vineri, 30 aprilie 2010

Bătaia cu ouă din parlamentul ucrainean şi viitorul României

Iniţial, a părut o ştire din categoria celor amuzante, cu parlamentari care se iau la bătaie, ţipă unul la altul, schimbă pumni şi aruncă cu ouă spre oponenţii politici, ba chiar lansează şi fumigene, unde altundeva decât în cea mai importantă instituţie a unui stat, parlamentul. Dar nefiind vorba de vreo ţară exotică sau îndepărtată, ci de una vecină nouă cu care avem multe de împărţit, această ştire şi stare de lucruri ar trebui să ne preocupe. Deoarece este vorba de Ucraina, şi mare parte din ce se întâmplă în ţara vecină (şi nu neapărat prietenă) ne priveşte şi poate avea repercusiuni asupra noastră.
Unii pot spune că nu ne priveşte, că e treaba lor. Nu, nu e numai treaba lor, ci şi a noastră. Şi ne priveşte. La fel cum admiterea noastră în NATO şi UE îi interesează şi îi priveşte şi pe ei, deoarece în funcţie de evoluţia noastră îşi vor adapta strategiile de viitor şi de vecinătate. La fel este valabilă şi reciproca. Ne priveşte ce se întâmplă în Ucraina şi cu Ucraina, mai ales dacă ţinem cont de problemele care mai sunt de rezolvat cu vecinul nostru din nord sud-est, cu care împărţim şi o graniţă maritimă importantă, şi un platou continental recent trasat la Haga. Dar mai împărţim şi o graniţă fluvială sensibilizată de mult discutatul proiect Bâstroe, minoritatea română supusă deznaţionalizării, şi altele.
În fine, de la ce a pornit tot acest circ. Un acord cu Rusia, care prevede prelungirea staţionării flotei ruse din Marea Neagră în portul Sevastopol cu încă 25 ani, de la 28 mai 2017 (data la care expiră actualul contract) până în 2042. Deci, practic permanentizarea staţionării flotei ruse din Marea Neagră la Sevastopol. O mică paranteză cred că este necesară aici, pentru înţelegerea problemei. Flota rusă din Marea Neagră, fostă sovietică, până la dezmembrarea URSS din 1991. Atunci, conform acordurilor, flota care poartă arsenal nuclear ar fi trebuit să revină Rusiei, dar care nu, statului îndreptăţit la aceasta în urma dezmembrării. Problema flotei ruse din Marea Neagră era una ciudată: este capabilă să poarte armament nuclear, dar la data dispariţiei URSS, în august 1991, nu avea armament nuclear la bord. De aici au apărut primele disensiuni ruso-ucrainene referitor la apartenenţa flotei, fiecare încercând să şi-o însuşească, speculând textul neclar al acordului. Mai mult, Rusia, în noile frontiere, nu avea la Marea Neagră un port cu facilităţile necesare găzduirii acestei flote.
O primă amânare şi totodată un prim semn al unei viitoare posibile înţelegeri a apărut tocmai în timpul conflictului moldo-transnistrean din 1992, atunci când ambele părţi au declarat că negocierile se amână, dar sunt dispuşi să ajungă la un acord. Bineînţeles, cu preţul zdrobirii rezistenţei moldovene şi al apariţiei acestui pseudostat mafiot cu capitala la Tiraspol. Deoarece, fără acordul şi concursul larg al autorităţilor ucrainene, ajutoarele ruseşti nu aveau cum să ajungă la Armata a XIV-a şi la separatiştii transnistreni. Coloane de aprovizionare şi „voluntari” din întreg cuprinsul Rusiei dau fuga în Transnistria, traversând Ucraina terestru şi aerian, pentru „ajutor frăţesc”. N-a fost de ajuns, au trebuit să intervină deschis tancurile Armatei a XIV-a, pentru a înfrânge rezistenţa unei ţări care nici măcar nu avea armată la ora aceea. Şi au făcut-o deschis, de exemplu cele 20 de tancuri ce au intrat în Tighina în iunie 1992 arborau drapelul Rusiei.
Odată problema moldoveană rezolvată, au continuat negocierile ruso-ucrainene pe tema flotei din Marea Neagră şi s-a ajuns la un acord. Ucraina ia mai puţin de 20% din flotă, Rusia restul, iar flota devenită rusă închiriază portul Sevastopol şi facilităţile sale pentru nevoile flotei. Astfel, Sevastopolul devine baza flotei ruse din Marea Neagră. Acordul, prevăzut să expire în 2017, este în pericol în timpul preşedinţiei lui Victor Iuşcenko, atunci Rusia anunţând că va moderniza portul Novorossissk, pe teritoriul rus, ce va urma să devină noua bază a flotei ruse. Dar, de multă vreme, nu se mai spune nimic de Novorossissk. Nici nu ştiu dacă s-a demarat vreo lucrare de modernizare a portului, pentru a-l face capabil să găzduiască o asemenea capacitate navală.
Despre flota ucraineană, un exemplu. În anii 90 se anunţa faptul că noul crucişător de clasa Slava, botezat „Ucraina”, a cărui construcţie începuse încă din 1984 pe şantierul „61 comunarzi” din Nikolaev şi destinat iniţial flotei sovietice va fi păstrat de noua flotă ucraineană, ca şi navă amiral, probabil. Dar, ulterior, din lipsă de fonduri, Ucraina încearcă să vândă „Ucraina”, neterminată către Rusia. Rusia refuză, astfel se încearcă şi la ora actuală să se găsească un cumpărător, cum ar fi China sau India, care nu se lasă convinse. Statutul actual este navă „în conservare”, în traducere rugineşte pe undeva pe şantier.
În fine, prin acordul actual, Rusia îşi prelungeşte posesia asupra portului Sevastopol, asupra căruia Ucraina nu prea are vreun control, cum s-a dovedit şi în timpul războiului ruso-georgian din august 2008, când retorica agresivă a preşedintelui Iuşcenko nu a împiedicat flota rusă să iasă din port, să scufunde o navă georgiană, să tragă câteva focuri, să debarce nişte infanterişti marini (gata de luptă în momentul declanşării războiului) în portul georgian Poti şi să revină la aceeaşi bază.
Ce câştigă Ucraina? Chiria anuală se măreşte de la 97,8 milioane de dolari la 100 de milioane de dolari, acre nu vor fi reţinuţi din datoria Ucrainei faţă de Rusia, ci vor fi plătiţi direct Ucrainei (de fapt, acelaşi lucru) din 2017.
Mai era ceva, o reducere de preţ cu 30% la gazele furnizate de Gazprom Ucrainei, de la 330$/1000 m.c. la 230$/1000 m.c. În primul rând, asta este dovada supremă, pentru unii dintre idealişti care afirmă contrariul în ton cu declaraţiile Moscovei, cum că Gazpromul este o firmă comercială cu propria politică, că nu este de fapt o armă la dispoziţia statului rus. Deoarece de fiecare dată când mărea tariful către o ţară ce încerca să iasă din influenţa Kremlinului, acesta trâmbiţa că era vorba doar de calcule economice şi comerciale, iar acum, pe faţă, îl scade în urma unui acord politic încheiat de statul rus. Deci nu există raţiuni economice sau comerciale.
În al doilea rând, acordul şi contractul de furnizare gaze nu au cum să prevadă acelaşi preţ până în 2042. Este un contract comercial, care trebuie să prevadă clauze. Aşa cum eu nu pot să închei un acord că timp de 32 de ani de acum înainte voi vinde apă minerală la un preţ de 0,5$/l, fiindcă nu ştiu ce se va întâmpla până atunci. Preţul la gaze poate exploda, în caz că rezervele scad mult, dolarul se poate prăbuşi, poate izbucni un război, o revoluţie, orice, mai ales în 32 de ani. Gândiţi-vă că acum 32 de ani jumătate din Europa era comunistă. Deci, contractul cuprinde clauze, ca orice contract, care leagă preţul de vânzare de alţi indicatori, cum ar fi preţul de producţie, costurile de exploatare, cursul valutar, etc. Iar acest preţ poate fi modificat de furnizor (Gazprom), în funcţie de anumite evoluţii. Iar aceste evoluţii pot fi interpretate doar de furnizor.
Deci, Ucraina a obţinut o reducere de 30% la gaze, reducere care poate dispărea la anul, când Rusia ar putea să crească toate preţurile. Sau peste doi ani. Sau când va veni un nou Iuşcenko la putere. Până la urmă, Ucraina a obţinut palpabil doar o creştere a chiriei cu 2,2 milioane dolari pe an. Atât.
Că Putin a propus încă 33 de acorduri comerciale, de la construcţii de avioane la energie atomică, cu participarea comună a băncilor şi firmelor din ambele ţări, este altă poveste, destinată doar înglobării directe a economiei ucrainene în cea rusă. Deoarece economia ucraineană este aproape de colaps, cu atât mai uşor să fie integrată de cea rusă, sub aparenţa unor joint-venture.
Acest acord nu este o surpriză pentru cei ce prevedeau subordonarea Ucrainei faţă de Rusia odată cu venirea la putere a preşedintelui pro-rus Ianukovici. Este o surpriză gradul de subordonare, precum şi rapiditatea cu care a fost făcută. Declaraţia comisarului ceh este relevantă, el exprimându-şi mirarea cum Ucraina a făcut un acord politic pentru unul comercial, adăugând că Uniunea Europeană şi-a pierdut răbdarea cu Ucraina. Într-adevăr, dar ar fi trebuit să şi-o piardă mai demult.
Dar de ce tace SUA? Acest lucru readuce în discuţie speculaţiile privitoare la o nouă Ialta, sub semnul „resetării” relaţiilor bilaterale ruso-americane, atât de trâmbiţate de administraţia Obama. Mai ales că preşedintele american se află sub tirurile acuzaţiilor cum că ar fi cedat prea multe Rusiei. Dar până la urmă, ce a cedat? Şi cât? Şi pe cine? Astfel de întrebări noi, românii, ni le-am pus de multe ori de-a lungul istoriei, fiind păţiţi.
Încă o treabă. Rusia spune că, după încheierea acordului de staţionare la Sevastopol, va investi masiv nu numai aici, ci şi în întreaga Crimee. Mie îmi cam dă de gândit. Putin a ameninţat pe faţă, înainte de summitul NATO din aprilie 2008 de la Bucureşti, că în cazul în care Ucraina va primi MAP (Member Action Plan) pentru integrarea în NATO, va pretinde restituirea Crimeeii. Crimea a fost primită cadou de republica sovietică Ucraina de la Hruşciov în 1956, la aniversarea a 300 de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia (eveniment discutabil). Ucrainenii sunt minoritari în Crimeea, populată preponderent de ruşi şi tătari. Pe cei din urmă, oricât s-a străduit Stalin, nu i-a putut deporta şi ucide pe toţi (la fel ca şi în cazul moldovenilor). Pe de altă parte, stăpânirea Crimeeii îi face pe ruşi forţa dominantă în Marea Neagră, chiar dacă ar avea capacităţi navale reduse, deoarece prin poziţia sa, de peninsulă împinsă adânc spre centru, Crimeea domină Marea Neagră.
Alt aspect al circului din parlamentul ucrainean, nu lipsit de importanţă, îl constituie opoziţia. Nu numai a parlametarilor din partidele de opoziţie, ci şi a protestatarilor (peste 10000) strânşi în faţa clădirii, ostili acordului. Umbrelele deschise pentru a-l proteja pe preşedintele parlamentului de ploaia de ouă mai semnifică prăpastia tot mai adâncă ce separă cele două forţe centrifuge ce destabilizează Ucraina: proruşii şi prooccidentalii. În categoria proocidentali, în această conjunctură de fapt, i-am inclus şi pe naţionaliştii ucraineni, cei ce nu vor neapărat o Ucraină prooccidentală, dar nici una prorusă. Opoziţia este destul de variată, dar s-a unit împotriva acestui acord. Iar violenţa cu care s-a manifestat spune multe.
Acest stat nu are prea multe şanse să rămână întreg. Violenţa din parlament poate ajunge în stradă, iar pe fundalul crizei în care ţara se zbate, viitorul arată sumbru. Majoritatea analiştilor politici văd Ucraina divizată în circa 10 ani. Discută doar în câte părţi. O parte sigur va fi cea estică, a bazinelor miniere Donbas, puternic rusofonă, cu Crimeea sau separat. Aceasta va gravita inevitabil spre Rusia, putând fi integrată ca parte a Uniunii Rusia-Belarus, care va putea ajunge chiar până la absorbţie. La fel cum Kosovo va gravita spre Albania, odată ce trupele KFOR vor pleca. Vestul se va orienta spre Europa, dar graniţa va fi incertă. Nu se ştie dacă va mai rămâne o zonă centrală, naţionalist ucraineană. Încă un lucru de o gravitate extremă, cum se va face separarea. Va fi după model cehoslovac, paşnic şi în bună înţelegere, sau după modelul iugoslav, cu tot ce înseamnă acesta.
Pentru noi, românii, vor fi noi provocări ce ne vor sta în faţă. Bucovina de nord, cu românii trăitori acolo, vor fi atraşi în zona vestică, proeuropeană. Dar ce fel de statut în ce fel de stat vor avea teritoriile bucovinene, este foarte dificil de prevăzut. Zona vestică nu va fi una unitară, ci cu minoritari români, slovaci, polonezi, dar şi cu ucraineni naţionalişti. Mai mult, Rusia îşi va întări poziţia în Ucraina şi la Marea Neagră, în Crimeea, cum am văzut, iar asta va duce la noi dezvoltări şi provocări în geopolitica sensibilă a Mării Negre.
Oricum, bătaia cu ouă din parlamentul ucrainean este doar începutul. Începutul unui proces care nu va putea fi controlat, care implică enorme necunoscute, dar pentru care va trebui să fim pregătiţi. Pregătiţi de orice.
Câteva posibile dezvoltări am să încerc să le analizez într-un articol ulterior.
Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

