Fisurarea flancului sudic al Rusiei (I) Dilema kirghiza

În primăvara aceasta s-au petrecut două evenimente importante care au şubrezit serios „sistemul sanitar” sudic al Rusiei edificat cu atâtea eforturi în ultimii ani. Rusia a încercat, după disoluţia URSS, să-şi creeze un sistem defensiv împotriva tuturor ameninţărilor posibile cu care o ţară de asemenea întindere se confruntă inevitabil.
Începând cu 1989 Rusia, pe atunci Uniunea Sovietică, a văzut cum statele socialiste satelit se desprind din orbita sa, ajungând treptat, să devină membre NATO şi UE. În 1991, Uniunea Sovietică se dezmembrează în cincisprezece republici independente, o nouă problemă pentru Rusia, succesoarea URSS. Crearea CSI a fost un paliativ, o încercare de a menţine ceva după modelul Commonwealth-ului britanic. În timp, Rusia revine la mentalitatea sa imperială strângând şurubul, în încercarea de a menţine cât mai mult din moştenirea URSS. Pentru asta s-a folosit de orice mijloace, beneficiind din plin de moştenirea lui Stalin. Exterminările întregilor populaţii, deportările, transmutările, trasarea aleatorie a graniţelor republicilor unionale a dus la situaţia actuală. Comparativ, se aseamănă cu graniţele lăsate statelor africane ce şi-au dobândit independenţa în anii 60 ai secolului trecut, graniţe între domeniile coloniale care nu ţineau seama de etnii sau tribalism, devenind ulterior sursa a nenumărate conflicte şi masacre ce însângerează Africa chiar şi în ziua de azi.
Aşa s-a întâmplat şi în fosta Uniune Sovietică. Ca şi exemplu, cel mai cunoscut caz de către noi îl reprezintă cel al Republicii Moldova. După ocupaţia sovietică, i s-a alipit actuala Transnistrie şi s-a cedat Ucrainei sudul şi Bucovina de Nord, doar pentru a fi ulterior o permanentă sursă de conflict între Moldova şi Ucraina. „Divide et impera”, un dicton însuşit şi folosit cu succes de către Rusia dintotdeauna.
La fel stă situaţia pretutindeni în fostul imperiu sovietic, la fel şi în actualul stat rus. Aici, Rusia se comportă ca un pompier pe cale de a fi concediat care aprinde focuri pentru a-şi justifica importanţa în faţa comunităţii, iar atunci când comunitatea îl cheamă pentru a stinge incendiul, el îl lasă mocnit, gata să izbucnească oricând, astfel încât el să devină indispensabil în ochii acestei comunităţi. Singura diferenţă este că aici acestea nu se numesc focuri mocnite, ci conflicte îngheţate.

Dilema kirghiză

Primul dintre elementele mai susmenţionate care au şubrezit poziţia Rusiei s-a petrecut în Kirghistan. Această fostă republică sovietică din Asia Centrală, învecinată la nord de Kazastan, la est şi sud-est de China, la vest de Uzbekistan şi la sud de Tadjikistan. Ocupă o parte din Valea Fergana, un mozaic etnic complicat şi predispus la tulburări. Cu o populaţie de 5,4 milioane locuitori, minoritatea predominantă este cea uzbekă (13,8%) urmată de cea rusă (12,5%). Importanţa strategică a ţării constă în faptul că domină înălţimile ce mărginesc valea Ferghana, împărţită de sovietici între Uzbekistan şi Tadjikistan, primii stăpânind cea mai mare parte a acesteia, iar ultimii intrarea sa îngustă. Mai mult, Kirghistanul domină prin înălţimile munţilor Tian Şan o parte din bazinul Tarim, parte din regiunea Xinjiang din China, dominat de minoritatea musulmană uigură.
Piesele necesare unei răsturnări erau puse în scenă încă din martie 2010. Preşedintele Kurmanbek Bakiev devenise nesigur pentru Rusia. Printre păcatele sale, delegaţia trimisă în China condusă de fiul său, care s-a întors cu o serie de tratate economice ce subminau poziţia rusească, era cel mai puţin important. Deoarece aceste contracte vizau construirea de facilităţi electrice care ar fi scăzut dependenţa ţării de Rusia.
Un alt război subversiv se duce în zonă, un război nu mai puţin important decât cel din Afghanistan. Este vorba de luptele pentru influenţă în zona Asiei Centrale, între principalii actori la preponderenţă într-o zonă strategică din apropierea zonelor bogate în resurse energetice din Marea Caspică. Menţionez aici Rusia, SUA, China, Iranul şi Turcia. Iar unul dintre fronturile pe care se duce această luptă între primii doi actori preponderenţi este cel al bazelor militare. Restul încearcă doar să-şi proiecteze influenţa încă prin intermediul armelor economice sau etice şi ideologice. Singurele puteri cu piciorul bine înfipt în zonă, respectiv prin intermediul bazelor militare, sunt Rusia şi SUA. Prima, ca şi moştenitoare a fostei Uniuni Sovietice, a doua, în urma războiului din Afghanistan.
În urma atacurilor de la 11 septembrie 2001, regimul taliban din Afghanistan a fost răsturnat, talibanii fiind alungaţi în zonele muntoase din proximitatea graniţelor cu Pakistanul. Un sistem logistic de aprovizionare care să poată susţine efortul militar a fost edificat prin baze americane închiriate în ţările din jur, ţări aflate până de curând în sfera de interese a Rusiei ca foste state sovietice. Iniţial, Rusia a interpretat acest război împotriva terorismului ca un cec în alb pentru a se ocupa de proprii islamişti, dintre care cei mai agresivi rămâneau cecenii. Ulterior, poziţia Rusiei s-a mai nuanţat, ea devenind din ce în ce mai nemulţumită de prezenţa americană, mai ales când aceştia nu păreau să fie prea grăbiţi să lichideze rezistenţa talibană, al cărei sfârşit nu ar mai fi justificat prezenţa militară americană în regiune. Deoarece această prezenţă era dublată de bani, mulţi bani pompaţi către statele respective avide de valută. Urmau apoi şi unele investiţii, iar mai târziu ideile occidentale îşi făceau loc în societăţile respective. „Revoluţiile portocalii” din regiune sunt şi o consecinţă directă a prezenţei americane. A reuşit în Georgia, dar a eşuat în sânge în Uzbekistan, în urma revoltei de la Andijan din 2004, chiar şi România a găzduit câţiva refugiaţi atunci. Eşecul din Uzbekistan a dus la închiderea bazei americane din această ţară, eveniment care americanii nu doreau să-l repete în altă parte.
Poziţia americană este vitală din mai multe privinţe. În primul rând, este o continuare a politicii de „containment”, de îngrădire a Rusiei, asemănătoare cu cea din timpul Războiului Rece. În ciuda declaraţiilor, americanii nu au încredere în Rusia, chiar dacă spun altfel, iar conducerea rusă le ţine isonul. Rusia este nesigură, oricând poate ajunge la putere un regim care să redeschidă vremurile declarate apuse ale Războiului Rece. În caz că se va întâmpla asta, SUA doresc să fie pregătite. Alt aspect îl constituie izolarea Iranului, prins din două părţi, şi dinspre Afganistan şi dinspre Irak. Aici, lupta pentru influenţă continuă, retragerea trupelor combatante americane din Irak fiind doar un episod. Nu în ultimul rând, trebuie menţionată influenţa asupra Chinei. Valul revoluţionar „portocaliu” a ajuns destul de aproape de graniţele acesteia, proiectând contestarea partidului unic comunist şi a regimului chiar din interior. Şi nu este un lucru prea dificil, provinciile vestice ale Chinei fiind Tibetul şi Xinjiang, ultima predominat musulmană. Răbufnirea tulburărilor din Tibet din 2008 pot fi privite şi din această perspectivă.
Ori, Rusia în revenire, după succesul din Ucraina îşi îndreaptă atenţia spre sud, încercând să aplice o lovitură aici, destabilizând poziţia americană şi chiar cea chineză, suflându-i contractele economice semnate în ianuarie. Loviturile succesive în sectoare diferite, chiar divergente, a fost o tactică aplicată de toţi marii generali. Fiindcă Rusia aşa gândeşte şi aşa acţionează, ca şi o cetate sub asediu. Întreaga propagandă internă încearcă să inducă în mentalul colectiv al poporului rus această imagine, cea a cetăţii asediate.
În Kirgistan, miza o constituie baza americană de la Manas, denumită aşa de la aeroportul Manas din vecinătatea capitalei Bishkek. Tentativa de a-i scoate pe americani din baza de la Manas datează din februarie 2009, când preşedintele Bakiev anunţă iminenta închidere a bazei, urmată de votul favorabil al parlamentului. Deloc întâmplător, Rusia anunţă un acord cu Kirghistanul, prin care oferă un ajutor de 150 milioane dolari şi împrumuturi de 2 miliarde. Americanii revin cu oferta de a creşte chiria pentru baza militară la 60 milioane USD (mai mult decât triplu) şi un ajutor guvernamental direct de 117 milioane USD. Se pare că americanii par mai solvabili, aşa că un nou acord pe un an se încheie în iunie 2009. Acest acord expira în iunie 2010, dar se pare că Rusia nu a mai avut răbdare, forţând schimbarea preşedintelui şi a regimului. Era o tentaţie prea mare, cea de a folosi arma occidentală împotriva americanilor. E vorba de o „revoluţie portocalie” inversă, în folosul Rusiei.
Cum spuneam, în martie piesele erau pregătite. Din februarie, preţurile la energie au crescut enorm, pentru încălzire cu 400% şi electricitate cu 170%. Din martie, o puternică campanie media antiprezidenţială a fost pornită. Trebuie menţionat că majoritatea mijloacelor media din această ţară sunt în proprietate şi mâini ruseşti. Ca o urmare din anii Războiului Rece, în goana după alianţe în zonele sensibile, şi americanii au fost nevoiţi să accepte şi să susţină regimuri autocratice, în unele zone chiar dictatoriale. Astfel, ca răspuns, preşedintele Bakiev închide câteva ziare şi posturi de televiziune. În zilele premergătoare tulburărilor, vârfurile opoziţiei vizitează Moscova şi se întâlnesc cu primministrul Vladimir Putin, iar bazele ruse de pe teritoriul Kirghistanului sunt întărite cu 150 de paraşutişti, asta chiar a doua zi după izbucnirea tulburărilor.
Demonstraţiile pornite la începutul lui aprilie 2010 duc la ocuparea clădirilor oficiale de către protestatari, preşedintele fiind nevoit să fugă. Desfăşurarea evenimentelor este importantă, dar prea lungă pentru a fi subiectul acestui articol. Contează rezultatele şi consecinţele pentru înţelegerea situaţiei actuale, să vedem unde ne aflăm. Pornită ca o mişcare populară cu scopul de a înlocui conducerea cu una obedientă Moscovei, situaţia a degenerat grav, ajungându-se la masacre şi purificări etnice, mai ales în zona de sud. Iniţial, se părea că Rusia şi-a atins scopurile, ancorându-se solid în Kirghistan, instalându-şi un guvern şi un preşedinte interimar favorabil în persoana Rozei Otumbaieva,
În sud, situaţia degenerează pe zi ce trece, confruntările continuând. Vorbim deja de mii de morţi şi sute de mii de persoane dislocate. Purificarea etnică este la ordinea zilei, iar guvernul pare să fi pierdut total controlul. Peste o sută de mii de etnici uzbeci au trecut în Uzbekistan, când această ţară îşi închide inexplicabil graniţele refugiaţilor. Explicaţia este simplă, Uzbekistanul îşi vrea cei trei sute de mii de etnici în interiorul Kirghistanului, nu în propria ţară. Tulburările îi servesc de minune pentru a submina controlul kirghiz în această zonă pentru ca mai târziu să o poată pur şi simplu alipi. Vorbeam mai devreme despre graniţele trasate intenţionat de sovietici, chiar cu scopul de amesteca neamurile cu ţările, pentru a crea conflicte permanente, îngheţate sau active, pentru a le arbitra şi gestiona în scopul de a-şi menţine dominaţia zonală. Ori, se pare că Uzbekistanul, privit de mulţi ca şi „omul forte” al Asiei Centrale, prin faptul că este cea mai populată ţară de aici, cu 27 milioane de locuitori, de cinci ori mai mult decât Kirghistanul şi o mare masă de etnici uzbeci împrăştiată în ţările din jur. Chiar dacă a făcut jocul Rusiei în 2004, expulzând baza americană de aici, de această dată se pare că Uzbekistanul are o agendă proprie, pe care este decis să o îndeplinească.
Prin forţa împrejurărilor, se pare că Rusiei i-a scăpat total situaţia de sub control, aflându-se acum în situaţia ucenicului vrăjitor care a pornit evenimentele şi nu le mai poate controla. Decizia de a accepta observatori din forţele de poliţie europene, în cadrul OSCE, este o mărturie a neputinţei. Numărul lor redus (52 de poliţişti neînarmaţi pe post de consilieri cu posibilitatea de suplimentare cu încă 50) denotă, totuşi, faptul că Rusia îi doreşte aici mai mult ca şi martori pentru a se apăra de acuzaţiile că nu a pus la cale aceste tulburări. Adevărul este că a pus la cale o mişcare care a scăpat total de sub control şi nu se ştie cum se va sfârşi şi care va fi situaţia strategică după ce lucrurile se vor linişti, când se vor linişti. Mai mult, se pare că pe termen scurt nu şi-a atins obiectivele: guvernul interimar a prelungit contractul cu americanii pentru închirierea bazei de la Manas cu încă un an. Dar alegerile urmează să se desfăşoare la sfârşitul anului în curs, dacă situaţia din sud va permite organizarea lor.
În concluzie, se pare că Rusia a iniţiat o contralovitură după modelul oranj, dar care a degenerat într-o situaţie ambiguă din care nu se ştie cum se va ieşi. Când s-a trezit cu cartoful fierbinte în mână, Rusia a încercat să îl arunce către OSCE, dar această organizaţie s-a dovedit de-a lungul anilor total impotentă pentru scopurile pentru care a fost creată. Deci, nu vom şti încă cum se va ieşi de aici, dar important este faptul că timpul lucrează împotriva Rusiei. Americanii au mai multe atuuri ca să întoarcă situaţia în folosul lor, bineînţeles, dacă au cap să o facă. Părerea mea, analizând strict situaţia de faţă, este că Rusia s-a expus prea mult, purtată de valul victoriei ucrainene, iar situaţia actuală reprezintă un recul în strategia sa. Pot spune că Kirghistanul poate fi, dacă americanii îşi vor juca bine cărţile, ar putea fi o înfrângere majoră pentru Rusia, deoarece de pe acum este o înfrângere parţială, fie numai prin faptul că nu şi-a îndeplinit obiectivele: expulzarea americanilor de la Manas şi instaurarea unui regim favorabil, inclusiv excluderea economică a chinezilor prin anularea tratatelor economice ce scădeau dependenţa Kirghistanului de Rusia. În schimb, a obţinut o situaţie în pragul unui război civil, iar Rusia ştie ce înseamnă să gestionezi un război civil, din moment ce a mai avut parte de unul în Tadjikistan, în anii '90. Mai mult, a implicat şi Uzbekistanul într-o problemă în care l-ar fi vrut deoparte. Nu m-ar mira o bruscă apropiere viitoare între UA şi Uzbekistan, pe baze comune. Vorbesc aici inclusiv de baze militare americane în Uzbekistan, chiar dacă acum şase ani au fost daţi afară.

