestiunea Ardealului. După cum spuneam, recunoştinţa istoriei.

Dar una dintre cele mai importante contribuţii ale României, pe lângă cele menţionate mai sus, a fost faptul că noi am fost strajă la Nistru timp de mai bine de douăzeci de ani, ţinând pericolul roşu departe de inima Europei. Iar pentru asta ne-am bătut şi am luptat, plătind cu sânge şi jertfe, tribut greu care astăzi nu este cunoscut şi recunoscut nici măcar de către noi, ce să mai pretindem din partea altora? În toate emisiunile şi documentarele istorice de pe Discovery Chanel, post britanic, veţi vedea fiecare gest făcut de generalul Haig sau Montgomery, fiecare vorbă sau scărpinare a acestuia, dar nu veţi vedea marte lucru despre eforturile şi luptele românilor şi rolul lor în păstrarea civilizaţiei europene. Este normal, este un post britanic, interesat în scoaterea în evidenţă a personajelor lor istorice, a eroilor lor. Dar unde sunt documentarele noastre, unde sunt emisiunile noastre istorice? Bine că se pot face reportaje şi emisiuni despre toţi maneliştii şi fotbaliştii agramaţi, despre pipiţele siliconate, dar nu se poate face un documentar despre eroii României datorită cărora încă mai vorbim româneşte?

Revenind la anii cumpliţi 1916-1919, în 1917 perfidia rusească a devenit fapt dovedit, deşi erau bănuite interese ascunse încă din 1916, în urma comportamentului trupelor ruse pe front în Dobrogea sau în bătălia de la Neajlov - Argeş, numită şi bătălia Bucureştilor. Noncombatul trupelor ruseşti care stăteau cu arma la picior în timp ce noi ne băteam singuri, până la ultima suflare, avea o componentă ascunsă, dovedită mult mai târziu. Rusia imperială nu avea nici un interes într-o Românie aliată victorioasă, care ulterior ar putea pretinde Basarabia, smulsă la 1812, o mică parte (o bucată din sudul Basarabiei) recăpătată la 1856 şi luată din nou la 1878. Interesul Rusiei era ca România să fie înfrântă, pentru ca ulterior să fie împărţită între Rusia şi Austro-Ungaria printr-o pace separată, negociată în secret de ministrul rus de război Sturmer (filogerman, după cum îi spune şi numele) încă de la începutul lui 1916. Chiar ofiţerii ruşi spuneau în decembrie 1916 că asta doreau, retragerea României pe linia Siretului, deoarece nu aveau cum să apere o zonă atât de întinsă. Chiar propunerile ruseşti de la începutul campaniei, respinse cu indignare de factorii români, prevedeau o retragere în Moldova, pentru a scurta frontul. Deci ruşii ne propuneau de la începutul campaniei abandonarea a două treimi din teritoriul naţional, doar pentru ca frontul să fie mai scurt!

Mai apoi, după ce în iarna dintre 1916-1917 am fost decimaţi de epidemia de tifos, a izbucnit revoluţia rusească, pretext numai bun pentru abandonarea luptei de către ruşi. Câţi ştiu că ofensiva de la Mărăşti a trupelor române de sub comanda lui Averescu a trebuit oprită pentru că ruşii au refuzat să ne susţină flancurile, pentru că nu aveau „ordin de la revoluţie” să lupte pe front? Câţi ştiu că la Mărăşeşti, mare parte a trupelor ruse îşi părăseau poziţiile fără să dea ochi cu inamicul, făcându-i pe români să mute trupele în marş forţat pentru a reconstitui frontul abandonat de către ruşi fără luptă? După marşuri pe jos timp de o zi întreagă, fără odihnă, trupele române intrau în luptă atacând tranşeele abandonate de ruşi şi ocupate de germani fără luptă!

Nu a fost destul, după victoriile plătite cu sânge de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ruşii, după revoluţia bolşevică a lui Lenin, încheie pace separată, lăsându-ne singuri pe întreg frontul de est. Mai mult, trupele ruse din Moldova, se bolşevizează în mare parte şi încep o acţiune sistematică de jaf şi teroare a populaţiei civile, ba chiar încearcă să asasineze primmistrul român şi să-l aresteze şi suprime pe rege, la sfârşitul lui 1917 (vezi Primele lupte cu bolşevicii)

Basarabia îşi începe lupta pentru independenţă, dar călcată de bolşevici este pe cale să fie suprimată total ca şi existenţă (vezi Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia). România găseşte resurse în bravii ei soldaţi, învingătorii nebiruitului Mackensen, şi pacifică Moldova prin forţa baionetei, ba mai mult izbăveşte şi Basarabia de teroarea roşie tot prin braţul şi baioneta soldatului român, acelaşi soldat care va pacifica şi Ungaria bolşevică un an mai târziu şi va sta ca strajă la Nistru pentru întreaga Europă nerecunoscătoare timp de zeci de ani.