duminică, 18 aprilie 2010

Ocuparea Budapestei (II)

Generalul Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta

Referitor la ocuparea Budapestei de către armata română în august 1919 există unele dezbateri până în ziua de astăzi. Când a fost ocupată Budapesta, la 3 sau la 4 august 1919? Până în prezent, data ocupării Budapestei a rămas în istorie cea de 4 august, conform generalului Gheorghe Mărdărescu, deşi o unitate a armatei române pătrunsese deja în oraş încă din ziua precedentă, nerespectând dispoziţiile generalului. Această faptă apare şi în lucrarea lui Constantin Kiriţescu, una dintre cele mai complete relatări ale războiului nostru dintre 1916 -1919. De aceea, public aici memoriul generalului Rusescu, cel ce a intrat primul în Budapesta, în 3 august 1919, în continuarea operaţiunilor descrise în Ocuparea Budapestei (I).


MEMORIU

Asupra operaţiunilor Brigadei a IV-a Roşiori, de la 31 Iulie - 3 August 1919, data intrării în Budapesta



Prin ordinul general de operaţiuni din 30 Iulie, Brigada a IV-a a intrat în compunerea Diviziei II-a cavalerie, prevăzându-se, după trecerea Tisei, pentru fiecare brigadă, un sector separat, acela al Brigadei a IV Roşiori cu direcţia generală Sud-Vest.
Instrucţii verbale şi scrise prevedeau şi un rol principal al cavaleriei cu un caracter de oarecare independenţă, ca inamicul sa fie izbit în toate direcţiunile, întors, şi să nu fie lăsat de-a se organiza, etc.
31 Iulie.
În amurgul zilei de 31 Iulie, brigada IV Roşiori termină trecerea la Tissa-Köre la 24, şi ajunge la Psz. Hayzonghios, unde se găseşte proprit escadronul de descoperire şi un batalion de infanterie ce luptase cu inamicul până la ora 22.
Din propria iniţiativă iau dispoziţiuni de atac şi la ora 3 dimineaţa brigada intră în cantonament la Pely.
1 August.
Se raportează situaţiunea şi la ora 9, fără a se a aştepta vreun ordin, din propria iniţiativă, spre a nu se pierde timp, mă pun în marş în urmărirea inamicului Ordinul de Operaţiuni al Diviziei II (primit în marş) confirmă aprecierea justă a situaţiunii de către brigadă.
Acţiunea de la Pely şi urmărirea grăbită a brigadei IV a avut de efect punerea în derută a Diviziei VI roşie, care pe distanţa de la Ianoshida până la Tapio Gyorgye de peste 15 km, pe dreapta şi pe stânga drumului, aruncă din căruţe şi abandonează cantităţi enorme de muniţii de infanterie şi artilerie precum şi multe mitraliere, prin culturi.
În noaptea de 1 August se cantonează în Tapio Gyorgye, ăn contact cu grosul forţelor inamice de la Czegled.
După diferite informaţii şi după discursul lui Bella-Kuhn ţinut în Tapio, am dedus că moralul armatei roşii era cu totul slăbit şi situaţiunea guvernului zdruncinată.
2 August.
În cursul nopţii mi se completează informaţiile despre inamic, că se execută o retragere de la Abony spre Cyegled şi de acolo o pregătire spre Buda-Pesta.
Încî de cu noapte încercuiesc inamicul cu recunoaşteri de ofiţeri, şi fără a mai aştepta vreun ordin, din propria iniţiativă, ghidat de ordinul general de la 30 Iulie, dau ordinul de operaţiune pentru ziua de 2 August, prin care în zorii zilei, arunc două escadroane şi apoi al 3-lea în spatele şi flancul inamicului, iar cu grosul forţelor mă îndrept spre Sörek Psz, de unde aştept mersul operaţiunilor.
În acest timp primesc ordinul de operaţiune al Diviziei II cavalerie pentru 2 August care mă îndreaptă, prin Czegled, la Alberty.
Din judecarea situaţiunii la faţa locului, căci inamicul începuse retragerea, derog de la ordin şi mă îndrept spre Tapio Szt. Marton la Alberty unde se interceptează capul coloanei inamice.
Pe şoseaua dintre Alberty şi Czegled se fac peste 3000 de prizonieri şi 4 baterii de diferite calibre, mai multe autocamioane şi unul blindat.
Se poate deduce că dacă nu operam decât la primirea ordinelor şi litera cum le primisem, pe lângă că ar fi fost prea târziu, nu se obţinr’eau rezultatele atât de hotărâtoarefără pierdere.
Pe când mă aflam ân localitatea Alberty, pe la orele 14 soseşte automobilul cu reprezentanţii misiunii italiene la Buda-Pesta.
Aceştia arătându-şi identitatea ne-au pus în vedere o adresă a Locot.- colonelului Romanelli, preşedintele misiunii, către comandantul cavaleriei din această direcţiune, cu rugămintea de a opri aici înaintarea spre capitala Ungariei pînă la sosirea răspunsului Antantei, alăturată fiind şi copia după telegrama noului guvern ungar către domnul Clemenceau.
Această împrejurare m-a pus în măsură să apreciez că situaţia la Buda-Pesta e disperată, că guvernul ungar nu mai poate face faţă împrejurărilor şi că recurge la expediente.
Astfel o acţiune temerară şi prin surprindere ar putea avea şanse de reuşită cu efect hotărâtor în întrega Ungarie, armată şi particulari, şi apoi că pe acea direcţie nu mai sunt alte trupe mai avansate ca ale noastre (brigada IV Roşiori).
Evident intervenţia misiunii italiene nu am luat-o în srios, dar nu o puteam lăsa să plece înapoi şi am crezut că trebuie să o trimitem Marelui Comandament, cu actele originale, arătând şi situaţiunea că mă voi îndrepta spre Buda-Pesta, iar misiunea prin orice mijloc, să fie oprită.
Acest raport, din eroare, mi se pare, că l-am adresat Marelui Cartier General.
După expedierea misiunii împreună cu situaţiunea, văzând că, până la ora 15, nu primesc raportul situaţiunei de la Czegled, căci nu era terminată, amân înaintarea la Pesta şi dau un ordin de operaţiuni, prin care ăndreptăm ăntreg regimentul 11 Roşiori la Czegled, iar cu Reg. 6 să se termine capturările pe tot lungul şoselei.
Din aceasta se poate deduce că, potrivit împrejurărilor, am renunţat a pleca la Buda-Pesta în acea seară.
Pe dată însă ce, în timpul nopţii, am primit informaţii mai clare de la Reg. 11 de capitularea Corpului I armata roşie şi a diviziilor de la Czegled dau ordinul de operaţiuni pentru
3 August.
În darea ordinului de operaţiuni am fost ghidat de ordinul Diviziei II cavalerie care îmi făcea cunoscut că încă din data de 2 August sunt pus sub ordinele Diviziei VI-a.
Astfel, potrivit situaţiei, am prevazut ca Reg. 11 cu cinci escadroane, o secţie de artilerie şi două grupuri de de mitraliere să termine operaţiunile la Czegled şi spre Sud. Reg 6 să lase un escadron şi două plutoane pentru paza prizonierilor şi a întreg materialului de la Czegled la Alberty, iar cu restul de trei escadroane şi două plutoane; o secie de artilerie şi două grupe de mitraliere, sub conducerea mea directă, să mă îndrept spre Buda-Pesta.
Pe la orele 9 dimineaţa (3 August) când mişcarea se începea deja, primesc, la Alberty, ordinul Diviziei VI-a prin care se ordonă ca brigada IV să acţioneze în direcţia Czegled-Kecks-kemet pentru a termina încercuirea inamicului la Sud.
Fără cea mai mică ezitare şi fără a-mi trece prin gând că pot comite cea mai mică călcare de ordine, menţin ordinul de operaţiune dat, punând în vederea regimentului 11 a executa singur şi în întregime, spre sud, ordinul Diviziei VI-a, pe care i-l alătur în original, aceasta din judecarea situaţiunii reale.
Astfel dacă aş fi reversat mişcarea celor trei escadroane ale Reg. 6 Roşiori de la Vest ( dinspre Buda-Pesta) la Est ( spre Czegled ) ale cărui elemente erau deja pornite, s-ar fi pierdut peste două ore, iar recunoaşterile nu ar fi trebuit abandonate. Se ajungea la Kes-kemet, ce se găsea la 50 km Alberty prea târziu şi Reg. 11 ar fi trebuit să opereze tot singur, căci ănvăluirea nu ar fi putut avea efect decât făcută cu repeziciune.
Mai mult, efectivele regimentelor brigadei IV Roşiori, 6 escadroane cu efectivul de 150 cai dădea o tărie Reg. 11 singur ca a unei brigăzi, având pe lângă 2 tunuri şi grupe de mitraliere. Apoi încă din ajun, cu acţiunea energică a numai 3 escadroane s-a influenţat capitularea.
Corpul I Armată cu atât mai uşor ar fi fost capturat mai cu seamă că în rândurile inamicului demoralizarea era acum mai mare.
Deci cu credinţa că execut o acţiune bine judecată şi temerară cu riscul şi sacrificiul însăşi al persoanei mele, căci în tot timpul m-am aflat ăn capul coloanei, cere să execut nu numai ordinul, dar chiar mai mult.
Ajuns în înprejurimile oraşului, la răspânteea Sarvasz-Cz, am surprins mai multe companii cu piramidele făcute şi o baterie gata de tragere.
Pentru a nu pierde o clipă am impus celor peste 1000 de luptători inamici să se împrăştie imediat sub ameninţarea de moarte şi o patrulă a fost lăsată a scoate închizătorile de la arme şi a demonta tunurile.