Următorul articol se va referi la al doilea eveniment recent care fisurează flancul sudic al Rusiei şi va fi intitulat Războiul fără sfârşit din Caucaz

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului

Invatamintele conflictului ruso-georgian din 2008 (II)

Ciocnirile premergătoare războiului

Le voi enumera, în mare, pe cele mai importante, fără a încerca să intru într-o polemică, legată de cine le-a declanşat şi de când au început ostilităţile. Adevărul este, ţinând cont de dezvoltarea prezentată în articolul precedent, că aforismul generalului Gheorghe Rasoviceanu din 1940, folosit ca şi moto în romanul „Sânge pe Nistru”, se aplică pe deplin:

„Origina unui răsboiu nu se găseşte în cauzele din preajma primelor operaţii, ci în timpul depărtat, uneori foarte greu de precizat, atât timpul cât şi origina.”

Pe frontierele trasate de acordul din 1994 nu a fost deloc linişte. Schimburile de focuri, inclusiv duelurile de artilerie, în unele cazuri, incursiunile de ambele părţi, erau ceva frecvent, asemănător cu situaţia mult mai mediatizată de la graniţele Israelului.
Dar să revenim la anul 2008, în care fiecare parte a acuzat-o pe cealaltă în mod repetat de pregătiri de război şi de creşterea numărului trupelor şi armamentului din zonă.
La 20 aprilie un avion rusesc doboară un UAV (Unmanned Aerial Vehicle) georgian de recunoaştere. Georgia prezintă la BBC înregistrări video ce arată instalarea armamentului greu rusesc, dar Rusia respinge acuzaţiile.
Paralel, cele două ţări desfăşoară două exerciţii militare, Imediate Response 2008 şi Caucasus Frontier 2008. La exerciţiul georgian Imediate Response 2008 au participat şi 1000 de soldaţi americani, făcându-i pe ruşi să-i acuze ulterior pe americani că au pregătit împreună agresiunea împotriva Osetiei de Sud. O mică paranteză, Rusia a cerut în trecut în mod repetat SUA să facă ceva pentru a opri gherilele cecene să folosească defileul Pankisi dintre Georgia şi Cecenia ca o rută de aprovizionare şi refugiu. Drept răspuns, americanii au început să instruiască armata georgiană în tehnici antiinsurgenţă, având drept rezultat închiderea accesului cecenilor prin defileul Pankisi. Din păcate pentru ei, georgienii n-au fost instruiţi şi în tehnicile de luptă împotriva armatei unui stat modern, cum ar fi acţiunea împotriva blindatelor, ceea ce se va vedea mai târziu.
La 31 iulie, două bombe de 122 mm lovesc o maşină a poliţiei georgiene, 6 poliţişti sunt răniţi.
În seara de 1 august izbucnesc lupte serioase la graniţa sudosetină. Georgia acuză faptul că Osetia de Sud a bombardat satele georgiene, Osetia respinge acuzaţiile, un comandant sudosetin şi comandantul rus la trupelor de menţinere a păcii susţin că un miliţian şi alte trei persoane au fost ucise de lunetişti georgieni.
La 2 august începe evacuarea civililor sudosetini spre Rusia, prin Osetia de Nord. Ambasadorul rus Iuri Popov spune că Rusia va interveni dacă conflictul va începe, iar un oficial sudosetin, Dmitri Medoiev, declară că „voluntarii au sosit deja în Osetia de Sud, în primul rând din Osetia de Nord”.
În noaptea de 6 spre 7 august, duelurile de artilerie au devenit continue, la 2 noaptea punctul de control georgian de la Avnevi a fost bombardat, doi militari georgieni pierzându-şi viaţa. La 2.30, tancuri, obuziere de 122 mm şi tunuri de 203 mm georgiene încep deplasarea spre graniţă.

Războiul, scurtă desfăşurare

La 7 seara, în 7 august, preşedintele georgian Shaakashvili ordonă încetarea focului, dar aceasta nu va dura decât trei ore, după care ostilităţile reîncep. La 11 preşedintele declară că în urma bombardărilor satelor georgiene, va „reinstaura ordinea constituţională împotriva regimurilor criminale din Abhazia şi Osetia de Sud”.
Ofensiva georgiană ocupă mare parte din Tskinvali, capitala Osetiei de Sud, în ziua de 8 august, în jurul prânzului. În curând intră în luptă trupele mecanizate ruse venite prin tunelul Roki din Osetia de Nord. Există aici unele neconcordanţe între interpretările părţilor, Rusia declarând că primele sale trupe au trecut prin tunelul Roki în jurul orei 2 p.m. şi au ajuns în Tskinvali seara, dar Georgia susţine că a fost în luptă cu armata rusă încă înaintea zorilor zilei de 8 august. Ca şi dovadă, Georgia a adus interceptări ale comunicaţiilor ruse, respinse de către aceştia. Tot atunci au loc atacuri aeriene ruseşti, inclusiv la bazele din jurul capitalei georgiene Tbilisi. Rusia a pierdut atunci trei aparate de luptă Suhoi-25 şi un Tupolev Tu-22M doborâte de apărarea antiaeriană georgiană. După unele surse, alte două avioane de luptă au fost doborâte în incidente gen friendly-fire, ceea ce aduce totalul pierderilor aviaţiei ruse la 6 aparate, în cinci zile de conflict, asta în ciuda faptului că zborurile au fost suspendate până la 10 august, în urma masivelor pierderi. Până în seara zilei de 8 august, georgienii stăpâneau o mare parte din Tskinvali, mai puţin partea de nord, acolo unde afluiau rezervele ruseşti. Chiar şi acestea erau permanent hărţuite de forţele speciale georgiene, care au reuşit să-l rănească într-o ambuscadă pe general-locotenentul Anatoli Kruliov, comandantul Armatei 58, şi să-l ucidă pe maiorul Denis Vetchinov, ulterior decorat postmortem cu cea mai înaltă decoraţie militară rusească, cea de Erou al Federaţiei Ruse. Până în dimineaţa de 10 august, georgienii au deţinut cea mai mare parte a oraşului, dar confruntaţi cu trupele ruse ce continuau să vină au fost nevoiţi să dea înapoi, mai ales după ce au început să piardă artileria şi poziţiile dominante din jurul oraşului. Seara oraşul era evacuat de georgieni, iar în a doua parte a zilei de 11 august se retrăgeau din teritoriul sudosetin.
Oraşul Gori, pe teritoriul georgian, aflat la 25 de kilometri de Tskinvali, a fost bombardat începând cu 8 august, la 7.30, atunci când încă Rusia nu intrase în Osetia de Sud, conform propriilor declaraţii. Atunci a căzut prima rachetă cu rază scurtă de acţiune SS-21, urmată de atacuri aeriene ale două avioane de luptă, în dimineaţa zilei de 9 august. Un alt bombardament în piaţa centrală a ucis şase civili şi pe jurnalistul olandez Stan Storimas. A fost lovit şi spitalul, apoi alte poziţii au fost atacate de bombe cu fragmentare (cluster bombs). Până în 12 august, 56000 de civili au fugit din oraş, care va fi ocupat fără luptă de ruşi la 13 august, în urma retragerii georgienilor din Osetia de Sud. Ocupanţii s-au dedat la jafuri şi atrocităţi, ruşii dezvinovăţin-du-se acuzându-i pe aliaţii sudosetini de astfel de fapte.
La 9 august Rusia deschide un al doilea front în Abhazia, desfăşurând 9000 de militari din divizia a 7-a Novorossiisk şi a 76-a Pskov desant aerian, precum şi elemente din divizia 20 mecanizată şi 8 infanterie marină din Flota Mării Negre, alături de cel puţin 5000 de abhazi, infanterie şi artilerie. La 11 august încep raidurile în adâncul teritoriului georgian şi a doua zi în defileul Kodori, chiar dacă georgienii se retrag. Sunt ocupate poziţii în jurul portului Poti, iar la 14 august acesta este ocupat, câteva nave georgiene fiind scufundate în rada portului. Tot materialul militar georgian este distrus sau capturat.
Nave din Flota rusă a Mării Negre au părăsit portul Sevastopol îndreptându-se spre coastele georgiene începând cu seara de 8 august. Aici s-au întâlnit cu trei nave de desant plecate mai devreme. La 10 august au impus o blocadă, tot atunci corveta Mirazh (Miraj) de clasa Nanuchka III a scufundat cu rachete SS-9-N (Malakhit) o navă de patrulare georgiană, primul angajament naval rusesc de după 1945. Flota rusă avea în compunerea ei crucişătorul purtător de rachete Moskva şi distrugătorul Smetlivyi.
La 14 august 2008 se semnează un acord de pace în şase puncte, mediat de preşedintele francez Szarkozy, Franţa deţinând preşedinţia prin rotaţie a Uniunii Europene.

