marți, 5 iunie 2012

Noua eră Putin


Ceea ce se ştia de la început s-a împlinit, Vladimir Putin este noul şi vechiul preşedinte al Rusiei, de fapt este conducătorul Rusiei din 2000 încoace, şi şi-a asigurat posibilitatea să fie preşedinte până în 2024 prin modificarea constituţiei care prelungeşte mandatul de la patru la şase ani. Astfel, Vladimir Putin, dacă reuşeşte să-şi ducă mandatul până la capăt, ar fi conducătorul cel mai longeviv al Rusiei, luând în calcul şi Uniunea Sovietică, din ultima sută de ani. Comparând cu ultimul ţar al Rusiei imperiale, Nicolae al II-lea, care a domnit 23 de ani, de la 1894 la 1917, Putin l-ar putea depăşi şi pe acesta, dacă îşi va duce până la capăt mandatul asigurat în mod democratic după modelul „democraţiei suverane” propovăduit în timpul său, doar domnia lui Stalin i-ar fi superioară ca şi durată. În susţinerea acestei idei mă bazez pe opinia lucidă a cititorilor care realizează faptul că în perioada preşedinţiei lui Medvedev tot Putin a fost conducătorul de facto al Rusiei, fapt recunoscut chiar de Medvedev când a explicat neparticiparea sa în cursa prezidenţială din 2012.
Nu este nimic neaşteptat, nimic nou sub soare. Era logic şi normal ca Rusia să se întoarcă spre un sistem autoritar, doar aşa au trăit ruşii în toată istoria lor, cu doar două mici excepţii, între martie şi noiembrie 1917 şi în vremea lui Boris Eltsin, cea din urmă percepută ca perioada jafului total, ceea ce a şi fost. Ruşii sunt un popor paternalist, mai mult ca şi oricare popor din lume, ei au nevoie permanent de un tătuc care să le spună ce au de făcut. Ce trebuie să gândească şi ce trebuie să facă. În clipa în care îşi pierd tătucul, ruşii îşi caută altul, cu acelaşi rol. Este simptomatic faptul descris de martori români prinşi în evenimentele tulburi din anii 1917-1920 în Rusia, care relatau părerile ruşilor din acele vremuri: „Acum, că s-a declarat republica, este foarte bine, mai trebuie să alegem un ţar bun ca să ne fie bine”. Republică cu ţar, cam asta înţelegeau oamenii de rând din Rusia acelor vremuri, iar mentalitatea nu s-a schimbat prea mult nici astăzi. Democraţia este pentru ei un concept prea abstract, ei vor doar un lider care să-i conducă, şi acela trebuie să fie puternic, întruchipând măreţia Rusiei. Nu contează că mujicul moare de foame, important este că Rusia este o mare putere respectată de lumea întreagă. Ruşii nu vor democraţie, vor stabilitate, vor votca ieftină şi respectul lumii întregi pentru puterea Rusiei.
În acest context, ar trebui şi trebuie menţionată percepţia istorică a rolului Rusiei. Noi spunem că istoria noastră a fost mistificată în unele porţiuni, unele perioade ne-au fost prezentate şi explicate deformat, şi de aceea ar trebui ca noi să ne redescoperim istoria adevărată. Aşa este, dar ruşilor li se predă şi li se prezintă în continuare propria lor versiune asupra istoriei, falsificată în modul cel mai grosolan cu putinţă. Iar după generaţii şi generaţii educate în acest sens, pentru ei falsul a devenit adevărul. „Minţiţi, minţiţi, ceva tot va rămâne!”, spunea Goebbels, şeful propagandei naziste, dar nu-şi putea închipui nivelul la care a ajuns acest slogan în Rusia sovietică, preluat mai departe şi în Rusia postsovietică.
Voi da doar câteva exemple, suficient de sugestive, cred. Dar sunt sceptic că vor putea fi înţelese, din cauza faptului că instituţiile statului român nu sunt prea interesate de aflarea adevărului istoric, dacă ar fi interesate, multe din postările de pe blogul meu nu ar avea sens, ar fi deja adevăruri apărute în cărţi şi manuale şcolare. De pildă, ce sens ar avea să scriu despre Ştefan cel Mare dacă totul ar fi în manualele şcolare, dar şi în privinţa lui Ştefan cel Mare mai sunt unele lucruri de discutat.
Revin la istoriografia rusă, de care ar trebui să ţinem seama, din moment ce timp de 45 de ani a trebuit să o învăţăm ca şi cea oficială şi adevărată. Conform acesteia, Uniunea Sovietică a eliberat estul Europei de sub robia fascistă, soldatul rus eliberator fiind primit pretutindeni cu flori şi ovaţii. Drept recunoştinţă pentru eliberarea de sub jugul fascist, toate popoarele esteuropene au decis într-un singur glas că trec la sistemul comunist, visul lor de veacuri, iar prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul lor nu are nicio legătură cu această decizie liber consimţită. În schimb, dorinţa firească a popoarelor vesteuropene de a se asocia liber frăţiei sovietice a fost înăbuşită prin forţa armelor puterilor