Am luptat şi am trecut Nistrul în mai 1919 şi am ocupat Tiraspolul pentru a asigura flancul stâng al celor trei divizii frnceze şi trei greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevică, deşi duceam un război greu pe frontiera de vest, contra Ungariei bolşevice a lui Bela Kuhn (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa, Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa şi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), iar trupele coloniale franceze, odată trecute la vest de Nistru, şi-au împachetat efectele şi au plecat, lăsându-ne singuri să apărăm frontiera estică a civilizaţiei. Drept mulţumire, francezii ne-au lăsat fără o treime din Banat, cedat sârbilor, contrar tratatului din 1916.

Iar pe frontiera de est a Europei civilizate, am luptat şi am murit de nenumărate ori, deşi Basarabia s-a unit cu România încă de la 27 martie 1918 (vezi Lupte antibolşevice după Unire). Iar în contextul acestor lupte a căzut la datorie generalul Stan Poetaş.

Un destin de luptător

Colonelul Stan Poetaş se afla la comanda brigăzii 17 infanterie în ziua de 23 august sau 5 septembrie după calendarul nou. Botezul focului îl primeşte alături de Brigada 5 călăraşi, condusă de colonelul Romulus Scărişoreanu, cel ce va deveni unul dintre cei mai capabili generali români în acest război. Regimentul 40 „Călugăreni” participa şi el la această luptă din faţa Bazargicului, respectiv încercarea de reocupare a acestuia de către trupele române. Situaţia din sudul Dobrogei, din Cadrilater, devenise critică după căderea Turtucaei. După 12 ore de luptă cumplită, românii primesc ordinul de retragere din faţa Bazargicului, nu înainte de a asista la masacrarea unui întreg regiment rus de cavalerie care a atacat în şarjă o poziţie inamică întărită cu mitraliere. Au fost pur şi simplu decimaţi, iar comandantul făcut prizonier. Într-un mod asemănător se va desfăşura şi şarja cavaleriei române de la Robăneşti, cavalerie în galop împotriva focului concentrat al mitralierelor. Dacă în cazul românilor, această decizie ar putea fi parţial explicată prin lipsa experienţei de război şi prin necesitatea protejării retragerii trupelor proprii, în cazul ruşilor, cu experienţă de doi ani pe front, mi se pare un sacrificiu inutil.

Se stabileşte linia defensivă Rasova – Cobadin – Topraisar – Cocargea – Tuzla, în faţa românilor va cădea în luptă prinţul Frederic Wilhelm de Hessa, nepot de soră al kaiserului Wilhelm. Nu a fost singurul os regesc german căzut în faţa românilor, cam în aceeaşi perioadă căzând la datorie şi prinţul Henric de Bavaria în bătălia Sibiului în faţa „diviziei de fier” a generalului Traian Moşoiu. La 18 septembrie (1 octombrie st. n.) aveau să se izbească reciproc ambele tabere într-o ofensivă cruntă la sud de Cobadin. Regimentul 40 „Călugăreni” a luat prizonieri turci şi 7 tunuri turceşti, care din ordinul colonelului Stan Poetaş sunt trimise la Bucureşti pentru a fi depuse la picioarele statuii ecvestre a lui Mihai Viteazu, ca un omagiu adus de regimentul ce purta numele biruinţei marelui voievod la 1595.

Între timp manevra de la Flămânda a generalului Averescu eşuează, iar trupele inamice trec la ofensivă pe ambele fronturi, în Transilvania şi Dobrogea. Doi dintre cei mai mari generali germani, Falkenhayn şi Mackensen conduc trupele germane şi austro-ungare în Transilvania, respectiv cele germane, bulgare şi turceşti în Dobrogea.