În urmă, am aflat că rolul celor două companii şi al bateriei inamice era de a mă opri până la sosirea delegaţiei guvernului şi sub presiune, să renunţ la înaintarea spre oraş.
Într-adevăr nu străbat decât vreun kilometru şi sunt întâmpinat de o delegaţie de trei a guvernului unguresc ce venea în goana automobilului, ca să mă roage a mă opri, având comunicări importante.
La rândul meu i-am rugat să mă scuze, dar sunt în timpul de trap şi nu pot opri coloana; după care, am parcurs o distanţă de încă trei kilometri, şi când am apreciat că am întrega capitală în bătaia tunului, am oprit.
Plouând torenţial, am intrat într-o locuinţă şi am angajat următoarele tratative:
Delegaţia îmi spune: - „ Guvernul se află întrunit într-un consiliu şi mă roagă a mă retrage cu trupa.”
Am răspuns: - „Nu numai că nu mă retrag, dar imediat voi intra în oraş şi oprirea de înaintare nu o poate ordona decât Comandamentul Superior Român la care, la care le spun că trebuie să se adreseze; şi în faţa delegaţiei dau ordin celor două tunuri a pune în baterie asupra oraşului (5000-6000 m) ”, după care adaug: - „ Timp nu este de pierdut, orice tratative altele decât ce priveşte detaşamentul meu, care este fapt îndeplinit, nu le pot trata eu, şi dumnealor să se adreseze Comandamentului Armatei Române, la Törek Szt Miclos.” Delegaţia în faţa mea comunică Guvernului la telefon hotărârea.
Răspunsul, tot telefonic, a fost că autoriză delegaţia a se duce la M. C. G. , iar eu să trimit un delegat la Consiliul de Miniştri.
Le-am făcut cunoscut că voi veni chiar eu, fixându-le că dacă până la orele 20 tratativele nu vor fi terminate bombardez oraşul!
Odată cu plecarea misiunii, am raportat şi situaţia.
La Consiliul Guvernului Ungar, am ajuns la ora 18,30, Venise şi căpitanul Mihăilescu ce intrase cu un escadron spre Malxasföld, Est - N-Est – Pesta.
Guvernul îmi comunică că aşteaptă sosirea şi a delegatului misiunii italiene, locot.-colonel Romanelli. Le răspund că e de prisos şi că nu sepoate schimba întru nimic hotărârea mea.
Consiliul îmi face cunoscut că situaţia este dificilă că populaţia e agitată, că 20000 de lucrători armaţi se vor răscula, iar 3 regimente ce au în oraş, poate, că nu vor putea fi stăpânite la intrarea armatei române.
I-am asigurat să nu aibă nici o teamă, că armata română va menţine ordinea cea mai perfectă în Buda-Pesta, că trebuie să intru şi să îmi pună la dispoziţie cazarma husarilor „Herzog Ioseph” (acum „Lenin”) şi care să fie evacuată de trupele ungare. (Era răspândit zvonul că toate cazarmele erau minate, dar n-am dat crezare).
Discuţiile prelungindu-se, le pun în vdere că armata roţie întregă este capitulată, oraşul e încercuit de trupele noastre şi catastrofa e inevitabilă.
O singură concesie ce le pot face este ca grosul forţelor mele (real nu avem nimic mai mult decât cele trei escadroane, 2 plutoane, 2 tunuri şi 2 grupuri de mitraliere) să fie oprite, pentru noapte, acolo unde se găsesc, iar în oraş să nu intre decât Brigada IV, deja sosită cu mine.
Ora fiind avansată, le pun în vedere că din eroare am uitat a contramanda ordinul ca la ora 20,30 dacă nu se termină tratativele bombardamentul să înceapă chiar fiind eu în oraş.
Consiliul cedează! Şi la ora 20 (8 seara) un ofiţer de legătură ungur este trimis cu ordinul meu ca trupa să intre în oraş!
La cazarmă am primit defilarea trupei. Apoi am revenit în oraş şi am luat quartier la hotelul „Dunapalota” (Rietz) la care erau ofiţeri italieni şi francezi.
Alte tratative nu am făcut decât cele privitoare la detaşamentul meu.
4 August.
A doau zi, 4 August, am fost rugat din nou pentru a scoate trupa din oraş. Le-am raspuns că sunt şi rămân, şi în caz contrar, mă retrag la punctul iniţial din ajun şi încep operaţiile de bombardament.
Pe la ora 10 soseşte de la Viena o delegaţie engleză şi franceză care cere a o primi în audienţă.
Din conversaţia oficială, delegaţia lasă să se înţeleagă că ar fi bine să nu se ocupe Buda-Pesta, şi mai mult ar fi voit să cunoască situaţia.
Le-am răspuns că sunt chestiuni ce nu mă privesc pe mine, şi cît despre situaşie, nu cunosc decât aceea că sunt cu Brigada IV Roşiori la Buda-Pesta, şi că armata roşie a capitulat la Czegled, şi în împrejurimi.
Delegatul francez, Bachet, m-a lăsat să înţeleg că ar voi să vorbească cu mine în mod confidenţial.
În această conversaţie mi-a comunicat că la Viena, sub auspiciile Antantei, se voieşte a se constitui un guvern ungar şi se urzeşte a se opri înaintarea armatei romîne şi ocuparea Buda-Pestei.
Dorinţa, însă a misiunii franceze, şi crede că a întregii Franţe, este ca armata română să înainteze şi să ocupe, cât mai repede, oraşul.
Le-am răspuns că acesta este fapt împlinit încă de ieri şi armata română continuă înaintarea.
Crezând importanta această declaraţie a delegatului francez, l-am rugat a veni personal cu mine la comandamentul trupelor din Transilvania.
În drum spre Manor, l-am prezentat D-lui General Mărdărescu cu care a convorbit.
Acestea sunt toate detaliile a căror exactitate se poate vedea din ordinele originale pe care sunt trecute şi orele.




Santinelă românească la un pod din Budapesta

Să vedem cum priveşte generalul Gheorghe Mărdărescu, Comandantul Trupelor din Transilvania, în această funcţie de la 12 aprilie 1919, înlocuindu-l pe generalul Traian Moşoiu, care preia comanda Grupului de Nord, responsabil direct cu astuparea capului de pod principal inamic, de la Szolnok, în atacul de la 20 iulie 1919.
Mărdărescu îşi exprimă foarte clar opinia chiar cu prilejul Ordinului de zi din 5 august 1919, în care, după ce mulţumeşte soldaţilor şi ofiţerilor pentru comportarea meritorie în luptă, specifică foarte clar data şi ora ocupării Budapestei: 4 august 1919, ora 18.00. Să vedem ordinul de zi:

"Ordin de zi No. 56, din 5 August 1919
Bravi ostaşi ai Comandamentului trupelor din Transilvania,
Acum câteva zile, vă găseaţi paşnici pe malul stâng al Tisei, formând cu piepturile voastre zid de apărare pentru suflarea omenească de dincoace de Tisa.
În dimineaţa zilei de 20 iulie, duşmanul nelegiuit, care tulbura liniştea inimii Europei, v-a atacat în mod furios.
Vrajmaşul, mare în număr şi mijloace, a trecut pe stânga Tisei, şi, ameţit de izbânda împingerii perdelii noastre de acoperire, a înaintat ca o vijelie spre răsărit, în primele zile ale bătăliei, atras fiind de frumuseţea şi bogăţia Ardealului, această podoabă a neamului românesc.
Cel de Sus însă, care împarte dreptatea şi veghează la înfăptuirea sfintei noastre năzuinţi, a făcut ca bucuria inamicului să fie vremelnică; în adevăr, sosind momentul intrării în luptă a grosului trupelor noastre, duşmanul a fost aruncat peste cap, dincolo de Tisa, cu mari pierderi în oameni şi material de război.
De astă dată însă, punerea Tisei între noi şi vrăjmaş nu mai era destul. Inamicul, care ne atacase în mod îndrăzneţ, trebuia îngenunchiat, zdrobit în aşa măsură ca să se poată dobândi în mod sigur liniştea noastră şi a întregului apus.
Sprijinit pe voi, bravi ostaşi ai Comandamentului trupelor din Transilvania, Înaltul comandament a hotărât trecerea pe dreapta Tisei şi continuarea operaţiunilor până la sfârşit; dar, dincolo de Tisa, inamicul care simţise bărbăţia loviturii noastre, n-a mai fost în stare să opună nici o rezistenţă şi, diviziile lui dezorganizate în urma bătăliei de pe stânga Tisei, au fost capturate una câte una.
Astfel, în curs de 16 zile numai, inamicul a fost cu desăvârşire distrus, iar în ziua de 4 august, orele 18, trupele noastre au ocupat Budapesta, ducând cu ele liniştea tuturor cetăţenilor paşnici ai Ungariei şi prin aceasta risipirea norilor din centrul Europei.
Faptul strălucit de arme săvârşit de voi, va rămâne pe vecie în cartea Neamului şi în Istoria omenirii; deci, vă puteţi mândri de roadele ostenelilor voastre, şi când vă veţi înapoia la vetrele voastre, puteţi spune tuturor, cu seninătate, că v-aţi făcut pe deplin datoria faţă de neam, ţară şi MM. LL, care, în momentele grele ale bătăliei, au venit în mijlocul nostru şi a urmărit de aproape bravura voastră.
Sunt nespus de mândru că v-am comandat; şi adânc recunoscător tuturor pentru inima ce-aţi pus în înfăptuirea izbândei, vă mulţumesc la fiecare în parte şi vă zic:
Sănătate şi totdeauna voie bună, bravi ostaşi ai Comandamentului Trupelor din Transilvania.
Comandantul Trupelor din Transilvania
Generalul Mărdărescu."