armate imperialiste conduse de invadatorii americani, care au înăbuşit prin forţă tendinţele şi forţele progresiste care militau pentru înfrăţirea comună a popoarelor de la Urali al Atlantic. Mai departe, Stalin a fost un patriot care a respins agresiunea germană şi a eliberat o mare parte a Europei, o personalitate de prim rang în istoria mondială. Desigur, crimele lui Stalin sunt uitate, la fel ca şi alianţa sa cu Hitler dintre 1939 şi 1941. Dacă întrebi un rus despre asta, habar nu are. Pentru mare parte dintre ruşi, Stalin este un erou, nu criminalul responsabil de mai multe victime decât Hitler. Cu atât mai de neînţeles este pentru rusul de rând declararea independenţei republicilor foste sovietice, cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX, după cum spunea Vladimir Putin în consonanţă cu percepţia majorităţii ruşilor.
Mergând mai departe în istorie, balcanicii ar trebui să le fie recunoscători ruşilor că i-au scăpat de jugul turcesc. Dreptul lor istoric asupra Basarabiei se bazează pe simplul fapt că au trecut de prea multe ori peste teritoriul ei pentru a lupta cu turcii, de aceea li se cuvine pe drept ca și compensație. Desigur, pe acelaşi concept, noi am putea revendica o bună porţiune din Asia Centrală deoarece am trecut peste teritoriul ei ca să mergem să luptăm în Afghanistan, dar nu cred că o vom face. Nu este vorba doar de bun simţ, este vorba de simţul ridicolului, dar ambele se pare că le lipsesc Rusiei.
Revenind, ruşii nu recunosc faptul că robia lor a fost mult mai rea decât cea turcească, că ei au reuşit să extermine în o sută de ani popoare care nu au dispărut sub turci timp de patru sute de ani, nu recunosc crimele, deportările, execuţiile în masă, tot ce a însemnat stăpânirea rusă şi sovietică pe teritoriile care nu i-au dorit. Nu o recunosc şi nici nu concep a fi altfel decât cred şi susţin ei. Singurul masacru pe care l-au recunoscut a fost cel al polonezilor de la Katin, şi asta după 1990, în urma dovezilor şi insistenţelor polonezilor. Dar şi pentru acesta s-au găsit o mulţime de istorici ruşi ca să-l justifice. Citindu-i, ai impresia că polonezii s-au cerut să fie executaţi de ruşi.
În cazul nostru, al românilor, istoriografia rusă este şi mai necruţătoare. Noi ar trebui să fim recunoscători Providenței că a existat Rusia care să ne mântuiască de turci, iar pentru eforturile lor ocuparea Basarabiei în 1812 este o compensație încă prea mică. Doar din cel mai pur altruism rușii nu au luat o bucată mai mare, poate întreaga Moldovă și, de ce nu, și Valahia. (am expus adevărul în Premisele răpirii Basarabiei). La fel, în perioadele în care am fost aliați, toate victoriile au fost exclusiv meritele rușilor, iar toate înfrângerile au fost cauzate, fără excepție, de români. Mai departe, la 1918, noi, profitând de slăbiciunea militară a Rusiei, i-am înfipt cuțitul în spate ocupând samavolnic Basarabia rusească (!). În 1940, de bună voie și nesilite de nimeni, Basarabia și Bucovina de Nord au decis integrarea în marea Uniune Sovietică, iar în 1941, românii, care nu s-au împăcat cu libera decizie a acestora, au atacat samavolnic Uniunea Sovietică în alianță cu Germania hitleristă cotropitoare, uitând bineînțeles că Germania și URSS erau aliate la acea vreme. Gulagul, deportările, execuțiile în masă ale românilor basarabeni sunt doar invenții ale propagandei ostile. Pare de necrezut, dar repetate la infinit aceste clișee și falsuri prind, făcându-l poate pe Goebbels, de acolo unde se află, să zâmbească, a avut dreptate.
Culmea, au prins destul de bine și în rândul multor români basarabeni, suficient de spălați pe creier încât să respingă orice logică. Nu trebuie condamnați, este greu să-ți schimbi deodată tot ceea ce ai fost învățat și îndoctrinat. Îmi amintesc discuția cu o româncă din Sulița Nouă, acum în Ucraina, venită la studii în România preintr-o bursă acordată de statul român. Mi-a povestit șocul care l-a avut la orele de istorie, când tot ce învățase în școală, despre agresivitatea românilor față de Basarabia și Bucovina, despre tentativele lor de subjugare a ucrainenilor, i s-a răsturnat dintr-o dată și a înțeles logic de care parte este adevărul. Și era atât de simplu și logic, dar cine să o facă în teritoriul ocupat, cu bătrânii pierduți în Gulag?
Dar să revin la subiect. Putin a revenit la cârmă, dar care este contextul mondial în clipa revenirii sale oficiale, de fapt el nu a plecat nicio clipă. Întrebarea este în ce lume revine oficial în prim plan Vladimir Putin?

