sâmbătă, 21 mai 2011

Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea

Statuia Regelui Ferdinand la Chişinău


Motto:

„Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.”


Limba noastră, de Alecu Matevici, preot şi poet basarabean mort de tifos pe frontul Moldovei în august 1917

Trupele române, strânse în bucata ce mai rămăsese din România la sfârşitul lui 1917, respectiv nordul Moldovei, făceau faţă cu succes trupelor ruseşti bolşevizate puse pe jaf şi anarhie, ba chiar pe instaurarea comunismului în România prin arestarea regelui şi executarea guvernului. Prin luptele grele de la Galaţi, Fălticeni, Mihăileni, Paşcani şi alte părţi au reuşit dezarmarea şi evacuarea celor peste un milion de ruşi din ţară (vezi Primele lupte cu bolşevicii) în doar o lună şi jumătate. În timp ce la vest de Prut se dădeau lupte şi se petreceau aceste lucruri, Basarabia era la marginea prăpastiei.

Revoluţia rusească

Se împlinise mai bine de un secol de stăpânire rusească în Basarabia, ocupată de la 1812. Cum le era obiceiul, autorităţile ruse la început au lăsat organele locale de conducere, sub forma unei autonomii locale conduse de boierii moldoveni, pentru ca în câţiva ani să desfiinţeze autoguvernarea transformând Basarabia într-o gubernie rusească, în care începuse să se manifeste cea mai dură formă de împilare şi rusificare cu putinţă. Deznaţionalizarea era mult mai dură ca şi cea a românilor din Ardeal, astfel se poate explica cum de au reuşit în o sută de ani mai mult decât ungurii în nouă sute. Învăţământul, biserica, administraţia, totul era în limba rusă, vorbită doar de slujbaşii şi coloniştii aduşi aici cu zecile de mii, pentru a face să dispară cu desăvârşire orice element românesc, la fel cum ruşii şi apoi sovieticii au făcut să dispară zeci de popoare despre care a rămas doar amintirea. Boierii care nu se rusificau erau trimişi în Siberia sau nevoiţi să se refugieze dincoace de Prut. Tatălui marelui cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexandru Haşdeu, nu i s-a permis să vină în România pentru a-şi ridica titlul de membru al Academiei Române, în timp ce fratele mai mare şi-a sfârşit zilele în Siberia pentru vina de a fi român. Bogdan Petriceicu Haşdeu a reuşit să vină în România unde a devenit cea mai importantă personalitate culturală românească a secolului XIX.
În timpul revoluţiei eşuate de la 1905-1906 au avut moldovenii de la est de Prut prima zvârcolire naţionalistă mai serioasă, atunci apărând primele ziare în limba română după aproape o sută de ani (cu caractere chirilice), atunci afirmându-se în arena luptei pentru renaşterea naţională mai mulţi patrioţi basarabeni care vor deveni baza Partidului Naţional Moldovenesc zece ani mai târziu, deoarece revoluţia a fost înăbuşită (Pantelimon Halipa, Ion Pelivan, E. Catelli, Ştefan Ciobanu, Anatolie Moraru, Simion Murafa, episcopul Gurie Grosu şi mulţi alţii).
După trei ani de război mondial, în martie 1917 izbucneşte revoluţia care l-a detronat pe ţarul Nicolae al II-lea. Guvernul Kerenski decide continuarea războiului, dar este prea slab pentru a stăpâni anarhia care se extinde inclusiv în cadrul forţelor armate. Acestea erau condiţiile în care românii au fost nevoiţi să ducă bătăliile decisive din vara lui 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, alături de aliaţii ruşi care părăseau poziţiile de la primele focuri. Totuşi, au fost ruşi care au luptat eroic, mai ales unităţile încadrate cu soldaţi basarabeni, trimise pe frontul românesc pe motiv că în apropierea căminelor lor de peste Prut vor lupta cu mai mare bravură, fapt care s-a dovedit în practică. Aşa a fost cazul diviziei a XIV-a ruse, formată din basarabeni, precum şi a artileriei ruse la Mărăşeşti, încadrată în mare parte cu basarabeni. Chiar comandantul artileriei ruse, generalul Grigoriev, a fost ucis în luptă şi conform dorinţei sale a fost înmormântat alături de cei cu care a luptat. Astăzi îşi doarme somnul de veci în Mausoleul de la Mărăşeşti, alături de generalul Eremia Grigorescu, alt erou de la Mărăşeşti, mort de gripă spaniolă în 1919.
Dar participarea basarabenilor la luptă alături de trupele române, pe teritoriul românesc, a avut efecte pe care conducerea rusă nu le-a anticipat. Trăind alături de soldaţii români, de civilii români, basarabenii s-au convins că erau acelaşi popor, cu nimic diferiţi unii de alţii. Redeşteptarea conştiinţei naţionale se petrecea şi pe teritoriul Basarabiei, pe unde se scurgeau refugiaţii români sau veneau voluntarii ardeleni şi bucovineni în detaşamente de luptă constituite din foştii prizonieri luaţi de ruşi de la armata austro-ungară. În timpul foametei şi epidemiei de tifos din nordul Moldovei rămas liber în iarna 1916-1917, grânele de pe teritoriul basarabean au salvat România, tot acolo au fost duse imense cirezi de vite şi oi evacuate din teritoriul ocupat. Medici şi civili basarabeni au plecat la Iaşi şi în alte puncte pentru a lupta împotriva tifosului şi mulţi au căzut victimă epidemiei, chiar şi marele poet basarabean Alexei sau Alecu Mateevici, autorul poeziei „Limba noastră”.
Pentru a scoate Rusia din război, germanii organizează deplasarea lui Lenin în Rusia într-un vagon sigilat. Ajuns la Sankt Petersburg, acesta îşi organizează adepţii şi reuşeşte lovitura de stat bolşevică din noiembrie 1917, numită apoi în istoriografia sovietică Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie (după calendarul vechi). Apoi decide încheierea războiului, pentru a se concentra asupra cuceririi puterii în Rusia şi instaurării regimului bolşevic. Lenin s-a aliat cu oricine şi apoi i-a anihilat la momentul potrivit, aşa a făcut cu menşevicii, cu marinarii răsculaţi din Kronstadt sau cu Ucraina. La fel, a îndemnat republicile foste ruse să-şi manifeste autonomia, pentru a le strivi tot la momentul oportun, cum a fost cazul în Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan şi cum va încerca în Basarabia. Fiindcă Lenin şi Trotsky aveau planuri mari, gândeau revoluţia permanentă care trebuia realizată inclusiv cu forţa armelor Armatei Roşii până ce întreg globul va deveni sovietic. Dar după eşecurile din Polonia în 1920 şi în Ungaria, România şi Basarabia mai devreme, teoria lui Stalin a devenit preponderentă, cea a consolidării revoluţiei proletare într-un stat până ce restul vor deveni pregătite. De fapt, până ce URSS va deveni pregătită să le înghită, ceea ce s-a petrecut începând cu deceniul patru al secolului XX, până atunci URSS asigurându-şi stăpânirea în Siberia, strivirea contrarevoluţionarilor albi Denikin şi Kolceak, şi o înarmare corespunzătoare. Două ţări au anulat planul lui Lenin şi Trotsky. Acestea au fost România şi Polonia.
România a făcut-o prin curăţarea propriei ţări de bolşevici, apoi în 1919, de stârpirea bolşevismului unguresc al lui Bela Kuhn (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta şi cele două precedente) Mai mult, românii au anulat tentativele de bolşevizare apărute în 1918 în Viena şi Praga (vezi capitolul „Viena şi Praga sub stăpânire românească” din articolul Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)). Polonia, prin lupta de pe Vistula, numită şi miracolul de pe Vistula, a oprit ofensiva sovietică asupra Varşoviei în 1920. Dar până atunci, România va elibera Basarabia, şi nu oricum, ci prin baioneta soldatului ţăran care l-a oprit pe Mackensen, i-a îngenuncheat pe cei mai buni soldaţi din lume, a câştigat respectul lumii întregi, şi care mai apoi va face strajă la Nistru şi va intra în singura capitală inamică ocupată de Antanta, Budapesta, atârnând în vârful Palatului Parlamentului ungar opinca care l-a adus pe acest soldat ţăran până aici, din negura istoriei, de la Sarmisegetusa până la Budapesta (vezi Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta ).

