Altceva despre siguranta nationala

Reclamă în ziar, anul 1942

După şedinţa CSAT din 28 februarie 2005, au fost stabilite principiile şi ameninţările care se pot constitui în piloni ai noii strategii de securitate naţională a României. Astfel, au rezultat cinci componente ale noii strategii de securitate naţională: terorismul internaţional structurat, proliferarea armamentelor de distrugere în masă, regimurile totalitare care susţin terorismul, situaţiile de criză din proximitatea strategică a României (conflictele îngheţate sau situaţiile de instabilitate politică), proasta guvernare, în care un element important este nivelul de corupţie al instituţiilor statului.
Nu putem fi decât de acord, dar din păcate, un organism centralizat ca şi CSAT nu poate prevedea sau nominaliza ameninţările la adresa securităţii naţionale decât într-un cadru vast mai degrabă supranaţional. Pare mai degrabă preocuparea factorilor de decizie politici, militari, sau din cadrul serviciilor specializate. Nu au fost şi nu au cum să fie evidenţiate ameninţările la nivelul micro, asupra cărora fiecare dintre noi poate şi este dator să acţioneze, după puterile fiecăruia. S-a încetăţenit la noi o idee care sună cam aşa: „noi îi votăm, ei să ne protejeze”, deşi sunt lucruri care ne privesc pe fiecare în parte, uneori chiar mai mult decât ne dăm seama.
Despre aceste ameninţări la adresa securităţii naţionale aş vrea să vorbesc, asupra cărora poate lua atitudine fiecare dintre noi, după propriile puteri şi propria înţelegere.
Începând cu 1990, balanţa comercială a României este permanent negativă. Adică importăm mai mult decât exportăm. Mai ales în ultimii ani, din ce în ce mai mulţi economişti ne atrag atenţia tot mai insistent asupra acestui aspect, al deficitului comercial care creşte exponenţial. Este normal, zic unii, puterea de cumpărare creşte, de aici şi consumul, iar cererea sporită de bunuri şi servicii nu poate fi satisfăcută de producţia internă. De aici, o creştere a importurilor. Mai ales după stabilizarea inflaţiei în cote rezonabile, au apărut o sumedenie de oferte ale băncilor pentru creditare, mai ales la persoane fizice, este la îndemâna oricui să acceseze un credit, cel puţin aşa ne bombardează clipurile publicitare ale instituţiilor bancare.
Un al doilea aspect îl reprezintă percepţia negativă inoculată în mentalul românului încă din vremea comunistă, cum că produsele româneşti sunt de proastă calitate. Este adevărat, în acea perioadă, majoritatea mărfurilor oferite populaţiei erau sub orice critică, tot ce era mai bun lua calea exportului, în ţările CAER sau unde s-o putea, chiar la preţ de dumping, din moment ce problema costurilor nu prea se punea într-o economie supercentralizată. Prăbuşirea comunismului şi a economiei socialiste a aruncat producţia în haos, la începutul anilor 1990 orice întreprinzător făcea doar comerţ cu produse sclipitoare de peste hotare, era epoca consignaţiilor şi a en-gross-urilor, a turcismelor şi chinezăriilor. Eticheta de „import” pe orice produs de doi lei era garanţia calităţii indiscutabile, aceasta era şi eticheta pusă pe frontispiciul oricărui magazin care se vroia la modă.
Din păcate, această percepţie negativă asupra produselor româneşti continuă să se menţină în mintea majorităţii. Dacă vorbeşti cuiva despre un produs românesc, eşti privit în cel mai fericit caz cu milă. O strâmbătură de dezgust, de multe ori însoţită de un comentariu sec: „Deh, e românesc...!”, este cea mai probabilă. Oamenii uită că, uneori, chiar ei au muncit la fabricarea acestui produs, sau dacă nu ei, o rudă sau un prieten de-al lor. Este un corolar al metehnei noastre străvechi de a ne bate joc de munca altuia, la fel cum alţii îşi bat joc de munca noastră.
Din coroborarea acestor două aspecte, al creşterii puterii de cumpărare şi al dispreţului faţă de produsele româneşti, s-a ajuns la situaţii de-a dreptul hilare. În plină epocă a supermaketurilor, cu mii de produse sub acelaşi acoperiş, cum ni se spune în reclame, constatăm că o proporţie infimă sunt produse româneşti. Pe de o parte este normal: hipermaketurile şi supermaketurile sunt ale unor companii multinaţionale cu sediile în alte ţări, aşa că nu au nici un interes deosebit în a promova produsele româneşti în mod special. Dar vom putea observa că se vor strădui să-şi promoveze produsele proprii, lucru cât se poate de firesc. În supermaketurile unor companii germane vom găsi o sumedenie de produse germane, în cele franţuzeşti, produse franţuzeşti şi aşa mai departe.