În Dobrogea, urmează bătălia de pe linia Topraisar – Amzacea, bătălie care avea să-i aducă colonelului Stan Poetaş denumirea de eroul de la Topraisar, iar colonelului Scărişoreanu gradul de general de brigadă.  În faţa Tropaisarului generalul Mackensen a dispus trupe proaspete, ca şi divizia germană 271 comandată de generalul von Galwitz, la fel ca şi întreaga artilerie grea germană şi bulgară. În faţa lor, ostaşii lui Scărişoreanu, iar în centru brigada colonelului Stan Poetaş, „taica Stan”, cum era alintat de soldaţii săi din regimentul 9 vânători şi 40 infanterie „Călugăreni”. Simţind iminenţa atacului, au cerut să li se aducă drapelul regimentului şi sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona „Deşteaptă-te române!”, au jurat pe steag că nimic nu-i va face să dea înapoi în faţa puhoiului duşman. Se vor ţine de cuvânt, timp de două zile şi jumătate toate atacurile germane sfărâmându-se în faţa zidului de piepturi româneşti. Străpungerea inamică s-a făcut pe flanc, acolo unde diviziile ruse 61 şi 115 au părăsit poziţiile retrăgându-se spre Cobadin, lăsând prizonieri bulgarilor 24 de ofiţeri şi 2800 de soldaţi, şi fără să înştiinţeze aliaţii români despre retragere. Poziţia de la Topraisar este descoperită şi pe flancul de est, aşa că a urmat retragerea, urmată de pierderea întregii regiuni dobrogene, cu excepţia unei porţiuni de la nord. Bulgarii, după ce vor intra în Constanţa vor răsturna statuia lui Ovidiu de pe soclu, în speranţa că acest gest simbolic va şterge orice urmă de latinitate din Dobrogea (vezi Noi şi bulgarii).

Colonelul Stan Poetaş îşi continuă destinul eroic în bătălia de la Neajlov - Argeş supranumită şi bătălia Bucureştilor. După ce inamicul rupe rezistenţa Carpaţilor la Jiu şi afluieşte spre est, către capitală, trupele bulgare şi germane ale lui von Mackensen trec Dunărea pe la Zimnicea. Generalul Prezan concepe şi execută o manevră pe linii interioare, destinată să lovească şi bată ambele grupări pe rând, iar una din diviziile destinate era chiar divizia 9/19 a generalului Scărişoreanu. În sectorul acestei divizii, chiar în capul de avans se afla divizia 217 germană, pe care comandamentul român o credea încă în Dobrogea. Colonelul Stan Poetaş declanşează un atac furibund la Bălăria şi ia 200 de prizonieri, trei tunuri grele şi numeros material de război. Statul Major al diviziei germane 217 se salvează prin fugă spre Ghimpaţi. Deruta se amplifică după ce colonelul german Vogel, comandantul brigăzii 18 de rezervă, aflat la Mihăileşti, încearcă să ia legătura telegrafic cu divizia 217, şi a primit răspuns o înjurătură neaoşă românească. Dar, din păcate, planurile atacului român sunt capturate asupra a doi ofiţeri români de stat major ce se deplasau cu un automobil, şi de aici încolo va interveni reacţia dură a inamicului, acesta ştiind perfect unde să lovească şi cum. Trebuie menţionat că cele două divizii ruse aflate în apropiere au refuzat să susţină ofensiva românească, au refuzat chiar să taie singura linie de comunicaţii inamică spre Dunăre, pe motiv că nu au ordin în acest sens. Bătălia Bucureştilor s-a încheiat cu retragerea trupelor române, inamicul având cale liberă spre capitală în care a intrat la 6 decembrie 1916. Românii se retrag în Moldova, astfel încheindu-se campania dezastruosului an 1916.