Dificultăţile recuperării istoriei deturnate

Istoria noastră a fost furată, ciuntită, deturnată de zeci de ani de minciuni sau atitudini care subestimează rolul românilor în evenimentele istorice, punând sub semnul întrebării inclusiv ideea continuităţii pentru a induce în subliminalul colectiv psihologia unor toleraţi, a unui popor de sclavi, cu atât mai uşor de condus şi de manipulat. Cei care au încercat şi în mare parte, în unele părţi au şi reuşit aceasta, nu au făcut-o singuri. Nu au fost doar străini, n-ar fi reuşit singuri, cozile lor de topor au fost români, care s-au pus în slujba duşmanului nu din precepte filozofice sau după vorba „capul plecat sabia nu-l taie”, ci pentru mărunte şi iluzorii, de cele mai multe ori, beneficii personale, fie că vorbim de cele materiale sau de satisfacerea orgoliului sau poftei de putere. Spuneam că au fost iluzorii de cele mai multe ori, fiindcă multe din aceste cozi de topor au fost eliminate tocmai de tovarăşii de drum care s-au scuturat de ele ca de nişte unelte devenite nefolositoare, cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu nefiind singular. Cozile de topor apar şi se manifestă chiar şi în ziua de astăzi, cele mai vizibile fiind cele sub forma unui Voronin sau Vasile Stati şi mulţi alţii.
Basarabia a avut soarta cea mai crudă şi din acest punct de vedere, al spălării identităţii. Propaganda antiromânească, prin care se încearcă inventarea unui alt popor, cel moldovenesc diferit de cel român, se continuă deşănţată, vizibilă, la ordinea zilei. Şi basarabenii nu au mijloace să se apere, istoria lor şi a românilor este pervertită aici de generaţii, şi mare parte din documentele pe care s-ar baza o cercetare istorică la Chişinău au fost distruse sau furate de ocupaţiile ruseşti din 1940 sau după 1944. Chiar şi în România au dispărut o mulţime dintre acestea, iar actualii istorici, majoritatea, nu au interes să desfăşoare o activitate reală de scoatere la lumină a celor rămase, şi sunt multe. Întrebaţi de ce acest dezinteres, ţi se răspunde invariabil, lipsa de fonduri. De parcă Eminescu, Coşbuc, Negruzzi sau Haşdeu s-au uitat la fonduri când au cercetat prin arhive prăfuite sau biblioteci insalubre.
Spuneam că mare parte din documentele de arhivă s-au pierdut sau au fost distruse de comunişti sau de alţi inconştienţi. Cu atât mai mare mi se pare meritul unor mari români, de la simpli martori până la participanţii de marcă la unele evenimente, care, atâţia câţi au scăpat din închisorile comuniste, revenind acasă, bătrâni şi bolnavi, cu sănătatea zdruncinată iremediabil, s-au apucat să-şi scrie mărturiile cum s-au priceput mai bine, ştiind că nu vor putea fi publicate niciodată în timpul vieţii lor scurte care le-a mai rămas, dar cu încredere în viitorul românilor, pentru a lăsa mărturie şi a combate minciunile propagate pe toate canalele disponibile. Hăituiţi de securişti, care le confiscau când reuşeau toate documentele, aceşti martiri ai neamului s-au martirizat încă o dată pentru a lăsa mărturii cu atât mai valoroase cu cât au fost scrise cu limbă de moarte.
Aşa a apărut la noi, după 1990, ca parte a literaturii de sertar, memorialistica de sertar, multe din ele salvate ca prin minune, dar câte altele nu s-au pierdut? „România în al doilea război mondial”, operă a lui Constantin Kiriţescu, cunoscut mai ales pentru cartea sa „România în războiul mondial”, scrisă în anii dictaturii staliniste pe baza discuţiilor cu foşti diplomaţi şi ofiţeri, a fost considerată pierdută, autorul arestat şi anchetat tocmai pentru aceste întâlniri, dar după ce a fost eliberat a continuat să scrie până la moartea sa în 1965. Fiul său a crezut manuscrisul pierdut definitiv, mai ales că locuinţa tatălui său a fost repartizată unor fel de fel de indivizi care mai mult au distrus-o. Dar manuscrisul a fost găsit după aproape treizeci de ani de la moartea autorului. La fel, cartea lui Vasile Harea, participant la fenomenele revoluţionare din Basarabia ca şi redactor la Cuvântul Moldovenesc, precum şi la unirea Basarabiei cu România, manuscrisul „Basarabia pe drumul unirii” a fost salvat de un securist care în timpul percheziţiei şi a confiscării documentelor s-a făcut că nu vede unul dintre exemplare, lăsând autorul să-şi continue munca. Dar asemenea exemple au fost rare, majoritatea manuscriselor salvate s-au datorat autorilor şi familiilor acestora, mai cu seamă urmaşilor prin grija cărora au fost publicate după 1990. Din această categorie voi cita pe cele folosite în redactarea acestui articol, pe lângă ultimul menţionat, al lui Vasile Harea, respectiv Testament pentru urmaşi, autori Pantelimon Halipa şi Anatolie Moraru, ambii membri în Sfatul Ţării la 1918, precum şi istoricul Alexandru V. Boldur, „Imperialismul sovietic şi România”, autorul fiind martor la revoluţia rusă de la Petrograd.