Învăţămintele conflictului

Cam asta a fost desfăşurarea războiului. Bineînţeles, mai sunt încă multe lucruri nelămurite sau contestate de una sau alta dintre părţi, dar ceea ce ştim ne este suficient să tragem nişte concluzii, şi de ce nu, nişte învăţăminte pentru viitor. Deoarece viitorul este cel ce ne interesează, care vine spre noi, fie că ne place sau nu, poate fi, şi sigur va fi legat de conjunctura geopolitică, precum şi de faptele şi pregătirile noastre.
Reiau întrebările puse în prima parte, pentru a putea răspunde cât mai complet.
Dar de ce, în 2008, Rusia scoate mănuşa de catifea şi atacă militar micuţa Georgie? De ce Rusia renunţă la armele atât de eficiente, cum ar fi şantajul energetic, pentru a se lansa într-o acţiune de forţă pură, cum este cea militară? Nu putea fi evitată această opţiune? Şi, ce a câştigat Rusia, sau ce s-ar fi aşteptat să câştige, prin această acţiune? Chiar a câştigat Rusia acest război?
Acest conflict recent are încă multe neclarităţi, dar se pot trage nişte concluzii şi învăţăminte. Am putea să le clasificăm în două părţi, considerente de natură tactică şi de natură strategică.
Mai întâi cele de natură tactică.
Războiul pare de neînţeles, mai ales pentru partea georgiană. De ce să atace Osetia de Sud, riscând intervenţia Rusiei? Şi totuşi au făcut-o. Nu cred în ideea unei acţiuni sinucigaşe. De ce nu au aruncat în aer tunelul Roki, lung de doi kilometri, ce leagă Osetia de Sud de cea de Nord, de pe teritoriul Rusiei? Preşedintele Shaakashvili răspunde parţial la această necunoscută într-o declaraţie de presă, conform căreia tunelul era plin cu refugiaţi civili sudosetini, de aceea nu a autorizat distrugerea lui. O interpretare care aruncă în desuetitudine acuzaţia Rusiei de barbarism şi genocid a Georgiei faţă de populaţia din Osetia de Sud. Totuşi, declaraţia sudosetinilor spune că evacuarea civililor a început în 2 august şi s-a încheiat în 6 august, iar atacul georgian a pornit o zi mai târziu. Care este adevărul? Un lucru este sigur, Rusia are şi a avut tot timpul în Georgia suficienţi agenţi de influenţă şi de spionaj. Aceştia nu au fost străini de amplele manifestaţii de protest împotriva lui Shaakashvili de la finele anului 2007, care l-au făcut pe acesta să organizeze alegeri anticipate în ianuarie 2008, pe care le-a câştigat din primul tur, atunci când populaţia s-a declarat în proporţie de trei sferturi pentru aderarea la NATO la referendumul organizat cu aceeaşi ocazie. Observatorii străini nu au avut reproşuri referitoare la desfăşurarea scrutinului. Deci iată cum provocarea de tulburări masive poate fi organizată de o minoritate beneficiind, bineînţeles, de sprijin extern.
Un semn de întrebare există referitor la intervenţia rapidă şi promptă a trupelor ruseşti. Trec aici peste înregistrările georgienilor prin care ei arată că armata rusă se afla în Osetia de Sud în zorii zilei de 8 august, pe când ruşii susţin că au trecut prin tunelul Roki abia la ora 2 p.m., ajungând la Tskinvali şi în contact cu armata georgiană abia în seara de 8 august. Acest amănunt nu prea are relevanţă, o neconcordanţă de 12 ore nu are prea mare importanţă.
Mai important este următorul aspect. Pentru ca să treci o brigadă de tancuri peste Munţii Caucaz, până la intrarea în tunelul Roki, ai nevoie cam de trei săptămâni, deoarece tunelul lung de doi kilometri reprezintă doar capătul traseului. Până acolo sunt kilometri de drum dificil, de pante şi urcuşuri greu de străbătut cu tancuri şi vehicule blindate. Iar aceste tancuri nu pot merge singure. Au nevoie de echipe de întreţinere, de mentenanţă şi servicii, mai ales că modelele prezente în acest conflict nu sunt noi, ba dimpotrivă, majoritatea erau de tipul T-72. Şi în plus, combustibil. Enorm de mult combustibil. Tancurile şi blindatele consumă cantităţi imense de combustibil, iar în condiţiile de traseu menţionate, consumul creşte proporţional. Vă puteţi închipui cât timp ar avea nevoie cisternele să urce pe serpentinele Caucazului? Acest coşmar logistic pentru orice armată a contribuit şi el la înfrângerea Uniunii Sovietice în războiul din munţii Afghanistanului.
Interesant că Rusia nu a folosit modele mai noi, cum ar fi T-84, sau chiar mult lăudatul model nou-nouţ, T-90. Poate încă nu era gata de luptă, sau echipajele nu erau obişnuite cu el, sau chiar Rusia nu avea încredere în performanţele foarte lăudate şi nu a dorit să se expună unui potenţial fiasco? Greu de apreciat, deoarece o victorie facilă împotriva unui adversar mediocru ca Georgia ar fi putut demonstra calităţile superioare ale tancului T-90, făcându-i o bună reclamă la export, mai ales că Rusia se bazează destul de serios pe exportul de armament.
Ca o primă concluzie, ruşii au plănuit de mult timp ofensiva în Georgia. Au plănuit-o şi şi-au poziţionat trupele blindate, în efective cam de două divizii, imediat la nord de tunelul Roki. Iar pe lângă cele două divizii de blindate, cu toată logistica lor, a fost nevoie cel puţin încă pe atâta susţinere de infanterie, inclusiv motorizată, deoarece nu poţi lăsa tancurile singure pe câmpul de luptă. Cam acesta a fost nucleul Armatei 58 condusă de general-locotenent Anatoli Kruliov, rănit în timpul confruntărilor. Armata 58 s-a evidenţiat iniţial prin represaliile din Cecenia.
Rusia a explicat că apariţia trupelor sale tocmai la timp s-a datorat exerciţiului militar desfăşurat în nord, încheiat la 2 august. Dar trupele ruseşti nu s-au retras la încheierea exerciţiului militar, ci dimpotrivă, s-au îndreptat spre tunelul Roki, aşteptând izbucnirea ostilităţilor. Deplasarea lor a început mult mai devreme, după cum spuneam. În schimb, la încheierea exerciţiului militar georgian, cei 1000 de soldaţi americani participanţi au plecat din Georgia. Încă un aspect care ne duce la ideea premeditării de către Rusia, încă cu mult timp înainte.
Încă un aspect, frontul abhaz.
La 9 august, a doua zi după ce, conform surselor ruse, au intrat prin tunelul Roki în Osetia de Sud, ruşii pornesc ofensiva în Abhazia, încă pe două linii divergente, spre sud-est, către Poti şi interiorul teritoriului georgian, şi spre nord-est, prin defileul Kodori. Participă divizia a 7-a Novorosiisk, a 76-a Pskov, a 20-a mecanizată şi a 8-a infanterie marină. Acestea de unde au apărut? Numai dacă ne uităm pe hartă, la garnizoanele de reşedinţă ale primelor două divizii, ne dăm seama că nu au putut fi transportate în două zile, nici nu ar fi avut cum. Singura explicaţie este că deja erau acolo. Fiindcă transportarea unei divizii, fie ea şi de desant aerian, necesită săptămâni de pregătire, tot din cauza logisticii. Nu este suficient să aduci oamenii la punctul de plecare în ofensivă, ci trebuie să le aduci armament, vehicule, muniţii şi subzistenţă, şi să le asiguri tot necesarul, aspecte care nu se văd în filmele de război. Dar a căror importanţă este covârşitoare, fără de care nu se pot duce nici măcar operaţiuni defensive, ce să mai vorbim de o ofensivă.
Alt aspect, componenta navală.
Navele din flota Mării Negre au părăsit portul Sevastopol în seara de 8 august. Dar pentru a participa la lupte, era nevoie ca ele să fie înarmate, pregătite de război. Ori, acest lucru necesită de asemenea săptămâni de pregătire. Muniţia, armamentul, mai ales rachetele, nu se păstrează la bordul navelor pe timp de pace, mai ales în porturi, din motive lesne de înţeles. Condiţiile de păstrare inadecvate, precum şi riscurile accidentelor (vezi cazul submarinului Kursk, în anul 2000). Pentru evitarea acestor riscuri, muniţia se păstrează în cea mai mare parte în depozite sigure. La bord există doar un stoc limitat, pentru a putea face faţă unor evenimente nedorite. În rest, totul se încarcă în momentul declanşării alarmelor de luptă. Toate ţările au impus grade diferite de alertă, cele mai cunoscute din filme fiind cele americane, de tipul Defcon, de la 1 până la 5. Ori, în seara de 8 august, navele ruseşti din Sevastopol erau gata de luptă, ceea ce impune logic că au fost deja înarmate şi pregătite de război, din moment ce scufundă cu rachete o navă de patrulare georgiană odată ajunse în preajma coastelor Georgiei, două zile mai târziu. Mai mult, întâlnesc navele de desant, plecate mai devreme, acestea încărcate cu militarii din infanteria marină. Aceştia când au fost îmbarcaţi, deoarece infanteriştii marini nu dorm pe navele de desant. Ei au fost îmbarcaţi cel puţin cu două zile mai devreme, iar armamentul şi echipamentul lor a fost adus şi mai devreme. O altă dovadă a premeditării acţiunii, cu mult înaintea izbucnirii ostilităţilor între Georgia şi Osetia de Sud.
În fine, componenta aeriană.
Loviturile aeriene contra obiectivelor georgiene s-a desfăşurat după un program prestabilit. dar, conform declaraţiilor unui expert militar american, numai elaborarea programelor de zbor, a reînarmărilor şi aprovizionărilor unui asemenea atac aerian ar fi necesitat luni de pregătire. Spre exemplu, dau aici câteva date referitoare la pregătirea altor atacuri aeriene, de către armate mult mai bine organizate, e drept împotriva unor obiective mult mai multe şi mai dificile. Dar raportul ne dă o dimensiune a nivelului programării, care exclude din start posibilitatea ca aviaţia rusă să fi mers orbeşte, fără o planificare minimă de câteva săptămâni. În operaţiunea „Furtună în deşert”din 1991, americanii şi aliaţii lor au pregătit campania de bombardamente asupra Irakului timp de mai multe luni. la fel în cazul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei din 1995 şi 1999. Din nou, teza susţinută de Rusia a răspunsului la agresiunea Georgiei nu stă în picioare.
Nu în ultimul rând, problema voluntarilor.
Cu câteva zile înaintea declanşării ostilităţilor, osetinii spuneau că voluntarii au şi sosit. De ce au venit, din moment că încă nu era sigur că va izbucni un război? Situaţia de la începutul lui august nu era mult diferită faţă de alte perioade de escaladare de-a lungul graniţelor. Totuşi, sunt evacuaţi civilii şi sosesc voluntarii. Cine sunt unii din aceşti voluntari? Fotografii luate de jurnalistul Arkadi Babcenko în timpul conflictului arată nişte indivizi bărboşi pe TAB-uri ruseşti inscripţionate cu litere albe. Ceceni din batalionul Vostok, conduşi de Badrudin Iamadaev, cel ce s-a remarcat în primăvară cu mercenarii săi prin atrocităţile din Gudermes, când până şi preşedintele prorus al Ceceniei a cerut desfiinţarea unităţii. Trebuie menţionat că la ora actuală, Cecenia este condusă cu o mână forte de preşedintele prorus Ramzan Kadârov, fiul lui Ahmad Kadârov, ucis de o bombă plasată sub tribuna oficială cu ocazia defilării de ziua victoriei la 9 mai 2004. Trupele neregulate ale lui Ramzan sunt cunoscute pentru crimele şi torturile împotriva tuturor celor suspectaţi de colaborare cu separatiştii ceceni.
Deci, alături de trupele ruse apar şi mercenarii ceceni ai lui Ramzan Kadârov. Asemănătoare situaţie ca şi în războiul din Transnistria din 1992, când criminali din închisorile ruse au fost trimişi să lupte la Nistru împotriva moldovenilor.
Pe lângă ei, s-a recunoscut prezenţa a 5000 de abhazi pe frontul deschis acolo. Dar recrutarea, înarmarea, sau simpla deplasare a acestor voluntari necesită timp, iar acest timp nu se explică decât printr-o singură concluzie, cea a premeditării, încă cu mult timp înainte.
Trebuie să considerăm şi momentul loviturii.
Mulţi analişti au remarcat că de obicei, atacurile ruseşti survin în decursul lunii august, atunci când mai toţi oficialii occidentali se află în concediu, aşa cum a fost cazul în Cehoslovacia în 1968. Sau în zilele importante, atunci când oficialii sunt ocupaţi cu altceva. Aşa a fost cazul invaziei din Afghanistan, începută în Ajunul Craciunului anului 1979. La fel şi în Georgia, majoritatea liderilor importanţi ai lumii se aflau la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Beijing.
Aici, luând în calcul şi premeditarea, intrăm de fapt în consideraţiile strategice.
Începând din ce moment a luat Rusia decizia pedepsirii Georgiei? Nimeni nu ar putea spune cu precizie, dar sunt sigur că odată cu instalarea la putere a lui Shaakashvili în urma „revoluţiei trandafirilor” din 2003, Rusia a făcut planuri pentru înlăturarea lui, mai ales după alte revoluţii portocalii, ca şi cea de la Kiev, din 2004, sau cea eşuată în sânge la Abidjan, în Uzbekistan. În orice caz, după părerea mea, la Summitul NATO din aprilie 2008, opţiunea militară era deja coaptă. Amintiţi-vă de declaraţiile preşedintelui Putin atunci când se vorbea tot mai explicit despre posibilitatea acordării MAP (Member Action Plan) Ucrainei şi Georgiei, primul pas spre aderarea la NATO. Ameninţări la adresa Ucrainei, prin posibilitatea preluării Crimeeii de către Rusia, sau chiar a dezintegrării statului. Comparaţii cu probleme etnice din România şi Spania, etc. Dar nimic, sau mai nimic despre Georgia. Asta înseamnă că planul era deja făcut, iar Putin, ca un adevărat strateg, ducea atenţia lumii în altă parte. Soarta Georgiei era deja pecetluită. Nu numai că Vladimir Putin a pregătit şi condus atacul împotriva Georgiei, dar a şi anticipat reacţia lumii, adică un mare fâs. Declaraţii, condamnări vocale, dar nicio reacţie clară. Asemănătoare cu reacţiile Europei la agresiunile lui Hitler din 1938-1939.
Am lăsat la o parte reacţiile detaliate ale liderilor mondiali, pentru a nu intra în amănunte care nu sunt relevante pentru subiectul articolului de faţă. În concluzie, aş vrea să răspund întrebării de bază: cine a câştigat şi cine a pierdut în conflictul ruso-georgian din august 2008?
Eu zic că ambele ţări au pierdut.
Georgia, cu parte din teritoriu devastat şi jefuit, îşi vede mai îndepărtată perspectiva aderării la NATO, prin prisma nesiguranţei frontierelor şi a prezenţei ameninţătoare a Rusiei, care nu doreşte un stat NATO în coasta sudică, călare pe rutele de aprovizionare cu petrol şi gaze. Statele europene membre NATO, aşa cum au demonstrat-o şi la Summitul de la Bucureşti, evită să supere Rusia pentru a nu-şi periclita sursele de aprovizionare cu gaz. Întrebarea este până unde va merge compromisul Vesticilor faţă de Rusia? Vor reacţiona în cazul unei agresiuni, nu neapărat militare, împotriva ţărilor baltice? Sau a României? Sau a Moldovei, prin Transnistria? Deoarece, până acum, în cazul Georgiei, singura democraţie ceva mai avansată din regiune, Vestul nu prea a reacţionat.
Rusia a dorit să-şi arate puterea şi să transmită un mesaj tuturor celor care i-ar contesta supremaţia regională. A dorit să-şi spele imaginea puterii militare şubrezite de bâlbâielile repetate din Cecenia şi din imposibilitatea ca stat să-şi controleze criminalitatea mafiotă. Nu a reuşit, ba dimpotrivă.
În ciuda tonului triumfalist şi festivist în care şi-a prezentat victoria pe plan intern, orice analist extern înţelege slăbiciunea Rusiei. Mai mult, prin această perspectivă, Rusia apare mai mult ca şi imprevizibilă în viitor.
Despre forţa ei militară, de fapt ceea ce dorea în primul rând să dovedească, imaginea oferită este deplorabilă.
În toate înregistrările difuzate, soldaţii ruşi fumează continuu. Nu mă refer la ceea ce însemnă fumatul excesiv pentru condiţia fizică a unui militar, dar mai ales la condiţiile de siguranţă. Chiar coperta revistei Time din acea perioadă înfăţişa un militar rus ieşit pe jumătate din turela unui tanc, cu braţul ridicat în care ţinea o ţigară aprinsă. Faţa îi era acoperită pe jumătate cu o bandană, mă întreb pe unde trăgea fumul. Dar, orice soldat cu vechime de o zi în cadrul forţelor armate ale oricărei ţări ştie ce pericol înseamnă o ţigară aprinsă în apropierea muniţiei stocate în apropiere, chiar şi în interiorul unui tanc. Aceste imagini spun multe despre disciplina din armata rusă. Sunt sigur că, la fel ca şi în vremurile de mai demult, pe lângă ţigară mai există şi o sticlă de votcă. Combinaţie periculoasă, dar care, din nou, spune multe despre disciplină. Imagini cu militari ruşi jefuind magazine spun totul, deoarece dacă un ofiţer sau subofiţer nu-şi poate ţine oamenii în mână, nu le poate impune disciplina în deplasare, nu o va putea impune nici în luptă, ba cu atât mai puţin. Oamenii săi se vor împrăştia ca potârnichile la primul angajament mai serios. Eşecurile repetate din Cecenia poate îşi găsesc o explicaţie aici.
Blindatele ruse se deplasează ca o turmă, fără nicio logică militară. Se aglomerează toate şi înaintează „bară la bară”. Peste tot, oamenii urlă unii la alţii, de parcă nu ar exista superiori. Chiar şi ultimul răcan dintr-o armată profesionistă ştie că există reguli de deplasare, cu distanţe minime impuse pentru a reduce riscul ambuscadelor, cu asigurarea flancurilor, etc. Chiar şi un militar georgian chior cu AG ar fi putut provoca dezastru într-o astfel de coloană. Să ne mai mirăm că însuşi comandantul Armatei 58 a fost rănit într-o astfel de acţiune? Dacă celor 2000 de georgieni aduşi de avioanele americane de transport din Irak, dar prea târziu pentru a mai participa la lupte, li s-ar fi dat câte un lansator antitanc Javelin la fiecare pluton, ar fi putut face prăpăd fără prea mare efort.
Oricum, nu ştim pierderile ruse din război. Georgienii le-au declarat pe ale lor, 168 de morţi. Într-un târziu, după multe luni, ruşii au declarat 64 de morţi din trupele ruseşti, fără aliaţii şi voluntarii abhazi şi sudosetini. Ca de obicei, statistica lor este necredibilă, la fel cum este cea din Afghanistan sau din cele două războaie cecene. Numai în Cecenia, prin datele strânse de Comitetul Mamelor Soldaţilor, s-a ajuns la peste 10000 de morţi.
Simptomatică mi se pare aviaţia rusă, care a pierdut oficial patru avioane de luptă, neoficial şase, în doar cinci zile de conflict. Acest număr depăşeşte totalul pierderilor vesticilor în patru războaie, Irak (1991 şi 2003), Iugoslavia (1999) şi Afghanistan (2001).
Asta împotriva unei ţări a cărei armată se ridică în total la 21500 de oameni, la care se adaugă câteva sute de poliţişti. Numai pe un singur front, în Osetia de Sud, Rusia împreună cu aliaţii ei au desfăşurat mai mulţi soldaţi decât întreaga armată georgiană.
Singurul front în care Rusia s-a dovedit puternică a fost cel informatic deoarece, la fel ca şi în atacul informatic împotriva Estoniei, şi în cazul Georgiei şi-a atins obiectivele.
Ca o concluzie, consider că şi Rusia a pierdut mult în acest război. Mai ales la capitolul la care dorea să strălucească, cel al imaginii unei armate profesioniste renăscute din cenuşa Războiului Rece. Eşec lamentabil, chiar dacă pe plan intern totul a fost prezentat triumfalist, ca o mare victorie. Rusia avea nevoie pe plan intern de o victorie militară, pentru a-şi asigura populaţia de renaşterea Rusiei sub regimul autoritar impus în 2000, căruia majoritatea populaţiei continuă să-i acorde încrederea. De asemenea, ar fi trebuit să-l legitimeze pe noul preşedinte succesor al lui Vladimir Putin ca şi un preşedinte puternic, hotărât şi victorios. Reţeta a funcţionat şi înainte, declanşarea celui de-al doilea război cecen de către Vladimir Putin i-a adus o cotă de popularitate imensă, făcându-l să câştige alegerile din 2000 fără probleme. Un lider puternic, asta îşi doresc ruşii, renunţând chiar şi la libertăţile lor politice, inclusiv cele de liberă exprimare, în schimbul unor uşoare concesii sociale şi economice, dar având în minte conştiinţa de mare putere. Totuşi, adevărata imagine a armatei ruse este dezamăgitoare.
Mai mult, dacă americanii îi vor înarma şi instrui pe georgieni corespunzător, cu sisteme antiaeriene şi antitanc, precum şi cu tacticile necesare, mâine Georgia va fi o problemă mult mai greu de abordat de către armata rusă şi aliaţii ei, dar mai ales dacă Georgia se integrează într-un sistem de alianţe militare.

