Se pare că avansul Rusiei se accelerează, cel puţin în privinţa Ucrainei. La foarte scurt timp de la preluarea preşedinţiei de către Victor Ianukovici, politica şi economia ucraineană îşi cam predau atribuţiile Rusiei. Acelaşi lucru se petrece şi cu forţele armate şi serviciile secrete. Şeful de stat major al armatei Ivan Svida (instalat în administraţia lui Iushcenko) îşi dă demisia, aproape în acelaşi timp în care Ucraina anunţă că renunţă la obiectivul integrării în NATO, atât de disputat la summitul de la Bucureşti din aprilie 2008. Izgoniţi în decembrie 2009 de pe teritoriul Ucrainei, agenţii ruşi din FSB (fost KGB) revin primiţi cu braţele deschise la Sevastopol, unde îşi vor relua activitatea, mai ales că elemente ale scutului antirachetă NATO vor fi amplasate în apropiere, în România. Serviciul de securitate ucrainean a primit dispoziţii să nu interfereze în activitatea agenţilor FSB nici să-i urmărească sau să le monitorizeze activitatea.Deşi previzibilă, această preluare a Ucrainei a surprins pe toată lumea, inclusiv cancelariile occidentale. Nu preluarea Ucrainei de către Rusia, ci viteza cu care se implementează aceasta. Şi cred că va continua.
Cred că este un record în materie, comparabil numai cu alte două posibile situaţii în relaţiile dintre state. O dată, o astfel de preluare rapidă a unui stat de către altul poate avea loc în cadrul unei înfrângeri militare zdrobitoare, urmată de o ocupaţie militară. Altă situaţie ar fi în cazul unei uniuni benevole, practic o unire prin absorbţia unuia dintre subiecţi, cum s-a întâmplat în cazul reunificării Germaniei.
În ritmul acesta, Ucraina va ajunge în scurt timp un nou subiect al Uniunii Rusia-Belarus, cu o semiindependenţă formală, menită în cazul Belarusului mai mult pentru a satisface orgoliul lui Lukashenko, căruia nu-i pică prea bine să se vadă redus din rangul de preşedinte de ţară la rolul de guvernator al unei provincii sau, mai rău, deputat în Duma rusă.
Deocamdată opoziţia stă în aşteptare şi îşi regrupează forţele, destul de disipate în obiectivele fiecăruia. După o înfrângere, pentru ele este o clipă de bilanţ. Ultima lor luptă împreună, naţionalişti şi provestici, în care s-au bătut inclusiv cu ouă în parlament, a fost cu ocazia semnării acordului privind închirierea Sevastopolului până în 2042. Învinşi, fiecare o va apuca pe propria cale, şi după un moment de refacere şi evaluare, îşi vor continua lupta, dar pentru obiective divergente. Iar rezultatul poate fi disoluţia Ucrainei.
Între timp, Moscova se află în ofensivă diplomatică, chiar cu ocazia summitului bianual UE-Rusia. Presează pe toate canalele pentru acordarea unui orizont de timp în care cetăţenii ruşi vor putea călători în UE fără vize. Oficialii europeni, poate avizaţi de avansul Rusiei în Ucraina, au exprimat ideea conform căreia rezolvarea acestei chestiuni este o problemă pe termen lung. Prin vocea preşedintelui Consiliului European, Herman Van Rompuy, UE i-a reamintit Rusiei motivele de îngrijorare vizavi de situaţia din Rusia: situaţia apărătorilor drepturilor omului şi jurnaliştilor din Rusia, situaţia din Cecenia şi din alte republici din Caucazul de Nord, retragerea trupelor din Georgia în poziţiile de dinaintea războiului din august 2008.
Simptomatic pentru situaţia din Rusia este şi faptul că în momentul în care delegaţii se aşezau la dineu la Rostov pe Don, la Moscova importante forţe de poliţie împrăştiau în forţă sute de demonstranţi ce manifestau cerând libertate de exprimare, arestând cam 170 dintre aceştia şi rănind serios câţiva.
O scurtă (dar necesară) incursiune în istoria Rusiei
Aici îl voi cita pe istoricul român Alexandru V. Boldur, care în cartea sa „Imperialismul sovietic şi România” ne dă o explicaţie asupra tendinţelor expansioniste ale Rusiei de-a lungul istoriei.
"... se naşte involuntar întrebarea, cum s-a putut realiza creşterea consecutivă, uneori vertiginoasă a teritoriului imperial?...
Condiţiile geografice şi evenimentele istorice au determinat caracterul cuceritor al statului moscovit, velicorus. El n-a devenit cuceritor prin excelenţă. Setea lui de cuceriri n-a fost satisfăcută niciodată. Din secol în secol s-au perpetuat achiziţiile sale teritoriale, încât pofta de cucerire a devenit o particularitate a caracterului velicorus. Cum s-a născut această predispoziţie velicorusă de a rezolva diferitele probleme de vecinătate prin aplicarea forţei?