Noile poziții geopolitice

În 1991, odată cu disoluția Uniunii Sovietice, cea mai mare catastrofă geoplitică a secolului XX după părerea lui Putin, era ideologiilor s-a încheiat. Războiul Rece a fost o confruntare în primul rând ideologică, între blocul vestic, adept al democrației, și cel estic, adept al ideologiei comuniste. Vestul a câștigat, iar drept rezultat a avut loc o pătrundere a sistemului economic și politic al învingătorilor fără precedent. Democrația șieconomia de piață s-au răspândit în lume cu un avânt fără precedent. Nu mă refer doar la estul Europei, care aveau o tradiție veche în acest sens, doar noaptea comunistă totalitară le-a întrerupt cursul lor firesc european, dar și la alte regiuni lăsate baltă fără sprijinul material și militar al sponsorilor sovietici. După douăzeci de ani, vedem că doar două state de pe mapamond se încăpățânează să construiască socialismul, uitând de implacabilele legi economice care le-au trsnformat în state falimentare, mă refer aici la Cuba și Coreea de Nord.
Victoria categorică a Vestului a dat naștere a fel de fel de previziuni ale analiștilor, unele excesiv de optimiste, ca și cea a lui Francis Fukuyama care își intitula eseul Sfârșitul istoriei. Dar istoria nu se sfârșește, va exista atât timp cât va exista civilizația umană. Atâta doar că uneori se repetă.
Ca o țară învinsă, Rusia a beneficiat enorm, nu există un alt exemplu în istorie în care o țară învinsă să fie tratată cu atâta bunăvoință cum a fost tratată Rusia, ca și moștenitoare a URSS-ului. Ajutoare finaciare nerambursabile, credite preferențiale, bani pompați cu nemiluita pentru a ajuta Rusia să se integreze în sistemul internațional și pentru a evita o catastrofă nucleară sau politică. Dar, cum spunea un analist, Rusia nu a ratat nicio șansă să rateze orice șansă, așa a făcut inclusiv în perioada lui Boris Eltsin. Economia de piață s-a dovedit un jaf organizat, de aici rușilor li s-a imprimat o aversiune totală față de ceea ce înseamnă economie de piață, și prin recul, democrație. Rușii au preferat dintotdeauna stabilitatea în locul democrației, s-a văzut și în 1918 și s-a văzut și acum, preferă autocrația stabilă în locul democrației.
Dar, între 1991 și 2012, situația geopolitică s-a schimbat decisiv. Între timp, alte aspecte și curente geopolitice au apărut, schimbând percepția asupra lumii. Nu mă refer la războiul împotriva terorismului, este o altă analiză, ci la modul în care se redistribuie liniile geopolitice la momentul de față. Până în 1991, s-au confruntat două blocuri ideologice, acum avem alte două blocuri, cele al democraţiilor şi cel al autocraţiilor, iar competiţia dintre cele două este în creştere.
Succesul economic chinez, precum şi stabilizarea Rusiei, în acelaşi timp cele două devenind puteri regionale în creştere, a sporit atracţia exercitată de autocraţii printre liderii ţărilor mai mici. În acelaşi timp, susţinerea de care se bucură aceştia din partea Chinei şi Rusiei, precum şi posibilitatea ca în cazul în care lucrurile merg prost liderii autocraţi să-şi găsească adăpost la Moscova sau Beijing, a invalidat teoria referitoare la progresul ireversibil spre democraţie al lumii odată cu încheierea Războiului Rece. Se observă prin atitudini şi luări de poziţie tentaţia Chinei şi Rusiei de a susţine regimurile autoritare, blocând orice tentativă de sancţionare internaţională a regimurilor dictatoriale. Cel mai recent exemplu este cel al Siriei, dar nu trebuie să uităm cazul Iranului. Rusia şi China au privit revoluţiile arabe din 2011 ca şi tentative de subminare a propriilor poziţii, la fel cum a tratat Rusia revoluţiile colorate din prima jumătate a deceniului trecut.