În perspectiva viitoarelor jocuri olimpice de iarnă de la Soci din 2012, în imediata vecinătate a frontierei Rusiei cu Abhazia, situaţia este departe de a se fi clarificat.

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

Invatamintele conflictului ruso-georgian din 2008 (I)

În câteva zile se vor împlini doi ani de la izbucnirea acestui prea puţin elucidat război dintre Rusia şi Georgia. Evenimentul mi se pare important prin prisma faptului că Rusia, pentru prima oară de la disoluţia Uniunii Sovietice din 1991, intervine militar direct şi deschis într-un stat vecin. Este un fapt deosebit de relevant, dacă aruncăm o privire în istoria recentă a Rusiei, respectiv a Uniunii Sovietice, a cărei succesoare este Rusia.
În deceniul nouă al secolului trecut, Uniunea Sovietică se retrăgea din ultima aventură dezastroasă din Afghanistan, cu zeci de mii de pierderi. A urmat prăbuşirea imperiului, iar în deceniul următor, Rusia, succesoarea, a preferat să intervină în zonele considerate drept sfere de influenţă mai degrabă prin interpuşi, iar când aceştia nu au făcut faţă, a intervenit cu trupe, dar fără să o recunoască, în ciuda tuturor evidenţelor, multe dintre ele prezentate chiar la ONU. Aşa a fost în conflictele numite acum îngheţate, dar atunci deosebit de fierbinţi. A intervenit cu trupe în Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria, şi prin masca „voluntariatului” în alte părţi. Ca un exemplu mai cunoscut nouă, menţionez participarea directă a militarilor din Armata a XIV-a în conflictul transnistrean din 1992, când Rusia a susţinut ferm că nu a intervenit deloc, chiar dacă cele douăzeci de tancuri ale acestei armate ce au atacat Tighina la 4 iunie în acel an arborau fără jenă drapelul rusesc, iar toate acţiunile separatiştilor erau conduse de ofiţeri ruşi ale acestei armate, compusă în mare măsură din militari ruşi, atunci când cazacii şi separatiştii nu au mai făcut faţă dârzeniei apărătorilor moldoveni. Cu toate evidenţele, repet, Rusia a negat totul, iar Occidentul şi SUA s-au făcut că nu văd, doar pentru a nu zgândări orgoliul Rusiei pe care o doreau ca şi un viitor partener, nu adversar.
În primii ani ai secolului XXI, se părea că Rusia a renunţat la politica de forţă, recurgând mai degrabă la „soft-power”, prin intermediul celei mai puternice arme ale sale, Gazpromul. O armă extrem de eficientă, deoarece când Rusia se supăra, Gazpromul tăia gazul în plină iarnă şi întreaga Europă, din ce în ce mai dependentă, tremura, la propriu. O armă mai eficientă ca şi Armata Roşie, s-a spus atunci.
Dar de ce, în 2008, Rusia scoate mănuşa de catifea şi atacă militar micuţa Georgie? De ce Rusia renunţă la armele atât de eficiente, cum ar fi şantajul energetic, pentru a se lansa într-o acţiune de forţă pură, cum este cea militară? Nu putea fi evitată această opţiune? Şi, ce a câştigat Rusia, sau ce s-ar fi aşteptat să câştige, prin această acţiune? Chiar a câştigat Rusia acest război?
La aceste întrebări voi încerca să răspund în comentariul ce urmează.

Drumul spre război


Antecedentele acestui război sunt poate cunoscute, dar trebuie reamintite, pentru o mai bună înţelegere a situaţiei generale ce a dus la amorsarea conflictului. Pentru ca să nu mai fac o nouă retrospectivă, voi cita din romanul „Sânge pe Nistru”, menţionând că totul este real, mai puţin personajul colonelului Levan Turashvili, figură fictivă şi personaj secundar în acest roman, din moment ce acţiunea principală se desfăşoară în Basarabia, după cum şi spune titlul romanului, dar deosebit de important prin prisma relatării de faţă. Un feed-back necesar pentru o mai bună înţelegere a contextului geopolitic în care ne plasăm.