Vor urma late bătălii, cum a fost cele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara lui 1917 unde, pe un spaţiu relativ restrâns, se afla una din cele mai mari concentrări de efective şi mijloace de luptă din întregul război mondial de pe frontul de est. Opt sute de mii de combatanţi în prima linie şi aproape un milion în rezervă. Însuşi împăratul german, kauserul Wilhelm, va vebi să asiste la viitoarea ofensivă victorioasă a feldmareşalului von Mackensen, supranumit spărgătorul de fronturi, care anunţase deja obiectivul său, „peste două săptămâni la Iaşi”. Dar împotriva lor se vor opune trupele româneşti, reorganizate şi dotate cu armament modern de către misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot. În sfârşit, ne băteam cu echipament similar trupelor atacatoare. Ofensiva marelui Mackensen s-a topit în faţa rezistenţei române, chiar dacă în ultimul moment trupele noastre înlocuiau diviziile ruseşti ce fugeau fără luptă. De cele mai multe ori, după marşuri epuizante de zeci de kilometri pe jos, românii intrau în focul luptei pentru a-i scoate pe germeni din tranşeele părăsite de ruşi fără luptă. Nu există cuvinte pentru a descrie dramatismul acelor lupte, uitate astăzi de majoritatea compatrioţilor noştri. Nu există cuvinte pentru a descrie eroismul acelor luptători ţărani în uniformă care se băteau de la egal la egal cu cele mai bune trupe din lume, zdrobindu-le şi frângând intenţia lui Mackensen de a rupe frontul, cum a făcut-o în Galiţia şi în Serbia. Patru divizii române au respins zece divizii germane şi austro-ungare, o divizie românească a ţinut piept rând pe rând asaltului a trei divizii germane. Aşa ceva nu s-a mai pomenit în istoria militară germană.

Colonelul Stan Poetaş şi-a făcut şi aici cu prisosinţă datoria. A luptat la Mărăşeşti şi Muncelu, acolo unde soldaţii români au sfinţit cu sânge una dintre cele mai mari victorii din istoria românilor. A urmat armistiţiul şi mai apoi luptele din Moldova contra foştilor aliaţi bolşevizaţi (vezi Primele lupte cu bolşevicii), care doreau să transforme România în republică populară. În aceeaşi perioadă, când a răsunat strigătul de ajutor al românilor de dincolo de Prut, împilaţi de aceeaşi teroare bolşevică pe care noi abia am evitat-o prin luptă, regele şi guvernul au trimis armata pentru pacificarea Basarabiei şi eliberarea cetăţenilor ei. La toate aceste evenimente participă din plin şi Stan Poetaş, devenit general, alături de oamenii săi.

Luptele de la Atachi şi Hotin

După ce îi pacifică prin forţă pe bolşevicii ruşi la Mihăileni în ianuarie 1918, soldaţii generalului Stan Poetaş, după intrarea în Basarabia şi unirea cu România, primesc ordin să asigure frontiera Nistrului împotriva incursiunilor bandelor bolşevice ce încercau să răscoale populaţia pentru a smulge de la România această frumoasă provincie. În vara lui 1918 a fost linişte, datorită ocupaţiei germane şi austro-ungare a sudului Ucrainei, dar după dezintegrarea acestor armate în urma înfrângerii din războiul mondial, bolşevicii se fac din nou stăpâni pe regiune. Românii intră în judeţul Hotin ce fusese iniţial ocupat de austro-ungari, stabilind frontiera pe Nistru.

 Hărţile din Costin Scurtu, op. cit.

Printre cei însărcinaţi cu paza acestei frontiere a fost şi generalul Stan Poetaş, care comanda Brigada 17 infanterie, de la Atachi până la pichetul de grăniceri Vadul Roşcov, de unde se continua cu Brigada 18 infanterie, condusă de generalul Gheorghe Dabija, cel care va lupta mai târziu împotriva ungurilor şi va scrie una dintre cele mai complete lucrări despre războiul României, în patru volume, Armata română în războiul mondial (1916 – 1918). În subordinea generalului Stan Poetaş acţionau regimentul 3 roşiori şi regimentul 34 infanterie, având în rezervă subsectorului batalioanele 2 şi 3 din acest regiment 34.

Pentru a înţelege mai bine cauzele sprijinului local de care s-au bucurat bolşevicii în cursul acestui atac nu numai din partea populaţiei ucrainene din regiune, ci şi din partea unor elemente din populaţia locală moldovenească, trebuie făcută o mică paranteză explicativă. Valul revoluţionar rusesc din toamna lui 1917, când bolşevicii lui Lenin au cucerit puterea, au venit cu lozinci foarte pe placul tuturor. „Pace şi pământ!” era lozinca lui Lenin, din care nu s-a materializat nimic, nu a fost nici pace, în ideea de a răspândi prin forţă pe tot globul ideologia comunistă, dar nici pământ, acesta fiind confiscat şi create colhozurile, iar ţăranii care se opuneau erau ucişi sau deportaţi în lagărele din Siberia. Până şi forţa de bază a bolşevicilor, marinarii răsculaţi din fortăreaţa Kronstadt, în 1921, când au înţeles că au fost păcăliţi de Lenin, s-au revoltat, doar pentru a fi zdrobiţi şi supravieţuitorii executaţi de Armata Roşie. Aşa a învins bolşevismul în Rusia.