Explicaţia rezidă în faptul că atât liderii ruşi, cât şi cei chinezi, consideră că ei servesc binele ţării lor asigurând stabilitatea, succes economic, menţin ţara întreagă şi o conduc spre un nivel superior de influenţă şi respectabilitate în arena internaţională. Desigur, nu uită nici de buzunarele proprii, cleptocraţii de la Moscova şi Beijing ştiindu-se mai presus de lege, ştiind că nimeni nu-i poate trage la răspundere într-un regim autocratic, la fel ca şi regii şi dictatorii din trecut. Liderii chinezi mai ştiu că dacă ar fi pierdut puterea după masacrul din Piaţa Tienanmen din 1989 şi ţara s-ar fi îndreptat într-o direcţie democratică, la mora actuală ar fi fost în închisoare, la fel ca şi Hosni Mubarak, conducătorul necontestat al Egiptului până în urmă cu un an. Acest sprijin se observă nu numai în opoziţia faţă de rezoluţiile ONU împotriva statelor autocratice, dar şi în componenţa blocului militar şi politic creat de Rusia pentru a contrabalansa NATO, Organizaţia de Cooperare şi Securitate de la Shangai, formată din Rusia, China şi state central-asiatice cu regimuri autocratice, ca observator fiind Iranul. Chiar susţinerea faţă de Iran, diplomatică şi militară, prin furnizarea de armament, denotă această poziţionare, deşi un Iran dotat cu arme nucleare ar fi un potenţial pericol inclusiv pentru Rusia şi China.
Democraţia ca şi mod de conducere în cea mai mare parte a statelor a început să se răspândească ca mod dominant abia din anii 80 şi mai ales în anii 90, după căderea comunismului. Desigur, şi evoluţia democraţiei este dificilă, mult mia dificilă decât instaurarea unui regim autocratic. Democraţia se învaţă, şi nu toţi reuşesc. Alegerile libere nu aduc întotdeauna un regim democratic, de multe ori cei aleşi încearcă să rămână mai mult la putere decât le permite mandatul, de aici pot aluneca, dacă li se permite spre forme de autocraţie. Consolidarea democraţiei este un proces greu şi îndelungat, am văzut şi noi, doar am trecut prin asta. democraţia se învaţă pe propria piele, am simţit-o şi noi în ultimii douăzeci şi doi de ani, dar putem spune că astăzi România este mult mai democratică decât în 1990. Nu toţi reuşesc, nu toate statele arabe ieşite din revoluţiile din 2011 vor reuşi, dar este o altă discuţie.
Chiar percepţia liderilor autocraţi şi a celor democratici este total opusă. Dacă cei democratici insistă asupra drepturilor omului, cei autocraţi resping această idee numind-o amestec în trebuirile interne, pentru ei siguranţa statului este superioară drepturilor individului, de aici apar genul de confruntări ideologice la nivel declarativ. Iar duşmanii democraţiei susţin că prea multe drepturi individuale dăunează, uitând că un principiu de bază este deplina libertate a individului până în punctul în care încalcă libertatea celorlalţi, dar şi asta este o altă discuţie.  
Până la urmă, noua lume în care revine Putin oficial în prim-plan este deja structurată în două blocuri angajate pe linie confruntaţională. Mai mult, pleiada de lideri europeni cu care Vladimir Putin a creat relaţii speciale de prietenie, de care nu a ezitat să se folosească în folosul Rusiei, au fost schimbaţi sau sunt pe cale să fie schimbaţi prin implacabilele mecanisme ale democraţiei.
Să ne amintim, de exemplu, de relaţia personală deosebit de apropiată cu Germania în timpul cancelarului Gerhard Scroeder, care a avut drept rezultat nu numai importante acorduri şi concesii economice, dar şi sprijin direct pentru planurile strategice ale Kremlinului. Scroeder a fost împotriva revoluţiei portocalii din Ucraina în 2004, a condus opoziţia statelor din cadrul NATO care s-au opus apropierii Ucrainei şi Georgiei de NATO încă înaintea Summitului de la Bucureşti din 2008, conducta North Stream care ocoleşte Polonia şi multe altele. Drept răsplată, Scroeder, după părăsirea poziţiei de cancelar în 2005, devine director în Gazprom, direct pe relaţia North Stream, lucru criticat nu numai de germanii de rând, dar chiar şi de membri din propriul partid. Printre alte beneficii, Gerhard Scroeder a achiziţionat o vilă în apropierea Moscovei, devenind vecin cu Vladimir Putin.
La fel, Putin a avut o relaţie specială cu Jaques Chirac, dar în cea mai mare măsură cu Silvio Berlusconi, cu care a petrecut vacanţe împreună, dar au pus la cale şi importante afaceri, mai ales în domeniul energetic, Gazpromul reuşind prin compania ENI să aibă acces la petrolul nordafrican, mai ales în Libia, lucru care s-a mai complicat acum, după intervenţia NATO şi moartea lui Gaddafi.
Relaţiile speciale au continuat, chiar dacă în locul lui Scroeder a venit Angela Merkel şi în locul lui Chirac, Szarkozy. Dar Szarkozy a plecat, la fel şi Berlusconi, iar Merkel ar putea fi debarcată la următoarele alegeri din 2013. Putin va trebui să o ia de la început cu nişte lideri noi, mai puţin cunoscuţi, iar posibila înlocuire a lui Obama la Casa Albă i-ar face misiunea mai dificilă.