„Răsăritul fusese diferit. De altfel, în fiecare dimineaţă, aici, în defileul Kodori, ce separa autoproclamata republică a Abhaziei de restul Georgiei, răsăritul soarelui era ceva unic. Părea că lumina se strecoară temătoare printre stâncile roşiatice ale Caucazului, cu teamă parcă de umbrele întunecate ce sălăşluiau în unghere ascunse printre crăpăturile de piatră, acolo unde întunericul era stăpân chiar şi în miezul zilei. Părea că noaptea doar se retrage temporar, până la apus, pentru ca să redevină stăpână până la un nou răsărit. Şi de fiecare dată o făcea altfel, uneori mai tiptil, agăţându-se de norii cenuşii de ceaţă, alteori mai rapid, alungată de profunzimea albastrului senin al cerului. Dar de fiecare dată revenea, uneori mai repede, alteori mai târziu, dar totdeauna înaintea asfinţitului ce prevestea încă o capitulare a soarelui în faţa stâncilor şi prăpăstiilor.
La fel ca şi istoria acestui ţinut, reflectă colonelul Levan Turashvili. De la începutul existenţei sale, Georgia a fost ocupată şi a reuşit să se elibereze întocmai cum lumina învinge întunericul. Dar forţele întunericului au tot revenit, fie că s-au numit arabi, tătari, persani, turci, şi ultimii, ruşii. Indiferent de denumirea sau ideologia sub care şi-au manifestat dominaţia şi ocupaţia, ţarişti, bolşevici, sovietici, ruşi, încă n-au renunţat, la fel cum întunericul aşteaptă printre stânci şi prăpăstii orice urmă de slăbiciune a soarelui pentru a redeveni stăpân. Dar uneltele sale sunt acum mai rafinate.
Ca şi crearea de republici secesioniste susţinute de maica Rusie, menţinute cu soldaţi, bani şi arme tocmai pentru a fi un ghimpe în coasta celor care încearcă să se desprindă de sub tutela marelui stăpân. Deoarece menţinerea unor conflicte îngheţate pretutindeni pe teritoriul nesupuşilor era un mijloc formidabil de presiune ce nu putea fi ignorat. O ameninţare vizibilă, palpabilă, cu reizbucnirea conflictului făcea mai mult decât o mie de declaraţii politice. Iar bazele înaintate ale imperiului, capetele de pod militarizate din aceste zone separatiste, scăpate oricărui control, parcă abia aşteptau să sloboadă câinii războiului asupra celor care îndrăzneau să pună la îndoială axioma conform căreia Moscova continuă să fie centrul lumii.
Iar Georgia, din toamna lui 2003, de la „Revoluţia trandafirilor”, în urma căreia preşedintele Mihail Shevarnadze, fostul ministru de externe sovietic al lui Mihail Gorbaciov, a fost înlocuit cu prooccidentalui Mihail Shakashvili, cam asta făcuse. A întors spatele marelui vecin care i-a dominat viaţa de la 1783, cu scurte pauze cum ar fi independenţa dintre 1919-1921 până la ocuparea de către bolşevici. Revolta georgiană din 1924 a fost înecată în sânge. Iar acest vecin, la proclamarea independenţei după colapsul imperiului din 1991, a creat două enclave separatiste, Abhazia şi Osetia de Sud, urmate şi de a treia, Adjaria, dar aceasta din urmă de scurtă durată, ea revenind sub jurisdicţia Georgiei. Dar cu Abhazia şi Osetia de Sud a urmat războiul, încheiat nedecis sub oblăduirea Moscovei, la fel cum s-a întâmplat şi în Moldova cu Republica Transnistreană.
Ghinionul Georgiei este poziţia sa geografică. La fel ca şi în cazul României, istoria sa este o consecinţă a geografiei. Situată pe limba de pământ ce desparte Marea Neagră de Marea Caspică, era poziţionată chiar în calea expansiunii sudice a Rusiei spre Peninsula Arabică şi mările calde asiatice. De aceea Georgia a ajuns să-şi respire doza de libertate doar atunci când forţele imperiului se aflau la reflux. Aşa s-a întâmplat şi în 1917, dar şi în 1991, odată cu cucerirea independenţei. Dar acum lucrurile se schimbă. Întunericul este gata să iasă din cotloane, sugrumând din nou soarele libertăţii pentru mica republică.
Dar ghinionul poate purta şi o doză de noroc. Iar acest noroc este tot o consecinţă a geografiei, care a făcut ca Georgia să fie aşezată chiar în calea posibilelor rute de transport ale petrolului şi gazelor din zăcămintele bogate şi insuficient exploatate ale Asiei Centrale. Iar acest lucru a atras asupra Georgiei mâna unor protectori puternici. Nu pentru ca să lupte armat pentru ea, dar măcar să le asigure spatele, să-i instruiască şi să-i înarmeze. Dar, mai ales, să-i asigure că nu sunt singuri. La referendumul din 5 ianuarie 2008, 72% din populaţia Georgiei s-a declarat favorabilă integrării ţării în NATO. Desigur, era o opţiune, şi mai era cale lungă până acolo, dar orientarea devenise clară pentru toată lumea. Reformele trebuiau implementate, democraţia trebuia să avanseze sigur pe drumul ei, societatea şi economia la fel, dar tot nu ar fi fost de ajuns. Deoarece problemele spinoase ale Georgiei încă nu găsiseră rezolvare. Iar aceste probleme erau două: Abhazia şi Osetia de Sud.
Cea mai periculoasă rămânea Abhazia, mai ales că din punct de vedere strategic ocupa o parte importantă din litoralul ţării, de la graniţa cu Rusia, gura de vărsare a râului Psou, până la nord de oraşul Anaklia, la vărsarea râului Inguri. Capitala acestei autoproclamate republici, nerecunoscute de nimeni până în 2008, era la Sukhumi, oraş port la Marea Neagră.
Colonelul Levan Turashvili duse binoclul la ochi scrutând cu atenţie şoseaua ce şerpuia practic suspendată de peretele stâncos. Părea săpată în versantul abrupt, agăţată de stâncă într-un echilibru precar, în dreapta perete aproape vertical, iar în stânga hău fără fund. Ceva nu era în regulă. Era un militar cu prea vastă experienţă pentru a nu simţi acest lucru.
Era încă tânăr locotenent ieşit de băncile şcolii militare sovietice, când, în 1990, a alergat la chemarea patriei sale ce se desprindea de sub tutela imperiului. Georgia, pentru a-şi impune independenţa, avea nevoie de o armată naţională, iar el, alături de mulţi alţii, dorea să-şi facă datoria. Dar, ca de fiecare dată în istoria zbuciumată a Georgiei, independenţa şi suveranitatea se plătesc cu sânge. Nici acum nu a fost o excepţie.
Imperiul sovietic nu renunţa la cuceririle sale. Pretutindeni, în ţările baltice, Moldova, Azerbaidjan, Tadjikistan, iar mai târziu Cecenia, voinţa Rusiei, moştenitoarea imperiului din toate punctele de vedere, se făcea simţită prin inventarea şi susţinerea, la nevoie prin implicare directă, a tulburărilor şi secesiunilor, prin susţinerea unor minorităţi sau inventarea altora, astfel încât fragmentarea fostelor republici unionale să devină un fapt împlinit. Existenţa forţelor armate sovietice, ulterior ruseşti, precum şi implicarea KGB-ului, ulterior FSB sau SVR, va simplifica mult lucrurile. Aşa s-a întâmplat în Moldova, unde Armata a XIV-a era staţionată în Transnistria, şi tot aşa în Georgia, unde în Abhazia, lângă Gudauta, la aeroportul Bombori, era baza Regimentului 345 Aeropurtat din armata sovietică, precum şi Regimentul 643 antiaerian. În plus, Georgia avea o porţiune importantă de graniţă comună cu noua Federaţie Rusă.
Tânărul locotenent Levan Turashvili a primit devreme botezul focului. Deşi a trecut mult timp de atunci, îşi amintea ca şi cum ar fi fost ieri. Starea de urgenţă s-a declanşat în 12 decembrie 1990, în urma ciocnirilor sângeroase între osetini şi georgieni în Tskhinvali, capitala aşa-zisei republici sud-osetine. În 5 ianuarie era în fruntea plutonului său, format din recruţi şi voluntari, ce intrau alături de alte forţe ale Gărzii Naţionale în Tskhinvali. Au fost întâmpinaţi cu foc, iar luptele de stradă s-au încins. Militanţii osetini, ajutaţi de voluntari ruşi, trăgeau cu furie asupra caselor şi şcolilor. Curând, oraşul s-a divizat în două zone, partea de vest controlată de osetini şi partea de est de georgieni. La sfârşitul lunii, georgienii s-au retras pe înălţimile din jurul oraşului, pentru a da o şansă armistiţiului mediat de ruşi. Părţile n-au ajuns la nicio soluţie, iar ambele tabere au reînceput lupta. Martie şi aprilie 1991 au fost luni de lupte grele, apoi a urmat o perioadă de acalmie, până pe la jumătatea lui septembrie, când focul s-a reaprins. Georgienii asediau Tskhinvali, încercând să oprească aprovizionarea oraşului, chiar au deconectat alimentarea cu energie electrică. Încercau mai ales să întrerupă fluxul proviziilor ce veneau pe şoseaua ce lega Tskhinvali cu Osetia de Nord, pe teritoriul Rusiei. În replică, osetinii au atacat satele georgiene, dedându-se la masacre. Georgienii au răspuns la fel. Ruşii au intervenit sporadic, mai ales în 1992, de partea osetină, bineînţeles. Această intervenţie, chiar dacă s-a încercat disimularea ei, a făcut ca războiul să se încheie nedecis. Nedecis însemna o înfrângere pentru Georgia, tânăra republică care îşi vedea periclitat viitorul încă din zorii existenţei sale moderne. Semnătura lui Eduard Shevarnadze şi a lui Boris Elţin pe acordul de încetare a focului de la 24 iulie 1992 a însemnat consfinţirea existenţei unei enclave pe propriul teritoriu, enclavă asupra căreia autorităţile georgiene nu aveau niciun control. Pentru ca totul să pară ca la carte, s-au organizat trupe de menţinere a păcii (ruseşti) şi patrule mixte pe graniţă. Deci, deja aveam o graniţă. Trei mii de morţi, dintre care o mie de georgieni, şi optzeci de mii de refugiaţi, pentru o graniţă în inima ţării. Levan simţea un gust amar. Un an mai târziu, luptătorii moldoveni din Transnistria vor simţi şi ei acelaşi gust amar.
Levan Turashvili considera că războiul cu osetinii l-a oţelit, l-a făcut mai puternic. A ucis inamici, a condus atacuri, regrupări şi contraatacuri printre clădiri, pe străduţe înguste, prin păduri şi pe dealuri. A văzut oameni căzând lângă el, şi-a văzut oamenii decimaţi de artilerie, a văzut urmele atrocităţilor, oameni torturaţi, femei violate, copii schilodiţi. A văzut coloanele lungi de refugiaţi ce se îndreptau spre teritoriul controlat de georgieni şi a avut o strângere de inimă. Oameni care au renunţat la tot, la casele, la pământurile lor muncite timp de generaţii, la munca lor de o viaţă, doar pentru a-şi încărca câteva lucruşoare în baloturi, apoi să le aburce în câte o căruţă sau chiar o bicicletă, şi să ia drumul bejeniei. Bătrâni cu privirile stinse, copii epuizaţi plângând fără să înţeleagă ce se întâmplă, adulţi obosiţi ce-şi târau picioarele până se prăbuşeau în colbul drumului pentru a nu se mai ridica niciodată. Oamenii plecau să-şi salveze ultimul bun pe care îl mai aveau, viaţa. Iar el, Levan Turashvili, va rămâne aici alături de camarazii săi pentru a le asigura retragerea în siguranţă. Îi înţelegea pe bieţii oameni, doar văzuse urmele atrocităţilor cu ochii lui. Se credea imunizat, considera că a văzut destule, că nimic nu-l mai putea impresiona. A ajuns să creadă lucrul ăsta. Dar s-a înşelat. A urmat războiul din Abhazia.
Încurajaţi de succesul osetin, de complicaţiile georgienilor în urma declanşării războiului civil între partizanii preşedintelui răsturnat de la putere Zviad Gamsakhurdia şi cei ai noului preşedinte, fost ministru de externe al lui Mihail Gorbaciov, Eduard Shevarnadze, dar mai ales încurajaţi de ruşii prezenţi în baze pe teritoriul disputat, abhazii aleg şi ei calea separatismului violent.
După atacarea şi ocuparea clădirilor guvernamentale din Sukhumi în iunie şi declararea independenţei nerecunoscute a Abhaziei în iulie 1992, la 14 august, Levan, acum căpitan, alături de Garda Naţională şi forţele de poliţie, începe operaţiunile pentru readucerea sub control a provinciei rebele. Patru zile mai târziu, presat de avansul georgian, guvernul separatist părăseşte Sukhumi, lăsând în mâinile georgienilor capitala împreună cu cea mai mare parte a provinciei.
Levan ştia că se va întâmpla, dar nu prea avea ce face. El, personal, şi-a ţinut bine oamenii în mână, indiferent dacă se aflau în Osetia de Sud sau Abhazia. Dar nu toţi erau la fel. Excese s-au întâmplat de când există războaiele, prea multă ură şi frustrare acumulată este gata să se reverse de fiecare dată când are ocazia. Sunt acte pe care o minte umană normală, în condiţii normale, le-ar găsi de neconceput, dar în condiţii de război, aceleaşi acte le consideră fireşti, ba chiar găseşte justificări asupra lor. Lucru, practic, de neînţeles.
Aşa s-a întâmplat şi aici. Au fost izgoniţi civili abhazi din capitală doar pe motivul că erau abhazi, au fost jafuri, violuri, poate şi crime. Mulţi luptători georgieni străbăteau străzile cu capetele înfierbântate de alcool şi nu numai. Levan a intervenit de fiecare dată când a avut ocazia, domolind lucrurile. Oricum, acestea erau minore faţă de cele întâmplate în Osetia, la care fusese martor. Lucrurile erau sub control. Dar nimic nu putea justifica ce va urma din partea abhazilor. Ei au început devreme atrocităţile, parcă cu un caracter sistematic. Dintre georgieni, nici chiar Mkedrioni nu-i puteau ajunge, deşi această grupare paramilitară cu caracter mafiot care lupta de partea georgiană nu era renumită nici pentru disciplina sa, nici pentru un elan prea exagerat faţă de ideile patriotice, deşi se autonumeau naţionalişti şi patrioţi. La ei propria căpătuială era pe primul plan, iar oricine le stătea în cale era perceput ca şi un obstacol.
Din punct de vedere militar, situaţia era net favorabilă georgienilor. Trupele rebele erau asediate la Ochamchire, pe coastă şi Tkvarcheli, mai în interior, ambele spre limita sudică a enclavei, iar punga de rezistenţă abhază de la Gudauta era presată din ambele părţi de trupele georgiene de la Sukhumi şi Gagra, cea din urmă la nord-vest, tot pe coastă, dar periculos de aproape de graniţa rusă.
Levan şi unitatea sa, una dintre cele mai bune din Garda Naţională, au fost trimişi iniţial la Gagra, de unde urmau să atace spre sud-est, de-a lungul coastei, punga abhază din jurul bazei ruse de la Gudauta. Dar încă o dată, georgienii au căzut victime încrederii în medierea rusă, deşi combatanţii cel puţin, erau conştienţi de suportul din ce în ce mai vizibil pe care trupele ruse îl acordau separatiştilor. Viclenia şi perfidia rusească se va dovedi încă o dată hotărâtoare.
La 3 septembrie 1992, un acord de încetare a focului a fost negociat la Moscova. Conform acestuia, în schimbul recunoaşterii suveranităţii Georgiei asupra celei mai mari părţi a Abhaziei, aceasta trebuia să-şi retragă trupele din zona Gagra. Încrezători în armistiţiu, peste 1200 de luptători georgieni, împreună cu echipamentul aferent, părăsesc zona. Printre ei unitatea lui Levan Turashvili. S-au deplasat în vecinătatea oraşului Tkvarcheli, pentru a lua parte la asediul de aici. Bombardarea şi distrugerea fabricii de electricitate a oraşului crea iluzia unui final rapid al asediului. Dar Levan a putut asista la primele manifestări vizibile a sprijinului rusesc. Elicopterele militare ruseşti aterizau cu regularitate în oraş, aducând imense cantităţi de provizii, medicamente, evacuând răniţi şi civili, dar şi livrând importante cantităţi de armament şi muniţii, precum şi mercenari plătiţi care să lupte împotriva asediatorilor. De asemenea, coordonau eficient apărarea abhazilor.
