vineri, 23 septembrie 2011

O execuţie avertisment

Fostul colonel Iuri Budanov

Se părea, până în urmă cu două luni, că Rusia este pe val, reușind să înscrie o serie de obiective în politica internațională, multe de natură să neliniștească vecinii din Europa de Est, cum ar fi apropierea de Germania. Stagnarea NATO în Libia coroborată cu criticile deschise ale fostului secretar american al apărării la adresa aliaților din NATO (Robert Gates, Libia şi NATO) erau tot atâtea evenimente care marcau puncte importante în contul Rusiei.
Dar cum după orice flux urmează refluxul, a venit și rândul Rusiei să dea înappoi, dar nimeni nu pare să se fi așteptat la un declin așa de rapid în arena internațională. Este suficient să ne referim la câteva evenimente recente de importanță majoră care au marcat reculul Rusiei.
În primul rând, situația din Libia a început să se clarifice, iar soarta regimului Ghaddafi este pecetluită. Tripoli a căzut în mâinile rebelilor, la fel ca și majoritatea orașelor țării. Chiar dacă Ghaddafi încă nu a fost capturat sau ucis, regimul său este deja de domeniul trecutului. Dificultățile aliaților europeni în această campanie, mă refer la componenta militară aeriană, vor trebui studiate cu atenție, dar deja primele concluzii sunt clare, întărindu-le pe cele trase după campania din Serbia din 1999 sau operațiunea Desert Fox din Irak în 1998: doar cu aviația nu se poate câștiga un război, este nevoie și de o componentă terestră puternică. Marele spațiu de manevră ce părea să se fi deschis rușilor prin împotmolirea timp de câteva luni a aliaților, care păreau la un moment dat să accepte medierea rusească, s-a închis definitiv. În privința revoltelor arabe, rușilor nu le mai rămâne altceva decât să apere poziția Siriei, pentru a evita un scenariu asemănător intervenției din Libia. Siria este singura țară unde Rusia are închiriată o bază navală, iar regimul Assad este unul aliat al Moscovei. O cădere a lui Bashar al-Assad ar fi foarte nefavorabilă intereselor Moscovei, de aceea Rusia se va opune din răsputeri oricărei inițiative aliate, fapt care o pune din start în poziție defensivă.

South Stream și Nabucco

Vineri, 16 septembrie, s-a semnat în prezența premierului Vladimir Putin acordul prin care firma franceză EDF și cea germană BASF se alătură proiectului South Stream. Practic, compania italiană ENI a renunțat la 30% din acțiuni care au fost împărțite către cele două, câte 15%, ea rămânând cu 20%, participația Gazprom fiind neschimbată, 50%. Până la urmă, pentru o cât mai bună credibilitate față de rivalul Nabucco, atragerea partenerilor europeni este o decizie bună. Dar nici această semnare a acordului în cauză nu a clarificat unele aspecte rămase în suspensie. Studiu de fezabilitate nu există, sursele de aprovizionare, nesigure, pe unde va trece, unde va ajunge etc. După cum spunea comisarul european pentru energie Gunther Oettniger la Bruxelles în 25 mai, South Stream este mai mult un concept decât un proiect. Ceea ce clarifică acordul de vineri sunt doar niște termene, respectiv faptul că proiectul de investiții va fi prezentat băncilor interesate de finanțare în al doilea semestru din 2012. Deoarece este vorba de mulți bani, întregul proiect se estimează să coste 21,5 miliarde dolari, dintre care 10 miliarde doar tronsonul submarin de 900 kilometri între Novorossissk și Bulgaria. Iar data promisă și reiterată de Putin, conform căreia din 2015 va curge gazul pe conductă, nu prea este realistă, seamană mai mult ca o autoîncurajare.
Mai degrabă acest eveniment din 13 septembrie pare o reacție a unui anunț petrecut cu puțină vreme înainte. Compania franceză Total și compania de stat a Azerbaidjanului (SOCAR) au anunțat descoperirea unui important zăcămînt de gaze în câmpul de exploatare Absheron, nu departe de câmpul Shah Deniz, în Marea Caspică. Această descoperire majoră ridică rezervele potențiale de gaz ale Azerbaidjanului la cifra de 2,5 trilioane metri cubi și estimările asupra producției viitoare, pe măsură ce aceste rezerve vor fi date în folosință, la cifre mult mai ridicate decât în prezent. Doar din rezervele exploatate se previzionează o producție de gaz azer de 30 milioane de metri cubi în 2012, care ar putea ajunge la aproape dublu, respectiv 50-60 milioane metri cubi în 2020.
Ținând cont de aceasta, adversarii proiectului Nabucco, cei care prezentau ca principal obstacol în calea realizării acestuia tocmai lipsa surselor de aprovizionare, ar trebui să-și refacă radical toate calculele. După această descoperire, problema surselor de aprovizionare rămâne doar a lui South Stream, când va fi realzat și, mai ales, dacă va fi realizat.