Au fost şi în Basarabia astfel de bolşevici, păcăliţi de propaganda lui Lenin, care spunea că odată cu Unirea cu România, basarabenii vor intra în robia boierilor români, pierzând toate cuceririle revoluţionare obţinute în 1917 şi începutul lui 1918 sub conducerea Sfatului Ţării. Unii dintre ei au acţionat în cadrul bandei lui G. I. Bărbuţă, basarabean din Călăraşi, care a trecut Nistrul ocupând Atachi.

Descrierea luptelor ce urmează este preluată din cartea lui Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829 – 1919), apărută la Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008.

Având în vedere caracteristicile Nistrului, existau trei sectoare favorabile de trecere, respectiv Zveniec – Hotin, Berezovo – Lămăcuiţi şi Moghilev – Atachi. Informaţii despre intensificarea pregătirii inamice pentru trecerea Nistrului au sosit inclusiv în ziua de 5/18 ianuarie 1919, fapt care a intensificat activitatea de prevenţie la frontieră a detaşamentelor de pază şi patrulare. În noaptea de 6/7 ianuarie 1919 (19/20 ianuarie stil nou), la ora 3.40, bandele bolşevice au trecut Nistrul în număr mare şi au atacat trupele române din zona Atachi, între satele Călăraşi şi Verzani. Companiile 11 şi 21 grăniceri s-au retras spre satele Ocniţa, Secureni, Briceni şi Româncăuţi. În sectorul atacat se afla un detaşament compus din două batalioane de infanterie şi două baterii sub comanda generalului Stan Poetaş. La orele 9.00 se primesc informaţii că bolşevicii au trecut Nistrul şi în alte puncte, surprinzând posturile de pe malul râului, care au fost atacate şi din spate de populaţia civilă răsculată înarmată. Nu era prea greu să procuri arme atunci, erau multe abandonate de ruşii în retragere care n-au putut fi strânse în totalitate de trupele române, dar multe au fost obţinute şi prin contrabandă peste Nistru. Secţia mitraliere a batalionului 1 din regimentul 34 infanterie ce apăra podul de la Atachi este aproape încercuită şi nevoită să se retragă. Se opreşte la liziera de sud-vest a satului Atachi, păstrând sub supraveghere satele Atachi, Volcineţ şi Calaraşofca. În acest timp, generalul Stan Poetaş a dorit să inspecteze sectorul din dreapta batalionului 2 din regimentul 34 infanterie, „deşi i se atrăsese atenţia asupra pericolului să nu intre în sat căci populaţia e răsculată, ceea ce dânsul nu a voit a crede; coboară pe şoseaua Atachi – Calaraşofca şi este atacat de populaţia civilă, fiind omorât şi cadavrul batjocorit”. În timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călăraşi avea să fie împuşcat de către oamenii din banda lui G. I. Bărbuţa. S. Fosu, cel care l-a împuşcat, avea să fie judecat şi condamnat la moarte în anul 1929, iar G. I. Bărbuţa avea să fie executat la puţină vreme de la evenimente de către ucrainenii naţionalişti ai hatmanului Petliura dincolo de Nistru. Ca o paranteză, hatmanul Petliura, conducătorul naţionaliştilor ucraineni, după ce a fost înfrânt de Armata Roşie care a pus capăt independenţei Ucrainei, se salvează prin România.

Istoricul Constantin Kiriţescu a scris astfel despre moartea generalului Stan Poetaş: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonţ mişel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar. Neajlov şi la Mărăşeşti, înfruntase de atâtea ori moartea în faţă, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”. Comanda trupelor o preia colonelul Ion Petrescu, care raportează către comandamentul diviziei a 9-a: „domnul general mort sau prizonier”.