Dar perfidia ruşilor va ieşi la iveală curând. Zona Gagra, apărată de forţe georgiene insuficiente, a fost atacată la 1 octombrie de abhazii care încălcau astfel armistiţiul. Dinspre baza Gudauta, începură să avanseze pe şoseaua spre Gagra alături de tancuri T-72, lansatoare de rachete Grad şi armament greu rusesc. Elicopterele de atac şi bombardierele Su-25 contribuiau decisiv la avansul abhaz. În curând, Gagra va fi prinsă între două fronturi care urmau să se închidă ca şi colţii unui cleşte. Dinspre nord, de dincolo de graniţa rusească, Confederaţia Muntenilor din Caucaz, formată din voluntari şi mercenari plătiţi, precum şi unităţi de cazaci, au trecut graniţa înarmaţi până în dinţi, fără ca cineva din partea autorităţilor ruse să-i deranjeze. Ba chiar dimpotrivă, li s-au pus la dispoziţie mijloace de transport. Conduşi de necunoscutul pe atunci Shamil Basaev în fruntea unei unităţi formate din ceceni, aceste trupe proaspete au căzut dinspre nord asupra oraşului. Basaev a fost făcut comandantul frontului de la Gagra şi ministru adjunct al apărării abhaze. Planificarea atacului a fost responsabilitatea ministrului adjunct al apărării din Federaţia Rusă, generalul Kolesnikov. De fapt, navele ruseşti vor bloca Gagra de pe mare, la acţiune luând parte navele Bezukoriznenny, KIL-25, BTH -38, Golovin. Rezistenţa georgiană va fi eroică, dar zadarnică. Depăşiţi numeric şi din punct de vedere al echipamentului, apărătorii vor ceda oraşul pe 2 octombrie. Mii de civili georgieni au reuşit să fugă, înainte de căderea oraşului. Dar cei rămaşi au fost nevoiţi să îndure reprimările sângeroase puse la cale de Shamil Basaev şi abhazi. Crime, violuri, torturi, sânge şi multă ură. O sută de civili georgieni au fost duşi pe stadionul din Gagra, decapitaţi de către batalionul lui Shamil Basaev, iar abhazii au încins cu capetele lor pe post de mingi un macabru meci de fotbal. Pe acelaşi stadion au mai fost executaţi în masă, cu mitralierele, zeci, poate sute de civili. Masacrele au devenit o notă dominantă a avansării separatiştilor.
Năpădit de noianul amintirilor, Levan nu se putu abţine să nu se gândească la soarta lui Shamil Basaev, conducătorul separatiştilor la Gagra. Doi ani mai târziu va fi unul dintre liderii cei mai importanţi ai cecenilor în propriul război de secesiune împotriva Federaţiei Ruse. În bătălia pentru Groznâi, din decembrie 1994 până în februarie 1995, a condus aşa numitul ”batalion abhaz”, format din veteranii de la Gagra. La 3 iunie 1995, într-un raid aerian, ruşii au distrus casa unchiului său din Disne-Vedeno. Au fost ucişi unchiul, sora, soţia şi fiul lui Basaev, precum şi alţi membri ai familiei sale. Un frate tocmai îi căzuse în luptă în apropiere. În scurt timp, Shamil Basaev a devenit inamicul numărul unu al autorităţilor ruseşti. A condus raidul cecen asupra spitalului din Budionovsk în sudul Rusiei, luând ostatici 1600 de oameni, reuşind să revină în Cecenia sub protecţia scuturilor umane, în ciuda repetatelor încercări ale forţelor speciale de a-l neutraliza. O sută douăzeci şi nouă de morţi şi patru sute cincisprezece răniţi civili. Nenumărate atentate împotriva ţintelor ruseşti i-au fost puse în cârcă, unele şi le-a asumat prin intervenţii televizate. Aşa au fost luările de ostatici de la teatrul moscovit în 2002, când gazul folosit de trupele speciale ruseşti a făcut o sută şaptesprezece morţi dintre ostatici, sau de la şcoala din Beslan în 2003, peste trei sute de civili morţi, majoritatea copii. Rămas fără un picior după ce a călcat pe o mină în ianuarie 2000, în timpul celui de-al doilea război din Cecenia, Shamil Basaev rămâne acelaşi adversar înverşunat al Moscovei. Nenumărate atacuri teroriste, soldate cu sute de morţi, inclusiv preşedintele prorus al Ceceniei, Ahmad Kadîrov, asasinat prin detonarea unei bombe amplasate sub tribuna oficială la defilarea din Ziua Victoriei, la 9 mai 2004, i-au fost atribuite. Guvernul rus chiar a pus un premiu de zece milioane de dolari pe capul său. Shamil Basaev a murit la 10 iulie 2006, în detonarea accidentală a unui camion încărcat cu explozibil în Inguşeţia, nu departe de graniţa cu Cecenia. Cum era şi normal, FSB-ul şi-a arogat meritul asasinării sale. Iată cum unul dintre cei mai mari duşmani ai Rusiei şi-a început cariera sprijinind Rusia prin participarea la un război împotriva Georgiei.
După victoria de la Gagra, drumul era deschis spre Sukhumi. Batalionul lui Levan era printre forţele care apărau oraşul. Era, cum s-ar spune, un veteran. Luptase în Osetia de Sud, luptase în Abhazia la asediul oraşului Tkvarcheli şi cucerirea capitalei Sukhumi şi, se considera pregătit şi pentru apărarea acesteia, dar, pentru a nu ştiu câta oară, se înşela.
Începând cu luna decembrie a anului precedent, obuzele artileriei au început să cadă asupra oraşului. Levan s-a obişnuit în scurtă vreme cu ele, de asemenea şi cu incursiunile din ce în ce mai îndrăzneţe ale rebelilor. De cele mai multe ori erau respinse după lupte de intensitate medie cu durată variabilă, de la o jumătate de oră până la câteva ore. Nu trebuia să-i spună nimeni, era clar că testau dispozitivul de apărare al oraşului, ca şi pregătire pentru asaltul decisiv. Etapa premergătoare a durat câteva luni. Aşa a trecut iarna şi a venit primăvara. La 4 martie, Eduard Shevarnadze a venit în Sukhumi pentru a organiza defensiva. Nu avea pentru ce, deoarece treburile militare trebuiesc lăsate în mâna militarilor. La 14 martie 1993, ora 6 dimineaţa, un masiv atac a fost lansat de către rebeli asupra oraşului. Rezultatul imediat au fost pierderile masive de vieţi omeneşti din partea civililor georgieni. Avioanele Suhoi-25 şi Suhoi-27 ruseşti au atacat oraşul. Una din ţintele aşa-zis militare a fost piaţa oraşului, circa şaptesprezece civili plătind cu viaţa întâmplarea de a se fi aflat în acel moment la cumpărături, în încercarea de a găsi ceva de mâncare în oraşul aflat sub asediu. La acuzele georgienilor, ruşii au negat orice implicare. La 19 martie, un Suhoi-27 a fost doborât de o rachetă lansată dintr-un dispozitiv S-75 Dvina (indicativ NATO SA-2 Guideline). Pilotul decedat a fost identificat de observatorii ONU ca făcând parte din aviaţia rusă. Cu toate acestea, ruşii au negat vehement orice implicare, chiar acuzându-i pe georgieni de mistificarea probelor.
La 14 martie, un nou acord de încetare a focului a fost semnat, doar pentru a fi încălcat de abhazi. La 2 iulie, o forţă deosebit de puternică abhază, întărită cu ceceni din Confederaţia Muntenilor Caucazieni, a debarcat cu sprijinul marinei ruse în apropierea satului Tamishi. A fost una dintre cele mai sângeroase bătălii din întregul război. Batalionul lui Levan a luptat cu disperare pentru păstrarea poziţiilor. Sute de oameni au căzut de ambele părţi, dar georgienii au reuşit să recâştige poziţiile în urma unui contraatac furibund.
Direcţia principală de atac a rebelilor asupra georgienilor s-a schimbat încă o dată. După ce au eşuat în încercarea de a ataca Sukhumi dinspre vest, zona de la nord şi est, respectiv valea râului Gumista, devenea logic de prim interes pentru abhazi, aşa că aceştia au acţionat acolo. Defensiva georgiană a fost total surprinsă în 5 iulie, circa cinci sute de apărători au căzut în prima oră de la începutul atacului. Satele Akhalsheni, Guma, Shroma, Kamani, au fost ocupate de abhazi şi de aliaţii lor ruşi, armeni din batalionul Bagramian sau mercenari din Confederaţia Muntenilor Caucazieni. Locuitorii georgieni au fost adunaţi în piaţa centrală din fiecare sat şi masacraţi. N-au scăpat nici preoţii ortodocşi şi călugăriţele din Kamani. Aici violenţele au durat două zile, femei, copii şi bătrâni au fost torturaţi sistematic înainte de a fi ucişi. Călugăriţele au fost violate şi apoi ucise în faţa preoţilor. După aceea, abhazii l-au pus în genunchi pe părintele Iuri Anua şi l-au întrebat cui îi aparţine pământul Abhaziei. A răspuns demn, că pământul Abhaziei, ca întreg globul pământesc, aparţine lui Dumnezeu. Abhazii au pus un tânăr preot să-l ucidă. Acesta refuzând, separatiştii i-au ucis pe amândoi. Odată cu ocuparea văii Gumista, Sukhumi, capitala regiunii, era încercuită de forţele separatiste. Asediul intra într-o nouă fază.
Un nou acord de încetare a focului a fost semnat la Soci în 27 iulie, iniţiat de ONU şi garantat de Federaţia Rusă. Ca urmare a acordului, georgienii îşi retrag tancurile şi artileria grea de pe poziţiile de apărare. La 16 septembrie abhazii încalcă armistiţiul şi lansează o ofensivă pe scară largă asupra oraşului Sukhumi. După lupte crâncene, la 27 septembrie, oraşul cade în mâinile rebelilor însetaţi de sânge. Atamanul Nikolai Pusko a susţinut ulterior că sotnia sa de cazaci numărând 1500 de oameni a fost prima care a intrat în Sukhumi. Un masacru mai cumplit decât toate cele precedente are loc pe străzile oraşului în ruine. Nu au scăpat nici membrii guvernului local care au refuzat să părăsească oraşul. Zhiuli Shartava, Guram Gabiskiria, Mamia Alasania şi Raul Eshba au plătit cu viaţa faptul că au rămas alături de cetăţenii pe care îi reprezentau. În parcuri, în faţa clădirilor guvernamentale, în şcoli şi spitale, pretutindeni erau torturaţi şi masacraţi civili georgieni. Un grup de soldaţi capturaţi în timp ce luptau în apărarea oraşului au fost hăcuiţi cu baionetele. Fără să ţină seama de vârstă şi sex, abhazii şi aliaţii lor ucideau în masă, fără milă.
În timpul războiului din Abhazia au fost ucişi între douăzeci şi treizeci de mii de georgieni. Două mii au fost daţi dispăruţi şi niciodată găsiţi. Între două sute cincizeci de mii şi trei sute de mii s-au refugiat din Abhazia. Astfel s-a ajuns ca o minoritate, cea abhază, ce număra circa nouăzeci de mii de oameni, să elimine în Abhazia o majoritate de circa trei sute de mii de georgieni, ucigând zece la sută din populaţie şi izgonind restul, cu sprijin rusesc, bineînţeles. Asta înainte ca termenul de purificare etnică să fie introdus în limbajul curent în urma războaielor din fosta Iugoslavie.
Mai cumplită a fost soarta refugiaţilor. Cei ce au reuşit să fugă din oraşul asediat au rătăcit zile în şir pe potecile munţilor, drumurile fiind ocupate de rebelii victorioşi. Trăgeau cu mitralierele asupra civililor ce se apropiau de şosele. Înfometaţi, îngheţaţi, târându-şi picioarele pe potecile înzăpezite, aşteptau moartea ca o izbăvire. Cei ce se opreau din mers, ce cădeau de epuizare, erau pierduţi. Îşi dădeau ultima suflare când te aplecai să-i ridici. Copiii şi bătrânii nu aveau prea multe şanse. Levan nu avea ce să le facă. Îl durea sufletul, dar nu le putea oferi nimic, nici măcar sentimentul de siguranţă.
…
După purificarea etnică din regiunea Gali, ultima rămasă în Abhazia majoritar georgiană, s-a hotărât. După război, între anii 1995-1998, abhazii au condus un regim de teroare în zonă. Din nou jafuri, crime, violuri, incendieri, toate împotriva georgienilor rămaşi fără apărare, din moment ce zona ieşise de sub controlul guvernului de la Tbilisi. Doar în 1997, peste o mie trei sute de civili au fost ucişi. Până anul următor, un nou val de cincizeci de mii de refugiaţi se adăuga celor aproape trei sute de mii de georgieni alungaţi din Abhazia.
Levan a hotărât că nu mai putea sta pasiv. S-a strecurat în Gali şi a luat luptele de acolo. Trupele de gherilă georgiene s-au organizat în două grupări paramilitare, Legiunea Albă şi Frăţia Pădurii, încercând să stăvilească valul de crime şi abuzuri la care erau supusă populaţia georgiană majoritară. La 20 mai 1998, o puternică forţă abhază a pătruns în Gali. Erau circa 1500 de luptători, însoţiţi de tancuri T-55 şi T-72, TAB-uri blindate şi artilerie grea. Gherilele georgiene li s-au opus cu pistoale automate şi lansatoare de grenade. Cele mai grele lupte s-au dat în zona satelor Saberio, Sida, Khumushuri şi Zemo Barghebi. În şase zile au fost copleşiţi de superioritatea numerică şi materială a separatiştilor. Au fost sute de morţi de ambele părţi. Peste două mii de case georgiene au fost jefuite şi apoi arse până în temelii. Încă patruzeci de mii de georgieni au fost nevoiţi să ia calea exilului.
...
A sosit şi “revoluţia trandafirilor” din noiembrie 2003, când Eduard Shevarnadze a fost înlocuit cu Mihail Shakashvili în funcţia de preşedinte. Revoluţia s-a făcut fără vărsare de sânge, doar prin manifestaţii paşnice. Levan Turashvili nu l-a regretat nici o clipă pe Shevarnadze. Într-un fel, îl acuza de înfrângerile din 1992-1993, atunci când preşedintele se încrezuse repetat în medierile şi promisiunile ruseşti, tocmai el, un “aparatchnik” care petrecuse atâta timp în vârfurile puterii de la Kremlin, fiind uns cu toate alifiile practicilor imperiale.
Schimbarea de conducere la Tbilisi a indus o tentativă de creare a unei noi enclave, riscând să ciuntească din trupul Georgiei o altă provincie importantă, Adjaria. Importanţa economică a acesteia era covârşitoare, e suficient de menţionat cel mai important port al Georgiei, Batumi, era capitala Adjariei. Aslan Abashidze declară independenţa regiunii, în ciuda protestelor opoziţiei ce au dus la ciocniri între partizanii şi adversarii lui Abashidze. Se induce starea de urgenţă, iar secesioniştii aruncă în aer podurile de pe râul Choloki, în încercarea de izolare a regiunii. Georgia impune sancţiuni economice continuând însă negocierile, dar mai ales contactele cu opoziţia lui Aslan Abashidze din Adjaria. O imensă manifestaţie de protest, practic o a doua “Revoluţie a trandafirilor” are loc la Batumi în 4 mai 2004. Forţele de securitate intervin brutal, raportându-se protestatari răniţi. În replică, o demonstraţie şi mai amplă are loc a doua zi, protestatarii luând sub control o parte importantă a oraşului Batumi. Forţele Speciale georgiene intervin în Adjaria, dezarmând loialii lui Abashidze. Acesta fuge la Moscova.
...
În 22 iulie 2006, a izbucnit o nouă criză în zona defileului Kodori. Zona nordică a acestui defileu, caracterizat prin păduri dese pe pantele abrupte şi stâncoase, nu fusese niciodată sub control abhaz de la sfârşitul războiului din 1992-1993. Populată de svani, subgrup al georgienilor, a fost sub condusă de un senior local al războiului, Emzar Kvitsiani. Acesta, în fruntea grupării sale paramilitare, Monadire sau Vânătorii, s-a opus cu succes tentativelor abhaze de cucerire. Printre altele, se mai ocupa cu contrabanda şi alte activităţi mafiote conexe, precum şi acordarea protecţiei pentru criminalii căutaţi de poliţia georgiană. După schimbarea de conducere de la Tbilisi, postul său de administrator local a fost anulat. Drept răspuns, la 22 iulie 2006, Emzar Kvitsiani îşi reînarmează oamenii, anunţând că nu mai recunoaşte autoritatea georgiană. Abhazii şi ruşii din forţele de menţinere a păcii se grăbesc să-l aprovizioneze cu provizii, armament şi muniţii. Autorităţile georgiene declanşează operaţia de ocupare a zonei. Oficial, pentru a răspunde acuzaţiilor ruso-abhaze de încălcare a armistiţiului şi tratatului de dezangajare militară din 14 mai 1994, primul ministru georgian a declarat că această criză reprezintă o problemă internă şi vor fi folosite doar forţe poliţieneşti.
De fapt, asaltul asupra paramilitarilor lui Kvitsiani va fi dat de forţele speciale sub comanda maiorului Levan Turashvili. Asaltul a fost aşa de bine pus la punct şi condus, încât au surprins la sol un elicopter rusesc cu provizii pentru rebeli, elicopter care nu a mai putut decola din cauza ameninţării cu doborârea. Până în 26 iulie, controlul georgian a fost instaurat pe deplin asupra zonei disputate. Au fost morţi şi răniţi, iar majoritatea rebelilor capturaţi. Din păcate, Emzar Kvitsiani, împreună cu câţiva fideli, a reuşit să dispară la Sukhumi.
Direcţia de acţiune a fost imprimată de preşedintele Shakashvili. În 2007, confruntat cu proteste masive, organizează noi alegeri pe care le câştigă din primul tur, la 5 ianuarie 2008, iar la referendumul ţinut concomitent, populaţia s-a pronunţat în proporţie de 72% pentru aderarea la NATO. Dar organizaţia nu este pregătită să primească o ţară cu problemele teritoriale pe care încă le mai are Georgia, aşa cum s-a văzut la Summitul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008. Ucraina şi Georgia nu au primit atunci Member Action Plan, cu toată susţinerea americană, din cauza opoziţiei aliaţilor din Europa Occidentală, care nu doreau să zgândăre Rusia. Mai erau şi problemele interne din fiecare ţară în parte, în Ucraina 75% din populaţie fiind împotriva aderării la NATO, iar în Georgia, deşi 85% erau pentru integrare, rămânea chestiunea nerezolvată a celor două enclave separatiste proruse.”