Scutul antirachetă

O altă problemă asupra căreia Rusia a făcut mult zgomot și a depus mari eforturi este cea a scutului antirachetă. A încercat prin toate mijloacele diplomatice să-l împiedice sau să-l deturneze spre altceva, folosind toată gama de procedee, de la amenințări directe, inclusiv cu lovituri retaliatorii sau retragerea din discuțiile Start, până la propuneri de împărțire a responsabilităților prin realizarea unui scut comun NATO – Rusia (vezi Un scut pentru neliniştea Rusiei). Un scurt pasaj din acest articol:
(Rusia) ...a folosit ameninţări cu retragerea din tratatele de dezarmare START, necredibile deoarece dacă Rusia nu-şi reduce forţele nucleare, oricum va rămâne fără o mare parte din ele din cauza degradării excesive, fiindcă întreţinerea lor costă enorm şi Rusia nu are banii necesari mentenanţei şi înlocuirii componentelor degradate, de aceea încearcă să reducă numărul lor, dar şi reducând numărul celor americane, pentru a rămâne cu un echilibru.
A venit cu propuneri de împărţire a responsabilităţii apărării Europei, de genul unui scut comun, ei punând la bătaie un radar din zona caspică. Ori, acest scut comun este imposibil, implicând prea multe lucruri pe care NATO le preferă în grădina proprie, cum ar fi accesul la date secrete şi sensibile, precum şi la tehnologia aferentă. Răspunsul oficial a venit chiar din partea secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, la începutul lui iunie, prin care Rusiei i s-a răspuns clar că nu va putea fi parte a unui scut cu NATO: „Răspunsul este simplu, NATO nu poate lăsa celor care nu sunt membri obligaţiile apărării colective a membrilor săi”. Deci pas.
Rusia tot cere garanţii cum că scutul nu este îndreptat împotriva ei (ciudat cum un scut defensiv poate fi „îndreptat” împotriva cuiva), dar nu se gândeşte să dea ea însăşi garanţii că nu va ataca vreodată vestul. Dacă ai un scut defensiv care te poate apăra de rachete balistice, de ce se supără Rusia că ar putea să nu le mai folosească pe ale sale? Care este problema, până la urmă? Simplu, singura armă eficientă rămasă în arsenalul Rusiei, care o diferenţiază de o putere regională şi una cu ambiţii globale este descurajarea nucleară, şi orice retrogradare a gradului de percepţie a acestei descurajări retrogradează exponenţial ponderea şi greutatea Rusiei în arena mondială.
Rusiei nu i-a mai rămas decât perspectiva opoziţiei directe şi totale, chiar dacă nu va mai schimba ceva, dar trebuie să o facă. Nu neapărat pentru că ar avea vreo speranţă, dar pentru consumul intern, la fel cum şi teoria reînarmării rapide este destinată tot publicului intern, nu trebuie să uităm că anul viitor sunt alegeri în Rusia. Perspectivele unei schimbări prin alegeri a conducerii Rusiei sunt îndepărtate şi mult prea puţin probabile, dar ţinerea în frâu a electoratului şi populaţiei care nu simte mai nimic de pe urma încasărilor imense din vânzările de gaz şi materii prime, prin accentuarea pantei naţionaliste şi xenofobe şi întărirea mentalităţii cetăţii asediate, ca întotdeauna în istoria Rusiei, este reţeta câştigătoare. Dar şi calea spre transformarea Rusiei autocratice de astăzi într-o societate asemănătoare Germaniei naziste sau Italiei fasciste, deja premizele sunt clare.
Ori, printr-o coincidență, tot la 13 septembrie, la Washington se semna de către miniștrii de externe ai celor două state acordul româno-american privitor la instalarea scutului antirachetă pe teritoriul României, respectiv 3 baterii de rachete Standard Missile 3 (SM-3 Block 1B) și un radar de dirijare a focului. Acordul are o importanță capitală pentru România, prin prisma angajamentului ferm al SUA de a proteja teritoriul României.
Deci opoziția Rusiei, care s-a străduit din răsputeri să blocheze inițiativa, a fost sortită eșecului. Mai important, suita de întâlniri ale președintelui României sugerează și alte înțelegeri care încă nu au fost făcute publice. Să vedem: s-a întâlnit cu președintele american, cu vicepreședintele, cu secretarul apărării Leon Panetta și cu șeful CIA, generalul David Petraeus. Acesta din urmă este autorul strategiei americane care a adus decizia în Irak pe care a implementat-o și în Afghanistan. Numai după enumerarea întâlnirilor ne dăm seama că vizita a avut o puternică conotație militară.
Primele reacții ale ambasadorului american susțin această ipoteză, la fel ca și declarațiile președintelui. Certitudinea se referă la avioanele F-16 pentru forțele aeriene române. Vor fi avioane noi, prețul va fi mai mic și în mod sigur se va găsi și o modalitate de plată. Mai departe putem face doar unele supoziții, cum ar fi sistemul Aegis pentru una dinre fregatele noastre. Nu este o supoziție fantastică, dacă privim situația mai îndeaproape. Una din componentele scutului antirachetă, pe lângă bateriile de interceptoare din România și Polonia, este compusă din radarele de căutare care vor fi instalate în Turcia și Marea Britanie, dar și în Marea Mediterană, respectiv sistemul integrat Aegis. Pentru asta a fost detașată aici fregata USS Monterey, care a și vizitat Constanța de curând. Problema este că navele de război ale statelor neriverane Mării Negre, conform acordurilor internaționale, nu pot staționa aici decât o perioadă limitată de timp, astfel, în cazul extinderii scutului, ar fi necesară și dotarea unei fregate NATO în Marea Neagră cu Aegis. Bulgaria iese din cursă, datorită dotării flotei sale, mai rămân România și Turcia.
Cu Turcia se petrece un fenomen ingrijorator de revenire la mentalitatea imperială, de lider al comunității musulmane din regiune. Are și potențial, dar se pare că are și voința pentru asta. Sătulă să tot aștepte la poarta UE, Turcia se îndreaptă încet dar sigur pe o altă direcție, pregătindu-se să devină lider regional. Primele semne au apărut din 2003, când Turcia s-a opus SUA în intenția de a folosi teritoriul ei pentru atacarea Irakului și dinspre nord, deși are pe teritoriul ei, la Incirlic, o puternică bază aeriană americană, în schimb a autorizat trecerea graniței pentru trupele proprii pentru a lupta împotriva kurzilor. Astăzi, aceste gesturi s-au înmulțit, Turcia rupând relațiile militare cu Israelul, punând capăt unei alianțe ce dura de ani buni, pentru a-și asuma mai pregnant rolul de lider al lumii musulmane, inclusiv arabe. Fără îndoială că puterea în creștere a Turciei va intra în coliziune cu cea a Rusiei în zona Mării Negre, dar este alt subiect.
În această ecuație, SUA vor face ceea ce fac de obicei pentru a împiedica o ascensiune periculoasă, mai ales fiind vorba de o putere musulmană ce va putea aluneca pe panta fundamentalistă. Desigur, mai există și moștenirea kemalistă care ar putea împiedica un astfel de curs, dar la un moment dat Turcia s-ar putea debarasa și de aceasta în scopul atingerii unor țeluri hegemonice. Nu trebuie uitat că Turcia a fost în cea mai mare parte a istoriei sale un mare imperiu, iar această moștenire nu se uită ușor, uitați-vă la ruși.
Deci întărirea României la Marea Neagră de către SUA pare ceva firesc. Atunci, cui i-ați încredința dumneavoastră sistemul Aegis, dacă va trebui să i-l încredințați cuiva? Mai ales că fregatele românești “Regele Ferdinand” și “Regina Maria” au capacitatea tehnică pentru instalarea acestuia.
De la alegerea lui Obama în scaunul prezidențial la Casa Albă, SUA și-a diminuat interesul față de această regiune, totul în ideea resetării relațiilor cu Rusia. Aceasta din urmă a profitat la maxim, deși mai mulți lideri estici, cum ar fi estonieni sau polonezi, au încercat să pledeze pe lângă americani pentru revenirea zonei în domeniile prioritare, cum a fost în ultima parte a perioadei Bush Jr. Inițiative gen Sinergia Mării Negre și altele au fost date uitării. Dar se pare că trendul începe să se schimbe sau este doar o părere, doar viitorul apropiat ne va putea dezvălui asta. Mă bazez în aceste afirmații pe reacția rusă care a fost una destul de timorată, ca și cum a înțeles că nu mai poate face nimic, o reacție defensivă.
Încă un aspect deosebit de important. În mod sigur, la Washington, departe de ochii presei, la fel ca și cea mai mare parte a discuțiilor președintelui român și a delegației sale, repet, în mod sigur, s-a discutat despre Republica Moldova. Majoritatea analiștilor ar da orice să știe ce s-a discutat despre acest subiect. Nu cred că vom afla prea curând, dar în mod sigur vom vedea rezultatele în viitorul apropiat.