În timp ce trupele noastre se regrupau spre sarul Sauca, bolşevicii au pus stăpânire pe satele Arioneşti, Unguri Calaraşofca, Ocniţa, Atachi, Volcineţ, Merişofca. Se pregăteşte contraatacul românesc, cerându-se restabilirea ordinii şi distrugerea bolşevicilor, luând măsuri severe inclusiv contra populaţiunii civile care a făcut cauză comună cu ei. La 9 ianuarie, bat 7 din reg 13 art şi bat 3 din reg 35 au alcătuit detaşamentul maior Lascăr cu misiunea respingerii bolşevicilor ce au înainta spre Ocniţa. Au fost primiţi cu foc în localitatea Bârnova, dar au preluat iniţiativa şi au respins inamicul din sat. Au fost curăţate de elemente inamice localităţile Soroca, Lincăuţi, Postova, Cvăzdăuţi, Româncăuţi. Colonelul Ion Petrescu raportează spre seară respingerea inamicului din zona Sauca, continuând înaintarea către Atachi şi Codreni pentru distrugerea bandelor bolşevice. În lupte grele, au fost reocupate localităţile Călăraşi, Atachi şi Volcineţ. La 10 ianuarie, în urma rezistenţei inamice îndârjite din satele Ugri şi Arioneşti, sunt necesare aducerea de întăriri pentru respingerea inamicului. Către ora 13.00, românii dobrogeni din divizia a 9-a au pus stăpânire pe înălţimile imediat sud de malul Nistrului, nimicind inamicul care a lăsat pe teren morţi şi răniţi, un tun şi alte materiale militare. Detaşamentul maiorului Butunoiu atacă de la sud de-a lungul râului. Bolşevicii scăpaţi încercând să fugă peste Nistru au fost în mare parte ucişi în bărci, iar alţii înecaţi, conform raportărilor colonelului Petrescu. Li se pune în vedere responsabililor ucraineni din armata lui Petliura ca răzvrătiţii să fie împrăştiaţi şi să li se ia tunurile, altfel comandamentul român ameninţă cu trageri de artilerie contra oraşului Moghilev, inclusiv cu proiectile asfixiante. Răspunsul ucrainenilor a fost că atacul bolşevic s-a produs fără ştirea armatei lui Petliura.

La 11 ianuarie colonelul Ion Petrescu informa: „corpul mult regretatului comandant Poetaş l-am dezgropat, depus în sicriu şi l-am evacuat spre Sauca”. Înmormântarea va avea loc în data de 14 ianuarie 1919, la Soroca.

Statuia generalului Stan Poetaş la Soroca

(fotografii din colecţia Cătălin Teodoreanu)

 

Dar bolşevicii nu au renunţat după înfrângerea de la Atachi, ci doar au schimbat direcţia de atac. La 10/23 ianuarie, bolşevicii au atacat puternic spre Hotin, provocând retragerea trupelor române copleşite numeric. O parte a populaţiei satelor din jurul Hotinului s-a răsculat, fiind în legătură cu bolşevicii ucraineni. La fel ca şi la Atachi, atrocităţile la care s-au dedat bolşevicii au fost de nedescris. Soldaţii români capturaţi sunt torturaţi până la moarte, cu ochii scoşi şi limbile smulse, sunt atârnaţi în ştreang de-a lungul şoselelor. Şeful siguranţei române din Hotin este torturat şi aruncat în puţul fortăreţei.

Valoarea forţelor bolşevice era de circa 4-5000 de oameni, 2-300 de călăreţi şi 8-10 tunuri, deci vorbim de efective importante, care îşi pregătesc terenul din timp organizându-şi terenul din timp şi acţionând coordonat, atât între unităţile proprii cât şi în legătură cu agitatorii acoperiţi din teritoriu, nu doar bande dezorganizate fără căpătâi.

Împotriva lor, comandamentul corpului 5 armată organizează un detaşament sub comanda generalului Davidoglu, iar căpitanul Mironescu atacă inamicul la Nedebanţi.  la 17 ianuarie, comandantul diviziei 1 cavalerie, generalul Mihail Schina hotărăşte declanşarea atacului decisiv pentru 19 ianuarie (1 februarie st. n.) asupra Hotinului, pe la sud şi vest de oraş, în timp ce o trupă va manevra prin Aristovka, Prigoradok şi Atachi  spre acest oraş. Detaşamentele menţionate, maior Lascăr, căpitan Chiţulescu, colonel Petrescu şi maior Bălănescu aveau sarcina pe lângă respingerea bolşevicilor şi restabilirea ordinii, şi cea de poliţie militară, de percheziţie şi strângere a armelor şi muniţiilor, precum şi investigaţii pentru descoperirea liderilor bolşevici veniţi de dincolo de Nistru. Avansul trupelor române se făcea prin luptă, inclusiv dueluri de artilerie. La 21 ianuarie s-a executat foc de artilerie contra concentrărilor de bolşevici ce se pregăteau să treacă Nistrul în sprijinul capului de pod prin punctul Filimonov - Joi, după ce în prealabil a tras circa 200 de lovituri, împrăştiind taberele bolşevice din satele Ladova şi Lasavcea. Până la începutul lui februarie, ordinea este restabilită şi inamicul izgonit dincolo de Nistru.