Problema internă a Rusiei

Poziţia externă devine mult mai complicată, inclusiv în contextul crizei, unde veştile sunt din ce în ce mai proaste pentru Rusia. O scădere a preţului petrolului, deja previzibilă, ar arunca bugetul Rusiei în groapă, la fel cum s-a mai întâmplat în 1998, iar atunci poziţia lui Putin ar deveni vulnerabilă. Elita rusă creată în jurul lui Putin este mulţumită atâta vreme cât sistemul poate produce bunăstare pentru ei şi ceva pentru popor, dacă nu, sistemul caută alte soluţii, la fel cum se va întâmpla în China în cazul în care creşterea economică se opreşte. În acest caz, Putin va trebui să acţioneze, dacă nu vrea să rişte prea mult. Dar şi să acţioneze înseamnă un risc enorm.
Mulţi istorici, printre care şi George Friedman, CEO Stratfor, este adeptul ciclicităţii istoriei. Chiar dacă nu o recunoaştem, şi noi acceptăm mai mult sau mia puţin această idee, mai ales când repetăm zicala „Cine uită istoria riscă să o repete”. Aşa şi este.
Simplificând puţin, Stratfor observă că istoria Europei a fost direct influenţată de creşterea şi prăbuşirea Germaniei ca un flux şi reflux. Când germanii, în poziţie continentală centrală, se ridicau, restul popoarelor se aliau pentru a-i contracara, după prăbuşirea lor, acestea, de la periferie, se ridicau. Este adevărat, perfect valabil pentru cele trei mari valuri de creştere a puterii germane, identificate de nazişti cu cele trei Reichuri: sfântul imperiu roman de naţiune germană, ridicat de la anul 800, apoi Germania imperială şi cea nazistă. Căderea Germaniei a fost întotdeauna rezultatul unui război devastator care a răvăşit Europa.
În schimb, istoria Rusiei, de când a interferat cu cea a Europei, se subsumează unui alt proces, mai interesant. Ciclul de fiecare dată porneşte de la o catastrofă militară sau politică, după care ruşii îşi caută un lider carismatic care să-i scoată din situaţia dată. Acest lider este găsit şi apare ca şi un cavaler alb, întruchipând speranţele întregului popor. Dar în scurtă vreme, acest lider realizează că nu are cum să realizeze speranţele mistice pe care poporul sau conducătorii le-au pus în el, de aceea trece la faza următoare, de centralizare a puterii cât mai bine în propria mână. Cei conduşi sunt de acord, considerând-o necesar pentru realizarea aşteptărilor, fără să-şi dea seama că acestea nu vor fi niciodată îndeplinite. În schimb, cavalerul alb se transformă în cavalerul negru, metamorfoza realizându-se din dorinţa cavalerului de a-şi păstra puterea. Cavalerul negru este un tiran însetat de sânge, care zdrobeşte după bunul plac pe oricine îi stă în cale, sau i se pare că îi stă în cale, dar nu pentru a realiza aşteptările, ci pentru a păstra puterea. Unul dintre exemplele cele mai reprezentative  a fost Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, dar la fel au procedat şi Petru I sau Ecaterina cea Mare. Chiar şi maximaliştii lui Lenin în 1918 erau percepuţi ca şi salvatorii ţării, iar promisiunile erau deosebit de ademenitoare. Atâta doar că nu puteau fi realizate, şi astfel s-a ajuns la teroarea comunistă cel mai bine întruchipată de dictatura lui Stalin.

Acum, din nou, Rusia şi-a găsit cavalerul alb care să o salveze de anarhie, după dezastrul din 1991, cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului, după cum a zis Putin. Venind la putere, acesta a promis multe, dar nu le va putea realiza. În cât timp va deveni cavalerul negru? La viteza cu care se propagă istoria în ziua de astăzi, în curând. Promisiunile nu se pot realiza, criza erodează bugetul Rusiei, o scădere a preţului petrolului ar putea să-l dea peste cap. Fostul ministru al economiei, Alexei Kudrin, demisionat de Putin în 4 decembrie 2011, este foarte sceptic asupra viitorului economic al ţării, mai ales prin prisma programului de înarmare demarat de Putin.
Iar primele semne ale problemelor interne cu care se va confrunta Putin în curând îl reprezintă demonstraţiile frecvente şi masive ale opoziţiei, cele mai mari din întreaga perioadă a conducerii putiniste, un semn că putinismul dă semne de nefuncţionare. Iar reacţia exagerată a autorităţilor, cu violenţă şi arestări masive, transmit mesajul clar conform căruia epoca cavalerului negru se apropie. Şi asta se va observa şi pe plan internaţional, nici noi, românii, nu suntem scutiţi, în curând îi vom simţi răsuflarea.       

             

                      

16 comentarii:

  1. Putin are toate caracteristicile necesare de a duce Rusia spre o catastrofă similară celei spre care a tîrît Hitler Reich-ul German. Și, într-adevăr, asta ne va afecta și pe noi!

    RăspundețiȘtergere
  2. Tata, invata la ce e buna virgula. Tu o folosesti cam des pe post de punct!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Fiule, iti multumesc pentru observatia ta atenta, dar as dori sa-ti amintesc ca acest text a fost scris cu totul alt scop decat de a servi ca obiect de analiza gramaticala si/sau stilistica. Daca totusi te pasioneaza aceasta parte, as mai adauga, fiule, ca folosesc excesiv unele conjunctii, am tendinte repetitive la unele expresii ce contin epitete multiple si, recunosc cu umilinta, dezvolt tendinte distructive de a inversa literele in cuvant. In rest, iti multumesc pentru observatie, fiule!

      Ștergere
  3. Va urmaresc cu mare interes analizele si va felicit pentru luciditatea de care dati dovada. De-asemenea, apreciez si curajul de a spune istoria asa cum a fost.