Execuție la Moscova

Dar mai este un aspect important la care mă refer când spun că Rusia se află momentan în retragere. Un aspect care ține de factorii interni, chiar dacă conducerea de la Kremlin încearcă de ani buni să facă în așa fel încât aceste probleme interne să pară neesențiale. Este vorba de gherila de joasă intensitate ce continuă de ani buni în Caucazul de Nord, extinzându-se din Cecenia și în republicile vecine, dar lovind și la Moscova, cum a fost cazul atentatului de pe aeroportul Domodedovo din februarie 2011, soldat cu 35 de morți și peste o sută de răniți.
Dar a mai apărut un caz care a trecut neobservat, mai ales în media românească. La 10 iunie 2011, pe o stradă din Moscova, este împușcat mortal fostul colonel de tancuri Iuri Budanov. Asupra lui s-au tras dintr-o mașină șase gloanțe dintr-un pistol cu amortizor, patru lovindu-l în cap. Mașina și arma crimei sunt găsite ulterior abandonate pe o străduță lăturalnică. Ore în șir cadavrul a zăcut pe trotuar, de teama că ar fi putut fi transformat într-o capcană explozivă. Abia după ce geniștii l-au verificat, a putut fi ridicat.
Dar cine este acest colonel Iuri Budanov? Am să spicuiesc din cartea Annei Politkovskaia intitulată Rusia lui Putin, apărută prima dată în 2004. De menționat că Anna Politkovskaia a fost împușcată mortal în fața casei ei în 2006, chiar de ziua președintelui de atunci Vladimir Putin.
Pe scurt, faptele sunt acestea:
Pe 26 martie 2000, regimentul de blindate 160, condus de colonelul Iuri Badunov, șef de stat major și adjunct al comandantului, locotenent-colonel Ivan Fedorov, se afla desfășurat temporar la marginea localității Tangi, în Cecenia. La prânzul luat la popota ofițerilor, colonelul Budanov și adjunctul său, locotenent-colonel Fedorov, consumă mari cantități de băuturi tari pentru a sărbători ziua de naștere a ficei lui Budanov. În jurul orei 19.00, cei doi, amețiți bine, au plecat cu un grup de ofițeri ai regimentului la compania de cercetare a locotenentului R. V. Bagreev. După ce au inspectat corturile, Fedorov insista să-i demonstreze lui Budanov că se putea conta pe compania de cercetare condusă de Bagreev, numit în această funcție tocmai la solicitarea sa. La insistențele lui Fedorov, Budanov acceptă. Fedorov ordonă folosirea armamentului asupra localității Tangi, încălcând o sumedenie de ordine militare ale forțelor armate ruse (de exemplu, interzicerea folosirii companiilor de cercetare fără o pregătire temeinică, ordinul 312/2/0091 din 21 februarie 2000 al Comandamentului General al Forțelor Armate ale Federației Ruse).
Locotenentul Bagreev a ordonat subordonaților să ocupe poziții de luptă, trei vehicule ocupând poziții de tragere. La comanda Foc!, unii membri ai echipajului refuză deschiderea focului, pe motive evidente, nu era nicio amenințare, localitatea era populată și pașnică, iar comandanții erau beți criță. Fedorov insistă, înfuriat de refuz, iar furia lui se descarcă asupra lui Bagreev. Poate părea halucinant ce urmează, dar sunt date reale, luate din rechizitoriu.
Furios, Fedorov preia comanda și ordonă deschiderea focului, echipajul trage și o casă este distrusă. Fedorov îl apucă de haine pe Bagreev și-l insultă, fără ca acesta să opună rezistență, apoi Bagreev pleacă la punctul său de comandă. Fedorov îi raportează lui Budanov, care între timp ordonase încetarea foclului, că Bagreev nu i-a îndeplinit ordinul în mod deliberat. Budanov îl convoacă pe Bagreev, apoi îl insultă și îl lovește peste față cel puțin de două ori. Apoi, Budanov și Fedorov le ordonă soldaților să/l lege pe Bagreev și să-l ducă într-o groapă. Budanov l-a apucat pe Bagreev de uniformă și l-a trântit pe jos în timp ce Fedorov îl lovea în față cu cizmele. În timp ce soldații îl legau, Budanov și Fedorov îl loveau în continuare. Bagreev a fost dus legat în groapă, unde, după treizeci de minute apare Fedorov, sare înăuntru și mai apucă să-l lovească de două ori cu pumnii în față înainte de a fi oprit de ceilalți ofițeri din regiment. După câteva minute, apare și Budanov, ordonând ca locotenentul Bagreev să fie tras afară. Observând că acesta reușise să se elibereze de legături, Budanov a ordonat să fie legat din nou, apoi au continuat să-l lovească, atât Fedorov, cât și Budanov. A fost pus înapoi în groapă, după care Fedorov a sărit înăuntru și l-a lovit cu sete deasupra ochiului drept. Bagreev a fost lăsat în groapă până a doua zi, 27 martie, la ora 8.00, când a fost eliberat din ordinul lui Budanov. Deci doi ofițeri superiori își bat cu bestialitate și repetat subordonatul ofițer, în fața soldaților și a ofițerilor, și nimeni nu îndrăznește să intervină. Ce fel de armată este asta?
Dar între timp Budanov a mai făcut și altceva. În aceeași stare, pe la miezul nopții, decide să meargă personal la Tangi, pentru a verifica posibila prezență, pe strada Zarecinaia la numărul 7, a membrilor unei formațiuni armate ilegale. Aici el spune că avea acest pont de la un informator care i-a furnizat aceste date în 3 martie. După declarațiile colonelului, informatorul i-ar fi spus că acolo se ascunde o femeie lunetist vinovată de asasinarea a 12 soldați și ofițeri în trecătoarea Argun, între 15 și 20 ianuarie 2000. Extrem de discutabil, informația era veche deja de trei săptămâni, niciun insurgent cu scaun la cap nu rămâne în aceeași poziție când vede că în vecinătate se stabilește un regiment blindat inamic. Alt aspect, de multe ori cecenii își plătesc polițele turnându-și dușmanii la ruși sau la ceceni, chiar dacă nu făcuseră nimic. Și dacă era adevărat, de ce acest informator nu a fost pomenit măcar, nu cu numele real, ci chiar ca și o informație secretă care să fie luată în calcul de completul de judecată? Acest informator rămâne doar în declarațiile lui Budanov, nimeni, nici oficial, nici secret, nu a confirmat că acesta a existat vreodată.
Budanov, încălcând alte ordine ce prevedeau ca orice razie să fie aprobată de forurile superioare, cere subordonaților să pregătească transportorul blindat 391 și pleacă cu el la adresa respectivă, ajungând pe la ora 1.00 noaptea. Aici locuia familia Kungaeva, dar părinții lipseau. Se aflau aici doar Elza Vissaevna Kungaeva (18 ani) împreună cu cei patru frați și surori mai mici. Budanov era însoțit de echipajul transportorului, respectiv sergenții Grigoriev, Iedorov și Li-En-Shou. Budanov întreabă unde sunt părinții, neprimind răspuns ordonă ca Elza să fie luată și dusă la baza unității. Sergenții se conformează și o duc pe Elza, conform ordinelor, la locuința din prefabricate a lui Budanov. De aici, lucrurile se complică. Budanov rămâne singur cu fata, martorii spun că s-au auzit țipete, strigătele lui Budanov și țipetele fetei. Ulterior, soldații au fost chemați pentru a ridica cadavrul strangulat al fetei ce zăcea goală în pat. Budanov le-a ordonat acestora să îngroape corpul mai departe de perimetrul unității.
La proces, a susținut că a interogat-o pe fată și că nu-și amintește, apoi că aceasta a sărit la pistolul său și într-o clipă de furie a strangulat-o, și multe alte schimbări de declarații. Fata a fost violată, dar acuzația de viol a căzut ulterior datorită judecătorului. Este caracteristică această sumedenie de declarații modificate în procesele din Rusia, mai ales în astfel de cazuri, care în mod normal nici nu ajung la proces. Astfel de cazuri nici nu ajung să fie cercetate. În Rusia, instanțele militare intră sub jurisdicția forțelor armate ale căror comandant suprem este președintele. Nu există separația puterilor în stat. Ori, ca să judeci un comandant militar, procurorul și judecătorul sunt subordonații aceluiași for ca și acuzatul, răspund ordinelor aceluiași om. Atunci este de mirare? Dacă se trezește vreun procuror militar că vrea să-și facă treaba, constată că nu are cum. Dorește să-l acuze pe X nu neapărat pentru crime de război, ci pentru altceva, corupție, faptul că folosește bunurile unității în alte scopuri, că închiriază soldații pentru munci în construcții, de omor prin neglijență sau imprudență, orice, în prima fază constată că nu are pe cine acuza. Acuzatul este mutat dintr-o garnizoană în alta, iar lui i se pun felurite piedici pentru a-l găsi. Concomitent, încep presiunile de sus pentru a se domoli, nu trebuie uitat că superiorii acuzatului și procurorului sunt aceiași. După luni sau chiar ani de căutări și cercetări cu bețe în roate, majoritatea renunță. Iar cei ce nu o fac, sunt transferați, prin ordin de sus. Sunt nenumărate cazurile de crime de război bine documentate care nici măcar nu ajung în fața instanței. Mai mult, o regulă ciudată în armata rusă spune ca un cadru militar să poată fi arestat doar cu aprobarea superiorului său. Adică dacă Y comite orice vrea, nu poate fi arestat decât cu aprobarea superioriului său. Dacă superiorul vrea să-și protejeze subordonatul, acesta pur și simplu nu poate fi arestat. Simplu și clar. Și atunci ne mirăm de unde sunt atâtea abuzuri în armata rusă? Am expus în Sânge pe Nistru un astfel de caz, cel al masacrului din apropierea satului Dai.
Întrebarea rămâne, cum de un astfel de caz, nicidecum singular în Rusia, a ajuns să fie public, și nu numai că a ajuns în instanță, dar totuși s-a terminat cu o condamnare? Răspunsul pare simplu, dar este extrem de complicat, prin publicitate. Povestea cazului a luat o anvergură nedorită de autoritățile ruse după ce reporterii occidentali au reușit să-i intervieveze pe părinții Elzei Kungaeva, aflați de nevoie într-o tabără de refugiați în Ingușeția din cauza amenințărilor la adresa lor.
De nevoie, procesul a început în stilul clasic rusesc, cu judecătorul Kostoi care înclina clar spre achitare și procurorul care se comporta mai ceva ca avocatul apărării lui Budanov. Inițial, au fost inculpați atât Budanov, cât și Fedorov, dar Fedorov a fost scos de sub acuzare pe motiv că victima sa (locotenentul Begreev) nu a murit (!) și că l-a iertat în mod public (!), în fața completului de judecată, probabil sub presiune. Da, este real, poate că locotenentul Bagreev ar fi trebuit să moară pentru ca cineva să-l inculpe pe Fedorov. Procesul lui Budanov părea de la început o farsă. Avocaților familiei Kungaeva nu li s-a aprobat mai nimic, citare de martori, verificări de informații acceptate din start valabile de către judecător, în schimb depozițiile acuzatului și ale martorilor se schimbă cu o frecvență atipică. Odiseea acestui proces poate fi găsită în cartea Annei Politkovskaia mai sus menționată. Daer în același timp cresc și presiunile internaționale asupra Rusiei, se spune că însuși cancelarul german Schroeder ar fi intervenit pe lângă Putin pentru un proces corect. În schimb, manifestanții pro Budanov pichetează sala tribunalului cu pancarde pe care este scris “Rusia în boxa acuzaților” sau “Budanov eroul Rusiei”. Procesul a durat aproape trei ani, și cum era de așteptat a fost achitat la 31 decembrie 2002, o zi când nimeni nu este interesat de știri. Totuși, surpriză la recursul la Curtea Supremă, care ordonă un nou proces, peste noapte este schimbat completul de judecată clar favorabil lui Budanov și acesta este condamnat la zece ani de închisoare. Presiunile internaționale și ale societăților de protecție a drepturilor omului au reușit să facă imposibilul. Dar a fost un caz singular, singurul care implică un ofițer superior, într-o multitudine de astfel de cazuri de crime de război rămase nici măcar cercetate. Rusia avea nevoie de acest caz pentru a demonstra că justiția ei funcționează, pentru asta a fost condamnat Budanov.