Renaşterea Basarabiei

Declanşarea revoluţiei ruseşti şi prin aceasta scăderea autorităţii centrale asupra popoarelor ce compuneau imperiul ţarilor a avut un rol preponderent în renaşterea mişcărilor naţionale ale polonezilor, balticilor, ucrainenilor, georgienilor şi nu în ultimul rând a moldovenilor. O descriere amănunţită a acestei perioade, a luptei basarabenilor pentru libertate, ar fi necesară, dar depăşeşte cu mult limitele unui articol. De aceea mă voi mulţumi să enumăr principalele evenimente, invitându-i pe cei interesaţi să studieze cărţile apărute pe această temă, mult prea puţine faţă de câte ar fi necesare.
În aprilie 1917, o serie de congrese moldoveneşti ale ţăranilor, preoţilor, militarilor, cer două lucruri: autonomia politică a Basarabiei şi înfiinţarea unui organ legislativ, Sfatul Ţării, precum şi a unui guvern basarabean. Atmosfera era entuziastă, tricolorul românesc flutura peste tot, se ţineau discursuri impresionante, soldaţii moldoveni defilau pe străzi cu tricolorul în mână. Dar erau prea puţini şi dezertorii ruşi bolşevizaţi prea mulţi.
Din luna mai 1917, se înmulţesc numărul de bande de dezertori ruşi de pe front care cutreieră Basarabia, jefuiesc, ucid, violează, bande scăpate total de sub orice control. Numărul lor va creşte continuu, mare parte dintre ele bolşevizându-se, ajungând la un maxim după începerea expulzării dezertorilor de pe teritoriul de la vest de Prut, decembrie 1917 – ianuarie 1918. Pentru a încerca să controleze acest fenomen, generalul rus Scerbaceev, comandantul frontului, aprobă înfiinţarea a 16 cohorte a câte o sută de soldaţi moldoveni, conduse de ofiţeri moldoveni pentru păstrarea ordinii. Din păcate, acest număr se dovedeşte insuficient faţă de mulţimea bandelor înarmate inclusiv cu mitraliere.
La 22 iunie 1917 delegaţii ostaşilor moldoveni de pe toate fronturile şi unităţile de rezervă pun bazele unui comitet central cu sediul la Chişinău, iar la 16 iulie reprezentanţii soldaţilor moldoveni de pe frontul rusesc se adună la Iaşi şi cer convocarea la Chişinău o comisie de jurişti care să elaboreze un proiect de declaraţie a autonomiei naţionale şi teritoriale a Basarabiei.
La 20 iulie 1917, toate organizaţiile politice naţionale, precum şi comitetele soldaţilor moldoveni de la Chişinău şi Odessa resping cu indignare pretenţiile Ucrainei de a îngloba Basarabia între graniţele sale, trimiţând protestele atât la Kiev cât şi la Petrograd, cerând acestuia din urmă ca populaţia românească din Basarabia să fie separată de Rusia, să i se aprobe autonomia în hotarele ei istorice şi etnografice.
La 28 august 1917 i se cere generalului Scerbaceev de către comitetul Central Ostăşesc Moldovenesc să retragă din Basarabia unităţile de rezervă ruseşti şi să aprobe mărirea numărului cohortelor moldovene de la 16 la 50, plus 20 de cavalerie pentru că jafurile şi violenţele bandelor de dezertori ruşi s-au înmulţit.
Aceste evenimente se petrec chiar în timpul bătăliilor cumplite din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, când soldaţii români au făcut minuni de vitejie, pe frontul de la Mărăşeşti, patru divizii rezistând cu succes contra zece divizii duşmane, făcându-i pe inamici să muşte ţărâna scumpă a României.
Congresele şi solicitările diferitelor pături sociale din Basarabia au continuat, toate având aceleaşi concluzii şi rezoluţii referitoare la situaţia imposibilă creată de bandele de dezertori, majoritatea bolşevizaţi. la 21 octombrie este proclamată de către primul Congres ostăşesc Basarabia Republică autonomă şi proclamă înfiinţarea parlamentului, Sfatul Ţării, la 23 octombrie 1917, sub preşedinţia lui I. Inculeţ, vicepreşedinte Pan Halipa. Acesta se întruneşte la 21 noiembrie 1917, cu reprezentanţi ai tuturor organizaţiilor naţionale, sociale şi politice, economice şi profesionale. Sfatul Ţării avea 120 de deputaţi, 86 moldoveni şi 36 din minorităţile naţionale, în total 120 de deputaţi. La 2 decembrie Sfatul ţării a proclamat Basarabia Republică Democratică Federativă, iar la 8 decembrie 1917 este trimisă o delegaţie la Iaşi la reprezentanţii Antantei ca să acorde ajutor militar contra barbariei din Basarabia. Dar de către cine? Armatele ruseşti erau în descompunere, iar după evenimentele ulterioare de la Socola (vezi articolul mai sus menţionat) până şi cartierul general al lui Scerbaceev era păzit de soldaţii români, care ţineau şi frontul, iar mai apoi vor scoate cu forţa armelor trupele ruseşti din ţară. Antanta promite o divizie sârbească de la Odessa şi una cehoslovacă din Kiev, dar acest lucru nu se va materializa niciodată. Rămânea o singură soluţie, la fel cum s-a întâmplat şi în 1919 contra bolşevicilor unguri, baioneta necruţătoare a soldatului român.
Fiindcă situaţia în Basarabia era tragică. Vasile Harea, martor ocular: „Armate întregi, conduse deseori de soldaţi aleşi de masa soldăţească, la sosirea într-o localitate şi dând peste depozite de vin şi spirtoase, le spărgeau, se îmbătau într-un asemenea hal încât pierdeau tot ce era omenesc în ei şi apoi pornea dezmăţul care se solda cu pogromuri implicând distrugerea în averea obştească, atacarea caselor săteşti şi orăşeneşti. La împotriviri răspundeau cu omoruri de oameni, cu terorizarea întregii populaţii localnice. Asemenea binefaceri ruseşti le-au cunoscut majoritatea oraşelor basarabene, ca Bălţi, Soroca, Orhei, Tighina, Cahul, Bolgrad, Cetatea Albă şi Ismail, precum şi târguşoarele Făleşti, Floreşti, Leova, Şoldăneşti, Hânceşti şi altele, precum şi foarte multe sate precum Olăneşti, Tuzla, Isacova, Hârbovăţi etc.” „ ...uneori un grup de soldaţi înarmaţi oprea camionul în stradă, ei coborau, sunau la intrare şi când cineva din casă întredeschidea uşa ca să vadă cine este, era împuşcat cu un foc de armă sau tras afară şi acolo omorât. Odată intraţi în casă imobilizau sub ameninţarea armelor pe toţi ai casei care asistau în tăcere la deposedarea de întregul avut aruncat în camion, căci dacă cineva se văieta era de îndată lichidat. Alteori intrau în curte aruncând câinilor alimente otrăvite şi de acolo în casă...” (Vasile Harea, op. cit.).