    Totusi, in acest text, sunt nedumerit de o afirmatie pe care o faceti. Este vorba de aceasta: ".Nu mă refer doar la estul Europei, care aveau o tradiție veche în acest sens, doar noaptea comunistă totalitară le-a întrerupt cursul lor firesc european, dar și la alte regiuni lăsate baltă fără sprijinul material și militar al sponsorilor sovietici". Ma si va intreb: care traditie democratica in estul europei?

    Estul Europei a fost un spatiu al Bizantului, al mostenirii imperiale a Constantinopolului, in care istoria au facut domnitorii/voievozii care au luat spada si au luptat pentru apararea credintei crestine.

    Nu putem sa-i spunem "traditie" unei perioade de maxim, 70 de ani, in care Romania a fost condusa cu mana de fier de catre Bratieni si in care regula era ca "cine organizeaza alegerile, le castiga". De perioada interbelica nu mai vorbim.

    De aceea, as dori sa explicati pe ce v-ati bazat cand ati afirmat ceea ce ati afirmat. Multumesc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, domnule Codrul, pentru interes si felicitari. Desigur, privind istoria in ansamblul ei, aveti dreptate, dar eu am facut afirmatia in contextul istoriei comparative, a trendului si evolutiilor ultimilor doua secole, a ceea ce numim perioada moderna. Prin evolutia sa in perioada mentionata de dvs, Romania se inscrie in traditia europeana, detasandu-se de influentele si moravurile despotice estice, dar ca orice drum inceput, este plin de dificultati si opinteli. Privind acum, prin ochii cetateanului din prezent, este adevarat ca democratia incipienta romaneasca este plina de greseli si abuzuri, dar progreseaza, si asta se vede. Chiar si perioada interbelica, vazuta de multi ca si o epoca de aur, are derapajele sale. Dar important este trendul si directia, din care noi am fost aruncati in 1945, stopand o evolutie fireasca, nu numai pentru noi, ci si pentru intreg estul european. Si altii au trecut prin chinurile inceputului, inclusiv statele pe care le putem numi democratii consolidate, ceea ce au ei astazi este rezultatul greselilor din trecut. As aminti doar parlamentarismul britanic, unde culoarul dintre cele doua partide sau grupari avea largimea a doua sabii puse cap la cap, pentru ca sa nu se poata trece de la dezbaterile verbale la altele folosind aceste instrumente. Democratia americana era mai veche doar cu circa 80 de ani fata de a noastra. Aveti dreptate si cu bratienii, si cu modul de desfasurare a alegerilor si a campaniei electorale in acele vremuri, dar in timp situatia avea tendinta evolutiva, la aceasta ma refer. Si ca tot vorbim comparativ, ganditi-va la Rusia, care a avut sansa unei democratii doar cateva luni in 1917 si cativa ani in 90. Traditie inseamna si evolutia conceptelor, a gandirii, este un proces complex din care noi am fost scosi cu forta dupa 1945. Ca si un exemplu asupra evolutiei, in miniatura oarecum, faceti comparatie intre democratia noastra din 1990, cand oamenii erau capabili sa-si dea in cap pentru simpatii sau antipatii politie, si ziua de astazi, cand sunt oarecum mai evoluati si accepta ca altii sa aiba optiuni politice diferite, desigur, exista si exceptii, inclusiv in media. Douazeci de ani sunt doar o clipa in curgerea istoriei, dar daca nu ar fi existat intervalul de trista amintire? Uitati-va la Finlanda, de exemplu. Inca o data, multumesc.

      Ștergere
    2. Multumesc de raspunsul foarte elocvent si argumentat. Acum, daca tot ne-am apucat, v-as spune urmatoarele: personal, cred ca democratia nu este o solutie universal valabila pentru toate natiunile( comunitatile de destin si credinte) de pe planeta. Cum a aratat si De Bon, de exemplu, democratia poate fi functionala in marea britanie - care este formal, regat - dar total improprie unor anumite tari. Ca sa nu vorbim de cazul Europei de Est, iau ca exemplu America Latina: acolo, majoritatea tarilor sunt de jure, republici, insa mai toate dau nastere la mici despoti, care sunt alesi si care nu mai vor sa plece. Si cu toate acestea, popoarele respective nu se revolta impotriva lor, dictatorii fiind inlaturati de lovituri militare externe sau cu sprijin.

      De ce? Consider ca felul de-a gandi al anumitor popoare nu este compatibil cu democratia. Fara a fi partizanul dictaturii, consider ca spre exemplu obstea romaneasca era o forma de organizare era/este o cale de mijloc. Sigur, as putea sa fiu facut demodat. Dar in acelasi timp, va intreb: cand a fost Romania mai puternica? Acum, cand se sfasie partidele intre ele si lasam milioane de romani in voia sortii sau cand, vorba lui G.Damian, ridicam oricand o armata, aveam propriile legi si monede impotriva oricui? Fie ca erau otomani, austrieci, etc...

      Multumesc anticipat!