Mama Elzei Kungaieva, ţinând portretul fiicei sale ucise

Condamnat în 2003, fostul colonel (a fost degradat) a fost eliberat în ianuarie 2009. Interesantă aplicare a legii în Rusia, un colonel condamnat pentru crimă cu premeditare este eliberat înainte de termen, iar Mihail Hodorkovski, pe motiv de evaziune fiscală (a se citi i s-a opus lui Putin), încasează opt ani, apoi încă paisprezece, și nici nu poate fi vorba de eliberare înanite de termen.
Anna Politkovskaia este împușcată mortal în fața ascensorului blocului în care locuia, la 7 octombrie 2006, de ziua lui Vladimir Putin. La 31 mai 2011 este arestat Rustam Mahmudov, presupusul asasin, dar încă nu s-a progresat prea mult în acesta caz. O anchetă jurnalistică întreprinsă de Novaia Gazeta, ziarul la care lucra Politkovskaia, au acuzat doi înalți oficiali ceceni ai regimului prorus, apropiați de Moscova, iar unul dintre ei în mod sigur având legături cu FIS, serviciile de informații externe ale Rusiei. Avocatul familiei Kungaieva, Stanislav Markelov, a fost împușcat mortal în ianuarie 2009, perioada în care a fost eliberat Budanov, împreună cu jurnalista Anastasia Baburova, cu care se afla împreună întâmplător. Familia Kungaieva a reușit să emigreze în Norvegia, tatăl Elzei declarând ziariștilor după moartea colonelului Budanov: “Un câine moare ca un câine”. A mai adăugat că el nu avea vreo răzbunare de sânge împotriva lui Budanov, cel care la ora actuală este un fel de model şi idol pentru numeroasele grupări naţionaliste ruse.
Dar în prezent, execuția lui Budanov în centrul Moscovei ridică o problemă imensă de securitate. Și un avertisment serios pentu toți cei ce au comis crime de război în Caucaz. Sau vor pleca acolo în misiune. Au aflat că pot fi găsiți și după ani buni, iar mâna lungă a cecenilor și a răzbunării acestora îi poate ajunge oricând, chiar și în centrul Moscovei. Asasinarea lui Budanov a fost singurul lucru în care atât cecenii proruși ai lui Kadârov de la conducerea provinciei, cât și insurgenții, au vederi comune: Budanov trebuia să moară.
Un astfel de asasinat în centrul Moscovei implică multe lucruri și dovedește că cecenii au capacități de lovire mult mai mari decât se credea. Misiunea de a plasa bombe pe un aeroport este mai simplă din unele puncte de evdere, este un obiectiv static, poate fi supravegheat mai ușor, pot fi văzute viciile de securitate mai repede. Dar un asasinat ca și acela al lui Budanov implică o supraveghere a țintei mai îndelungată pentru a găsi punctul slab, obiceiurile repetitive, slăbiciunile, și mai mult, o pregătire mai intensă, deoarece în acest caz trebuiesc studiate traseele de ieșire după lovitură. În cazul unui atentat kamikaze ca și cel de la aeroportul Domodedovo, nu ai de ce să te preocupi de traseele de scăpare. În cazul Budanov deocamdată s-a aflat oficial atât, mașina în care erau probabil doi complici, un Mitsubishi, a fost găsită abandonată și incendiată pe o stradă laterală. În interior s-a găsit arma crimei și un amortizor. În rest, nimic, doar faptul că insurgenții ceceni au revendicat atentatul printr-un anunț pe site-ul lor.
Ori, dacă un astfel de atentat a fost posibil în centru Moscovei și făptașii au scăpat, ne putem aștepta la un nou nivel terorist la Moscova. Mă refer la atentate dirijate asupra personalităților oficiale, inclusiv din conducerea armatei sau a statului. Faptul că cecenii au reușit să urmărească, să monitorizeze, să lovească în centrul Moscovei în cel mai pur stil mafiot, apoi să se facă nevăzuți, ridică serioase probleme pentru autoritățile ruse însărcinate cu paza demnitarilor. Fiindcă prin această execuție avertisment, cecenii au trimis un semnal, că o pot face din nou. Iar de data asta, ținta ar putea fi alta, personalități publice, membrii ai conducerii armatei sau a serviciilor secrete, membri ai parlamentului sau ai guvernului, toți sunt deja ținte potențiale. Să nu ne mirăm deloc atunci când astfel de atentate se vor produce.





joi, 8 septembrie 2011

Dreptul istoric, starea de fapt și bătăliile internetului

 
Aș vrea să aduc în discuție un fenomen larg răspândit în ultima perioadă marcată de evoluția spectaculoasă a mijloacelor de comunicare și informare, în special a internetului. Este vorba de o adevărată bătălie din umbră, prea puțin cunoscută, dar nu mai puțin importantă, care se desfășoară zi de zi, ceas de ceas, 24 de ore pe zi și șapte zile pe săptâmână, chiar și în acest moment este în plină desfășurare. Principalul câmp de luptă, dar nu singurul, este internetul, iar ținta luptei este mintea și creierul cetățenilor din lumea întreagă.
Vă amintiți momentul 22 martie 1990? Luptele de stradă dintre români și maghiari din Târgu Mureș? Inițiativa media a fost atunci de partea maghiarilor, principalele ziare și televiziuni de pe mapamond prezentând imaginile cu Mihăilă Cofariu bătut cu cruzime de către unguri  ca și cum ar fi fost vorba de un maghiar bătut de români. Așa s-a difuzat știrea, chiar dacă ulterior într-un colț de pagină a apărut vreo erată, era prea târziu, pentru majoritatea cititorilor sau spectatorilor din lumea întreagă a rămas ideea conform căreia românii îi bat pe unguri cu bestialitate.
Războiul pshihologic a fost dintotdeauna parte a războiului clasic, deși doar de curând a primit această denumire. Scopul este același dintotdeauna, iar parte a acestuia este și cel propagandistic. Câmpul de luptă principal a devenit spațiul virtual, internetul, deoarece în 1990 acesta nu exista și nici sumedenia de rețele de socializare, forumuri de discuții, site-uri specializate, filmulețe pe youtube, o avalanșă de informații de toate tipurile și categoriile. Iar informațiile circulă liber, oricine poate spune ce vrea, chiar și neadevăruri sau propagandă negativă la adresa României și românilor. Sunt atâția care ne vor răul, mă refer numai la vecinii noștri cu extraordinarul lor potențial propagandistic.
La ora actuală, un astfel de război se duce pentru influențarea opiniei publice, pentru căștigarea ei, pentru mintea fiecărui om de pe planetă cu acces la internet. Toate evenimentele ultimilor ani de pe mapamond au fost influențate de opinia publică, fie că vorbim de războiul din Vietnam sau de retragerea din Somalia din 1993. Aici apare rolul pe care opinia publică îl are în ziua de astăzi. Liderii politici iau decizii în funcție de opinia publică, își cântăresc cu grijă fiecare cuvânt pentru a nu o întoarce această opinie publică împotriva lor, o opinie publică ostilă înseamnă automat pierderea alegerilor și a puterii. Prin extensie, în țările arabe din nordul Africii, tot opinia publică sub forma manifestanților au răsturnat regimurile dictatoriale.
De aceea, de fiecare dată, înaintea declanșării unui război sau eveniment, mai întâi este pregătită opinia publică prin ceea ce se numesc operațiuni psihologice (amintiți-vă de campania intensă înaintea declanșării invaziei Irakului din 2003). Iar aceste operațiuni psihologice sunt cu atât mai ușor de declanșat cu cât sunt deja pregătite printr-o propagandă continuă, doar-doar va veni odată cazul. Dacă nu va veni, nu face nimic, cu cât mai mulți din opinia publică mondială vor fi împotriva românilor, cu cât îi vor denigra mai mulți, cu atât mai bine. Și această propagandă are efect chiar și în rândul românilor, mulți fiind convinși de multe neadevăruri din rațiuni complexe, care nu țin numai cu efectele îndoctrinării comuniste. Dar care poate fi scopul acestui război psihologic?
Nu doresc să intru sau să induc vreo temă ce ar ține mai mult de vreo teorie a conspirației, dar aș vrea să amintesc că nu numai noi, românii, suntem ținte, sunt și alții, și cei ce duc astfel de atacuri, majoritatea, o fac pur și simplu din ură, fără a avea un scop ascuns. Dar servesc foarte bine acestui trend antiromânesc manifestat cu furie, căruia am să încerc să-i explic motivațiile profunde.