În acest timp, existau o mulţime de organizaţii revoluţionare care vor deveni bolşevice sau velicoruse pe teritoriul basarabean. Sovietul soldaţilor şi muncitorilor din Chişinău, Sovietul gubernial al soldaţilor şi muncitorilor, Comitetul executiv pentru apărarea revoluţiei, Comitetul pentru salvarea revoluţiei, Comitetul militar al revoluţiei din regiunea de sud, Comitetul pentru reunirea comitetelor sovietice din Basarabia, doar o parte dintre ele. Toate nu făceau nimic pentru potolirea anarhiei, ba dimpotrivă, de cele mai multe ori se raliau acestor bande scăpate de sub control. Dar cel mai important, la 28 decembrie 1917 s-a constituit la Chişinău Secţia Frontului Românesc al Rumcerodului, distrusă la Iaşi de când cu tentativa lui Rochal de a cuceri puterea. Nu trebuie uitat că acest Rochal a stat două zile la Chişinău înainte de a-şi găsi sfârşitul la Socola, timp în care a îndemnat organizaţiile bolşevice să cucerească imediat puterea în Basarabia (vezi articolul sus menţionat). Deci aceasta reprezenta Rumcerodul, abrevierea de la Rum (Rumânski front) cer (Cernoe More, Marea Neagră) od (Odessa), deci cele trei realităţi militare, frontul românesc, flota Mării Negre şi teritoriul militar al Odessei.
Mai existau pe teritoriul basarabean unităţi mici româneşti, compuse de grupe de 10-20 de soldaţi români însărcinaţi cu paza unor depozite şi obiective, dar ce au putut face aceştia în faţa bandelor de sute de bolşevici puşi pe jaf şi pradă. Majoritatea au fost luaţi prizonieri şi trimişi la Odessa, unde Cristian Rakovski a organizat detaşamente de revoluţionari în care i-a înglobat cu forţa şi pe prizonierii români, trimişi să lupte în stepele Rusiei pentru biruinţa revoluţiei bolşevice. Câţi români au pierit în aceste lupte nu se va şti niciodată. Depozitele şi trenurile capturate, bolşevicii le jefuiau şi ce rămânea le trimiteau spre Rusia, în ideea că sunt avere rusească, chiar dacă erau cumpărate pe bani grei de către reprezentanţii Antantei pentru necesităţile frontului.
Şi jafurile şi prădăciunile continuau, bolşevicii făcându-şi mendrele nederanjaţi de nimeni. De ce ar fi plecat, atâta timp cât mai era de prădat, de jefuit, de violat, iar traiul şi vinul erau bune? Victimele acestor barbari s-au numărat cu sutele, nimeni nu a putut ţine vreo evidenţă. Lor le-au căzut pradă nu numai cetăţenii paşnici, ci chiar fruntaşi ai renaşterii basarabene, ca şi Simion Murafa şi Andrei Hodorogea, ucişi de bandele bolşevice la 20 august 1917, la fel cum au fost asasinaţi mai târziu avocaţii Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş de către bandele ungureşti bolşevizate un an şi jumătate mai târziu în Transilvania. Bolşevicii au apărut la via lui Hodorogea, acolo unde el se afla alături de câţiva invitaţi. Ştefan Ciobanu şi Vasile Harea, deşi invitaţi, au zăbovit mai mult la mănăstirea Suruceni, altfel, în mod sigur, nu am mai fi putut vorbi despre academicianul Ştefan Ciobanu şi memoriile lui Vasile Harea nu ne-ar fi parvenit niciodată. Bolşevicilor le-a ieşit în faţă Simion Murafa, încercând să-i potolească şi să le distragă atenţia de la restul invitaţilor care au încercat să se ascundă. A parlamentat cu ei, dar beţia şi setea de sânge a acestor sălbatici era prea mare. Văzându-l în uniformă militară, au tras împuşcându-l în abdomen. Domnişoara Gavriliţă şi Andrei Hodorogea au sărit să-l panseze pentru a opri hemoragia. Bolşevicii l-au recunoscut imediat pe Hodorogea, pe cel ce umbla prin sate în costum naţional şi cu tricolorul în mână, îndemnând românii la renaşterea naţională. Cu o ură atroce s-au năpustit asupra lui, potopindu-l cu lovituri cu paturi de armă şi baionete. Invitaţii au fugit, unii au ajuns la Chişinău chemând ajutoare. Camionul cu soldaţi moldoveni sosiţi la faţa locului nu i-au mai găsit, cadavrele lor fiind aflate abia la morga spitalului. Acesta a fost sfârşitul celor doi mari patrioţi moldoveni.
Chiar nepotul lui Ion Pelivan, elev în clasa a şaptea de liceu, va fi ucis de o bandă de bolşevici în primăvara lui 1918, pe motiv că purta tricolorul la reverul hainei. Aceşti bolşevici vor fi capturaţi ulterior şi vor fi trataţi de către trupele române conform legilor războiului. Pe scurt, au fost executaţi.
La sfârşitul anului 1917, după anihilarea cuibului bolşevic de la Socola, de lângă Iaşi, de către armata română, Rumcerodul de la Odessa ia decizia să cucerească puterea în Basarabia cu orice preţ. În acest sens, trimite cu un tren spre Chişinău 50 de revoluţionari pentru a organiza trupele ruseşti bolşevizate în debandadă de acolo şi pentru a le dirija spre scopul suprem, arestarea Sfatului Ţării şi instaurarea puterii bolşevice în Basarabia, lucru nu prea dificil la prima vedere, din moment ce sute de mii de soldaţi ruşi bolşevizaţi bântuiau ţara. Dar din aceşti 50 de revoluţionari plecaţi de la Odessa, doar 17 ajung la Chişinău, restul dezertând pe drum, fapt care spune multe despre disciplina acestora. De aici se deschide calea confruntărilor deschise între bolşevici şi românii basarabeni, în ajutorul cărora vor sosi şi trupele române care din nou vor decide soarta bătăliei cu tăişul şi vârful baionetelor.