Ascendenţa Moscovei începe după secolul al XIII-lea, când s-a format un mic centru velicorus, de la care a pornit ulterior fenomenul de expansiune. Solul Moscovei a fost şi este sărăcăcios. Pământul fertil (bogat în cernoziom) se află la sud de zona Moscovei.... În aceste regiuni (ale Moscovei), solul nu era fertil şi ca urmare, velicoruşii s-au dedat la cuceriri de teritorii, începute încă de principii kieveni.
... Faptul că Velicorusia nu avea cernoziom şi suferea de lipsa de cereale aruncă o lumină vie asupra politicii ei de cucerire a teritoriilor vecine şi ne dezleagă enigma de ce Moscova era nevoită la început să facă mereu cuceriri şi de ce s-a născut propulsia velicorusă, pofta Moscovei de acaparare a popoarelor vecine. Factorul geografic a împins Moscova la întrebuinţarea forţei. Ea cucerea pentru a exploata. De aici a pornit şi construirea drumurilor de cale ferată şi a magistralelor îndreptate spre popoarele subjugate. Însă, dacă la început expansiunea avea ca substrat insuficienţa calitativă a solului şi nevoia de a folosi bogăţia altor popoare, ulterior cucerirea a devenit o obişnuinţă...
De la începutul existenţei sale, principatul Moscovei acea tendinţe expansioniste. Cu fiecare cucerire sporea nu numai teritoriul, ci şi potenţialul său militar prin creşterea numerică a populaţiei subjugate. La început au fost înglobate treptat diferite seminţii finice, apoi tătarii. În sângele şi caracterul etnic moscovit velicorus a intrat ingredientul finic şi mai ales cel tătăresc. Având în componenţa sa diferite formaţiuni politice tătăreşti (Kazan, Astrahan, Nohai, Hoarda Mare şi Crimeea), Moscova îi primea pe tătari în slujbele statului, se înrudea cu ei prin căsătorii şi, odată cu aceasta, împrumuta şi mentalitatea tătărească.
Din neamul tătăresc au provenit unii ţari moscoviţi. În 1533-1538, în Scaunul Moscovei se afla în calitate de regentă pentru nevârstnicul său fiu, Elena Glinski, de origine tătărească. Fiul ei, Ivan al IV-lea (cel Groaznic), care i-a urmat la tron, s-a caracterizat printr-o mare cruzime. De provenienţă tătărască era şi familia Godunov. Sunt cunoscuţi doi ţari (Boris şi fiul său Feodor) şi 14 boieri, descendenţi din neamul tătarilor.
Moscova nu putea face cuceririle sale, decât instituind o putere absolută în interiorul statului, atât de caracteristică regimului social-politic tătărăsc..."
Închei această scurtă incursiune cu un aforism francez din secolul al XIX-lea: „Răzuiţi primul strat al rusului şi veţi descoperi tătarul”.
Scurtă incursiune în istoria strategiei militare
În toată istoria, orice stat sau imperiu, orice putere politică a încercat să evite momentele dificile ce ar fi putut să parvină din posibilitatea de a lupta pe două fronturi, împotriva unor forţe importante care l-ar fi putut provoca pe două direcţii divergente. Acest lucru ar fi implicat divizarea forţelor şi ale eforturilor militare, ducând la purtarea a două războaie concomitent, fără putinţa de a te concentra asupra unuia. Au fost cazuri, în care forţele oponente divergente erau de tărie diferită, şi un bun general a putut să se descurce bine, menţinând unul dintre fronturi şi atacând decisiv pe celălalt. Dar astfel de cazuri sunt rare, iar problema strategică în momentul în care eşti pus într-o astfel de situaţie este greu de surmontat.
Germania a fost nevoită să lupte pe două fronturi în două războaie mondiale şi a pierdut. În primele faze, când s-a concentrat pe un singur front, a avut succes, dar ulterior, neobţinând decizia pe cel principal, a pierdut în cele din urmă. Planul Schlieffen, al fostului ministru de război german prevedea un atac rapid şi decisiv prin Belgia împotriva francezilor, cu majoritatea forţelor, vizând scoaterea din luptă a Franţei înainte ca Rusia să poată interveni, ea fiind mai înceată din cauza greutăţilor în mobilizare şi concentrare a forţelor. Dar Helmuth von Moltke cel tânăr, nepotul marelui Moltke din timpul lui Bismark, speriat de îndrăzneala unui asemenea plan, alocă mai puţine forţe împotriva Franţei, ţinând pe loc trupe suplimentare împotriva Rusiei, care încă nu era capabilă de un atac decisiv. Rezultatul a fost prima bătălie de pe Marna, pierdută de germani, iar chiar dacă ulterior îi înving pe ruşi la Tannenberg, situaţia nu a mai putut fi schimbată, Germania era prinsă într-un război de durată pe două fronturi, în care nu prea avea sorţi de izbândă. În al doilea război mondial, Hitler a reuşit să învingă doar atunci când a luptat pe un singur front, dar când a fost amestecat în Africa de Nord, Italia şi ulterior Franţa, a fost clar că nu mai avea cum să câştige. Oricum, ambele războaie mondiale au mult mai multe componente strategice şi militare, dar nu este locul aici să le discutăm.