Dreptul istoric și starea de fapt

Dreptul unei națiuni la stăpânirea unui teritoriu este dat, practic, de două aspecte: dreptul istoric asupra acestuia și starea de fapt a momentului. Așa gândesc organizațiile internaționale și opinia publică. De cele mai multe ori, situația de fapt este mai importantă decât dreptul istoric, dar acesta din urmă este esențial pentru a justifica schimbarea unei stări de fapt, atunci când este posibil.
Pentru a înțelege mai bine, sunt necesare câteva exemple.
Există unguri care contestă dreptul istoric românesc asupra Ardealului, dar starea de fapt este că Transilvania aparține României, deci nimic de făcut pe moment pentru ei. Dar ei continuă să sape la temelia dreptului nostru istoric prin fel de fel de teorii difuzate în cea mai mare măsură pe internet pentru a convinge cât mai mult din opinia publică internațională că România nu are vreun drept istoric asupra Ardealului, deoarece dacă în curând va interveni vreo mutație geopolitică, sau un cutremur geopolitic, lumea să fie oarecum pregătită pentru ca România să piardă Ardealul, cel puțin asta este ideea lor. Iar pentru această idee sau utopie, niciun efort nu este îndeajuns.
Alt exemplu, România are dreptul istoric asupra Bucovinei de Nord, dar situația de fapt este că acum aparține Ucrainei, iar nimeni nu pune în discuție asta. Nici opinia publică internațională nu este pregătită și conștientizată asupra dreptului nostru istoric, pentru ca atunci când Ucraina se va rupe, România să poată reprimi nordul Bucovinei. Dar ucrainenii sunt conștienți de asta, de aceea încearcă să-i deznaționalizeze prin toate mijloacele pe românii de pe teritoriul lor, îi numesc moldoveni, și mai departe, trec la contraofensivă, mistificând istoria noastră, falsificând-o cu nerușinare după întreaga rețetă bolșevică ale cărei efecte sunt persistentă până astăzi.
Uneori dreptul istoric nu mai contează atât de mult în fața situației de fapt, mai ales când în teritoriul disputat s-au petrecut modificări. Vorbesc aici de cazul Kosovo, dreptul istoric este al sârbilor, dar în timp sărbii s-au trezit minoritari, dar Kosovo tot nu a putut fi declarat independent decât după modificarea situației de fapt, respectic retragerea sârbilor din provincie  după bombardamentele din 1999 și cedarea administrării provinciei către ONU. Și totuși, au mai trecut încă aproape nouă ani până la proclamația de independență, iar statul Kosovo încă nu a fost recunoscut de toate țările membre ONU (nici România nu l-a recunoscut).
După cum spuneam dreptul istoric este perfect pentru a justifica o modificare a stării de fapt, dar abia după producerea acesteia. Iar cel mai adesea, modificările stării de fapt se petrec în urma unor cutremure geopolitice, care pot fi majore sau mai mici, regionale.

Cutremurele geopolitice

Cutremurele geopolitice se referă la schimbarea bruscă a situației geopolitice dintr-o regiune dată, iar un cutremur geopolitic major implică schimarea situației geopolitice aproape pe întreg mapamondul. Această schimbare bruscă se referă la o reașezare majoră într-un timp limitat, redus, cu impact major asupra realităților geopolitice ale momentului.
Aș vrea să compar, pentru o mai bună înțelegere, schimbarea realităților geopolitice cu schimbarea vitezei din fizica elementară, accelerarea. Un vehicul, pornit de pe loc, respectiv de la viteza de 0 km/h la viteza de 100 km/h. Această accelerare se poate face lent, în zece minute de creștere înceată a vitezei, și nimeni nu simte impactul acestei creșteri. Sau se poate face rapid, ca și în cazul mașinilor performante, în trei secunde. În cazul unui avion de luptă în mai puțin de o secundă. Mai trebuie să dau exemplul navetelor spațiale? La fel și cutremurul geoplitic. Închipuiți-vă schimbarea realităților geopolitice în timp ca și trecerea de la 0 la 100 km/h în trei secunde. Timpul este prea scurt, nici nu vă dați seama că s-a schimbat ceva. La 0 km/h puteți deschide portiera și puteți coborî din mașină fără vreun pericol. Trei secunde mai târziu, nu v-aș sfătui să faceți asta. La fel se întâmplă cu realitatea geopolitică în cazul unui cutremur geopolitic. Cel mai important, ca și cutremurul clasic, și cel geopolitic este urmat de o o sumedenie de replici, dar în cazul celui geopolitic acestea sunt destinate să reașeze situația locală sau regională după forțele principale implicate.  
Ceea ce putem spune despre un cutremur geopolitic este că multă lume simte că se va întâmpla sau este posibil să se întâmple, dar la fel ca și în cazul unui cutremur normal, nimeni nu știe cu exactitate când se va întâmpla, unde se va întâmpla, cât va dura și care vor fi efectele sale. La fel ca și în cazul cutremurelor, sunt zone și regiuni care sunt predispuse unor astfel de evenimente, cum este Cercul de Foc al Pacificului. La fel, în geopolitică sunt zone predispuse la conflicte, cum ar fi Orientul Mijlociu. Ca și în geologie, și în geopolitică, tensiunile acumulate pot răbufni cu efecte devastatoare. Legile naturii sunt universale, fie că vorbim de fizica Pământului sau de geopolitică.     
Secolul trecut, al XX-lea, cel mai violent din istoria omenirii, a avut parte doar de trei cutremure geopolitice majore și de o serie de altele minore, regionale. Primul a fost anul 1918, cel mai mare cutremur geopolitic al secolului, când patru imperii s-au prăbușit. Imperiul rus, german, austro-ungar și turc au dispărut peste noapte ca urmare a războiului mondial. În locul lor au apărut state independente, războaiele care au urmat au fost doar războaie de reașezare (replici) a noii realități geopolitice, iar aici includ și războiul româno-ungar de la 1919, războiul greco-turc sau războiul sovieto-polonez.. Impactul acestui cutremur geopolitic a fost imens, s-a resimțit pe toate meridianele, inclusiv în coloniile marilor puteri.
Al doilea cutremur geopolitic major a fost anul 1945. Unii ar putea spune că data reală ar fi 23 augusr 1939, pactul Molotov-Ribbentrop, dar eu mă refer doar la efecte, nu la cauze. De la 1945 lumea a fost împărțită în două blocuri antagoniste, relevate ulterior prin NATO și Pactul de la Varșovia. Ceea ce a urmat, respectiv blocada Berlinului din 1948 sau războiul civil din Grecia (1946-1949) au fost doar replicile acestui cutremur geopolitic major. Revoluția iraniană din 1979 a fost doar un cxemplu de cutremur geopolitic minor, cu influență regională, la fel ca și cazul războaielor din Vietnam, Afghanistan, sau din Orientul Mijlociu.
Al treilea cutremur geopolitic major a fost în anii 1989-1991, dar l-aș plasa mai degrabă în 1989, dizolvarea URSS din 1991 fiind o consecință, o replică a anului 1989, anul revoluțiilor esteuropene. Chiar și aici au fost replici, separarea Cehoslovaciei sau dizolvarea sângeroasă a Iugoslaviei. Apariția Transnistriei se înscrie în același cadru, al replicilor cutremurului geopolitic de la 1989 – 1991. Întreaga lume s-a schimbat, transformându-se dintr-una bipolară în alta unipolară, cu un hegemon încă de necontestat.
De atunci nu au mai fost cutremure geopolitice majore. Chiar seria de revoluții arabe, care încă nu știm încotro se vor îndrepta, ar putea fi incluse în categoria cutremurelor geopolitice minore, cu impact regional. Liderii politici, cei responsabili, se feresc ca de foc și se tem de apariția unui cutremur geopolitic deoarece acesta nu poate fi gestionat, iar consecințele sale pot fi imprevizibile, lecțiile istoriei fiind elocvente în acest sens. De aceea vedem că toate declarațiile, deciziile, rezoluțiile ONU sau ale oricărui organism internațional responsabil se circumscriu acestui deziderat, păstrarea status quo-ului, a stării de fapt, orice modificare considerată a fi necesară într-o regiune să se facă lent, treptat, pentru a putea fi gestionată și consecințele să fie previzibile, astfel încât să fie suficient timp pentru a acționa înainte ca situația să ia o turnură de neoprit.
Să luăm exemplul apariției statului palestinian. Problema s-a lungit și se va mai lungi suficient de mult încât procesul de tranziție să fie lent, previzibil, prin tratative îndelungate, foi de parcurs și altele, astfel încât această mutație geopolitică necesară până la urmă, cu care toate părțile sunt de acord, să se petreacă încet, mai ales într-o regiune deosebit de sensibilă cum este cea a Orientului Mijlociu.
Deci, un cutremur geoplitic nu este de dorit, nimeni nu dorește să se petreacă, credeți că Wilhelm, kaiserul german ar fi pornit războiul la 1914 dacă ar fi știut consecințele de la 1918? Sau Hitler, dacă ar fi știut că va sfârși în buncăr, ar fi atacat Polonia în 1939? Lecțiile istoriei se învață, dar numai de către cei ce doresc să le învețe. Dar problema majoră este că odată și odată acest cutremur geopolitic se petrece, indiferent că vrem sau nu vrem. Este la fel ca și cutremurele clasice, nu le dorim, încercăm să le evităm, dar pur și simplu se întâmplă, oricât am încerca să le prevenim cumva, întrebați-i pe japonezi.
Dar să vedem care ar fi legătura între dreptul istoric, starea de fapt și cutremurele geopolitice. Pentru asta va trebui să revenim la ziua de azi, la conflictul și bătălia permanentă ce se duce 24 de ore pe zi, șapte zile pe săptămână. Chiar și acum când citiți aceste rânduri, o bătălie este în toi și sunt români care luptă în primele linii. Singuri, uitați, nerecunoscuți, sunt eroii de astăzi care duc această luptă de cele mai multe ori inegală. Mă refer la bătălia internetului, după mediul în care se desfășoară.