- va urma -

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

România iese la atac

Am primit din partea domnului Virgiliu Culiceanu un articol foarte interesant, pe care îl reproduc mai jos, cu mulţumirile de rigoare.


Romania iese la atac


Isterizati de "atentatul" CSAT-ului la "libertatea" presei, marea majoritate a jurnalistilor nostri au omis cateva aspecte din propunerea CSAT-ului pentru Strategia Nationala de Aparare. Aspecte majore pentru harta geopolitca si geostrategica a Regiunii Marii Negre Extinse. Despre ce este vorba.

„staţionarea unor trupe străine, fără acordul ţării gazdă, în apropierea graniţelor României, constituie o ameninţare la adresa securităţii naţionale" şi „din acest motiv ţara noastră înţelege să se implice activ în promovarea unei soluţii care să vizeze demilitarizarea regiunii, prin retragerea trupelor şi armamentelor staţionate ilegal", subliniaza documentul, afisat miercuri. Cu alte cuvinte, Stationarea trupelor rusesti in Republica Moldova, in apropierea granitelor Romaniei, constituie o amenintare la adresa securitatii nationale.
Si sa fim clari: o amenintare la siguranta nationala a Romaniei inseamna implicit si amenintare la adresa UE, NATO si SUA! Oficializarea acestei amenintari prin includerea in Strategia Nationala de Aparare este un semnal puternic si fara echivoc de sincronizare cu alte tari UE si NATO pentru "Azimutul Vest" al republiicii Moldova. Deci, tot raul spre bine: subrezirea flancului estic (al UE, NATO, SUA), datorita nolilor orientari ale Ucrainei si Turciei, necesita masuri pentru intarirea acestuia, adica de intarire a Romaniei. Mai in clar, UE, SUA si NATO vor intari Romania prin integrarea republicii Moldova.

Sincronizarea cu Germania:
"Cancelarul german Angela Merkel a condiţionat susţinerea iniţiativei preşedintelui rus privind tratatul de securitate europeană de retragerea trupelor ruse din Transnistria, afirmă Nezavisimaia Gazeta, citată de cotidianul Timpul, în ediţia electronică (de marti)."

Sincronizarea cu SUA (De mult SUA si UE nu s-au coordonat atat de bine in fata Rusiei, la Marea Neagra):
Cu ocazia vizitei lui Dmitri Medvedev în Statele Unite, preşedintele american, pentru prima dată în ultimele luni, a cerut fără echivoc retragerea necondiţionată a trupelor ruse de pe teritoriul georgian ca o condiţie prealabilă a participării SUA la modernizarea Rusiei.

Se pare ca Rusia nu va avea de ales: ori modernizare, ori un simplu lider regional, dependent de vanzarile de resurse si de amenintarile cu forta. Ori relatii bune cu UE, ori tot felul de tertipuri primitive si actiuni de spionaj pentru a face rost de tehnologie. Pentru ca trebuie sa mentionam: Rusia este in pericol de colaps datorita tehnologiilor vechi, ce trebuiesc inlocuite, datorita infrastructurii dezastruoase, a birocratiei stufoase si corupte, a mortalitatii ridicate datorate alcoolului, drogurilor si educatiei precare.

Dar nu am terminat cu republica Moldova:
"Prin aderarea Republicii Moldova la spatiul comun european vor putea fi eliminate ultimele bariere care au separat o natiune", mai noteaza documentul inaintat Parlamentului, in care se mai arata ca Republica Moldova reprezintă „un caz aparte, ce beneficiază de un interes special din partea României şi de susţinere în vederea integrării în familia europeană". Interesul special pentru Moldova, exprimat in clar, aduce un accent in plus angajamentului Romaniei catre o politica activa (proactiva) in regiune. Si o ultima scuturare de timiditatea (necompetitivitatea) de pana acum a politicii externe romanesti.

Si nu am terminat. La obiectivele natioanale de securitate, "promovarea drepturilor romanilor de pretutindeni" este mentionata pe locul doi. Cu adevarat, Romania incepe sa se trezeasca. Pentru ca cele 10 milioane (15, dupa unii) de romani din jurul Romaniei, autohtoni de la inceputul vremurilor, nu reprezinta doar niste voturi in plus la alegeri, nici doar pretexte emotionale pentru campaniile de imagine ale unor politicieni, ci si un atu de forta pentru stabilirea liderului regional in zona (Romania), plus un factor de stabilitete a "butoiului cu pulbere" al Europei. Plus o reparatie: romanii din Bulgaria, Grecia, Albania si Valea Timocului din Serbia inca nu sunt recunoscuti ca exista!!!, in vreme ce in Romania, sarbii, bulgarii, grecii, albanezii au garantate toate drepturile la nivelul cerintelor UE. Cat despre romanii din Ucraina, ce sa mai spunem ... Dar, deja, nici Ucraina nu se simte prea bine.
Daca mai adaugam ca romanii din Valea Timocului vor da in judecata guvernul Serbiei, la CEDO si la alte instante europene, pentru actiunile de intimidare ale politiei sarbe si pentru fraudarea alegerilor de la 6 iunie, sustinuti de ministrul de externe al Romaniei, vom avea o imagine si mai clara ca Romania se trezeste.

Si, in final, cireasa de pe tort:
"In apararea si promovarea intereselor, valorilor si a obiectivelor nationale de securitate, Romania respecta principiile dreptului international, dezvolta dialogul si cooperarea cu statele interesate si organizatiile internatioanale responsabile pentru realizarea stabilitatii si a securitatii regionale si globale. Pentru Romania, sunt esentiale protejarea si apararea intereselor nationale prin mijloace pasnice, insa statul roman, isi rezerva dreptul ca, in situatii speciale, singur sau impreuna cu aliatii si partenerii sai, sa utilizeze toate elementele de putere, inclusiv capacitatile sale militare, ca solutii de ultima instanta."
Cu alte cuvinte, daca adaugam si optiunea Romaniei pentru avioanele F-16, inseamna nici mai mult nici mai putin decat ca avem o doctrina militara proactiva, specifica puterilor regionale si globale.
Nu ne ramane decat sa speram ca Parlamentul va da dovada de intelepciune. Incetul cu incetul, Romania se contureaza ca lider regional, pol de stabilitate si exportator de securitate, in Regiunea Marii Negre Extinse.

Sa fie intr-un ceas bun.
Virgiliu Culiceanu

Strategia Rusiei pe termen scurt (II)

„Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Iar cine controlează prezentul, controlează trecutul, deci şi viitorul”

George Orwell, 1984

Cred că este important acest citat din romanul lui George Orwell, publicat în 1948. Deoarece reprezintă sinteza a ceea ce traversează Rusia la ora actuală. În ideea că Rusia, în tot decursul istoriei sale, a fost un stat prin excelenţă expansionist. Iar moştenirea trecutului nu poate fi ştearsă aşa de uşor. Permanent, Rusia a reprezentat pivotul unui imperiu, iar tentaţia imperială continuă să fie deosebit de puternică. Nu trebuie să ne gândim decât la faptul că Rusia are:
„O istorie de permanent expansionism teritorial, desfăşurat cu metodă, pe baza acestei viziuni şi care a avut drept rezultat anexarea în fiecare an din ultimele două secole, în medie, a unui teritoriu de mărimea Olandei. Expansiunea s-a făcut prin intermediul conflictelor militare, care nu au cunoscut întreruperi semnificative. De pildă, între 1700 şi 1870, Rusia a petrecut 106 ani numai în lupte, în cadrul a 38 de campanii militare, din care numai două au fost defensive...
Există o realitate psihologică a momentului pe care îl traversează Rusia (astăzi), realitate ce poate deveni materie primă pentru noi întrupări ale ideii imperiale... Nostalgia imperială poate fi reaprinsă, fie printr-o politică de resentiment şi umilire din partea Occidentului, fie prin eşecul tranziţiei, care ar readuce în minţi vremurile de altădată (...suferim, dar cel puţin suntem mari şi temuţi). De aceea, apusul ideii imperiale este condiţionat în primul rând de succesul economic intern al Rusiei, de modernizarea sa.” (Paul Dobrescu, Geopolitica, 2008).
Astăzi, ne este mai clar ca niciodată, conducerea Rusiei a renunţat la ideea modernizării societăţii, revine la mentalitatea cetăţii asediate, prin care învinuieşte factorii externi de eşecurile proprii în încercarea de a transforma Rusia într-un stat modern. Astfel, transformarea Rusiei într-o autocraţie devine justificată în urma presiunii externe a duşmanilor tradiţionali, în speţă Vestul şi nu în ultimul rând, toţi cei ce sunt non-ruşi.
Starea societăţii ruse de la prăbuşirea Uniunii Sovietice din 1991 seamănă extrem de mult cu cea a celei germane de la 1918. Învinsă în primul război mondial, dar fără a-i fi teritoriul ocupat, germanii se simţeau frustraţi de faptul că, în ciuda propagandei active până ieri, aflau astăzi, în noiembrie 1918, că au fost învinşi, chiar dacă au suportat mari lipsuri tocmai în ideea că astfel vor contribui la victorie. N-au simţit povara supremă a învinsului, să vadă trupele inamice biruitoare defilând prin oraşele ei, instituind un regim de ocupaţie cu toate rigorile sale. De aici, ei s-au simţit păcăliţi de politicieni, şi-au inoculat ideea conform căreia ei şi forţele armate au fost trădaţi de politicienii fricoşi sau vânduţi. Prin această perspectivă putem înţelege mai uşor frământările societăţii germane interbelice, detronarea kaiserului şi republica de la Weimar, precum şi fulminanta ascensiune ulterioară a unei forţe politice aproape inexistente în primii ani condusă de un lider cvasinecunoscut, dar care le-a promis revenirea la gloria de odinioară. Acest lider se numea Adolf Hitler.
La fel, ruşii au aflat de disoluţia Uniunii Sovietice, cu toate problemele ei, dar fără un război şi fără vreo ocupaţie militară. Greutăţile unei tranziţii prost gestionate i-au aruncat pe majoritatea spre ideea de a vota spre lideri care promiteau ordine, stabilitate şi revenirea la gloria de odinioară. Ideea ciclului de douăzeci de ani menţionată într-un articol precedent îşi găseşte aplicarea şi aici. Deziluzionaţi de eşecul modernizării Rusiei, chiar dacă vânzările de resurse energetice şi materii prime au un curs ascendent, dar cetăţeanul de rând nu simte asta, ruşii revin la ideea imperială, conform căreia, chiar dacă o ducem greu, suntem temuţi şi respectaţi. Iar conducerea actuală a Rusiei simte asta, şi dă poporului ce îşi doreşte. Oricum, ar fi fost greu de crezut că o mentalitate imperială, cuceritoare, prezentă timp de mai bine de trei sute de ani poate dispărea în douăzeci de ani.
Şi pentru a satisface această tendinţă, Rusia şi-a asigurat pe termen scurt două flancuri, urmând să preseze pe cel de-al treilea, cel vestic.
Mai fac o analogie istorică cu Germania interbelică. Şi Hitler s-a străduit să se asigure spre est, înainte de a-şi arunca trupele spre vest. A încheiat pactul de neagresiune cu Stalin la 23 august 1939, apoi germanii şi sovieticii au ocupat împreună Polonia. Stalin a avut mână liberă să atace Finlanda, să ocupe ţările baltice şi Basarabia şi Bucovina de Nord de la România. Hitler şi-a dus nestingherit războiul în vest. În tot acest timp, lucru mai puţin amintit în istorie, colaborarea dintre cele două regimuri totalitare, între Hitler şi Stalin, era perfectă. Uniunea Sovietică era principalul furnizor de materii prime pentru Germania, în schimb, instructori germani antrenau trupele sovietice şi le dotau cu armament performant. Hitler a atacat vestul doar când a putut fi sigur de bunăvoinţa şi alianţa altor puteri, ca şi Uniunea Sovietică, Italia aliată şi Spania recunoscătoare.