      Ștergere
    3. Foarte bune observatiile dvs, domnule Codrul, excelenta referirea la Gustav Le Bon, intemeietorul psiho-sociologiei. Ma bucur ca l-ati citit, este un autor de prim rang pentru oricine doreste sa inteleaga resorturile care stau in spatele revolutiilor si miscarilor sociale, daca mai multi romani l-ar citi, mult mai usor ar intelege multe din cele petrecute in decembrie 1989 sau in timpul mineriadelor, multe din reactiile multimii nu ar fi atat de dificil de inteles.
      Dar, nu trebuie sa uitam si momentul in care le-a scris, perioada in care a trait si a creat. Psihologia multimilor a aparut in 1895, Revolutia franceza si psihologia revolutiilor in 1920, ceea ce intelegem astazi prin democratia occidentala era doar intr-un stadiu incipient, de cristalizare, iar cea engleza era cea mai avansata pe baza principiilor pe care le are astazi. Dar, in acelasi timp, Gustave Le Bon analizeaza si alti factori care modeleaza si influenteaza caracteristicile si actiunile multimilor, cum ar fi neamul, traditiile, timpul, institutiile, educatia. Din acest punct de vedere, am putea gasi usor una din explicatiile esecurilor din America Latina, despre care mentionati, cum ar fi neamul. America Latina a fost formata din amestecul intre vechii indieni locuitori, emigrantii sositi majoritatea din Spania si Portugalia, precum si urmasii sclavilor negri din Africa. Este un melanj curios, cu mentalitati amestecate, cu sânge fierbinte de care ne amintimn in timpul revoltelor sangeroase si pasivitate tipic amerindiana, pe care o observam intre evenimente. În partea nordica, America de Nord, vechii locuitori au fost masacrati, iar populatia a fost formata majoritar din zona anglo-saxona si latina a Europei.
      La observatia dvs referitoare la obsti, sunt in asentimentul dvs. Dar, daca ne uitam la modul de organizare a obstilor satesti, gasim si aici o forma incipienta de democratie, acesti batrani conducatori erau alesi de comunitate, iar conducatorul militar era ales in prima faza in caz de nevoie, pana s-a dezvoltat aceasta casta razboinica senioriala, la noi sub denumirea de cnezi si juzi, din randul carora au aparut voievozii. Ganditi-va ca si Senatul roman in timpul Republicii alegea in vreme de razboi conducatorul militar care era unic, dar cu mandat limitat. Deci si traditia noastra veche are forme de democratie.
      Partea cu sfasiatul partidelor este inerenta oricarui reinceput de viata democratica, toata lumea sta pe margine ca la meci sa vada cum isi dau politicienii la gioale. Este si vina noastra, a cetatenilor, ca urmarim exagerat de mult acest circ, inseamna ca aduce audienta, este excesiv prezentat, comportamentul politicienilor este in consecinta, de aici un cerc vicios alimentat de politicianismul multor cetateni. Mai este si vina structurilor statului, in primul rand al justitiei, care daca ar infunda orice politician prins cu ocaua mica, mult mai putini penali si cleptomani ar circula liberi cu carnete de partid. Dar cum spunea si Gustav Le Bon, timpul este important, si o spun ca si in comentariul precedent, nimeni nu poate contesta ca nu s-au facut progrese in douazeci si doi de ani.

      Ștergere
    4. La observatia dvs referitoare la obsti, sunt in asentimentul dvs. Dar, daca ne uitam la modul de organizare a obstilor satesti, gasim si aici o forma incipienta de democratie, acesti batrani conducatori erau alesi de comunitate, iar conducatorul militar era ales in prima faza in caz de nevoie, pana s-a dezvoltat aceasta casta razboinica senioriala, la noi sub denumirea de cnezi si juzi, din randul carora au aparut voievozii. Ganditi-va ca si Senatul roman in timpul Republicii alegea in vreme de razboi conducatorul militar care era unic, dar cu mandat limitat. - Corect. Este exact ce spuneam: a treia cale. Problema nu este aplicarea unui principiu democratic, ci aplicarea EXCLUSIVA a principiului democratic. E si normal sa-ti intrebi poporul in anumite probleme: mergem la razboi, ce economie vrem, etc...Dar nu este normal sa dam o putere absoluta unei multimi care, dupa cum bine stim, este usor influentabila si mai deloc consecventa.

      Pana la urma, chiar cele mai democratice tari din lume recunosc ca nu poate exista o democratie totala: altfel, ce s-ar alege de Armata? Ce s-ar intampla daca generalul i-ar intreba pe soldati inainte de fiecare operatiune?

      Multumesc mult.