La fel, în telegrama adresată regelui:
"MAJESTĂŢII SALE REGELUI
Am onoarea a raporta, că ieri, 4 august, orele 18, trupele au ocupat Budapesta fără rezistenţă.
După luarea măsurilor de menţinerea ordinii, am trecut în revistă şi am primit defilarea (o brigadă din divizia I de vânători, un divizion a 3 baterii şi un divizion din Brigada a 4-a de roşiori) pe Andrasystrasse.
Guvernator al Budapestei l-am numit pe Generalul Holban. Populaţia a primit trupele noastre în mod simpatic.
Comandantul trupelor din Transilvania
General Mărdărescu
Şef de stat-major
General Panaitescu"
Mai departe, în memoriile sale, apărute prima dată în 1922, încearcă să stabiliească ferm tot data de 4 august, minimizând rolul generalului Rusescu, pe care aproape îl acuză de insubordonare şi neglijenţă. Să vedem:
"Grupul General Holban (Divizia a II-a de cavalerie şi Diviziile I şi a II-a de vânători) au continuat înaintarea spre Budapesta; Divizia a II-a de cavalerie a ocupat un cap de pod la vest de Budapesta, în timp ce o parte din trupele Diviziei I de vânători lua măsuri de ordine şi siguranţă în Pesta; iar la ora 18, capitala Ungariei a fost ocupată de restul trupelor Diviziei I de vânători. Să fie bine stabilit dar, că trupele Grupului General Holban au ocupat Budapesta, în ziua de 4 august.
Un detaşament – compus din Regimentul 4 de vânători, un divizion din Regimentul 23 de artilerie şi un divizion din Regimentul 6 de roşiori – intrând în oraş, a defilat în faţa Comandantului trupelor din Transilvania, precum şi a unui imens public, pe Andrasystrasse, din Pesta.
Ţinuta ofiţerilor şi a trupei era impunătoare, trupele au fost primite de public cu linişte, încredere şi chiar cu simpatie.
Comandantul trupelor din Transilvania a numit guvernator al budapestei pe Generalul Holban."
şi
"Flancgarda din stânga a dirijat Brigada a 4-a de roşiori de la Alberti Irsa spre Kecskemet, cu misiunea de-a cădea în spatele inamicului concentrat în această regiune; iar Divizia a VI-a s-a deplasat de la Abony la Nagy Koros.
În realitate, Brigada 4-a de roşiori a trimis de la Alberti la Kecskemet numai 5 escadroane, sub comanda locotenent-colonelului adjutant Athanasescu, iar restul brigadei (3 escadroane) s-a îndreptat spre Budapesta, poposind în cursul noăţii de 3/4 august într-o cazarmă de la periferia oraşului.
Prin împingerea celor 3 escadroane din Brigada 4-a de roşiori spre Budapesta, în ziua de 3 august, nu numai că nu se putea obţine nimic, - căci, vom vedea mai jos, cum s-a făcut şi cum trebuia să se facă ocuparea Budapestei - dar, operaţiunea a întrecut marginile admisibile îndrăznelei şi, în plus, era în dauna scopului urmărit de comandamentul trupelor din Transilvania.
În adevăr, dacă cele 3 regimente de bolşevici (peste 7000 oameni) din Budapesta, care au fost dezarmate de Divizia I-a de vânători în ziua de 4 august, ar fi ridicat armele în seara de 3 august contra celor 3 escadroane din Brigada 4-a de roşiori (3-400 de călăreţi), desigur că le-ar fi creat o situaţie mai mult ca neplăcută; iar prin dirijarea acestor 3 escadroane de la Alberti spre Budapesta, în loc de Kecskemet, se contraria intenţiunea Comandamentului trupelor din Transilvania, care urmărea tăierea liniei de retragere spre sud a diviziilor maghiare din regiunea Kecskemet, divizii care se puteu salva pe frontul sârb, ceea ce ar fi pricinuit pierderea unei mari cantităţi de material de război ce am capturat de la inamic. Energia cu care a operat locotenent-colonel adjutant Athanaescu a remediat însă această greşeală regretabilă."
Deci, păreri diferite, chiar opuse, între generalul Rusescu şi generalul Mărdărescu. Ulterior, Mărdărescu îl va marginaliza pe Rusescu, deoarece considera că a încercat să-i sufle onoarea de a ocupa capitala inamică, suprema apoteoză pentru cariera oricărui militar. Rămâne în sarcina istoricilor să decidă cine şi când a fost ocupată Budapesta, dar un lucru rămâne clar: a fost ocupată de trupele române, condusă de ofiţeri români, fără niciun ajutor militar aliat. A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta în cursul primului război mondial, considerând războiul româno-ungar din 1919 ca parte a acestuia, sau consecinţă imediată a lui. Meritul armatei române este imens, ţinând cont că în toată istoria modernă, România a dus război doar în coaliţie, această acţiune militară fiind singura în care România a acţionat singură, fără aportul aliaţilor. Deoarece atât trupele franco-sârbe din sud, cât şi cele cehoslovace, s-au mişcat mult mai târziu şi fără lupte, doar ocupând zone de securitate în Ungaria, după ce armata bolşevică a fost zdrobită de cea română.
Cavalerie românească în Budapesta

Cu atât mai importantă apare victoria românească, cu cât România, în acea perioadă, ducea un război pe două fronturi, al doilea front fiind în est, pe linia Nistrului, împotriva bandelor bolşevice ce făceau dese incursiuni în Basarabia, încercând să răscoale populaţia şi să reia teritoriul dintre Prut şi Nistru în "marea familie sovietică", aşa cum vor face cu Ucraina şi Georgia în anii 1920. Puţin cunoscut, în acest permanent război pe Nistru a căzut la datorie şi un general, Stan Poetaş, care se remarcase la Mărăşeşti. Nu pot să nu remarc că, în acelaşi an, în care trupele române zdrobeau armata maghiară şi ocupau Budapesta, eroul de la Mărăşeşti, generalul Eremia Grigorescu se stingea de gripă spaniolă. Un mare general, un mare erou, ce-şi doarme acum somnul de veci în Mausoleul de la Mărăşeşti.
Divizion de artilerie românească la Budapesta


Budapesta sub ocupaţia românească

Trupelor române au intrat în Budapesta şi au ocupat importante părţi din teritoriul Ungariei: la sud, generalul Moşoiu ocupă tot teritoriul dintre Tisa şi Dunăre între Kalocsa şi Kistelek în faţa frontului sârb până la 8 august, la nord generalul Holban ocupă tot teritoriul până în faţa liniei Satoralya Ujhely - Putnok - Gyarmat - Iapolysag - Verboecz, în contact cu frontul aliaţilor cehoslovaci până la 17 august, iar la vest este ocupat un cap de pod peste Dunăre pe linia Raab (Gyor) - Veszprem până la 18 august, inclusiv centrele muncitoreşti Raab şi Veszprem cu muncitorii bolşevizaţi înarmaţi.
Chiar dacă le este greu să recunoască, ungurii au primit trupele române în linişte, chiar cu entuziasm uneori. La intrarea în Budapesta străzile erau pline de oameni care fluturau batiste şi aclamau, bucuroşi că au scăpat de teroarea bolşevică. Foametea luase proporţii în capitala ungară, aproape toată populaţia hrănindu-se exclusiv cu dovleci care ajunseseră la preţul de 5-6 coroane kilogramul, o sumă importantă în acea vreme. Jaful bolşevicilor era de neimaginat la acea vreme, dar după 25 de ani esteuropenii vor încerca din nou această experienţă odată cu ocuparea Armatei Roşii sovietice. Bandele roşii jefuiau, schingiuiau, violau şi executau pe toţi care li se împotriveau, după bunul lor plac.
Bela Kuhn fugise la Viena cu un tren încărcat cu roadele jafului alături de colaboratorii săi apropiaţi încă din 2 august. Va ajunge în Rusia sovietică şi va fi executat de Stalin în 1938, în timpul epurărilor. Guvernul Preydel nu va dura decât câteva zile şi va fi înlocuit de un guvern provizoriu condus de St. Frederich sub regenţa arhiducelui Iosef. 
Dar problema de bază care se punea în faţa trupelor române de ocupaţie era cea a hrănirii şi aprovizionării capitalei şi teritoriului ocupat. În faţa generalului Holban, numit ulterior guvernator al Budapestei, şi a ministrului plenipotenţiar Diamandy, trimis special la Budepasta ca înalt comisar al guvernului român, se punea o mare problemă în această privinţă. Mai era vorba şi de dezarmarea unităţilor armatei ungare şi a civililor bolşevizaţi înarmaţi, care a început încă de la începutul ocupaţiei.

Piaţă în Budapesta în momentul intrării trupelor române 
Dovlecii, hrana de bază

Pentru rezolvarea problemei de aprovizionare cu alimente, autorităţile române au dispus repunerea în funcţie a tuturor agenţilor Ministerului de alimentaţie maghiar (circa 1200) cu însărcinări oficiale de a aduce alimentele necesare capitalei. Când au constat că trenurile alimentare veneau aproape goale, din cauza faptului că aceşti agenţi se ocupau în principal cu specula, recurgând la falsificări de autorizaţii de cumpărare în scopul contrabandei, au fost numiţi delegaţi speciali din partea armatei române pentru a se ocupa cu strângerea alimentelor, transportul lor şi distribuirea populaţiei. Grupul general Moşoiu a început să trimită spre Budapesta zilnic, la început câte 10-15 vagoane de grâu şi 10 de legume, ulterior cantităţile fiind sporite. În frigoriferele din Budapesta au fost găsite ascunse în scopul speculei de societatea alimentară Haditelmin, din subordinea ministerului de alimentaţie maghiar cantitatea de 50000 kg carne de vită, 20000 kg carne de porc, 20000 kg carne sărată şi 100000 kg grăsime, care au fost imediat distribuite populaţiei. 60000 de porci găsiţi în împrejurimile Budapestei au fost dirijaţi spre tăiere pentru nevoile populaţiei. Au fost înfiinţate cantine gratuite pentru săracii capitalei, un mare număr dintre aceştia şi copii orfani au fost hrăniţi la cazanele trupelor române.
Împărţirea pâinii zilnice populaţiei din Budapesta de către trupele de ocupaţie
Orfani din Budapesta hrăniţi de la cazanul trupelor române