Bătălia internetului
Un exemplu la îndemână, în general se știe că România are dreptul istoric asupra Bucovinei de Nord, dar nimeni nu va risca o forțare cerându-i Ucrainei acest teritoriu, de teamă de a nu declanșa un cutremur geopolitic ale cărui urmări ar putea deveni imprevizibile. Dar asta nu înseamnă că o luptă subversivă, tenace și continuă nu se duce și pe acest front. Pe lângă acțiunile fizice, de deznaționalizare a românilor, ucrainenii duc o luptă underground, de justificare a ocupației lor asupra Basarabiei, încercând prin toate mijloacele, mai ales prin intermediul internetului, să submineze dreptul istoric al României asupra Bucovinei de Nord.
Un alt front este cel al Transilvaniei, ungurii care încearcă să submineze dreptul istoric al României asupra Transilvaniei. Forumuri de istorie, discuții pe marginea oricărui articol de ziar cu tente revizioniste, reșaparea îmbunătățită a teoriilor discontinuității românilor în Ardeal, contestarea dovezilor acestei continuități și multe altele.
Mai există și fronturile secundare, dar nu mai puțin importante, în care sârbii și bulgarii încearcă dezrădăcinarea românilor, minorități în țările lor. Dar frontul principal, datorită evenimentelor politice, a ajuns cel basarabean.  Teoria moldovenistă este la mare modă, susținută și de către unii  români moldoveni interesați sau pur și simplu naivi. Aici bătălia este mai mult decât inegală, luptătorii români pe frontul internetului trebuind să facă față inclusiv puternicului aparat de propagandă rusesc care s-a aruncat pur și simplu în această bătălie disperată pentru ei, fiindcă încep să simtă că s-ar putea să piardă. Să piardă ce, ați putea întreba. Răspunsul e simplu, să piardă controlul asupra Republicii Moldova, iar rezultatele vizibile de la fiecare rundă de alegeri arată că sunt în defensivă, în retragere. De aceea niciun efort nu este prea mic pentru bătălia pe conștiința cetățenilor moldoveni.
Dar obiectivul acestui război al internetului nu este numai conștiința și părerea cetățenilor români sau moldoveni, dar în primul rând părerea cetățeanului străin, iar prin fiecare cetățean străin ce citește forumurile sau urmărește filmulețele de pe youtube și este convins de o parte sau alta, o fărâmă din opinia publică internațională se poziționează de partea uneia dintre părți. Pare a fi greutatea unui fir de nisip, dar fir cu fir, grăunte cu grăunte, se poate ajunge la o cantitate care la un moment dat ar putea înclina balanța de o parte sau alta.
Vă puteți întreba pe bună dreptate pentru ce acest efort, din moment ce dreptul istoric cumulat cu starea de fapt ne dă situația actuală, pe care nimeni nu are interesul să o schimbe de teama situațiilor imprevizibile cu care ar putea să fie confruntat în viitorul imediat acestei schimbări. Așa este, dar am spus tot aici că aceste cutremure geopolitice se întâmplă, fie că le dorim sau nu, fie că ne plac sau nu, la fel ca și cutremurele clasice, geologice. Dacă mâine se va petrece un cutremur geopolitic, întregul eșichier geopolitic ar putea fi zdruncinat. Alianțe bine stabilite în trecut ar putea fi răsturnate, lideri ajunși la putere prin forța evenimentelor ar putea decide un curs sau altul de acțiune, conflicte armate ar putea apărea peste noapte. Să nu ne îmbătăm cu apă rece, într-un astfel de caz nu am fi în cea mai fericită situație, ținând cont de animozitățile istorice care ne-au marcat relațiile cu toți vecinii noștri. Și atunci am avea nevoie de aportul direct al celor pe care astăzi îi considerăm aliați de nădejde, dar să nu uităm că și ei ar putea fi prinși în evenimentele în cascadă ce le presupune un cutremur geopolitic major. Iar atunci, decizia lor va fi neapărat condiționată de ceea ce se cheamă la ei opinia publică. Aceeași opinie publică care a decis retragerea americanilor din Vietnam sau din Somalia.  Cum credeți că această opinie publică și-ar da acordul pentru o intervenția într-o țară de care majoritatea nici nu au auzit? Nu trebuie uitat că în ultima vreme deciziile președinților americani sunt legate direct de rezultatele sondajelor de opinie. Și dacă această opinie publică, în urma acestui război al internetului care se desfășoară inclusiv acum, este convinsă de adversarii noștri că noi nu avem dreptul istoric, sau acesta este cu semnul întrebării?
Pentru a exemplifica acest aspect aș propune doar ca și exercițiu de imaginație un posibil conflict care ar duce la un cutremur geopolitic major. Repet, nu zic că acesta se va întâmpla, dar este posibil să se întâmple. Exercițiul este infinit mai complex, dar mă voi referi strict la situația noastră geopolitică regională, la fel cum am făcut în romanele mele.

Studiu de caz, Ucraina:
Astăzi, fostul premier Iulia Timoshenko este arestat pentru ceva, orice, a făcut în timpul mandatului ei de premier. Demonstranții care o susțin se adună cu zecile de mii să ceară eliberarea ei. La un moment dat, din greșeală sau din prostie, se trage în mulțime. Cererile se radicalizează și încep confruntările radicale, se dau lupte de stradă. Forțele guvernamentale reușesc prin luptă și snge să pacifice Kievul, dar cu prețul a sute de morți dintre demonstranți. Revolta este înfrântă, dar peste câteva zile izbucnește o confruntare minoră în raioanele de la vest, forțele pro-vestice se mobilizează și reușesc să ocupe sediile simbolurilor puterii. Tot mai mulți ucraineni favorabili orientării spre vest a țării se implică, ceea ce duce la răsturnarea liderilor locali ai regimului de la Kiev. Confruntat cu perspectiva unui război civil, guvernul de la Kiev cere ajutor Rusiei, iar aceasta își trimite trupele. Încep primele cofruntări, când SUA cee retragerea rușilor pentru a lăsa ucrainenilor decizia asupra viitorului lor. Rusia refuză și continuă avansul împotriva rebelilor, ajungând în fața orașului Lvov. Polonia intervine diplomatic, cerând retragerea rușilor pentru a-i cruța pe etnicii polonezi. Rusia refuză și bombardează orașul, în speranța terminării rapide a conflictului, dar ucrainenii provestici rezistă. Imagini cu civili uciși de bombardamente fac înconjurul lumii, cerând intervenția. Polonia presează și concentrează trupe la granița cu Ucraina. Între timp, ca și o posibilă contralovitură, Rusia concentrează trupe la granița cu Țările Baltice și își întărește garnizoana de la Kalinigrad, cu graniță directă cu Polonia. Presați de propria opinia publică, americanii se decid să-i sprijine pe polonezi, cel puțin cu armament și muniție. Șase zile mai târziu, un obuz de artilerie explodează într-o piață centrală din Lvov. Șaizeci de morți, toți civili, inclusiv femei și copii. Imaginile cadavrelor copiilor sfâtecate de explozii fac înconjurul lumii. Opinia publică americană cere o reacție decisvă. Polonezii trec granița ucraineană cu blindatele în față pentru a proteja civilii. Forțele militare ruse se dispun în dipozitiv defensiv contra polonezilor, în timp ce trupele lor din Kalinigrad atacă trecând pe teritoriul polonez. Țările Baltice sunt ocupate rapid de către ruși care continuă înaintarea peste granița poloneză. Între timp, trupele poloneze înaintează spre Lvov...
Vi se pare un scenariu de SF? Nu, poate fi piatra care ar putea declanșa un nou cutremur geopolitic. Dar revenind la expunerea noastră, ce s-ar fi putut întâmpla dacă opinia publică americană era total antipoloneză, dacă majoritatea americanilor ar fi fost convinși că Lvov ete un oraș rusesc care niciodată nu a aparținut Poloniei, că nu există picior de etnic polonez acolo, ci doar ruteni, care în tot decursul istoriei s-au jurat că ei sunt etnici ruși (!). Și că SUA nu ar avea de ce să-i susțină pe polonezi cu materiale și armament, deoarece au mult mai mari probleme cu disputele cu chinezii, de exemplu. Forte ușor s-ar fi ajuns la situația asta doar printr-o masivă campanie de Public Relations (PR) și de o bătălie cîștigatpă pe internet asupra dreptului istoric.  Dacă mâine un american curios dă căutare pe Google Lvov Polski”, în cazul în care bătălia internetului este pierdută deja de polonezi, va obține pe primele pagini doar dovezi că Lvovul aparține pe drept și pe veci Ucrainei. Și atunci credeți că își va da acceptul pentru trimiterea de soldați, armament și muniții Poloniei, pe care el, ca cetățean american liber o consideră stat agresor?
Dar hai să mergem mai departe și în loc de Polonia să punem România. Care va fi situația, care va fi rezultatul? În cazul unui cutremur geopolitic, credeți că ne vom putea baza pe vreunul dintre vecinii noștri? O recapitulare istorică cred că ar fi benefică și relevantă.
La primul cutremur geopolitic major al secolului XX, am fost singuri împotriva tuturor. Ruși, bulgari, ucraineni, unguri, toți erau împotriva noastră. Până și sârbii, considerați aliați, au profitat și ne-au luat o parte din Banat. Ne-am bătut cu arma în mână, am luptat împotriva rușilor, împotriva ucrainenilor, împotriva ungurilor, și am realizat România Mare. Un aspect uitat în timp, România Mare nu au făcut-o diplomații, ci militarii, respectiv soldații care au ocupat teritoriul cu arma în mână, impunând o stare de fapt în concordanță cu dreptul istoric.  Credeți că dacă Transilvania ar fi fost sub unguri la 1919, data Conferinței de Pace de la Versailles, această conferință ne-ar fi dat-o nouă? Sau dacă ar fi dat vreo rezoluție, și Ardealul ar fi fost sub unguri, ar fi mișcat vreun deget pentru a ne da nouă ceea ce ni se cuvenea, respectiv Ardealul? Oameni buni, România Mare a fost realizată cu sabia și baioneta ostașului român, Ardealul a fost ocupat prin forța armelor, la fel și Basarabia sau Bucovina. De la Paris putea oricine să zică că o regiune aparține unuia sau altuia, atâta timp cât acela nu-și impunea stăpânirea, și impunerea însemna ocuparea militară și stabilirea ordinii. Cea ce este important, am fost singuri împotriva tuturor vecinilor. Și ne-am impus dreptul prin forța baionetelor soldaților români, iar apoi acest drept a fost recunoscut și la Paris. Dar mai întâi l-am câștigat cu arma, apoi ne-a fost recunoscut ca o stare de fapt, bazată pe dreptul istoric.
Al doilea cutremur geopolitic a consființit stăpânirea noastră asupra Transilvaniei numai deoarece a fost ocupată militar și de către armatele noastre. Rușii ne-au luat Basarabia și Bucovina de Nord, le ocupaseră deja militar. Ocupaseră și România, impunându-ne regimul comunist de tristă amintire.La Conferința de Pace nu am fost admiși ca și cobeligeranți deoarece s-au opus rușii, deși contribuția noastră în Vest a fost mai mare decât cea a Franței, fiind a patra aliată ca pondere militară.
La al treilea cutremur geopolitic am fost prea fericiți că am scăpat de comunism ca să ne gândim la altceva. În concluzie, nu am obținut nimic ce nu am luat înainte prin puterea noastră, dar garanția rămânerii în posesie a fost puterea militară, nu bunăvoința vecinilor noștri.