Limba noastră
de Alecu Mateevici

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatra rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au tara.
Limba noastră-i frunza verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc si tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastră-i limba sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng si care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multa vreme,
Ştergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ti avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatra rară
Pe moşie revărsată.

Bibliografie:
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru - Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992

marți, 10 mai 2011

Noi şi sârbii


Împărţirea Banatului

Spuneam în articolul Noi şi bulgarii că, înconjurați de o mare de slavi și fino-ugrici, care nu au precupețit niciun efort pentru a ne desființa ca neam și națiune și care au folosit fiecare ocazie posibilă pentru a ne șterge de pe hartă și chiar de pe fața pământului, ne-am căutat cu disperare vecinii care ne-ar fi putut fi prieteni și aliați, alții decât Marea Neagră. Primii spre care ne-am îndreptat privirile au fost bulgarii, care ne datorau atât de mult, chiar și existența lor ca și stat, obținută inclusiv prin sângele și baioneta dorobanțului român. Dar la nici douăzeci și cinci de ani mai târziu, după ce ar fi dorit o uniune cu România, atitudinea bulgarilor s-a schimbat radical, ajungând mai târziu ca bulgarul să ne fie la fel de dușmănos ca rusul sau ungurul. Toate acestea le-am discutat în articolul susmenționat.
Dezamăgiți de bulgari, ne-am îndreptat spre sârbi. Multe ne legau de acest popor dârz și încercat, trecut prin furcile caudine ale istoriei, la fel ca și noi. Dar, ce am văzut în cazul bulgarilor, vom vedea și în cazul sârbilor. Recunoștința între oameni este un lucru rar, cu atât mai rar este în cazul popoarelor. Un fost prim ministru britanic, Henry John Temple, viconte de Palmestorn, spunea la 1848 că statele nu au prietenii eterne, ci doar interese eterne. Poate de aici i se trage Angliei porecla de Perfidul Albion. Dar sunt necesare câteva cuvinte despre sârbi, istoria lor și mentalul acestui popor.
Pare oarecum ciudat că pentru sârbi, momentul lor de referință în istorie, punctul central de care se leagă permanent este bătălia de la Kosovopolje, sau Câmpia Mierlei, din 1389. Este întradevăr discutabil de ce momentul lor de glorie în istorie îl reprezintă tocmai o înfrângere categorică, în urma căreia statul sârb, până atunci o putere medievală, dispare, ajungând sub ocupație turcească pentru cinci sute de ani. Bătălia de la Kosovopolje de la 1389 reprezintă pentru sârbi o culme, un vârf al rezistenței antiotomane, dar este o înfrângere categorică care a dus la dispariția lor ca stat. Iar ca să faci din această bătălie o epopee și prin asta o supradimensionare a rolului antiotoman al sârbilor în istorie mi se pare o tentativă de deformare și de minimizare a eforturilor celor care au luptat și s-au opus sute de ani expansiunii otomane. Am aici în vedere pe români, pe unguri (până la 1526, când Ungaria este transformată în pașalâc), pe polonezi, pe toți cei ce au apărat Europa de pericolul musulman timp de sute de ani de la 1389 încoace.
La 1389, Imperiul Otoman era în ascensiune, dar nu ajunsese la apogeu. Constantinopolele va cădea în 1453, Buda în 1526, Viena va fi asediată pentru ultima oară de turci în 1683. Greul luptelor antiotomane va fi dus de popoarele est-europene în cea mai mare măsură în perioada ce a urmat bătăliei de la Kosovopolje. Secolul al XV-lea reprezintă apogeul luptei antiotomane a românilor, care va continua cu intermitențe și în secolele următoare, mai ales al al XVI-lea, dar niciodată Țările Române nu au fost transformate în pașalâcuri sau provincii otomane, decât unele părți mai mici ale acestora. Au plătit tribut, ca semn de vasalitate, dar nu au fost desființate, cum s-a întâmplat cu Serbia sau Ungaria, iar de nenumărate ori s-au răzvrătit și au dus războaie grele împotriva otomanilor.
Dar unde au fost sârbii în această perioadă, ei care se erijează în mari luptători antiotomani? Trebuie menționat că primele lupte (victorioase de altfel) pe care Muntenia le are cu turcii datează din 1367 când Vlaicu Vladislav (Vlaicu Vodă) îi învinge, deci cu mai bine de douăzeci de ani înainte de bătălia de la Kosovopolje. Chiar și la această bătălie de la Kosovopolje, sârbii au beneficiat de ajutorul românesc (conform uneia dintre cronici) sub forma unui contingent de luptători munteni trimiși de Mircea cel Bătrân. Este adevărat, lupta a fost cumplită, dar a rămas celebră mai ales prin faptul că și-au pierdut viața ambii comandanți, respectiv cneazul Lazăr și sultanul Murad, ucis de Milos Obilici, un nobil sârb. Milos Obilici l-a ucis pe Murad după bătălie, în timp ce i se închina și își prezenta omagiile învingătorului. Fiul lui Murad, Baiazid, ajunge sultan și va fi supranumit ulterior Ilderim, adică Fulgerul.