Represalii

Chestiunea represaliilor este una delicată pentru orice armată din lumea asta. Tratamentul prizonierilor şi populaţiei civile din zona de război au făcut obiectul multor tratate internaţionale, dintre care cea mai cunoscută şi mai des invocată este Convenţia de la Geneva încheiată în 1949, care era de fapt o îmbunătăţire a altor convenţii încheiate pe rând în 1864, 1906 şi 1929. Un lucru uitat cu desăvârşire de majoritatea celor care o invocă fără să o cunoască este faptul că aceasta se referă la protecţia prizonierilor, a răniţilor şi a populaţiei civile din zona de război. Această convenţie nu se referă decât la trupe combatante în uniformă sau care poartă un semn distinctiv vizibil care să le distingă ca şi combatanţi în una dintre tabere. Nu face nicio referire la trupele îmbrăcate în uniforma inamicului sau civile care luptă fără vreun semn distinctiv vizibil care să-i definească clar ca şi combatanţi într-una dintre tabere.

De aceea americanii după ofensiva din Ardeni i-au executat pe toţi prizonierii germani ce purtau uniforma americană, un lucru nu prea amintit în istoriografia americană. Napoleon Bonaparte a luat patru mii de prizonieri în campania din Egipt, nu avea cum să-i hrănească, aşa că a ordonat împuşcarea lor. Francezii şi astăzi îl consideră cel mai mare general al lor.

Şi istoriografia noastră militară are lacune, mai ales din timpul comunismului, când istoria noastră ne spunea că noi am fost buni şi blânzi cu inamicii, chiar dacă ei s-au dedat la atrocităţi fără număr contra noastră. Adevărul este că lucrurile nu au stat chiar aşa. Dacă am fi fost aşa de buni şi blânzi cu prizonierii care s-au dedat la atrocităţi contra civililor şi i-am fi eliberat pe cuvânt de onoare, a doua zi ne-am fi trezit cu ei din nou asupra noastră, practicând aceleaşi crime şi atrocităţi, iar rezultatul final ar fi fost anihilarea noastră ca şi neam. Întorsul obrazului nu prea se aplică în istoria lumii. Un exemplu sugestiv este chiar Ştefan cel Mare (şi Sfânt), după cea mai cunoscută biruinţă a sa contra tătarilor, cea de Lipnic (Lipinţi), în anul 1469, chiar pe locul luptelor din acest articol. Incursiunea Hoardei de Aur a fost respinsă după o luptă grea, în cursul căreia au căzut prizonieri fiul şi fratele hanului. Trebuie menţionat că tătarii duceau un război de distrugere totală, în fiecare sat ei omorând cu sânge rece întreaga populaţie bărbătească şi bătrânii, pe femei şi copii luându-i în robie. După această înfrângere a sa, hanul trimite o sută de soli pentru a-i cere lui Ştefan să-i elibereze fiul şi fratele, precum şi pe restul prizonierilor. Ce ar fi trebuit să facă Ştefan, să dea curs cererii, să le dea drumul tuturor pentru ca anul următor să lupte din nou împotriva lor? El a ales altă soluţie, l-a sfâşiat între patru cai pe fiul hanului chiar în faţa celor o sută de soli, apoi le-a tăiat tuturor celor o sută nasurile, le-a pus într-un sac pe care l-a înmânat unuia dintre ei. Pe restul de nouăzeci şi nouă i-a tras în ţeapă, după care l-a eliberat pe solul rămas, spunându-i că-l va elibera pe fratele hanului, deoarece poate va deveni şi el han, şi să ştie ce va păţi dacă va mai încerca vreun atac contra Moldovei. În timp ce solul fugea călare spre est, cu faţa şiroind de sânge şi în mână cu sacul cu nasuri, Ştefan a strigat către el: „Să-i spui hanului că toţi nenorociţii ăştia traşi în ţeapă sunt cu faţa către răsărit!”, aluzie la locul spre care se închină mahomedanii. Rezultatul a fost că ani buni tătarii nu au mai călcat Moldova.