Orice război modern nu poate fi declanșat fără o pregătire pshihologică a opiniei publice, dar bătălia pentru opinia publică se desfășoară în fiecare moment în spațiul virtual. Trebuie spus că pe site-urile și forumurile internaționale această dispută se poartă în engleză și este deosebit de complexă. De exemplu, pe un site de istorie, comentatorii  de diferite națiuni vorbeau despre regii Ungariei și s-a ajuns și la Carol Robert de Anjou. Când unul dintre cei ce postau, un român, desigur, a menționat înfrângerea lui la Posada de către Basarab I, ceilalți au contestat veridicitatea informației, spunând că doar a fost atacat și nu învins de către Basarab. După câteva minute bune forumistul nostru a revenit și a postat tradusă în engleză întreaga porțiune din Cronica Pictată de la Viena care se referea la mărimea dezastrului oștirii lui Carol Robert, fapt care a închis gura tuturor. A mai adaugat și părți din Analele lui Duglosz, lucru care i-a cam luat ceva timp numai pentru traducere. Administratorul siteului i-a șters a doua zi comentariul, dar amicul nostru a revenit cu un nou cont și l-a repostat. Uterior, a fost șters din nou, dar a revenit din nou și tot așa câteva zile la rând, arătând adevărul tuturor care au intrat pe acel site. Ori, acest forumist este unul din eroii anonimi neștiuți ai acestul război al internetului. Unul care ar merita să fie decorat. La fel ca și toți cei care postează zi și noapte adevărul, răspund provocărilor și insinuărilor, realizează filmulețe pe youtube despre istoria noastră adevărată și realizările românești, acești eroi minunați, numeroși, discreți și anonimi, neștiuți, merită tot respectul și considerația noastră, deoarece ei sunt în prima linie de apărare a onoarei și integrității României, sunt prima linie în bătălia pentru conștiința opiniei publice internaționale.

În încheiere, tuturor acestor eroi neștiuți eu le aduc un omagiu călduros, mulțumindu-le pentru tot ceea ce fac ei pentru România, pentru noi toți.

                                                        




joi, 1 septembrie 2011

Români sau valahi, o dezbatere sterilă

E suficientă o scurtră privire în istoria noastră și a regiunii în care trăim pentru a înțelege un adevăr pe care mulți români preferă să-l ignore. Anume că vecinii noștri cu care ne-a procopsit istoria și migrațiile popoarelor nu ne-au înghițit niciodată, ei făcând tot ce le stătea în putință pentru a scăpa de noi. Au încercat prin toate mijloacele, inclusiv militare, istoria noastră fiind doar un șir continuu de lupte și eforturi pentru a ne păstra limba și neamul. Iar vecinii noștri, cu excepția unor scurte perioade în care i-am avut aliați de conjunctură pe unii sau pe alții, nu au încetat să nege existența noastră și implicit dreptul nostru istoric de a stăpâni ceea ce ne aparține pe drept, pământul în care ne-am format, am crescut ca neam și ne-am afirmat identitatea națională. Înconjurați din toate părțile, o insulă latină într-o mare slavă și turanică, această romaninate s-a tot micșorat sub presiuni și lovituri până a ajuns ceea pe care o cunoaștem astăzi. Nu era de ajuns, trebuia ca și românii ajunși în teritoriile statelor vecine să fie deznaționalizați și asimilați, prin forță și persuasiune sau prin alte mijloace mai subtile. Aceste mijloace de forță combinate cu cele subtile au fost și sunt utilizate concomitent, local și regional, chiar încercându-se influențarea românilor care trăiesc în interiorul granițelor proprii.
Mistificarea istoriei este la rang de cinste în panoplia mijloacelor folosite, și este cu atât mai eficientă cu cât nici românii în general nu par să aibă apetență pentru aflarea adevărului. Mințiți, mințiți, ceva tot va rămâne!spunea Gobbels punând bazele dezinformării moderne, slogan preluat cu entuziasm și de antiromânii de astăzi. Trist este că aceștia își găsesc cu ușurință cozi de topor care să le susțină cu entuziasm teoriile chiar și în rândul românilor. Prea puține sunt vocile care se ridică și combat aceste teorii negaționiste, începând cu cea a lui Roesler și continuând cu o sumedenie de ipoteze și idei din ziua de astăzi.
Iar una din teoriile la modă, văzând că altele merg mai greu și nu produc efectele scontate pe moment, este cea a dezbinării neamului românesc. Teorii coform cărora românii, moldovenii, vlahii, poate în curând și ardelenii sau oltenii, sunt popoare dferite și că nu au nici în clin sau în mânecă unii cu alții, mai deosebiți decât românii față de papuași.
Despre teoriile moldovenismului am tot auzit, mai cu seamă în ultima vreme, de când Republica Moldova s-a cam îndreptat șovăielnic spre UE, și vom mai auzi, ”divide et impera” și-a dovedit eficiența în decursul istoriei mondiale. Nu doar în Basarabia, ci și în Ucraina, unde români nu există, ci doar moldoveni. Minorității românești, de fapt moldovenești, li s-au redus orele de limbă română, de fapt moldovenească, ajungând la doar două ore pe săptămână. Vorbeam cu un elev din Noua Suliță, din Bucovina rămasă Ucrainei, și îmi descria cu amănunte situația. Mi-a povestit de surpriza sa în momentul în care a făcut primele lecții de istorie în România, despre șocul avut la înțelegerea logică și clară a adevărului după ce ani de zile învățase la școala ucraineană despre cum românii au tot încercat să ia teritorii ucrainene și rusești care nu le aparțineau. La cetatea Hotin, ghidul ucrainean îți explică despre acest monument de artă slavă (!) ridicat pentru apărarea pământurilor slave. Dar la întrebarea de ce cetatea a fost ridicată pe malul drept, al așa-zișilor atacatori, nu știe să-ți răspundă.
Iar despre deosebirile inventate între vlahi și români, acestea au fost speculate mai ales de către sârbi și bulgari în încercarea reușită de divizare a minorității românești de pe teritoriile lor. Dar să vedem ce sunt vlahii, conform Wikipedia.         
Valahii (sau vlahii) era numele dat de către alte popoare, populațiilor romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, în stânga și în dreapta Dunării: românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii. După crearea statului modern român acest termen este folosit preponderent pentru a-i desemna pe aromâni, meglenoromâni și istroromâni.
Originea numelui este legată de lingvistica germanică: aceeași origine duce la cuvintele "welsh" și "wallon" în alte părți ale Europei pentru populațiile locale considerate romanice. Popoarele slave au preluat cuvântul, folosind inițial numele de valahi în general în legătură cu toate popoarele romanice deci și pentru locuitorii teritoriului ev-medieval românesc.. Mai târziu, forma cuvântului s-a nuanțat, oarecum schimbat în funcție de utilizatori. De exemplu, Italia în limba poloneză este numită "Włochy", iar in limba maghiara "olasz" sunt italienii, iar "oláh" sunt românii. Termenul valahi era un exonim, deci folosit numai "în afară", în timp ce respectivii (valahii între ei) foloseau diferite cuvinte provenite din "romanus" pentru a se numi pe ei înșiși: "români" "rumâni", "rumâri", "armâni", "arumâni", ș.a.m.d. În acest context este demn de menționat, că în greaca Imperiului Bizantin (Imperiul Roman de Est) valahii erau denumiți deseori ["romanoi"]], ca fiind vorbitori de limbă romanică (latină).
În documentele istorice europene din Evul Mediu termenul apare sub diferite forme: Walachen (germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos (sp.), velaci sau valacchi (ital.), volohi sau vlohi (rus., pol.), vlasi (serb., bulg.), oláhok sau vlachok (magh.), vlahoi (neogr.), iflaklar (turc.) și variante (moshovlahi, kuțovlahi, dicieni, mavrovlahi sau morlahi...).”