Dar să revenim, unde au fost sârbii în timpul marilor războaie antiotomane duse de popoarele creștine? Îi găsim la scurtă vreme, la șase ani de la bătălia de la Kosovopolje, ca și soldați devotați în armata noului sultan Baiazid. Dar și mai devreme. O acțiune antiotomată victorioasă a regelui ungur Sigismund de Luxemburg în Serbia la 1391 îi găsește pe sârbii voievodului Stefan Lazarevici în tabăra otomană, luptând împotriva creștinilor. În 1395, Baiazid trece Dunărea pentru a-l supune pe Mircea cel Bătrân și a ocupa Țara Românească până la Carpați. Sârbii sunt alături de Baiazid ca și vasali credincioși, în frunte cu regele Marko, despotul Stefan Lazarevici și viteazul Constantin Dragaș. Legenda spune că în noaptea dinaintea bătăliei, Dragaș i-ar fi spus regelui Marko: “Va fi mâine o cumplită bătăile și mă rog ca Dumnezeu să dea victoria creștinilor, și fie ca eu să fiu primul căzut în această luptă”. Dumnezeu i-a ascultat ruga, a doua zi amândoi, atât Constantin Dragaș, cât și regele sârb Marko sunt uciși în luptă de muntenii lui Mircea cel Bătrân. Totuși, sârbii au luptat împotriva românilor, s-au bătut eroic și de mâna lor au căzut mulți creștini. Au luptat pentru victoria turcilor, care dacă s-ar fi întâmplat, aceștia ar fi făcut încă un pas spre centrul Europei. Românii au obținut victoria care i-a oprit pe moment pe otomani. Dar sârbii ce au făcut, înafara dorinței exprimate de Constantin Dragaș? Au trecut de partea creștinilor pentru a le facilita victoria, dând o lovitură otomanilor și răzbunându-l pe cneazul Lazăr și pe toți sârbii căzuți la Kosovopolje? S-au retras de pe câmpul de luptă descoperind flancul otoman pentru raidul nimicitor al cavaleriei române? Nu, nici vorbă. Au luptat eroic, în linie cu turcii, împotriva românilor și creștinilor, pentru victoria necredincioșilor cotropitori, pentru ca umbra semilunii să se întindă și asupra țărilor române, asta la numai șase ani de la bătălia de la Kosovopolje.
Mai mult, anul următor 1396, la Nicopole, sârbii conduși de Stefan Lazarevici au dat lovitura de grație cavalcadei impetuoase dar nechibzuite a cavalerilor burgunzi conduși de Jean de Nevers, care s-au năpustit la atac ignorând planurile lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, și ale lui Mircea cel Bătrân, pe motivul pueril conform căruia la gloria victoriei erau îndreptățiți ei, cavaleri veniți din îndepărtata Franță pentru a zdrobi păgânismul în cruciadă. Nu l-au zdrobit, izbirea lor în flancul drept de către sârbii lui Stefan Lazarevici a însemnat sfârșitul bătăliei, precum și sfârșitul pentru 3000 de francezi prizonieri decapitați din ordinul lui Baiazid. Jean de Nevers, baronul de Coucy și alți nobili de marcă au fost răscumpărați pe bani grei. Sigismund și Mircea au reușit să scape din luptă pentru a continua ani de zile, chiar generații, războiul împotriva otomanilor.
Atunci de unde provine această autointitulare, această autoasumare a luptei antiotomane de către sârbi, din moment ce faptele lor și istoria dovedesc contrariul? De unde și până unde sârbii apărători ai creștinătății de turci? Eventual înainte de 1389 și spre sfârșitul dominației turcești în Balcani, în secolul XIX.

Istoria noastră recentă

Înaintea primului război mondial, în al doilea război balcanic, sârbii ne-au fost aliați alături de greci împotriva bulgarilor. În primul război mondial, la fel, curentul de simpatie față de Antanta din perioada neutralității dintre ani 1914-1916 s-a răsfrânt și asupra eroicilor sârbi. Fiindcă s-au bătut cu mult eroism, inclusiv divizia sârbă care a luptat în Dobrogea i-a depăşit cu mult în bravură pe ruşi.
Dar am fost dezamăgiți de comportamentul lor, prin care ne-au refuzat o treime din Banat, ajungând să stăpânească pentru prima dată în istorie teritoriu la stânga Dunării, teritoriu românesc, deși acesta ne era promis chiar prin convenția din 1916 cu Antanta. Din neam împilat, a ajuns unul expansionist, la fel cum s-a întâmplat inițial cu bulgarii, frații lor slavi. Pentru mai multe amănunte referitoare la ocuparea Banatului de către sârbi, vezi capitolul Banatul sub ocupație sârbească din articolul Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române (II) Adevăruri uitate.
Norii negri ai celui de-al doilea război mondial s-au adunat mai întâi deasupra României, căreia i s-a cerut Basarabia și Bucovina de Nord de către URSS la 28 iunie 1940. România făcea parte din Mica Înțelegere, alături de Iugoslavia, Turcia și Cehoslovacia, până în 1938 - 1939, când Cehoslovacia dispare de pe hartă. Și în 1939, la împărțirea Cehoslovaciei, României i s-a oferit Maramureșul istoric de pe teritoriul acesteia, dar a refuzat să ia parte la acest rapt. La fel, i s-a oferit partea din Banat de pe teritoriul Serbiei, la data în care Iugoslavia a fost invadată de germani, în primăvara lui 1941. Antonescu a refuzat, dar i-a transmis lui Hitler că în cazul în care trupele maghiare aliate cu Germania vor intra în Banatul sârbesc, cele române vor intra după ele și le vor combate scoțându-le afară. Dar înainte de asta, la 28 iunie 1940, când am primit ultimatulul sovietic, deși eram aliați cu Iugoslavia și tratatul prevedea ca în cazul în care România intra în război cu un alt stat și un stat terț atacă România, aliatul se obligă să declare război statului terț. Și reciproca era valabilă. Sârbii ne-au cerut să nu periclităm zona riscând un război cu URSS, singurii care s-au declarat gata să-și respecte angajamentele au fost turcii.
În perioada comunistă, după tensiuni de graniță în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a ajuns la o destindere și prietenie în timpul lui Ceaușescu datorită distanțării de Moscova a ambelor state.
În prezent, există numeroși români în Serbia, atât în Voivodina sau Banatul sârbesc, cât și pe valea Timocului, iar aceștia nu se bucură de drepturile de care se bucură mai puțin numeroșii sârbi din România, dimpotrivă.
Dar pentru a ilustra contextul general, public aici un articol apărut în ziarul refugiaților ardeleni din Ardealul de nord ocupat de unguri, “Ardealul”, intitulat “Relațiile româno-iugoslave”, sub semnătura lui Gheorghe Gh. Popa:


Cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp îndelungat prin acte formale, de alianţă şi declaraţii de „amiciţie”


Sub ochii noştri se desfăşoară o nouă dramă la care asistăm cu cutremurare în suflet, fiindcă am fost şi noi, deşi nu în împrejurări identice, atât de greu încercaţi.
Nu prejudecăm asupra desfăşurării evenimentelor, dar întrucât această desfăşurare implică fără nicio îndoială posibilitatea unor revizuiri totale de situaţii şi raporturi, este bine, cred, să câştigăm o vedere cât mai clară şi obiectivă asupra situaţiei şi să ne apărăm fără resentimente, dar şi fără slăbiciune, propriile noastre interese.
Iugoslavia este unul din statele care a beneficiat de cele mai întinse câştiguri teritoriale ca stat succesor al dezmembratei monarhii austro-ungare. Proporţia dezvoltării sale teritoriale de la 1913 încoace este într-adevăr interesantă. Vechiul stat sârbesc întins în regiunea Moravei, cuprindea la 1817 numai 43600 km², iar după Congresul de la Berlin a ajuns la 48300 km². În urma războaielor balcanice, încheiate cu concursul României prin Pacea de la Bucureşti, teritoriul Serbiei a sporit la 87300 km², iar prin participarea la războiul mondial s-a constituit statul iugoslav deci cu un teritoriu aproape de trei ori mai mare.

Conflictul de la conferinţa păcii

Este bine să cunoaştem această evoluţie, pentru a putea aprecia just conflictul ce s-a ivit la conferinţa păcii între noi şi sârbi la chestiunea Banatului.
Articolul III din tratatul nostru de alianţă din 14 august 1916 prevedea că „Franţa, Anglia, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa de la Austro-Ungaria toate teritoriile specificate la articolul IV”. Iar prin articolul IV graniţele revendicărilor teritoriale româneşti sunt fixate astfel încât cuprind Banatul întreg. Cu toate acestea drepturile noastre asupra Banatului au fost contestate la conferinţa păcii de către sârbi şi conferinţa a adoptat o soluţie transacţională, acordând acestora zona bogată a Torontalului şi parte din judeţul Timiş. Soluţia aceasta nu se întemeia nici pe argumente istorice, deoarece sîrbii sunt populaţie de colonizare şi n-au stăpânit niciodată în trecut acest teritoriu; nici pe realităţile etnice, fiindcă cei 600000 de români şi 400000 de şvabi reprezentau mai mult decât cei 300000 de sârbi. S-au invocat însă motive strategice – necesitatea unei zone de apărare a Belgradului – deşi această zonă nu poate constitui o apărare reală şi Ion I. C. Brătianu, primul delegat al României atrăsese atenţiunea, că „Dunărea era singura graniţă capabilă să evite în viitor procese între noi şi sârbi, aşa cum ele există din nenorocire în Dobrogea, între bulgari şi ţara noastră. Ar fi nenorocit să tranşem sub înrâurirea unor factori vremelnici, o chestiune care poate uşura, sau compromite pentru totdeauna, dezvoltarea relaţiilor între cele două popoare”.

…”Vine ora răsplatei”

Au biruit totuşi factorii vremelnici. Imperialismul şi orgoliul sârbesc s-a impus. Apărând cu intransigenţă drepturile românilor asupra Banatului, Ion I. C. Brătianu a fost înfrânt de formidabila coaliţie de ambiţii şi interese pe care o înfruntase, a părăsit conferinţa păcii şi la 12 septembrie 1919 a prezentat demisia întregului cabinet pe motivul nerespectării tratatului nostru de alianţă de către Marile Puteri. Căci, el avea convingerea, exprimată mai târziu într-o conferinţă la Ateneu că în „chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe terenul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei” (Gh. Brătianu - Acţiunea politică şi militară a României în 1919, pg 38).

Atitudinea Iugoslaviei faţă de minoritatea românească

Raporturile româno-iugoslave de după război, încep deci sub semnul acestui conflict rezolvat printr-o soluţie transacţională susţinută şi de unii bărbaţi politici români şi acceptată de România sub presiunea aliaţilor, în vederea viitoarelor legături politice dintre statele beneficiare ale tratatelor de pace. Aceste legături se vor concretiza între altele, prin constituirea Micii Antante, organism politic menit a cimenta apropierea dintre statele succesoare şi a le asigura hotarele faţă de tendinţele de revizuire. Ar fi fost de aşteptat, ca în vederea intereselor superioare ce erau de apărat în comun, intereselor superioare ce erau de apărat în comun, interese pentru care cele două state au semnat ulterior şi Pactul Înţelegerii Balcanice din 9 februarie 1934, o reală prietenie şi înţelegere să dea şi un conţinut sufletesc legăturilor dintre cele două popoare. Aceasta ar fi fost posibil în primul rând prin asigurarea reciprocă a drepturilor la viaţă naţională pentru minorităţile respective. În timp ce însă România a asigurat prin dispoziţiuni constituţionale, legislative şi administrative drepturile la viaţă proprie naţională, pentru toate minorităţile, fără deosebire, Iugoslavia a făcut discriminări revoltătoare în tratamentul diferitelor minorităţi şi chiar între cetăţenii de acelaşi neam, cum sunt cele trei grupe etnice româneşti, cărora în general li s-a aplicat un regim de opresiune şi abuzuri, în dispreţul tuturor legăturilor noastre de amiciţie şi alianţă. Iată câteva fapte:
După intervenţia României în războiul balcanic şi ca urmare a tratatului de pace de la Bucureşti, s-a stabilit un regim special cu privire la românii din Macedonia sârbească şi grecească, în baza căruia se asigura statului român dreptul de a înfiinţa şi susţine şcoli şi biserici pe seama românilor din Macedonia, pe baza principiului de autonomie şcolară şi bisericească. Astfel, până în 1918, au funcţionat în sudul Iugoslaviei mai multe şcoli primare, un liceu complet şi o şcoală normală-profesională de fete (în Bitolia). Toate aceste şcoli au fost închise imediat după 1918 de către guvernul iugoslav, iar localurile confiscate. Parohiile române ortodoxe existente în sudul Iugoslaviei înainte de 1918 au fost dizolvate, iar bisericile, construite şi înzestrate cu cheltuiala românilor şi a Statului Român, au fost confiscate pe seama cultului ortodox sârbesc. Citez cazul recent al bisericii, cimitirului şi paraclisului românesc din Bitolia, precum şi al localului liceului românesc din aceeaşi localitate.
În districtele Craina, Morava, Pojarevăţ şi Timoc, unde cifra minimă a românilor se poate evalua după statistica oficială la 175000 (în realitate sunt mai mulţi), bisericile, mânăstirile şi şcolile româneşti au fost complet suprimate încă di epoca Sârbiei vechi. Nici dispoziţiile tratatelor pentru protecţia minorităţilor, nici mai ales raporturile noastre de alianţă şi amiciţie, nu au adus vreo schimbare în bine în situaţia culturală a acestor români. Dimpotrivă. Un ziar românesc dacă pătrunde acolo, este considerat corp delict şi posesorul pedepsit. Tinerii sunt opriţi să frecventeze şcolile din România. În lipsă de biserici şi şcoli naţionale, analfebetismul şi sectele religioase s-au răspândit în mod îngrijorător. Preoţii sîrbi refuză să boteze pe nou născuţi cu nume româneşti. Toate presiunile posibile s-au făcut, din fericire fără rezultate depline, pentru deznaţionalizarea acestor români. Conştiinţa naţională a acestor fraţi a fost încă atât de puternică încât pe timpul războiului balcanic au cerut o ocupaţie românească şi alipirea la România, iar la conferinţa de pace de la Paris au manifestat aceeaşi dorinţă.
Numai grupul românesc din Banatul iugoslav se bucură de o ocrotire oarecare a intereselor sale naţionale în baza tratatului pentru minorităţi şi a convenţiilor speciale. Nu se poate trece însă cu vederea că discuţiunile pentru reglementarea chestiunilor şcolare, începe la Belgrad în 1922, s-au terminat abia în 1933 prin încheierea convenţiei şcolare respective, ele fiind de repetate ori zădărnicite de Iugoslavia. Iar în chestiunea bisericească s-au dus 12 ani tratative fără rezultat, sârbii nevoind să recunoască tradiţia istorică şi caracterul naţional al bisericii româneşti din Banatul iugoslav. S-a ajuns totuşi la un compromis şi s-a semnat la 2 iulie 1934 la Belgrad o „Convenţie relativă la regimul Bisericilor ortodoxe din Banatul iugoslav şi sârbe din Banatul românesc”. Această convenţie a fost ratificată de către parlamentul român prin legea din 20 iunie 1935. Nu a fost ratificată nici până azi de Iugoslavia şi ratificarea nici n-ar mai fi fost posibilă, deoarece conform uzanţelor parlamentare sârbeşti ea urma să se facă în cel mult doi ani de la semnare. Situaţia celor două biserici şi-a urmat deci starea de fapt, în dauna prestigiului bisericii şi statului român.

Sârbii şi permanenţa revendicărilor teritoriale

Toate aceste atitudini caracterizează îndeajuns tendinţa contantă a politicii iugoslave faţă de elementul românesc. Această tendinţă este concretizată astfel de către profesorul universitar Duşan Popovici: „Politica noastră naţională de stat cu privire la Voivodina trebuie să aibă în vedere trei probleme fundamentale :
1. Schimbarea rapoartelor etnice în favoarea noastră
2. Reîmprospătarea maselor largi ale noastre
3. Încopcierea intelectualilor noştri la adevărata cultură, care desigur este numai cultura sârbească (P Nemoianu Sârbii şi Banatul, pg 77)
Nu trebuie să uităm apoi, că sârbii nu au renunţat niciodată la revendicări teritoriale faţă de România. Recruţii sârbi învaţă că duşmanii cei dintâi sunt românii. „Poporul şi armata noastră nu vor uita niciodată amara lor soartă, deoarece este adânc şi cu sânge întipărită în inimile şi mintea noastră, iar gândul nostru va fi îndreptat spre acele ţinuturi (Timişoara şi Banatul Românesc!) până când istoria nu va repara nedreptatea”- scria ziarul „Politika” prin pana generalului activ N. Tolovici, la împlinirea celor 10 ani de la unire.
Dacă vă mai amintiţi, că în zilele tragice pentru noi din 26 şi 27 iunie trecut, amicii şi aliaţii noştri nu ne-au acordat niciun sprijin, sfătuindu-ne să ne jertfim în interesul păcii; că o parte din presa iugoslavă făcea în acea vreme cor cu duşmanii noştri pe tema revizionismului, susţinând că Bucovina este o regiune de origine pur slavă, că moldovenii din Basarabia sunt un trib deosebit de români, care întrebuinţează în toate împrejurările limba rusească, că „România a primit prea mult pământ şi deci o revizuire a frontierelor este necesară, pentru că ea este justă”, socotesc că am schiţat destul de complet cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp atât de îndelungat prin acte formale de alianţă şi declaraţii tot atât de formale de „amiciţie”.

Ziarul Ardealul, 20 aprilie 1941