      Ștergere
    5. Da, desigur, ideea este buna, dar inca nu poate fi realizata. Tot asa s-a zis si despre comunism, dar acolo s-a si dovedit ca nu poate fi realizata. Nu exclud o posibila evolutie a societatii unde sa apara alte tipuri de exprimare a dorintei populare, superioare democratiei actuale, dar daca riscam sa le impunem prin forta cadem in pacatul in care a cazut comunismul. Sunt unii care mai sustin si astazi ca ideea era buna.
      Daca mergeti mai departe la exemplul cu armata, veti vedea ca mai exista si alte institutii, de fapt majoritatea se conduc dupa principii nedemocratice. Cum ar fi o firma sau o corporatie care s-ar conduce dupa principii total democratice? Fiecare decizie sa fie supusa votului angajatilor, ce tip de produs fabricam, cat, cui il vom vinde, etc. Va dati seama ca zilele acestei companii ar fi numarate. De fapt, si modelul democratiei actuale este inspirat de cel al obstilor, prin principiul reprezentarii. Conducatorii obstilor erau alesi dintre cei mai intelepti batrani, acestia luau deciziile curente sfatuindu-se. Prin desemnarea acestor batrani, de fapt membrii obstei isi desemna reprezentantii, care se sfatuiau si luau decizii. La nivelul statului, mult mai mare ca si obstea, cam asta se incearca prin desemnarea reprezentantilor intr-un sfat al batranilor ceva mai mare, parlamentul. Desigur, democratia are inconvenientele sale, si in cadrul unei obsti in mod sigur s-au strecurat batrani mai putini demni de sarcina lor, dar fiind o societate mai mica, inlaturarea lor este mai usoara. Aveti dreptate si cu multimea influentabila, socialistii, inca din vremea lui De Bon gasisera solutia teoretica, pe care au si aplicat-o comunistii. Chiar Marx in scrierile sale spune ca vor trebui exterminate clase intregi, socialismul vedea in egalitate cheia societatii perfecte, dar masele nu sunt egale, nu au cum si nici nu au fost vreodata. Dar pe baza principiului ca masele sunt trase in fata de elite si neavand cum sa le ridice la nivelul acestor elite, comunismul a distrus elitele: ucisi, deportati, inchisi, spoliati de tot ce au si rezultatul s-a vazut. Cealalta parte, sa ridici masa la nivelul elitelor, este dificila si de durata, nu prea ai cum sa o faci repede, masele sunt conservatoare, tot timpul s-au opus schimbarilor, si mai mult, elitele nu stau pe loc, daca au o societate care le accepta merg inainte. La noi prea multa vreme a fost o societate orientata si chiar dirijata contra elitelor (va mai amintiti "Moarte intelectualilor!") Dar poti incerca sa ridici masa, nu veti reusi toata multimea, dar e suficienta o masa critica care sa accepte elitele si sa incerce sa le imite. Elitele sunt progresul, si nu intamplator, societatile care le accepta si le incurajeaza si atrag alte elite sunt cele mai avansate in largi domenii.

      Ștergere
  4. Mi-a venit o idee: ce-ati spune daca ati scrie un articol despre obstea romaneasca? Sa explicati, pe romaneste, mecanismele si motivatiile ei. Daca vreti, il pot prelua si eu pe blogul codrul.wordpress.com.

    Acum ca m-ati provocat, imi permit sa va provoc si eu:) Daca spuneti ca ". Elitele sunt progresul, si nu intamplator, societatile care le accepta si le incurajeaza si atrag alte elite sunt cele mai avansate in largi domenii", inseamna ca Miscarea Legionara a fost un fenomen pozitiv si autentic. Pentru ca dezvoltasera si promovau teoria elitelor si organicitatii desemnarii reprezentantilor?

    RăspundețiȘtergere
  5. Teoria cu teoria, practica cu practica... Toate programele partidelor spun ca promoveaza elitele, la fel toate societatile autocratice. Inclusiv Putin spunea asta dupa investirea lui, ca va promova elitele. O teorie ramane teorie fara aplicarea ei in practica, comunismul s-a aplicat si s-a vazut ce dezastru a iesit.
    As reveni la ideea dvs din comentariul precedent, sa-ti consulti populatia daca mergi la razboi. Este frumos, dar practic imposibil. De exemplu, esti atacat, ce faci, convoci un referendum sau raspunzi cu arma in mana. la fel, intentionezi sa intri in razboi contra vecinului tau, sa zicem un razboi preventiv, stii ca vecinul tau vrea sa te atace. Ce faci, convoci referendum? Intrebi populatia daca il atacam preventiv pe X sau nu, faci dybateri publice pe temna asta, apoi peste o luna faci referendumul, a doua zi comunici public rezultatul, poporul a decis cu atata la suta ca il vom ataca pe vecinul... Intre timp acesta te ataca de zece ori, elementul surpriza nu este de partea ta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Este evident ca in cazul unui atac, trebuie raspuns imediat. Eu ma refeream la cazurile in care ti se cere sa trimiti trupe peste mari si tari, cum se intampla in afganistan, irak, etc, acum.

      Ce spuneti de articolul despre obstea romaneasca?

      Ștergere
    2. Nu sunt asa multe de spus despre obstea romaneasca, dar puteti consulta pe marii nostri istorici daca doriti sa aflati mai multe. Cat despre mine, am mai multe articole in plan, dar puteti chiar dvs sa scrieti un articol despre asta, din moment ce va pasioneaza subiectul.

      Ștergere
  6. Probabil ca vom asista la o "noua era Putin" mult timp de acum incolo...

    RăspundețiȘtergere
  7. Bai frate, tu ai citit textul si tot ce ai inteles tu au fost virgulele.Hai ca esti tare.

    RăspundețiȘtergere