După dezarmarea ungurilor, s-a dat dreptul de întrunire a cetăţenilor, iar la una dintre acestea, la care au luat parte circa 10000 de oameni, s-a strigat: „Să trăiască armata română, sub protecţia căreia ne-am adunat astăzi, ca să discutăm în linişte asupra nevoilor noastre arzătoare, lucru ce nu ne-a fost îngăduit timp de câteva luni de către nefastul regim comunist, răsturnat, prin voinţa lui Dumnezeu, de baioneta viteazului ostaş român”. Ziarele de toate nuanţele au început să apară, viaţa a reintrat în cursul său normal. A început chiar reorganizarea noii armate ungare şi a trupelor de interior, pentru menţinerea ordinii.
Copii maghiari hrăniţi de trupele române

Evacuarea Budapestei a început în luna noiembrie 1919 şi s-a desfăşurat pe etape, astfel încât la sfârşitul lunii armata română era deja în interiorul graniţelor naţionale. Trebuie menţionat faptul că mulţi primari şi prefecţi au cerut armatei române să mai rămână, de teama represaliilor „Gărzii albe” a amiralului Mikloş Horthy, care nu avea nici un merit în răsturnarea bolşevismului, doar venea să ocupe teritoriul evacuat de armata română. Armata naţională a lui Horthy a lichidat circa 5000 de unguri bănuiţi a fi fost bolşevici sau adversari, a internat în lagăre de zece ori mai mulţi, şi a silit circa 100000 să ia calea exilului, pe teritoriul evacuat de armata română. Astfel, calea spre puterea nelimitată a lui Horthy era deschisă.
Un lucru asupra căruia mă văd nevoit să insist, chestiunea jafului Ungariei şi a Budapestei de către trupele române. Dacă te uiţi pe siteurile de internet despre aceste evenimente, în majoritatea vei găsi menţiunea că trupele române au jefuit Budapesta. Pe aceleaşi siteuri nu vei găsi o menţiune că austro-ungarii, germanii, bulgarii şi turcii au jefuit Bucureştiul în timpul ocupaţiei lor, sau despre trupele germane cum au procedat cu Liege sau alte oraşe ocupate de ei. În presa vremii se descriu atrocităţile germane în Liege, contestate de generalul Erich von Ludendorff în memoriile sale. Tot în presa vremii şi memoriile celor care au trăit ocupaţia Bucureştiului dintre 1916 şi 1918 este descris pe larg jaful organizat, după metodă germană, la care a fost supusă populaţia. Totuşi, propaganda maghiară a reuşit să impună ideea conform căreia Budapesta a fost jefuită de trupele române. Nicio vorbă despre jaful bolşevic al lui Bela Kuhn, despre „teroarea albă” a lui Horthy, rivalizând cu cea roşie.
Aceste aspecte trebuiesc lămurite. În primul rând, armata maghiară în retragere a luat din Transilvania totul, inclusiv clopotele de la bisericile din sate, după cum se vede în imagini. Nu mai vorbim de locomotive şi material rulant, vite, oi, cai, tot ce putea fi transportat, în timp ce diviziile noaste de cavalerie luptau pe jos din lipsă de cai, iar soldaţii noştri umblau în opinci şi cu uniformele zdrenţuite. Chiar şi aşa, tot i-am bătut pe unguri. Mai mult, armata generalului german Mackensen a început retragerea la sfârşitul anului 1918, fiind ameninţată de armata română care venea din Moldova şi de Armata de Dunăre condusă de generalul Berthelot care trecuse fluviul urmând să facă joncţiunea cu armatele regelui Ferdinand ce intrau în Bucureşti la 1 decembrie 1918, dată la care la Alba Iulia se proclama unirea Transilvaniei cu România. Mackensen s-a retras nestingherit prin Transilvania, trupele române interceptând prea puţin din capturile sale în trecătorile Carpaţilor. În Ungaria, generalul a fost internat, la fel ca şi trupele sale, iar materialul lor militar, precum şi ultimele lor jafuri au fost confiscate de unguri, care prin acest gest încercau să-şi câştige bunăvoinţa Antantei.
Ori, în acest caz, nu era dreptul românilor să ia înapoi tot ce li se furase din ţară? Şi asta au şi făcut, prin comisii de inventariere, din care făceau parte inclusiv ofiţeri aliaţi. Au mai fost cazuri individuale, izolate, dar poate fi asta comparată cu jaful organizat după metoda germană? Până la urmă, românii au luat înapoi ceea ce li se furase deja, şi în plus ceea ce se convenise cu factorii decidenţi ai Antantei, ca şi captură de război. Iar despre jefuirea Budapestei, am arătat mai sus cum a fost făcută, prin hrănirea populaţiei înfometate. Dar recunoştinţa omului este de scurtă durată, iar cea a popoarelor şi mai scurtă.
Horthy, cum a preluat puterea, a făcut totul pentru reînvierea Ungariei Mari, a reaprinde sentimentele de ură faţă de români, de cehoslovaci, de iugoslavi, care va culmina cu evenimentele anului 1940. Dacă generalii şi soldaţii români ce ocupau Budapesta în 1919, ar fi putut bănui atitudinea lui Horthy douăzeci de ani mai târziu, în mod sigur ar fi acţionat cum au făcut-o la Szolnok sau în alte părţi, ştergând de pe faţa pământului orice ameninţare la adresa ţării lor.
N-au ştiut, deşi semne erau. Minciunile lui Horthy şi ale generalului italian Romanelli, devotat trupe şi suflet ungurilor, s-au tradus prin nenumărate mistificări, culminând cu ştirea apărută în cotidianul italian „Corriere de la Sera” conform căreia generalul Holban, guvernatorul Budapestei, s-ar fi sinucis în urma remuşcărilor despre faptele comise în Budapesta. A fost nevoie de apariţia generalului în faţa reporterilor pentru a contracara o astfel de minciună crasă.
Chiar şi reprezentanţii Antantei la Budapesta s-au simţit nevoiţi să intervină pentru a face lumină. Observatorul SUA la Budapesta raporta Conferinţei de Pace de la Paris că „a rămas consternat de tot ceea ce a văzut, românii nu numai că n-au distrus viaţa capitalei ungare dar chiar au normalizat-o”. Jules Cambon, diplomat francez: „România a pus capăt, în zilele noastre unei dezordini care ameninţa să aducă puterea bolşevică până la porţile Vienei. România s-a salvat pe sine dar a salvat şi Ungaria de o dominaţie bolşevică ce se instalase în imperiul Sfântului Ştefan. Acesta a fost şi sentimentul populaţiei maghiare, căci atunci când armata română se pregătea să evacueze teritoriul lor, prefectul maghiar de Sabolc a intervenit pe lângă comandamentul român, rugându-l să-şi menţină ocupaţia care proteja ţara împotriva armatei roşii, iar la câteva luni după aceea, o cerere similară a fost făcută din nou de teama unei reacţii a albilor”. Ambasadorul conte de Sainte-Aulaire: „Deşi ei sunt umiliţi de a fi eliberaţi de bolşevici chiar de către români, bucuria ungurilor de a fi scăpat de paradisul infernal al sovietelor, paradis pentru stăpâni şi infern pentru victime, era mai vie decât orice alt sentiment”.
Dar, cum ziceam, recunoştinţa este floare rară, mai ales printre popoare, şi noi am simţit-o douăzeci de ani mai târziu. Privind în ziua de astăzi, pot spune că atunci, când am ocupat Budapesta, noi nu ne-am atins de simbolurile lor naţionale. Nu le-am coborât drapelul de pe clădirea Parlamentului din Budapesta. Atâta doar, am atârnat o opincă deasupra lui, cam aşa: Cum au pus românii opinca pe parlamentul de la Budapesta.             


Bibliografie:


General Gheorghe Mărdărescu: Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei - şi alte mărturiiâ
Radu Cosmin, Românii la Budapesta, 1919

marți, 13 aprilie 2010

Ocuparea Budapestei (I)

Operaţiunile militare după trecerea Tisei
În al treilea articol dedicat războiului Româno Ungar de la 1919, Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta, menţionam trecerea trupelor române la Tisza Bo peste podul de pontoane (30 iulie 1919) în prezenţa regelui Ferdinand, reginei Maria şi generalului Prezan. O nouă trecere are la loc mai la nord, la Kis Kore, de către Grupul generalul Dumitrescu. La ambele treceri, timp de trei zile, asistă regele Ferdinand şi regina Maria, imortalizaţi prin nemumărate fotografii. Ce destin a putut avea acest rege al României, prin câte a fost nevoit să treacă pentru a asista la momentele sale de glorie care începuseră odată cu intrarea în Bucureşti la 1 decembrie 1918 şi se vor încununa cu încoronarea sa ca şi rege al Românie Mari la Alba Iulia în 1922. În cinci ani, acest rege trece de la extaz la agonie, şi din nou la extaz pentru a deveni cel mai mare conducător care l-a avut România vreodată, Maiestatea Sa Regele Ferdinand, supranumit Întregitorul sau cel Loial, pentru că a pornit la război împotriva rudelor sale, doar pentru a-şi sluji poporul care l-a urmat până la ultima picătură de sânge, mărturie stând sute de mii de morţi, răniţi şi mutilaţi, care şi-au jertfit tot ce aveau mai scump pentru un vis, România Mare, realizată tocmai de către acest rege. Dar câte sacrificii i-au fost date acestuia să trăiască! Predecesorul său, regele Carol I Întemeietorul, ar fi dorit să intre în război de partea Germaniei, ţara sa de suflet. Ferdinand trage sabia şi luptă împotriva acesteia, fiind şters din toate actele familiei de Hozenzollern, trăieşte entuziasmul victoriilor din vara lui 1916, apoi coşmarul înfrângerilor din toamnă, ocuparea capitalei şi refugiul la Iaşi, apoi victoriile din vara lui 1917, de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, urmate de defecţiunea rusească, când chiar viaţa i-a fost ameninţată (vezi Primele lupte cu bolşevicii). Apoi pacea de la Buftea – Bucureşti, când dinastia îi era în pericol. Refuză să semneze această pace, revine în luptă şi intră glorios în capitală, după ce reuşeşte alipirea Basarabiei ocupate de ruşi(Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia). Iar acum, după eliberarea Transilvaniei, era pe cale să realizeze ceea ce nicio putere din cadrul Antantei nu a reuşit, ocuparea unei capitale inamice. Iar el stătea alături de regina sa Maria, îngerul răniţilor, asistând la trecerea Tisei de către vajnicii flăcăi, soldaţi ţărani care s-au acoperit de glorie la Mărăşeşti şi în alte zeci de locuri, care îl aclamau şi se repezeau înainte, să atârne opinca plugarului român în vârful Parlamentului de la Budapesta, acolo de unde veneau atâtea dispoziţii de împilare a românilor. (vezi Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta). Iar acum, în această clipă de glorie, asista la trecerea soldaţilor săi peste Tisa, un vis la care înaintaşii săi nici nu puteau spera.          

O dată cu trecerea Tisei pe la Kis Kore, operaţiunile de la vest de Tisa către Budapesta puteau începe decisiv.