Mai departe:
„Numele de Valah are aceeași etimologie ca și numele de Wales (în Marea Britanie), Walcheren (în Olanda), Valonia (în Belgia) și numeroasele toponime de tip "Welch", "Walsch", "Walchen" înșiruite de-a lungul vechii limite dintre arealul limbilor germanice și cel al limbilor romanice, în Alpi. Este vorba de cuvântul germanic walah sau walh, însemnând "străin", "ne-german", și care, la rândul lui, provine din numele poporului celtic al Volcilor (Volcae în latină), întâlnit de germanicii teutoni în decursul campaniilor lor de jaf și pradă în Galia, în anii 110-100 î.e.n. Migrația ulterioară a triburilor germanice în Europa, în secolele III - IV, în contact cu slavii și cu celelate popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de walah în Europa centrală și orientală (pentru populațiile romanice). Trecând în alte limbi, walah a luat diferite forme : vlah, vlahos, vlas, voloh, wloh, olah, iflak... trecând ulterior și în limbile occidentale : valacchi, velaci, valaques, valacos, wallachians.
Valahii sud-dunăreni de azi sunt urmașii tracilor romanizați și a romanilor antici veniți aici și rămași (ca și în Dacia). Deși, oficial, sunt recunoscuți ca minorităti naționale în statele unde sunt prezenți (Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia și Serbia), numărul lor este sistematic minorat în recensământe (parțial fiindcă multe persoane nu doresc să se afirme ca fiind minoritare), nu sunt școliți în limba maternă și sunt supuși unui proces de asimilare, iar în România sunt pur și simplu socotiți Români deși populația locală îi deosebește prin porecla de "Machedoni" (cuvânt care nu trebuie confundat cu "Macedoneni": locuitorii republicii Macedonia sau a regiunii Macedonia din Grecia).”
Și totuși, diversiunea funcționează, chiar și astăzi în Serbia existând două minorități așa-zis distincte, românii și vlahii, și chiar membrii acestora nu sunt prea conștienți că sunt același lucru, rod al îndelungatei propagande de dezbinare. Acest tip de propagandă a fost activă inclusiv în perioada comunistă, în timpul regimului lui Tito, dar și de mai devreme, cum demonstrează și acest articol preluat din ziarul Plaiuri năsăudene” al refugiaților năsăudeni din perioada ocupării Ardealului de Nord de către unguri (1941 – 1944), articol scris de I.V. Spiridon și intitulat Wallach:
WALLACH
de I. V. Spiridon – Plaiuri Nasăudene

Povestea un prieten că în trecut un cetăţean foarte bogat cu punga şi nu tot atât cu duhul, jertfise pe altarul propagandei pentru un anume partid o sumă atât de serioasă, încât după ce partidul câştigase în alegeri a trebuit să fie şi el luat în serios. A fost deci numit membru în consiliul comunal. Comuna: un oraş destul de poluat. Totul ar fi rămas normal, pentru vremuri şi locuri, dacă cetăţeanul nu ar fi avut păreri, care ar fi venit în conflict cu ale altui membru al consiliului. La una din şedinţe conflictul a crescut în proporţii, şi un profesor, care nu îl prea putea accepta, îi aruncă enervat epitetul: incultule! Cetăţeanul sare ca ars:
- Eu incult? Tu cult!
Această anecdotă mi-a venit în minte zilele trecute când răsfoiam un dicţionar. Întâmplător am dat peste cuvântul „walachians”, sub care înţelegeau englezii pe români, mai ales pe cei din Oltenia şi Muntenia. Nu numai englezii se numesc astfel. Germanii, spre exemplu, întrebuinţează cuvântul ”Wallachen”, italienii ” valacchi”, francezii „valaques” , grecii „vlahos”, polonii „volosin” şi vecinii noştri „olah”. Rădăcina din care derivă toate acestea este vechiul cuvânt german „Wallach”, sub care se înţelegeau romanii. După prăbuşirea imperiului roman de răsărit, cuvântul a continuat să circule cu aceeaşi sferă largă, cuprinzând în interiorul ei pe toate neamurile născute din coapsa Romei. Cu timpul sfera aceasta s-a restrâns tot mai mult, până ce, către sfârşitul Evului Mediu, şi începutul celui Modern, am rămas singurii care mai eram numiţi astfel.
Cari sunt motivele pentru care nouă ni s-a aplicat mai multă vreme această veche expresie germană?
În primul rând probabil că la popoarele latine din Occident întâlnim ca o categorie stilistică dominantă individualismul, în vreme ce la noi domină categoria organicului. Ca şi noi, aceste popoare au fost multă vreme dezbinate, dar spre deosebire de noi, din cauza dominării acestei categorii stilistice, individualismul, părţile s-au afirmat la ele mai vehement ca una potrivnică celeilalte. Să ne gândim la Franţa, la Spania şi mai ales la Italia Evului Mediu: atâtea principate, ducate şi comitate nu numai independente, ci şi permanent în conflict unele cu altele din acelaşi neam, afirmându-şi fiecare individualitatea atât de mult încât făcea imposibilă rămânerea lor şi pe mai departe sub acoperişul cuprinzător al acestei expresii. Din acest motiv nu numai că a dispărut expresia „wallach”, dar a fost periclitată chiar şi existenţa cuvintelor „francez”, „spaniol”, şi „italian”. Se vorbea - amintim cazul italienilor - despre milanez, veneţian sau genovez. La noi domnitorii din Muntenia şi Moldova n-au purtat niciodată vreun război cu romînii din Ardeal, numai cu stăpînitorii acestei părţi a ţării noastre, streini de neamul nostru. Între ei domni ai Munteniei şi ai Moldovei s-au bătut, dar trebuie amintit aici că, pe de o parte în dosul acestor lupte se manifesta o voinţă de unire, chiar cu forţa, iar pe de alta că niciodată cu ocazia unor astfel de lupte nu s-a uitat că ele se dau între fraţi. Categoria organicului şi-a spus şi aici cuvântul.
Un alt motiv pentru care la noi s-a păstrat şi ni s-a aplicat mai multă vreme vechea expresie germană „Wallach” este calitatea conştiinţei originii noastre latine. La noi această conştiinţă a fost mai puternică decât la popoarele de origine latină ale Occidentului şi aceasta pentru că la noi ea nu a avut un caracter static, ci unul dinamic. Să analizăm acum tot numai pe scurt, spaţiul nepermiţându-ne altfel, cauzele pentru cari conştiinţa originii noastre latine a avut, spre deosebire de popoarele latine din Occident, acest caracter, dinamic. În primul rând la noi părţile nefiind în conflict, atât de vehement unele cu altele, conştiinţa întregului, cu origine comună, n-a fost pe această cale tulburată. În această situaţie am fi putut avea o conştiinţă a originii noastre latine mai puternică decât popoarele latine din Occident, dar tot cu un caracter static. A acţionat întotdeauna şi un factor de natură oarecum geografică: poziţia noastră, izolaţi în mijlocul unei populaţii de origine nelatină.  Faptul că cu aceste popoare nelatine am avut întotdeauna, ca suflet, nu ca pacte, altfel de raporturi decât de prietenie ne-a fost din acest punct de vedere foarte util: raporturilor de acest fel trebuie să le mulţumim conştiinţa noastră trează, dinamică.
Atât de trează şi de dinamică încât ea a devenit din scut suliţă. Expresia cu rădăcini atât de vechi şi sens de nobil blazon nu poate, pentru o minte normal constituită, să îmbrace sensul pe care al vrea să i-l dea întovărăşind-o cu un adjectiv care denotă numai neputincioasă ură, cei care nu se pot mândri cu o astfel de origină, certificatul lor de origine etnică, fiind pierdut undeva pe drumul de departe şi până aici. Întovărăşirea ei cu adjectivul nepomenit poate numai să arate că precum între indivizi şi între popoare anecdota prietenului meu poate să fie adevărată.”