Ce ar fi trebuit să facă românii după atrocităţile descrise ceva mai devreme (vezi foto de mai jos)? Să-i elibereze pe toţi bolşevicii capturaţi? Experienţa românilor ce au luptat contra bolşevicilor este clară, la fel cum spuneau voluntarii români ce luptau la acea oră în Siberia (vezi Luptătorii români din Siberia), orice înţelegere făcută cu bolşevicii era urmată de un atac al acestora, pe motiv că ei nu fac înţelegeri cu burjuii, la fel cum Stalin a preluat această sintagmă spunând că „tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care sunt scrise”.

De aceea, ordinele de la comandamentele române în timpul atacurilor de la Atachi şi Hotin au fost clare: „veţi lua măsuri severe contra populaţiunii care au făcut cauză comună cu ei (bolşevicii), veţi restabili ordine deplină cu orice preţ”. Dar aceasta nu s-a aplicat contra populaţiei civile, ci doar asupra acelor civili capturaţi care luptau alături de bolşevici. Referitor la acest lucru, un alt ordin spune aşa: „bandele cu care luptăm nefiind considerate ca trupe regulate nu se bucură de legile care se aplică în război trupelor regulate, ci vor fi fără milă complet şi radical exterminate. Contra populaţiei care a făcut cauză comună cu bandele, atacând cu focuri trupele noastre, se va proceda cu ultimă energie şi extremă severitate”.

Imaginile de mai sus sunt ale cadavrelor soldaţilor români din regimentul 3 roşiori 

(sub comanda generalului Stan Poetaş) torturate şi multilate de către bolşevicii ruşi

sursa: Memorie şi onoare, Românii în primul război mondial, 2008

 Contra unui inamic ce nu respecta legile războiului, care tortura până la moarte prizonierii, scoţându-le ochii, smulgându-le limbile, agăţându-i în căngi de copacii de la marginea drumurilor sau spânzurându-i de aceştia, ce mesaj le puteai transmite? Armata română le-a transmis un mesaj dur, ca şi un avertisment.

Raportul colonelului Ion Popescu, care l-a înlocuit la comandă pe generalul Stan Poetaş ucis de banda lui Bărbuţa care nu avea semne distinctive ca şi combatanţi: „am respins bandele bolşevice care în parte nimicite au luat fuga lăsând pe teren morţi, răniţi, prizonieri (executaţi)”. Detaşamentul general Davidoglu din regiunea Creştineşti au reocupat şi dezarmat satele Medibăuţi, Stănceni, Dobzoc, cauzând mari pierderi bandelor de bolşevici (300 morţi, 100 executaţi). Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Până la urmă, nu am fost mieluşei duşi la tăiere, aşa cum apare în istoriografia noastră. Şi nici nu aveam motive să fim.

Luptele pe frontiera de est au continuat şi nu s-au oprit total până la al doilea război mondial (vezi Lupte antibolşevice după Unire). Generalului Stan Poetaş i-a fost ridicată o statuie la Atachi, dar care nu a fost distrusă în 1940, după cum spun zvonurile, de această statuie erau înlănţuiţi patrioţii români înainte de a fi deportaţi în Siberia. A fost distrusă abia după 1944, când Basarabia a revenit în robia rusească.

Este trist că astăzi nimeni nu-şi mai aminteşte de acest erou român căzut în luptă contra bolşevicilor, unul dintre sutele de mii. E trist că nu poţi găsi pe internet o biografie a lui (ce fac istoricii noştri nu pot să ştiu), e trist că nu poţi găsi pe internet nici măcar o fotografie a monumentului său. Sunt multe lucruri triste, acesta este doar unul dintre ele. Dumnezeu să-l odihnească, la fel ca şi pe toţi românii căzuţi pentru apărarea patriei!

Bibliografie:

Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829 – 1919), Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008

Anatol Leşcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei, Editura militară, 2009

Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989

Nicolea Ciobanu şi colectiv, Enciclopedia primului război mondial, editura Teora, 2000
Cristea Marius şi Smaranda Cutean, Memorie şi onoare. Românii în primul război mondial, editura Altip, 2008

Glenn Torey, Armata revoluţionară rusă şi România în 1917, Editura militară, 2005

Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru - Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991

Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, Editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000