Pe frontul de la sud de Szolnok, între Szolnok şi Seghedin, de unde începea frontul trupelor franco-sârbe, în sectorul diviziei a 18-a, au fost executate incursiuni la Mindsent, Szentes şi Tisza Veszeny peste Tisa de către trupele noastre, şi din reacţia anemică şi retragerea inamică se putea concluziona că ungurii ar fi renunţat total la rezistenţa pe Tisa în acest sector.

La sfârşitul lunii iulie, pe linia Tisei, dispuneam de următoarele forţe, de la nord la sud: Grupul de Nord (divizia 16 şi brigada 49 infanterie), Grupul General Dumitrescu (div 7 şi div 2 cavalerie), Grupul General Holban (div 1 şi 2 vânători), Grupul General Moşoiu (div 1 şi 6), şi divizia a 18-a, diviziile 16 şi 18 fiind divizii ardelene, formate exclusiv din voluntari ardeleni. Li se adăuga Regimentul Vânători de Munte, creat chiar în timpul retragerii dezastruoase din toamna lui 1916 şi care s-a acoperit de glorie la Oituz în vara lui 1917. Aceasta a fost geneza armei vânătorilor de munte în armata română, o elită în al doilea război mondial, când cele 4 divizii române au înscris pagini de glorie nepieritoare în istoria noastră militară, fiind şi în ziua de astăzi considerată o armă de elită a armatei române.  

Trecerea de la Kis Kore, la nord de podul de la Tisza Bo, a început în noaptea de 30 spre 31 iulie 1919. Manevra era logică, la această dată nu se ştia unde se află grosul forţelor inamice şi tăria lui, deoarece armata ungară încă era o forţă importantă, deşi suferise pierderi serioase în urma eşuării ofensivei peste Tisa şi contraatacului român. În ciuda pierderilor şi numărului important al prizonierilor, capacitatea combativă nu putea fi subestimată. De aceea, după trecerea Grupurilor general Holban şi general Moşoiu pe la Tisza Bo, se impunea o manevră pe flancuri pentru a încerca prinderea în cleşte a grosului inamic bănuit a se situa la vest de cele două puncte de trecere, în intenţia foarte probabilă de a interzice potenţialul avans inamic direct spre Budapesta, capitala şi inima inamicului. Iar pentru această manevră care trebuia executată în mare viteză era neapărată nevoie de divizia 2 cavalerie, care va trece pe la Kis Kore sub protecţia diviziei 7 infanterie. Planurile Comandamentului Trupelor din Transilvania (prescurtat CTT) erau ca divizia a 7-a să edifice şi să lărgească capul de pod, servind ca şi pivot pentru divizia a 2 –a de cavalerie în manevrele sale, care vor acoperi o arie cât mai largă, asigurând contactul cu trupele noastre din capul de pod de la Tisza Bo şi să-şi împingă recunoaşterile cât mai larg, pentru a găsi şi angaja grosul trupelor inamice.

În această noapte de 30/31 iulie, după o pregătire de artilerie de o jumătate de oră, la ora 3.30 batalionul II din regimentul 14 infanterie începe trecerea Tisei pe pontoane la 5 km nord de Abad Szalok, respingând câteva fracţiuni inamice ce au opus rezistenţă. Urmează bat II şi III din reg 16 inf care traversează Tisa până la ora 5.30, care resping rezistenţele inamice pe linia Tisza Nana – Kis Kore, cele trei batalioane ocupând o linie de protecţie a capului de pod de la Tisza Nana la Tarna Szt Miklos. Sub protecţia acestei linii începea construcţia podului, întârziată în urma luptelor. Construcţia începe abia la 11.00 şi se termină la 16.00, când începe trecerea grosului forţelor. Trece brig 2 roşiori, urmată de artileria călare, care trece de linia ocupată de infanterie, înaintează spre Kaal şi ocupă prin luptă localităţile Atany şi Komlo, respingând două companii inamice întărite cu mitraliere. Mai departe trece grosul div 2 cavalerie, brig 5 roşiori cu o baterie călare înaintează spre Iasz Apaty, iar brig 4 roşiori cu o baterie călare avansează spre sud-vest, spre Iasz Kis Er. În cursul nopţii, sunt ocupate prin luptă localităţile Heves (brig 5 roşiori) şi Pely (brig 4 roşiori). Brig 3 roşiori trece Tisa noaptea, alături de un batalion de vânători de munte şi 3 baterii călare, şi staţionează la Kis Kore. În continuare trec restul regimentelor de infanterie 14 şi 16 (brig 14 inf), precum şi artileria diviziei, întărind capul de pod care capătă acum o dezvoltare de 20 km şi o adâncime de 11 km. În acest timp, în capul de pod de la Tisza Bo, generalii Holban şi Moşoiu lărgesc capul de pod, respingând la Iasz Ladany circa 2 regimente de infanterie şi 3 baterii de artilerie (div 2 vt), iar mai la sud, generalul Moşoiu, prin div a 6-a, respinge inamicul din Bessenzog şi ajunge în faţa râului Zagyva, la nord de Szolnok.

Pe frontul Tisei, la extremităţile nordice şi sudice, Grupul de Nord şi div 18 continuă fixarea inamicului prin bombardamente de artilerie şi incursiuni, interzicându-i acestuia să mute întăriri spre capetele de pod de la Tisza Bo şi Kis Kore. Mai mult, în capul de pod de la nord, din sectorul Tokai, de la Tisza Lok, pe frontul div 16 din cadrul Grupului de Nord, 2 bat din reg 83 inf ocupă Tokai – Tarkzal, respingând câteva formaţiuni inamice după o scurtă luptă. În schimb, mai la sud, bat I din reg 16 vt, atacat de două regimente şi unul sau două escadroane sprijinite de artilerie, cedează localitatea Takta Kenez retrăgându-se pe stânga Tisei la Tisza Dada, având 16 răniţi, printre care şi locotenentul Pilig.

În concluzie, ziua de 31 iulie se încheie favorabil, deşi trupele trecute pe la Kis Kore nu şi-au putut îndeplini pe în totalitate obiectivele zilei, motivele fiind întârzierea în lansarea podului şi a trecerii datorită rezistenţei inamice, precum şi drumurile desfundate care întârziau deplasările. Mai era şi retragerea batalionului din regimentul 16 vânători la stânga Tisei.

Ziua de 1 august 1919.

Divizia 2 cavalerie trecută peste Tisa la Kis Kore continuă înaintarea spre vest şi sud-vest pentru a căuta grosul forţelor inamice şi a le cădea în spate pentru a le tăia retragerea spre Budapesta, inclusiv prin interceptarea căilor ferate ce converg către capitală. Astfel, brig 5 roşiori ocupă Iasz Bereny, lansând 3 detaşamente avansate spre Fuget, Aroksallas şi Iasz Feniszaru. Aceste detaşamente sfarmă rezistenţele inamice şi distrug liniile ferate pe aceste direcţii. Brig 4 roşiori ocupă Tapio Gyorgye şi trimite două detaşamente mai departe, spre Ujszasz, distrugând de asemenea căile ferate.

Dar principala luptă a zilei se dă în zona de acţiune a generalului Moşoiu şi Holban, spre Szolnok. Acestea lărgesc capul de pod cu încă 5-10 km, pe linia Iasz Kis Er (div 1 vt) – Ianoshida Iasz al St Gyorgy (div 2 vt) – est Rekas malul de nord al râului Zyagya până la 2 km nord de Szolnok. Cavaleria divizionară a generalului Holban (reg 2 călăraşi) depăşeşte linia capului de pod în dreptul div 2 vt şi ocupă staţiile de cale ferată Boldog Varos şi Tapio Szele. Divizia a 6-a (general Moşoiu) execută o recunoaştere ofensivă cu un batalion şi o baterie spre Rekas, unde întâmpină o puternică rezistenţă din partea trupelor inamice care ocupau râul Zagyva până la Szolnok. Divizia mai trimite în sprijin două batalioane şi o baterie spre Szolnok pentru a ajuta la ocuparea oraşului, împreună cu trupele din divizia 18 ardeleană, conduse de generalul Dănilă Papp, trecute peste Tisa tocmai cu acest scop. Această divizie trece peste Tisa 2 bat din reg 92 inf sprijinite de 4 baterii din reg 31 art şi ocupă Szolnokul, înfrângând rezistenţa din gară. Inamicul contraatacă cu forţe numeroase dinspre Ujsasz şi Abony, sprijinite de 3 baterii şi un tren blindat, cele două batalioane ale noastre fiind nevoite să se retragă la nord de Szolnok, unde fac legătura cu detaşamentul trimis de la divizia a 6-a. În dimineaţa zilei următoare, după trecerea a noi trupe, inclusiv din divizia a 18-a, generalul Moşoiu declanşează ofensiva pe frontul Rekas – râul Zagyva – Szolnok. La ora 10.30 se prezintă parlamentari pentru încheierea armistiţiului, aceştia fiind trimişi la comandament. Szolnokul este cucerit.

Între timp, mai la nord, generalul Dumitrescu ocupă cu brig 2 roşiori zona Erdotelek – Kaal – Fuzes Abony Dormand, respinge toate rezistenţele inamice şi distruge calea ferată Miskolz - Budapesta. La Grupul de Nord, reg 16 vt, întărit cu încă un batalion, atacă şi reocupă satele Takta Kenez şi Pthyrugy punând pe fugă inamicul. La nord de Tokai sunt ocupate Zalkod şi Bodrog.

La sud, divizia 18 trece 2 batalioane la Tisza Veszany şi o ocupă, la fel cu Tisza Varkony şi Toszeg, capturând numeroşi prizonieri şi material militar, este distrusă linia ferată Csongrad – Szolnok.

După evenimentele din această zi, CTT trage următoarele concluzii şi acţionează în consecinţă. În primul rând, era evidentă intenţia inamicului de se retrage spre Budapesta unde ar putea încerca o ultimă rezistenţă, dublată de eforturi diplomatice, pentru a evita ocuparea capitalei de trupele române. Se cunosc eforturile unora dintre aliaţii noştri tocmai în acest sens, inclusiv ale generalului italian Romanelli. O victorie decisivă şi clară a românilor în acest război, culminată cu ocuparea Budapestei, ar fi întărit poziţia ţării noastre la negocierile de pace de la Paris, lucru privit cu reţinere de unii reprezentanţi ai Antantei, care nu doreau o creştere postbelică prea mare a României. Este adevărat, o nouă putere regională apărută peste noapte în zonă nu putea să le cadă bine multora, mai ales că România deja îşi exercitase rolul de arbitru în Balcani în urma războaielor balcanice din 1912-1913 (vezi Noi şi bulgarii). Acestea sunt deja considerente de ordin strategic, dar să revenim la cele de ordin tactic. Se vedea clar că inamicul lăsase în urmă doar ariergărzi, cu scopul de a întârzia avansul românilor, pentru a se putea retrage spre Budapesta. Dar forţările Tisei pe la Tisza Bo şi Kis Kore, dublate de hărţuirile din celelalte zone, au creat o situaţie favorabilă armatei române, mai ales prin introducerea diviziei 2 cavalerie la Kis Kore, care va reuşi separarea în două a principalelor forţe inamice. Grupul de nord inamic avea deja tăiată retragerea spre Budapesta, prin interceptarea căii ferate de la Miskolz la Budapesta, realizată chiar a doua zi, 2 august 1919, iar detaşamentul generalului Davidoglu, pornit spre nord, va desăvârşi încercuirea inamicilor de la Miskolz. Peste tot retragerea inamică începuse deja şi o urmărire rapidă şi energică se impunea de la sine. De aceea, de la 2 august se trece la un dispozitiv ofensiv sub forma unei avangarde strategice conduse de generalul Holban (div 2 cav, dar numai brig 3 şi 5 roşiori şi div 1 vt), un grup de manevră sub comanda generalului Moşoiu (div 2 vt şi 1 inf), precum şi două flangarde, la nord brig 2 roşiori şi div 7, sub comanda generalui Dumitrescu, şi la sud brig 4 roşiori condusă de generalul Marcel Olteanu. În rezervă din 2 inf. Cursa spre Budapesta începuse.

