sâmbătă, 9 octombrie 2010

Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta


Acest episod, intrat deja în folclor ("Sus opincă, jos papuc / Eu până la Pesta mă duc" un cântec popular din acea perioadă), este unul real şi redau aici descrierea lui făcută de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, între august şi noiembrie 1919. A apărut iniţial în cartea sa "Huzarul negru", 1926, şi a fost preluat în reeditarea cărţii generalului Gheorghe Mărdărescu (foto, pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta), "Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei", 1922, realizată de Editura Marist sub titlul "Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei - şi alte mărturii", 2010.



…Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919.
Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi.
Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb.
Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…”
“Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”
Zis şi făcut.
Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atîrne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…
....
“Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…
“Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea.
Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.
Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.
“Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.
“Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.
- Cum îl cheamă?
- Don sergent Iordan.
- Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
- Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric.
Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali.
Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă…
De-aş fi fost singur! - O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi - poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat!
Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet:
“Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…”
Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie:
“Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici...”
În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului.
Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da.
L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui.
L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale.
Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea.
Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană - un vulpoi de Mehedinţi.
Purta capela pe sprânceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic.
O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă…
L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu nai-vitate şi scurt: “Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nas-
ture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…”
Şi iarăşi cântecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”
- Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie:
“E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…”
Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor
El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.


General Marcel Olteanu
“Huzarul Negru”, 1926







Bibliografie:

Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei - şi alte mărturii, Editura Marist, 2010

15 comentarii:

  1. De s-ar putea inspira si capitularzii politicieni contemporani din viziunea geopolitica a caporalului...

    RăspundețiȘtergere
  2. trimiteti, va rog, acest text extraordinar si lui Boc si sefului sau Basescu, care, cu ireponsabilitate si nesmtire, ne-au vandut si ne vand la unguri. Acum au inceput sa ne dea si limba si storia pe nimic ungurilor, doar doar i-or convinge sa-i mai sustina vreun an doi la putere, ca sa distruga ceea ce a mai ramas. Vai si amar de tara care ajunge pe mana unor politicieni lipsiti de simtul datoriei fata de poporul lor si al respectului fata de sangele varsat de cei care au creat Romania de azi.
    Textul acesta ar trebui reprodus in marmora si pus in toate orasele din Ardeal in care ungurii i-au alungat si-i alunga pe romani din centru, pentru recupera ceea ce nu le-a apartint niciodata legal,fiind construit din munca si sudoarea romanilor, iar ciracii lui Boc si Basescu se grabesc sa le faca,spre rusinea lor, pe plac. Rusine, tradatorilor de neam si tara!

    RăspundețiȘtergere
  3. Stimate domnule Cristian Negrea, in mod intamplator am gasit blogul d-voastra si am ramas ipresionat in mod placut. sper sa ma scuzati pt acest comentariu care nu are legatura cu articolul, dar as vrea sa va propun o colaborare...sunt redactorul de la Foaie Nationala (www.foaienationala.ro) si v-as propune daca ati fi de acord sa postam pe site la noi cate un articol de-al dumnevoastra din cand in cand, mai ales cele legate de rusia, si eventual altele care le veti crea...indiferent daca sunteti de acord sau nu va rog sa imi scrieti pe mail-ul personal (remus_tanasa@yahoo.com) si eventual daca aveti alte idei de colaborare.
    va multumesc pt timpul acordat,
    remus tanasa

    RăspundețiȘtergere
  4. Buna ziua!
    Acest reportaj m-a impresionat foarte tare. Eu, aceasta poveste, am auzit-o de la bunicul meu care a luptat in al 2-lea razboi mondial. El ne spunea ca cineva din neamul sau a pus opinca pe Parlamentul Maghiar.
    Tinand cont ca pe bunicul meu il chema BOULESCU si era din Mehedinti, ma intreb daca nu cumva caprarul Bivolaru era de fapt Boulescu.
    Daca cineva ma poate ajuta va rog sa-mi scrieti pe mailul meu: razvanbp@hotmail.com.
    Cu respect, Bubur Razvan