Dar nu voi putea înţelege cum de peste tot, nu numai în supermaketuri, am ajuns să nu mai găsesc decât usturoi din China sau din Canada, varză numai din Italia, mere din Polonia, cartofi din Germania, morcovi din Grecia sau ceapă din Belgia sau Olanda. Cât costă trasportul usturoiului din China sau Canada, în aşa fel încât să fie mai ieftin decât cel produs în România? Asta în timp ce producătorii agricoli români sunt scoşi până şi din pieţele oraşelor, iar normele şi regulamentele ce se bat cap în cap îi fac pe mulţi să se lase păgubaşi de ideea stupidă de a cultiva roadele pământului! Toate acestea se petrec într-o ţară care, cu doar câteva decenii înainte, era „grânarul Europei”!
Sunt multe lucruri de spus despre agricultură, nu voi insista asupra tuturor cauzelor, multiple şi complexe, de la incompetenţa şi corupţia guvernanţilor şi funcţionarilor, la încăpăţânarea ţăranului de a face agricultura ca şi strămoşii săi, şi ar fi mult mai multe. Pot doar să constat unde s-a ajuns, să importăm produse agricole mai mult decât producem. Din ce bani? Ai noştri.
Dar ce poate pune capac la toate este sarea. Banala sare. Câţiva metri de rafturi ocupate numai cu sare de import, din Grecia, Turcia, Italia şi alte state, din UE sau din afara acesteia. Frumos ambalată, în cutii sau tuburi viu colorate, eşti anunţat că este iodată în proporţia de..., conţine atâta sare de mare etc. Totul într-o ţară care poate asigura din rezerve proprii consumul mondial pentru 140 (una sută patruzeci) de ani!! Asta cred că e prea de tot.
Fiecare dintre dumneavoastră cred că are zeci sau sute de exemple de acest fel, de la şuruburi şi conserve de peşte la excursii în străinătate, atunci când nu ai văzut nici măcar oraşul vecin din ţara ta. Nu vreau să fiu înţeles greşit, asta cu excursiile în străinătate este ceva firesc, mai ales că noi, românii, am fost forţaţi să trăim în interiorul graniţelor ca într-o închisoare înainte de 1990. Este normal să mergi să vizitezi lumea, să vezi alte ţări şi popoare, alte mentalităţi şi alte concepţii. Dar să spui sus şi tare că nu mergi nici măcar într-un weekend la munte, la o pensiune sau undeva pe ideea că „nu merg nicăeri în ţară” mi se pare mai mult decât o formă extremă de snobism. Mai ales dacă dincolo eşti privit pieziş atunci când spui că eşti român. Sau poate nu spui.
Trebuie menţionat că fiecare din popoarele care au ajuns să aibă o economie puternică, au făcut-o prin fiecare din cetăţenii săi. Germanii şi japonezii, cu ţara în ruine după al doilea război mondial, s-au ridicat nu numai datorită tenacităţii şi inventivităţii lor ca popoare. Neamţul îşi va cumpăra mai degrabă un produs german, chiar dacă este mai scump faţă de altele similare, deoarece ştie că din banii care îi dă, plăteşte o parte din salariul lui Hans sau al lui Gertrude. În timpul crizei economice din 1997 din Coreea de Sud, banalul vânzător de aparate foto japoneze era privit ca un trădător. Sintagma „buy american” a apărut pe teritoriul celei mai puternice economii din lume. În Marea Britanie, gazda, după ce mi-a pus pe masă numai produse englezeşti, şi-a cerut scuze în mod repetat pentru singurul produs care nu era din insulele britanice: „Ştiţi, am căutat căpşuni englezeşti, dar nu am găsit, aşa că am fost nevoit să cumpăr belgieni...” Se întâmplă la noi aşa ceva? Sau mai degrabă îţi ceri scuze sau te justifici cumva că ai pus pe masă ceva românesc?
Are legătură asta cu siguranţa naţională? Eu zic că da, fiindcă de existenţa acestui comportament depind o mulţime de factori, în afară de balanţa comercială negativă, locuri de muncă, programe educaţionale şi altele, deoarece banii pentru acoperirea acestui deficit trebuie luaţi de undeva, anume din buget, care este constituit din impozitele plătite de fiecare dintre noi, aşa că rămân mai puţin bani pentru sănătate, educaţie şi nu în ultimul rând pentru apărare, iar aici avem o influenţă directă asupra siguranţei naţionale.
Asupra acestui aspect putem acţiona fiecare dintre noi. Nu avem o sintagmă ca şi americanii, n-ar fi corect să le copiem sloganul zicând, bunăoară, „buy romanian”, dar putem s-o facem şi fără să o spunem. Când avem de ales, de exemplu, între mere româneşti şi altele italieneşti, alegeţi-le pe cele autohtone, chiar dacă nu sunt întotdeauna la fel de arătoase. Poate veţi avea surpriza să aibă un gust mai bun. Unde mai pui că astfel dai speranţă unui fermier român ameninţat de spectrul clauzei de salvgardare, riscând să piardă fonduri pe care, oricum, poate nu le va putea accesa niciodată, măcar îi dai speranţă să îşi mai cultive pământul un an. Măcar încă un an, înainte să-l îngroape birocraţia, corupţia şi indolenţa din ministere.
Asta este valabil şi pentru alte produse şi servicii. Cumpărând produse româneşti, atunci când este posibil, cel puţin atunci când calitatea lor este comparabilă cu cele străine, fără false prejudecăţi, poţi contribui şi tu la întărirea siguranţei naţionale. Altfel, riscăm să ne transformăm într-o simplă piaţă de desfacere şi atât.



Cristian Negrea