Din nou despre strategia actuală a Rusiei

Am văzut că după ce şi-a securizat flancul estic şi cel sudic, Rusia s-a îndreptat cu toate forţele spre vest. Ucraina s-a predat fără luptă, iar acum Rusia îşi mută pionii mai departe. Nu trebuie să vedem neapărat această expansiune sub componenta ei strict militară. De altfel, Ucraina s-a predat fără să se fi tras un singur foc de armă. Cu toate acestea, Rusia a obţinut aproape la fel de mult ca şi cum ar fi ocupat militar Ucraina. Baza navală de la Sevastopol, o mulţime de contracte economice, revenirea FSB-ului (fostul KGB) pe teritoriul ucrainean, în vecinătatea României şi a NATO, sunt victorii majore ale Rusiei, din nou, fără a trage vreun foc de armă. Sun Tzu spunea că un bun strateg este cel ce învinge inamicul pe câmpul de luptă, dar cel mai bun strateg este cel care obţine victoria fără luptă. Din acest punct de vedere, ruşii s-au dovedit cei mai buni strategi. Iar acest lucru nu poate fi decât un impuls de a merge mai departe.
Iar acum, Rusia o face metodic, cu răbdare, folosindu-şi toate atuurile. Lenin spunea „capitaliştii ne vor oferi spre vânzare tocmai funia cu care îi vom spânzura”. A avut mare dreptate. Ca de obicei, vestul închide ochii asupra pericolului potenţial doar pentru unele avantaje economice sau pentru câţiva metri cubi de gaz în plus în conducte.
Gemania încheie un acord cu Rusia, sub un consorţiu condus de fostul cancelar Gerhard Schroeder, pentru construirea unei conducte de gaz prin Marea Baltică, Nordth Stream, destinate să ocolească Polonia şi ţările baltice, viitoarea ţintă de expansiune a Rusiei. Franţa furnizează Rusiei porthelicoptere de clasa Mistral, practic funia cu care vestul poate fi spânzurat. De fapt, nu neapărat vestul mai îndepărtat, ci noua Europă, ţările Europei Centrale, tocmai cele care abia s-au desprins de sub dominaţia Uniunii Sovietice. Unde vor fi plasate cele patru porthelicoptere? În Marea Neagră şi în Marea Baltică, o permanentă ameninţare spre România, Moldova, Bulgaria, Georgia, Polonia şi ţările baltice. Credem că spiritul Ialtei a trecut? Se pare că nu.
Revin puţin la istorie, pentru a explica spiritul duplicitar al Franţei, deoarece nu este o premieră. În secolul XVI, când toată Europa tremura de spaima Imperiului Otoman ajuns la apogeu sub conducerea lui Soliman Magnificul, când se cerea mai mult ca şi oricând unirea eforturilor vestului împotriva ameninţării otomane, Franţa, prinsă în luptele împotriva Spaniei şi a Habsburgilor, face ceva nemaivăzut. Încheie o alianţă cu Soliman Magnificul, cu duşmanul creştinătăţii, fapt care aduce flota turcă, fără luptă, tocmai la Marsilia. Ca o paranteză, în acea perioadă de apogeu a otomanilor, când Ungaria era desfiinţată în urma bătăliei de la Mohacs, la 1526, domnul muntean Radu de la Afumaţi lupta de unul singur contra imensului imperiu, ducând douăzeci de bătălii în scurta sa domnie. Mai târziu, la 1683, când Viena era asediată de turci, Franţa a refuzat să-i vină în ajutor, sperând că turcii îi vor rezolva problema rivalităţii cu habsburgii, dar pierzând din vedere pericolul ce-l reprezentau turcii prin instalarea lor în centrul Europei. A fost nevoie de intervenţia Poloniei, prin Jan Sobieski, să salveze Europa. Cu toate acestea, o sută de ani mai târziu, Austria salvată de polonezi participa bucuroasă alături de Rusia şi Prusia la a treia împărţire a Poloniei (1795) care va şterge de hartă acest stat până în 1918. Învăţătura şi recunoştinţa istoriei. Iar astăzi, Franţa, furnizează armament performant Rusiei, precum şi transfer de tehnologie NATO de vârf unui potenţial inamic, Rusia, care nu şi-a ascuns niciodată ostilitatea faţă de NATO, ba chiar la trecut ca şi ameninţare principală în noua sa doctrină de securitate.
În fine, Rusia se asigură în privinţa principalelor forţe economice şi politice din UE, membre NATO. O face şi cu Italia, prin acorduri energetice, dar şi profitând de caracterul premierului Berlusconi, un politician care pare că îmbrăţişează modelul rusesc, insistând pentru o lege care pedepseşte cu închisoarea publicarea în presă a interceptărilor telefonice, din moment ce tocmai aceste interceptări l-au pus în posturi delicate. O lege pentru a proteja un om, un lider de moment, un pas spre autocraţie.
După ce a legat prin interese principalele puteri din UE, Rusia are câmp liber de acţiune în zona considerată de ea de interes. Aceste puteri nu vor interveni, sau o vor face cu o jumătate de gură, lăsând Rusiei ceea ce doreşte, câmp liber de acţiune. Dublat de penetrarea economică, va fi cu atât mai uşor. Celor ce vor clătina din cap neîncrezători când vor citi aceste rânduri, le pot aminti exemplul Georgiei din 2008. Ce au făcut ţările UE, înafara unor proteste formale? Preşedintele francez Szarkozy s-a agitat mai mult, a fost la Moscova, doar era preşedintele în exerciţiu al UE. Dar dacă Franţa ar fi fost legată atunci de contractele comerciale de acum, iar dacă forţa rusească de atac ar fi plecat de pe porthelicopterele de fabricaţie franceză, credeţi că Szarkozy ar fi fost la fel de vocal? Mă îndoiesc. Referitor la scopul la care vor fi folosite porthelicopterele, să-l ascultăm pe un general din Statul Major Rus, care spunea că dacă Rusia ar fi fost dotată cu astfel de porthelicoptere, conflictul cu Georgia din 2008 ar fi durat doar 40 de minute. Poate n-ar fi avut atunci ocazia să piardă patru avioane de luptă. Declaraţia generalului poate fi hazardată, dar dă o indicaţie asupra scopului achiziţionării de către Rusia a acestor porthelicoptere, pe care Franţa, în goana după profit (întărind replica lui Lenin, conform căreia „capitaliştii ne vor vinde funia cu care îi vom spânzura”) se vor grăbi să le vândă, împreună cu tehnologia lor de fabricaţie.
Revenind, gândiţi-vă la situaţia existentă în următorii trei-cinci ani, poate chiar mai devreme. Europa Occidentală, legată de Rusia prin contracte comerciale şi de furnizare gaze, chiar şi de armament, cum am văzut cazul Franţei. Europa de Est, sub presiunea Rusiei, presiune la care nu vor putea face faţă, iar Europa Occidentală nu va interveni în nici un fel pentru ele.
Nu mă refer aici neapărat la presiune militară, ci la presiune politică. Este vorba de un nou război rece, dar mai subtil, şi dus doar între Rusia şi Europa de Est, cu o Europă de Vest indiferentă şi cu SUA orientată spre parteneriat cu Rusia, cel puţin sub administraţia Obama. Dacă credeţi că exagerez, îl citez pe Teodor Baconsky, ministrul român de externe, într-un interviu din 15 iunie 2010, după revenirea de la Washington: „Din discuţiile pe care le-am avut cu diverşi oficiali americani, a rezultat reconfigurarea concepţiei politice globale a SUA. Am înţeles de pilda că noua administraţie doreşte să antreneze Federaţia Rusă într-o relaţie constructivă, pe termen lung. Americanii vor rămâne prezenţi în Europa, dar, în locul tradiţionalei abordări axate pe „încercuirea" Rusiei, apare jocul de interes reciproc, bazat pe temele comune sub raport strategic, dar şi economic.” Despre temele comune sub raport strategic, şi la Ialta se poate spune că s-au discutat tot genul acesta de teme.
Deci, vor începe presiunile asupra ţărilor baltice, ţinând cont de importantele minorităţi ruse de pe teritoriul lor, dar şi asupra Moldovei, ea fiind ţinută ostatică de Transnistria, în plus faţă de minoritatea rusofonă. Scopul acestor presiuni este instalarea de puteri prietene sau favorabile Moscovei. Odată acestea instalate, vor trebui consolidate, întreaga clasă politică urmând să fie prinsă într-o ţesătură de mreje şi interese ale Moscovei. Vă mai amintiţi actualele scandaluri de spionaj în favoarea Rusiei printre politicienii baltici? Sau de atacurile informatice asupra Estoniei, după mutarea monumentului de la Talinn? Oricum, Rusia nu se va opri aici. După ce va obţine guverne favorabile în ţările baltice şi un acces mai sigur spre Marea Baltică, sau concomitent, va pune presiune pe Polonia, aceasta din urmă prinsă din nou între Rusia şi o Germanie favorabilă Rusiei. Cu o mare parte din elita politică dispărută în urma tragediei aviatice de la Smolensk, se poate ca Polonia să-şi găsească mai greu lideri suficient de puternici care să reziste cu succes. Reamintesc faptul că Polonia a blocat multe iniţiative ale UE referitoare la Rusia, iar în schimb Rusia a interzis importurile de carne de porc din Polonia pe motiv că nu îndeplinesc standardele de calitate pentru piaţa rusească, deşi le îndeplinesc pe cele UE. Asemănător cu interdicţia importului de vinuri din Republica Moldova, sancţiuni economice pentru cedări politice. Exemple sunt nenumărate, ca şi cele referitoare la oprirea gazelor în plină iarnă, pentru a disciplina Ucraina.
Aceasta este situaţia în zona de nord, spre Marea Baltică, unde ar putea fi plasate unul sau două dintre porthelicopterele franceze Mistral. Dar zona mai complexă este alta, unde suntem vizaţi direct.

Ofensiva rusă în Marea Neagră

Nordul Mării Negre este asigurat în totalitate prin cedarea Ucrainei şi subordonarea ei completă, Crimeea devenind vârful de lance înfipt în mijlocul mării, iar portul Sevastopol, cedat Rusiei cu acte în regulă până în 2042, vârful de lance. Dar aici interesele Rusiei se întâlnesc cu cele ale unei alte puteri importante cu tendinţe de supremaţie regională. Este vorba de Turcia.
Ascensiunea Turciei a început deja să se manifeste deschis. Cu o populaţie şi o economie în creştere, Turcia se simte frustrată de repetatele amânări în privinţa aderării la UE, a cărei perspectivă devine parcă tot mai îndepărtată. Conducerea politică a Turciei, seculară prin constituţia dată de Mustafa Kemal Ataturk, al cărei garant rămâne armata, devine tot mai oscilantă, iar în ultima vreme tot mai deschisă către un fundamentalism încă moderat, urmând trendul preferinţelor populaţiei. Turcia a fost secole de-a rândul un imperiu, iar această moştenire nu se uită uşor. Frustrată de amânările UE, Turcia caută un paliativ, cel mai la îndemână fiind tendinţele hegemonice zonale, mai ales prin faptul că acest deziderat pare deosebit de accesibil.
Ani de-a rândul, între Turcia şi Israel a fost o alianţă militară cimentată de interese comune, cum ar fi menţinerea sub control a tendinţelor hegemonice ale Siriei, Irakului şi Iranului. Paradoxal, Turcia avea relaţii bune tocmai cu aceste state într-o privinţă de importanţă capitală pentru cele patru state: menţinerea sub control a populaţiei kurde grupate masiv în zona de graniţă a celor patru state. Irakul a dispărut ca şi ameninţare majoră, în urma invaziei americane din 2003, (cu toate că au refuzat deschiderea unui front de nord prin Turcia tocmai de teama posibilităţii de emancipare a kurzilor, în schimb parlamentul acceptând posibilitatea ca armata turcă să execute raiduri împotriva kurzilor de dincolo de graniţa irakiană), dar Turcia s-a trezit cu o minoritate kurdă autonomă cu capitala la Mossul. De aici interesele comune cu Siria şi Iranul au crescut în importanţă. Dublate de creşterea tendinţelor fundamentaliste din societate, relaţiile turco-israeliene s-au cam răcit şi au trecut în altă fază, de confruntare. Turcia încearcă să ocupe locul de lider al mişcării musulmane din regiune, fapt care ar face ca întreaga lume islamică să graviteze în jurul ei. Aici poate fi găsită şi explicaţia sprijinului pentru convoiul spre fâşia Gaza, care a iritat aşa de mult Israelul.
Aici se deschide un al doilea front al confruntării ruso-turce, cel al Asiei Centrale. Locuite în majoritate de populaţii turcice, ascensiunea acesteia le atrage spre Istambul, în detrimentul Moscovei, şi intrând în coliziune cu interesele altor puteri infiltrate mai nou în zonă, cum ar fi SUA şi China. În sudul Caucazului, Azerbaidjanul s-a orientat deja spre Turcia, frustrată de pierderea regiunii Nagorno-Karabah, un conflict îngheţat de pe vremea Uniunii Sovietice. În contrapartidă, Armenia se orientează spre Rusia, prinzând Georgia slăbită la mijloc. Dar nici Rusia nu stă prea bine la graniţa cu Georgia. Deşi stăpâneşte Abhazia şi Osetia de Sud, mai la nord, între propriile graniţe, are dificultăţi cu Cecenia, Daghestanul, Inguşeţia, cu sub 5% etnici ruşi, chiar şi Osetia de Nord, cu 23% etnici ruşi. Iar dintre aceste popoare, unele sunt musulmane, cu tendinţa de a se îndrepta spre Turcia, iar acest lucru i-ar pune în dificultate pe ruşi, deoarece dacă pierd aceste republici, pierd Caucazul, iar de aici calea este deschisă în interiorul Rusiei. Este ceea ce spuneam şi despre zona vulnerabilă din est, din Siberia, la penetrarea chineză.
Ruşii presează acum spre vest, dar trebuie să se grăbească, deoarece în curând vor trebui să se întoarcă spre est. Iar până atunci doresc un cordon sanitar, de genul celui din Războiul Rece, cu state satelit, şi mai mult, cu Germania, Franţa şi Italia prietene sau neutre, şi cu SUA binevoitoare sau neutră, dacă nu chiar parteneră.
Deci presiunea va creşte rapid spre zona noastră. Problema României este că ea este legată din multe puncte de vedere cu Moldova, iar presiunile asupra Moldovei vor trezi, vrând-nevrând, reacţii şi sentimente în România. Aceste presiuni vor deveni vizibile cu apropierea referendumului şi alegerilor din ţara vecină. Mai este puţin până atunci.
Pentru noi, cea mai bună mişcare diplomatică ar fi întărirea parteneriatului cu Polonia, precum şi un parteneriat cu Turcia, pe multiple planuri, inclusiv militar (din fericire, ministrul de externe, în acelaşi interviu, vorbea despre acest parteneriat). Asta faţă de altele despre care am mai vorbit într-un articol precedent.
În fine, trebuie să rezistăm, împreună cu aliaţii est-europeni, deoarece, din fericire, Rusia nu are capacitatea unui efort maxim îndelungat, întins pe mai mulţi ani. Odată, undeva, o supapă va răbufni, fie că va fi vorba de Cecenia sau altceva, iar puterea rusă va intra într-o fază descendentă, lăsând şi Ucraina, sau o parte a ei. Sau, cazul cel mai nefericit, confruntată cu o situaţie internă şi în criză de timp, Rusia va recurge la ultima soluţie, dublând presiunile politice cu cele militare. Iar atunci va fi nevoie de o coaliţie care să se poată opune, precum şi de sprijinul vesticilor. Iar această situaţie are enorm de multe necunoscute.