    RăspundețiȘtergere
  5. trimiteti, va rog, acest text extraordinar si lui Boc si sefului sau Basescu, care, cu ireponsabilitate si nesmtire, ne-au vandut si ne vand la unguri. Acum au inceput sa ne dea si limba si storia pe nimic ungurilor, doar doar i-or convinge sa-i mai sustina vreun an doi la putere, ca sa distruga ceea ce a mai ramas. Vai si amar de tara care ajunge pe mana unor politicieni lipsiti de simtul datoriei fata de poporul lor si al respectului fata de sangele varsat de cei care au creat Romania de azi.
    Textul acesta ar trebui reprodus in marmora si pus in toate orasele din Ardeal in care ungurii i-au alungat si-i alunga pe romani din centru, pentru recupera ceea ce nu le-a apartint niciodata legal,fiind construit din munca si sudoarea romanilor, iar ciracii lui Boc si Basescu se grabesc sa le faca,spre rusinea lor, pe plac. Rusine, tradatorilor de neam si tara!

    RăspundețiȘtergere
  6. Iata ca se arata un urmas al Bivolarului.Acest urmas stie de fapt ca stramosul lui raminind descult a furat {rechizitionat}o pereche de cizme de la un ungur pe care le-a adus acasa in ranita si de atunci incolo doar seful familiei le incalta o data pe an de ziua lui.Dar nu indreazneste sa recunoasca pentru a nu fi catalogat filomaghiar.Dar ar merita omul sa primeasca o suma cu multe zerouri in euroi pentru a pune cizmele la muzeul ostasului roman capitolul Prazi de Razboi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Si ce, bozgore, te oftici?
      Spre stiinta ta, de frica armatei romane multi husari au aruncat armele si chiar cizmele sa poata alerga mai repede.
      Asa ca nu a trebuit nimeni sa fure, doar "unii" sa invete sa citeasca, degeaba 200 ani austriecii au incercat sa-i slefuiasca, cum deschid gura, cum pute a carne tinuta sub saua calului.
      Dar ar merita omul sa primeasca o suma cu multe zerouri in euroi pentru a pune si cealalta opinca pe parlamentul de la Budapesta acum, ca se apropie aniversarea de 100ani.

      Ștergere
  7. Atata cultura aveati si atunci... ca si acum.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Lasa ca ne-au umplut ungurii de cultura de stepa la Ip, Traznea, Sarmasu de Mures etc. Viteaza armata cu populatia civila! In loc sa ziceti merci ca opincarii aia au salvat Ungaria pentru 25 de ani de la comunism. Nerecunoscatorilor!

      Ștergere
  8. Le-am tras atunci o lectie la ungurasi cat sa ne tina minte pe veci si urmasii urmasilor lor... :D Deh, pe vremea aia romanu' inca era tare ca si stejaru' ! Dar acum, cum mai pot fi romanii ca si stejarii ?? din moment ce ne vindem pe 2 bani fainele paduri seculare peste hotare, de-a ajuns Ungaria (culmea...) cel mai mare exportator de lemn din Europa ! :( :-q

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce cade din stejar, tot stejar rasare!
      Poate acum este mic si plapand dar o sa ajunga si mare.

      Ștergere
  9. CANTEC...:So urcat Pisto pe gard,sa se uitein Ardeal,Pisto da-te de pe gard in jos,Ca Ardealul nu-i a vost.In Targu-Mures e o statuie,si Iancu sta pe statuie,si le da la unguri muie,.?Iar ungurul cauta si acum calul,ce i l-a ciordit Ion Ardeleanul.:Ottilo,venind calare,intalni o apa mare...oparit la cur si coie...vru si el sa faca o baie.Dar cand reveni la mal,pula haine,pula cal...cine a fost .....Gheorghe si Ion in ARDEAL.????

    RăspundețiȘtergere
  10. Bozgorii sa mearga de unde au venit. Adica in neant. In neexistenta...!

    RăspundețiȘtergere