Între timp, capetele de pod se lărgiseră destul de mult. Brig 5 roşiori, plecată de la Iasz Bereny înaintează direct spre Budapesta precedată de 3 detaşamente de cercetare în direcţiile Godollo, Budapesta şi Monor. În localităţile Aszod, Tapio Szt Marton, Kata şi Monor, acestea descoperă coloane inamice în retragere pe care le împrăştie capturând 350 de prizonieri şi numeroase arme şi muniţii. La Aszod sunt capturate 49 de aeroplane, dintre care 9 în stare de funcţionare. Grosul diviziei mai capturează 200 de prizonieri şi se opreşte seara la Peczel, la 20 km de Budapesta, trimiţând înainte detaşamente de cercetare.

Brig 4 roşiori avansează de la Tapio Szt Marton spre sud-vest, în direcţia Albert Irsa, cu un detaşament trimis la Csegled. Sunt capturaţi peste 160 de prizonieri, numeros material şi un tren blindat. La nord de Csegled se prezintă un parlamentar trimis de trupele ungare aflate în această localitate. La ora 9.00 trupele noastre intră în localitate, începând dezarmarea trupelor inamice de aici. Între timp, grosul forţelor noastre ocupă localitatea Hatvan.

Grupurile general Holban şi general Moşoiu trec la executarea manevrei ordonate de CTT după zdrobirea rezistenţei de la râul Zagyva – Szolnok şi ocuparea oraşului. Grupul Holban avansează div 1 vt împreună cu brig 3 şi 5 din div 2 cav, formând avangarda strategică. Grupul Moşoiu concentrează div 2 vt în zona Iasz Ladany – Iasz Al Szt Gyorgy – Ianoshida, iar div 1 inf în zona Ujszasz – Rekas. Flancarda stângă (general Marcel Olteanu) intră şi ea în dispozitiv. Div 2 cav primeşte ordin de la CTT să trimită brig 4 roşiori de la Alberti Irsa spre Lajosmise pe la sud de Keksemet pentru a intercepta toate comunicaţiile dintre Budapesta şi Szeghedin. Grupul general Dumitrescu primeşte ordinul de constituire a flancgărzii drepte abia în seara zilei, aşa că va trece în dispozitiv abia în zorii zilei de 3 august. În 2 august se prezintă parlamentari la brig 2 roşiori pentru a trata predarea Diviziei 1 Roşii ce se afla în zona Miskolcz. Un alt parlamentar de la aceeaşi divizie soseşte cu acelaşi scop şi la div a 16-a.

Pe frontul Grupului de Nord, în capul de pod Tokai, sunt trecute pe malul drept încă un batalion din reg 83 vt şi 2 baterii din reg 31 art, ajungându-se astfel ca întreg reg 83, reg 16 vt, un batalion din reg 81 şi două baterii să fie în acest cap de pod. Mai sunt ocupate Mezo Zombor, Szerencs Takta Szada, Takta Harkany şi Tisza Lucz, înaintând astfel 20 km vest de Tisa. Mai la sud, dar la nord de Kis Kore, tot în sectorul Grupului de Nord, brig 49 inf trece Tisa la Tisza Fured şi ocupă localităţile Poroszlo, Tisza Babolna şi Tisza Valk, făcând legătura cu div a 7-a la Poroszlo.

La sud, pe frontul ocupat de div 18, se prezintă doi ofiţeri să trateze problema capitulării diviziei 4 inamice aflată în zona Csongrad – Kecskemet.

La centru, diviziile inamice 3, 5, 7, aflate în zona Csegled – Abony încep să predea armele încă din seara zilei de 2 august. În cursul nopţii, la Csegled, reg 11 roşiori dezarmează în noaptea de 2/3 august peste 2000 de infanterişti şi 2 regimente de artilerie, la Abony div a 6-a dezarmează tot în această noapte 145 ofiţeri şi 3500 trupă.

Trebuie recunoscut faptul că armata română, după respingerea atacului inamic şi aruncarea lui peste Tisa, a adoptat cea mai bună tactică, de a ataca rapid, în forţă, pentru a nu lăsa inamicul să se dezmeticească şi să se regrupeze. Chiar şi locul forţării Tisei a fost bine ales, iar tactica şi execuţia pe măsură.

La vest de Tisa se găseau următoarele forţe inamice: în sectorul de nord, în zona Miskolcz, divizia 1 roşie, la centru diviziile 3, 5, 6, 7 şi la sud diviziile 2 şi 4. În interior se mai aflau divizia 8 şi două divizii de lucrători la Budapesta, plus alte trupe nedivizionare alături de aceste trupe. În urma respingerii lor peste Tisa, acestea se aflau la distanţe prea mari unele de altele şi nu se puteau susţine reciproc. Pentru a nu apuca să-şi amelioreze situaţia, se impunea atacul lor rapid şi în forţă. Ţinând cont că comunicaţiile şi căile ferate convergeau toate spre Budapesta, era foarte probabil ca inamicul să-şi  grupeze toate forţele pentru o bătălie decisivă la est de Budapesta. Dacă trupele române ar fi atacat puternic în nord sau în sud, nu ar fi făcut altceva decât să-i împingă pe inamici spre Budapesta, pe zona lor de regrupare şi să-i ajute să se reunească. De aceea s-a ales trecerea prin centru, pe la Tisza Bo, punct ales şi datorită faptului că acolo Tisa face o buclă spre est, şi astfel capul de pod incipient putea fi protejat cu focuri de artilerie şi mitraliere. Mai departe, după debarcare, a urmat avansul rapid spre vest, care a dus la totala separare a celor două formaţiuni inamice, iar incursiunile cavaleriei au tăiat toate liniile de comunicaţii, izolându-i de Budapesta şi putându-i împinge spre nord, către frontul amic cehoslovac şi spre sud, către franco-sârbi. Capitularea devenise pentru diviziile inamice singura opţiune viabilă. Chiar şi dispozitivul de urmărire a fost realizat după toate regulile militare, în formă romboidală, cu avangarda strategică (generalul Holban), masa (general Moşoiu) şi cele două flancuri (general Dumitrescu la nord şi div a 6-a cu brig 4 roşiori la sud). Numai aşa s-a putut realiza în decurs de 6 zile (de la trecerea Tisei la 30 iulie până la ocuparea Budapestei în 4 august) victoria completă şi ocuparea capitalei inamice.

Cu toate succesele din ziua precedentă, la 3 august CTT decide continuarea avansului rapid spre Budapesta, pe următoarele considerente: trupele inamice de la nord şi sud, respectiv cele de la Miskolcz (divizia 1 roşie) şi cele de Keksemet – Csongrad (div 2 şi 4) doar îşi anunţaseră prin parlamentari intenţia de a se preda, încă nu se predaseră. Deşi parţial încercuite, mai aveau spaţiu de manevră şi posibilitatea de a se ralia spre Budapesta, dacă li se dădea timp. Tot aşa procedase la est de Tisa Divizia de secui, care a trimis parlamentari pentru a negocia capitularea în două rânduri, doar cu scopul de a câştiga timp pentru a se putea retrage, dar nu au reuşit fiind prinsă şi capturată de unităţile române. Un alt aspect îl constituia prezenţa numeroaselor elemente inamice răzleţe aflate înafara zonei de încercuire, de tărie necunoscută, prezenţa lor fiind semnalată de recunoaşterile cavaleriei. Mai mult, la Budapesta se aflau cel puţin două divizii de lucrători înarmaţi şi organizaţi, mai mult, mare parte din muncitori erau bolşevizaţi şi înarmaţi, plus exista o divizie, a 8-a, care nu intrase în luptă, ea fiind încartiruită la sud-vest de Budapesta, pe malul opus, la Szekesfehervar.

În consecinţă, cursa spre Budapesta continuă cu cea mai mare viteză. Astfel, brig 5 roşiori, din avangardă, încercuieşte complet Pesta de la nord-est şi sud-est, ocupând Psz Lorincz şi Kobanya, unde respinge un regiment de infanterie şi capturează 100 de prizonieri. Brig 3 roşiori ajunge la Monor, cu recunoaşterile pe linia Rakos Kercztur – Soroksur, la 6 km sud Pesta. În spatele celor două brigăzi avansează două batalioane de vânători de munte, compania de ciclişti şi o baterie de obuziere. În spatele div de cavalerie vine div 1 vt la Gomba.

Generalul Moşoiu deplasează div 1 la Czegled şi div 2 vt în zona Tapio Gyorgye – Tapioszele.

La flangarda stângă, detaşamentul Davidoglu (reg 14 inf, reg 9 roşiori, un divizion reg 22 art şi o baterie reg 27 obuziere), căruia i se subordonează şi brig 49 inf din Grupul de Nord, cea debarcată la Tizsa Fured, virează nord şi ocupă Erlau, de unde respinge câteva formaţiuni inamice, desăvârşind încercuirea totală a diviziei 1 maghiare de la Miskolcz, în timp ce brigada 14 infanterie o presează spre nord. Se trece la dezarmarea acestei divizii.

La flancgarda dreaptă, div 6 ocupă Nagy Koros. Brigada a 4-a roşiori, condusă de generalul Rusescu, care avea misiunea de a înainta de la Alberti Irsa spre sud, pe direcţia Layosminze – Kecskemet, pentru a intercepta toate comunicaţiile ce duc de la Budapesta la Szeghedin, încredinţează această misiune reg 11 roşiori (care avea şi o secţie de artilerie la dispoziţie), apoi cu restul brigăzii (3 escadroane şi 2 grupe de mitraliere de la reg 6 roşiori) şi o secţie de artilerie călare înaintează spre Budapesta intrând în oraş (vezi Ocuparea Budapestei (II), memoriul generalului Rusescu). Intră în cazarma Regele Iosif şi se întăreşte peste noapte, aşteptând atacul celor peste şase mii de bolşevici înarmaţi, 400 de cavalerişti contra 6000 de infanterişti. Dar atacul nu se mai produce, iar a doua zi trupele române îşi fac intrarea în Budapesta.