Importantă este ideea conform căreia orice strateg de succes evită să fie prins într-un război pe două fronturi. În cazul în care poziţia sa este de asemenea natură încât să fie predispus unei asemenea situaţii, încearcă să o amelioreze, utilizând alte strategii, cum ar fi cea a diplomaţiei, sau de altă natură. Deoarece nu are cum să aloce suficiente resurse militare pentru a obţine succese pe două fronturi.
Ca exemplu poate fi dat cel mai mare imperiu existent în istorie, cel mongol. Precursorii săi, popoarele nomade din centrul Asiei, timp de secole îşi dirijau raidurile spre sud, spre tărâmul bogat al Chinei, împărţit în stătuleţe de putere medie. Când împăratul Quin le-a unit şi a început construcţia marelui zid chinezesc ca să-şi protejeze teritoriul, migratorii au fost nevoiţi să se îndrepte spre vest, ajungând în Europa. Imperiul mongol, în culmea ascensiunii sale, avea o dilemă, în ce direcţie să-şi extindă cuceririle. La un moment dat, în 1241, atacă spre vest, sub conducerea lui Subotai. Armatele lor, conduse de Batu-Han (nepot al lui Gengis-Han), zdrobesc cnezatele ruseşti, Polonia şi Ungaria, ajungând până pe teritoriul actual al Austriei şi în Dalmaţia, dar marele han moare, din fericire pentru Europa, şi armatele se întorc pentru a alege un alt han, care va prefera alte direcţii de atac, mai cunoscute şi mai la îndemână, spre sud şi spre Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. China este ocupată de Kublai-Han, iar Timir Lenk îl zdrobeşte pe Baiazid în 1402 la Ankara. Pur şi simplu, Europa a scăpat prin alegerea unui alt front. Chiar şi imensul imperiu mongol nu avea cum să ducă războiul pe mai multe fronturi, la asemenea distanţe.
Stalin cunoştea bine această axiomă strategică, de a nu se lăsa prins într-un război pe două fronturi. Şi-a ţinut diviziile în Extremul Orient în timp ce era atacat de germani, şi nu le-a transferat pe front decât atunci când a fost sigur că Japonia nu-l va ataca, că Japonia a învăţat lecţia de la Halhin Gol, în Mongolia, în 1939. Ulterior, a atacat Japonia în Manciuria numai după capitularea Germaniei.
Deci, orice bun strateg evită războiul pe două fronturi divergente. Iar Rusia are la conducere buni strategi.
Strategia actuală a Rusiei
Vorbeam la finalul articolului precedent despre dilema strategică a Rusiei. Acum am exemplificat cazul referitor la al doilea război mondial, când Stalin nu şi-a putut retrage trupele din Extremul Orient, deşi ar fi avut mare nevoie de ele împotriva lui Hitler, decât atunci când a fost sigur că Japonia nu-l va ataca, aceasta fiind deja în drum spre Pearl Harbour, spre cucerirea Asiei de Sud-Est şi a Filipinelor, creând Marea Zonă de Coprosperitate a Asiei. Japonia nu dorea un alt front împotriva URSS, la fel cum nici aceasta nu dorea un front contra Japoniei. Fiind asigurat din această privinţă, Stalin şi-a retras trupele siberiene împotriva lui Hitler, acestea intrând în luptă tocmai la timp, direct de pe trenuri, în Bătălia Moscovei, cu rezultate deja cunoscute.
Se vede de aici importanţa de a nu duce un război pe două fronturi, sau de nu te concentra simultan pe două direcţii divergente. Pentru a acţiona pe o direcţie, trebuie să te asiguri pe cealaltă. Orice bun strateg face asta, iar, cum am mai spus, Rusia are parte la conducere de buni strategi.
Dilema strategică a Rusiei stă în faptul că, în ciuda imensităţii teritoriului, sau poate tocmai de aceea, are prea multe fronturi de apărat, împotriva prea multor potenţiali rivali. Şi nici din punct de vedere intern nu stă prea bine.