Pentru ziua de 4 august, se ordonă grupului Holban şi grupului Dumitrescu să continue operaţiunile spre vest, până la Dunăre şi în nord, până la limita cu cehoslovacii. Divizia de cavalerie să încercuiască Budapesta şi dinspre vest, tăind orice comunicaţie. Grupul Moşoiu să continue operaţiunile spre sud, ocupând toată zona până la limita cu frontul franco-sârb. În rezervă rămâne div 2 inf. Ordinele se execută întocmai.


La ora 14.00, generalul Mărdărescu, comandantul CTT, însoţit de generalul Panaitescu, şeful său de stat major, soseşte la Torok Falva, unde este întâmpinat de delegaţii noului guvern socialist maghiar (deoarece Bela Kuhn fugise cu un tren încărcat cu pradă la Viena încă din 2 august). Bela Kuhn va fugi apoi la Moscova, unde va fi executat din ordinul lui Stalin în timpul epurărilor din 1938.

La ora 16, la 4 august 1919, divizia 1 vânători intră în Budapesta în prezenţa generalului Mărdărescu, ovaţionată de cetăţeni pentru că au fost scăpaţi de tirania bolşevică.


După 4 august trupele române au continuat operaţiunile, dezarmând forţele bolşevice. La sud, Grupul Moşoiu ocupă până la 8 august întreg teritoriul între Tisa şi Dunăre, între Kalocza şi Kistelek, în faţa frontului franco-sârb. La nord, Grupul Holban ocupă până la 17 august, cu detaşamentele general Davidoglu şi colonel Moruzzi, tot teritoriul până în faţa liniei Satoralya Ujhely – Putnok – Gyarmat – Iapolysag – Verboecz, unde se aflau trupele cehoslovace. La vest de Dunăre, brig 5 roşiori întărită cu reg 7 şi 8 vt, sosite în Transilvania după trecerea Tisei, ocupă până la 18 august un cap de pod pe linia Raab (Gyor) – Veszprem pentru a dezarma resturile armatei ungare refugiate la vest de Dunăre, precum şi pe lucrătorii bolşevizaţi din centrele industriale Raab şi Veszprem.

În concluzie, doar în şase zile, de la 30 iulie la 4 august, armata română distruge în totalitate inamicul şi ocupă capitala, capturând până la 8 august 6 divizii cu un efectiv de 1235 ofiţeri, peste 40000 de soldaţi, 350 tunuri, 332 mitraliere, 52000 de arme, 44000 carabine, 87 aeroplane şi multe alte efecte militare şi muniţii. Pierderile noastre în decursul acestui război, de la sfârşitul lui martie până în august 1919, au fost de 188 ofiţeri şi 11500 trupă, dintre care morţi 69 ofiţeri şi 3600 soldaţi.

După ocuparea Budapestei, mareşalul Foch şi generalul Franchet d’Esperey felicită armata română pentru victoria obţinută.


Bibliografie:
Radu Cosmin, Românii la Budapesta
General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei
Lt-col Constantin Drăgănescu, Campaniile din 1848-1849 şi 1919 în Transilvania şi Ungaria
***, Jurnal de operaţiuni al Comandamentului trupelor din Transilvania (1918 – 1921)



  

              










sâmbătă, 3 aprilie 2010

despre thrillerul politico-militar



De la început vreau să le mulţumesc tuturor acelora care mi-au adresat întrebări referitoare la romanul „Când armele vorbesc…” pe email; iar celor cărora nu am reuşit să le răspund, sau nu le-am răspuns mulţumitor, să le cer scuze şi să încerc să dau un răspuns mai cuprinzător prin intermediul acestui blog.
În introducere, aş vrea să lămuresc unele întrebări care apar în multe din emailurile adresate mie. Nu sunt nici membru al SRI, nici al DGIA, nu am făcut parte şi nu fac parte din niciuna dintre structurile de apărare sau de informaţii ale statului. Totuşi, am stagiul militar satisfăcut. De asemenea, nu am cunoştinţă ca scenariul prezentat de mine în acest roman să fie parte din vreun plan de apărare a României împotriva unui atac extern din partea vreunui stat agresor. Ceea ce am prezentat în roman este strict rodul imaginaţiei, orice asemănare putând fi doar întâmplătoare.
Ca să revin la subiect, acest gen literar face carieră de multă vreme în Occident, încă din timpul Războiului Rece. Autorii vestici au imaginat o serie de posibile scenarii, de la războaie limitate până la declanşarea celui de-al Treilea Război Mondial, multe dintre acestea fiind ulterior ecranizări de mare succes, ca şi în cazul lui Tom Clancy sau Frederick Forsyth. Toate aceste romane, având diverse denumiri, cea mai cunoscută în Vest fiind cea de tehno-thriller, au câteva puncte comune, în sensul că pornesc de la actuala stare de fapt, prezentul, şi dezvoltă o posibilă evoluţie a evenimentelor pe termen scurt sau mediu, în aşa fel încât subiectul romanului să fie suficient de credibil. Nu o dată, unii scriitori ai acestui gen au avut dreptate în previziunile scenariilor lor, dar nu acesta este subiectul în discuţie.
Ştiu că, poate, „Când armele vorbesc…” este primul tehno-thriller din literatura română, şi am mai fost întrebat de ce am abordat, totuşi, acest gen. Nu doresc să fiu un deschizător de drumuri, dar cred că este important pentru noi, românii, să ne preocupăm de potenţialele ameninţări asupra noastră, nu neapărat de problemele altora. Nu vreau să cad în cealaltă extremă, sunt conştient de efectele globalizării, dar este esenţial ca înainte de a ne preocupa de disputele interne sau a ne implica în fel de fel de probleme externe, să ţinem un ochi aţintit asupra unor posibile ameninţări ce ar putea veni din imediata noastră vecinătate nu azi, nu neapărat mâine, ci poate poimâine. Iar în ritmul în care lumea se mişcă, acest poimâine poate fi periculos de aproape.
Ca o paranteză, celor ce mi-au scris că acest gen de literatură nu ne este caracteristic, le pot răspunde, păstrând proporţiile, că tot aşa s-a zis despre faptul că literatura română nu are apetenţă pentru genul fantastic, până când geniul lui Mircea Eliade a infirmat această afirmaţie. Repet, nu vreau să fac vreo comparaţie, Doamne fereşte, deoarece Eliade este un titan al literaturii române şi consider că vor mai trece încă o sută de ani până când cineva va putea să se apropie de el, nicidecum să-l întreacă.
Revenind la romanul „Când armele vorbesc…”, motivul şi mobilul scrierii acestuia mi-a venit din tragedia americană de la 11 septembrie 2001. Practic, mass-media noastră prea puţin profesionistă m-a determinat să-l scriu. Reporterii noştri transfiguraţi de o tragedie petrecută departe de graniţele noastre m-au făcut să mă întreb ce-ar fi fost dacă tragedia americană ne-ar fi lovit pe noi, cum am fi reacţionat la toate nivelele. Răspunsul a fost dezamăgitor. Ne preocupăm de ceea ce ne prezintă mass-media, anume de disputele noastre politice interminabile, sau, mai rar, tragedii îndepărtate, evitând sau chiar ignorând potenţialele pericole la adresa securităţii noastre naţionale.
Altă întrebare a fost de ce Ucraina şi nu altcineva. De ce nu Ungaria, Serbia sau Bulgaria?
Răspund prin faptul că noi cu Ucraina avem cele mai multe probleme nerezolvate. Iar dintre toţi vecinii noştri, Ucraina este cel mai probabil să devină o ameninţare la adresa României, dacă nu este deja. Avem multe lucruri de lămurit cu vecina noastră, mai vechi, ca şi problema minorităţii române deznaţionalizate permanent, ca şi mai recenta problemă a canalului Bâstroe, de intensă actualitate. În acest caz s-a ajuns chiar la încălcarea teritoriului naţional, atunci când barjele ucrainene au deplasat balizele ce marcau graniţa, ele fiind puse înapoi de câţiva pescari cu bărci cu vâsle.
Cu o altă problemă am ajuns la Tribunalul Internaţional de la Haga, care ne-a dat câştig de cauză în privinţa delimitării platoului continental. Mai rămân în suspensie şi alte probleme, cum ar fi cea a Insulei Şerpilor. Iar evoluţia politică a Ucrainei nu face decât să-mi dea oarecum dreptate. Revoluţia Portocalie din 2004 s-a terminat, orientarea prooccidentală a Ucrainei mai aşteaptă, deoarece sunt mai mulţi cei care îşi doresc un preşedinte prorus la conducerea statului, cum au demonstrat alegerile prezidenţiale din februarie 2010. Tocmai pentru a contracara această probabilă evoluţie, la Summitul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008, administraţia Bush a încercat să ancoreze Ucraina înspre Occident încercând să-i încredinţeze MAP (Member Action Plan). Opoziţia Franţei şi Germaniei, hotărâte să nu supere Rusia, a făcut să eşueze planul lui Bush, oricum cam prea forţat, din moment ce, conform sondajelor, cam 75% dintre ucraineni se opuneau ideii.
În fine, apare tot mai mare posibilitatea ca Rusia să-şi manifeste tot mai făţiş influenţa în Ucraina, inclusiv faţă de politica externă a acestei ţări. Pe plan intern, în Ucraina se va petrece un fenomen oarecum anticipat, cel de imitare în comportament a „fratelui mai mare”, în sensul că regimul politic va deveni tot mai autoritar, după modelul rusesc. Nici nu va fi prea dificil, deoarece forţele democratice ucrainene sunt încă slab consolidate într-o ţară cu mari probleme economice, corupţie endemică şi mafie înfloritoare. Sunt multe similitudini între societăţile rusă şi ucraineană, una dintre ele fiind pasivitatea majorităţii populaţiei faţă de tendinţa autoritarizării statului. În acest caz, Revoluţia Portocalie este o excepţie, nu o regulă. O altă similitudine între cele două ţări este tendinţa autoritaristă a conducătorilor, chiar prin anihilarea (uneori fizică) a opoziţiei. Pot fi făcute numeroase comparaţii, inclusiv prin numărul ziariştilor incomozi asasinaţi în ambele ţări (Gheorghi Gongadze versus Anna Politovskaia), tentativelor de asasinat sau asasinarea incomozilor (Iuşcenko vs Litvinenko) etc. De aici până la o dictatură nu este decât un pas, aşa cum statul autoritar nu este decât o etapă spre cel autocratic.
Astfel, Ucraina se poate în curând califica pentru rolul de satelit cu aparenţe rebele al Moscovei, mult mai important ca forţă şi poziţie ca şi celălalt satelit european, Belarusul. Iar din această poziţie, în funcţie de interesul şi jocul Rusiei, o criză între Ucraina şi unul dintre statele vecine membre NATO poate apărea oricând. Ţinând cont de problemele comune şi de trecutul relaţiilor bilaterale, România se califică cel mai bine pentru acest rol.