21 de republici autonome, în care trăiesc circa o sută de popoare, iar în multe din aceste republici ruşii sunt mai mult decât minoritari. Sporul natural negativ, în ciuda ordinului dat femeilor de fostul preşedinte Putin de a face mai mulţi copii, speranţa scăzută de viaţă, corupţia generalizată, alcoolismul ridicat, un sistem de sănătate precar, lipsa de condiţii esenţiale pentru o mare parte a populaţiei, mafia, toate sunt elemente care erodează fundamentul societăţii ruse la temelie. Totuşi, conducerea rusă nu vede altă alternativă decât de a dirija energiile populaţiei spre o atitudine revanşardă, promiţând revenirea Rusiei pe arena internaţională ca o mare putere, care a mai fost cândva. O idee inoculată în conştiinţa maselor, o revenire la trecutul glorios, sunt ingredientele unei politici care dă roade pretutindeni pe plan intern, dirijând nemulţumirile populaţiei spre factorul extern, prezentat ca şi întruchiparea răului ce nu lasă poporul să se dezvolte liber. Acelaşi lucru ca şi în ţările arabe, unde liderii învinuiesc pe oricine din exterior pentru eşecurile lor, mai puţin pe ei înşişi.
Rusia se concentrează pe recuperarea trecutului, cu revenirea ei ca mare putere pe eşichierul mondial. Pentru asta, a trebuit să-şi asigure un flanc, pentru a presa pe celălalt. Dilema strategică a Rusiei este că trebuie să facă faţă, dată fiind întinderea ei imensă şi lipsa unei populaţii care să poată menţine frontierele, unei posibile presiuni pe mai multe linii. Una este cea vestică, care ne interesează în primul rând, alta cea sudică, şi alta cea estică, aici incluzând şi componenta sud-estică, mă refer la apropierea de China.
Ce a făcut Rusia în ultimii ani ne poate da indicii asupra direcţiei în care se va concentra efortul ei în următorii ani, respectiv pe termen scurt.
Şi-a asigurat zona estică, fostul preşedinte Vladimir Putin făcând vizite în Japonia şi dând de înţeles că este deschis pentru negocieri în privinţa Insulelor Kurile, ocupate de URSS la sfârşitul celui de-al doilea război mondial în dauna Japoniei. Mai multe proiecte au fost lăsate către public, unul dintre ele menţionând posibilitatea ca Rusia să păstreze două dintre insule, iar Japonia să recapete cele două insule sudice. Din experienţa istorică, pot spune că este vorba doar de tărăgănări care vor ţine opinia publică din Japonia ocupată, din moment ce niciodată Rusia nu a lăsat de la sine, de bună voie, un teritoriu ocupat în prealabil. Când a lăsat din mână un teritoriu a fost doar atunci când nu l-a putut menţine. Spre sud-vest, cu China a intrat într-o strânsă alianţă, concretizată prin Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (SCO), o organizaţie interguvernamentală de securitate mutuală ce reuneşte în prezent China, Rusia, Kirghistan, Kazastan, Tadjikistan şi Uzbekistan, cu India, Iran, Mongolia şi Pakistan ca şi observatori. Dintr-un foc, Rusia se asigură şi spre China, şi spre alte republici foste sovietice din Asia Centrală, preponderent islamiste. Cu acestea din urmă încheiase deja multiple acorduri comerciale şi de securitate, fac parte din CSI, iar un acord de supraveghere comună a frontierei exterioare era deja în vigoare, conform căruia trupele ruse împreună cu cele ale republicilor central-asiatice aveau rolul de a supraveghea frontiera externă a CSI. În cazul în care încearcă să iasă de sub tutela rusească, sunt aduse înapoi la ascultare, prin represiune, cum a fost cazul în cazul revoltelor din Uzbekistan şi Kirghistan. Singura excepţie o constituie Georgia, dar în cazul ei se declanşează o campanie militară preemtivă fulger, în august 2008, care poate fi văzută şi prin prisma unui avertisment. Cu China, multiple contracte comerciale, inclusiv referitoare la vânzarea de armament sunt în vigoare, chiar posibilităţi de construire a avioanelor de luptă ruseşti sub licenţă chineză. Se pare că Rusia închide ochii spre ameninţarea chineză, cea cu privirile spre Siberia subpopulată şi bogată în resurse, ce ar putea deveni în următoarele decenii o supapă pentru suprapopulaţia chineză şi economia ei avidă de materii prime. Dar se pare că ruşii consideră această ameninţare mai îndepărtată decât cea văzută de ei cea principală, de la vest.
Mai rămâne vestul zona care ne interesează în primul rând. Asigurându-se spre est şi sud, Rusia se concentrează spre vest cu toate forţele şi resursele. Primul pas a fost făcut în Ucraina, şi am văzut deja cum. Urmează altele.
- va urma -
Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu