Anul 1918 a fost un an cumplit pentru naţiunea română. Poate niciodată, în istoria multimilenară a acestui neam, românii nu au trecut într-un răstimp atât de scurt de la extaz la agonie şi apoi, ca şi renaşterea păsării Phoenix din propria-i cenuşă, de la agonie la extaz. Dar tot acest drum a fost presărat cu eroism şi imense jertfe, care acum, la scurgerea a mai bine de nouăzeci de ani, suntem prea devreme tentaţi să le minimizăm sau să le dăm uitării, ca fiind fapte trecute, nedemne a fi aduse aminte tocmai acum. Dar dacă nu acum, atunci când? Dacă nu noi, atunci cine?
Deoarece anul 1918 a reprezentat un punct de cotitură în istoria neamului nostru încercat şi oropsit, un punct de referinţă faţă de care ne raportăm nu numai noi, ci şi urmaşii noştri, copii şi copii copiilor noştri, la fel cum au făcut-o nu numai cei ce au înfăptuit idealul suprem al anului 1918, cel al României Mari, unice şi independente, ci şi urmaşii lor, cei ce au stropit cu sânge tranşeele a două fronturi, precum şi temniţele comuniste în care au fost aruncaţi şi şi-au sfârşit zilele cei care au realizat acest ideal, aşa de puţin probabil cu puţin timp înainte, marii bărbaţi ai neamului ce au făcut posibilă unirea tuturor românilor în graniţele României Mari.
Acest an 1918 începea pentru România sub auspiciile cele mai nefavorabile. După marile victorii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, din vara lui 1917, care au costat prestigiul marelui spărgător de fronturi, mareşalul Mackensen, care înainte de a pleca pe linia frontului, spunea tuturor, „Peste două săptămâni, la Iaşi!”, dar nu a ajuns niciodată la Iaşi, a urmat defecţiunea rusească, consecinţă a revoluţiei comuniste, urmată de pacea de la Brest-Litovsk. Rămasă singură pe frontul de est, înconjurată de duşmani şi cu aliat nesigur, comunizat, care se comporta mai rău ca un duşman, România se vede nevoită să accepte tratative de pace, finalizate cu pacea de la Buftea-Bucureşti, în martie 1918, dar neratificată de regele Ferdinand.
Astfel se prezenta situaţia noastră la începutul anului 1918. Singura rază de speranţă venea din Basarabia, unde Sfatul Ţării proclama unirea cu ţara la 27 martie, iar bravii soldaţi români, învingători ai austro-germanilor cu câteva luni mai înainte, pacificau trupele ruse comunizate puse pe jaf şi revoluţie, intrau în Basarabia asigurând dezarmarea bandelor de bolşevici şi luptând cu arma împotriva acestor elemente ce sperau într-o raliere la revoluţia comunistă a Basarabiei, ba chiar şi a României. Această stare de fapt va continua în partea rămasă din România câteva luni de acum înainte, dar în Transilvania şi Bucovina starea de criză se acutiza din ce în ce mai mult.
Transilvania pe drumul spre independenţă
Spre sfârşitul anului 1918, monarhia habsburgică trosnea din toate încheieturile. Loviturile dure primite pe toate fronturile de luptă, în Franţa, prin intervenţia americană, în Italia sau în Orientul Mijlociu, zguduiau Puterile Centrale din temelii. Eliberarea de frontul de est în urma trădării ruseşti şi păcii forţate României nu puteau compensa deficitul de forţe, înfrângerea fiind doar o chestiune de timp. În scurt timp, se prăbuşesc turcii şi bulgarii, nevoiţi să ceară armistiţiu. Germania şi Austro-Ungaria abia mai rezistă.
Dar clasa politică ungară părea a fi lovită de o miopie politică cum rar s-a mai văzut. Încercând să-şi obţină independenţa faţă de Viena, sperau, împotriva tuturor evidenţelor, că-şi vor putea păstra, la conferinţa de pace, teritoriile subjugate, inclusiv Transilvania. Crizele politice de la Budapesta se succedau una după alta, dar nimeni nu putea concepe pierderea Ungariei Mari, în numele „salvării integrităţii statului naţional maghiar”, chiar dacă acest aşa zis stat naţional cuprindea mai multe naţiuni cu aspiraţiile lor de libertate.
Programul preşedintelui american Woodrow Wilson, expus cu câteva luni în urmă sub forma celor paisprezece puncte, din care reieşea clar posibilitatea naţiunilor din imperiul austro-ungar de a-şi decid esingure soarta, a fost o grea lovitură dată aspiraţiilor maghiare de a păstra între graniţele sale naţiunile ce nu o doreau. Dar acest fapt trebuia clamat şi revendicat ca atare. A fost rolul Partidului Naţional Român să facă asta, şi a făcut-o prin glasul lui Alexandru Vaida-Voevod, deputat în parlamentul maghiar, care la 18 octombrie 1918 ţine un discurs istoric în camera maghiară, prin care, în numele naţiunii române, afirma hotărât dreptul naţiunii române din Ardeal şi Ungaria de a fi de sine reprezentată, iar diplomaţia austro-ungară nu avea îndreptăţirea de a vorbi pe viitor în numele naţiunii române şi de a reprezenta interesele ei la viitoarea conferinţă de pace. Acest discurs a provocat o furtună în clasa politică budapestană, mai ales că la aceeaşi dată, Statele Unite nu mai recunoşteau monarhia austro-ungară să reprezinte popoarele sale.
Imperiul se clătina, gata de prăbuşire. La 23 octombrie, regimentul 79 croat a ocupat Fiume, în urma revoltei declanşată de executarea de către amiralul Horthy a marinarilor răsculaţi, începutul sfârşitului autorităţii austro-ungare asupra imperiului.
În Transilvania, revoluţia a izbucnit în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie. Cu viteză fulgerătoare, s-a extins pe întreg cuprinsul monarhiei. Au fost trei zile de jaf cumplit. Lumea săracă a crezut că a sosit vremea răzbunării pe aceia care i-au supt seva secole de-a rândul. Au spart grânarele, şi-au împărţit maşinile fabricilor, cirezile de vite ale marilor domenii. Cu toate acestea, a învins cumpătarea, care a fost capabilă să organizeze factorii de ordine.
Pentru apărarea averii şi garantarea siguranţei s-au constituit atunci organele revoluţionare: consiliile şi gărzile naţionale în fiecare localitate. Ordinul guvernului budapestan era ca aceste gărzi să jure credinţă statului maghiar. Pentru a se asigura de asta, guvernul maghiar a organizat trupe militare, bande de soldaţi şi dezertori, cete de jandarmi, expediaţi cu trenuri blindate pentru a-i potoli pe revoluţionari şi să-i înfricoşeze pe români. Aceste bestii bine plătite s-au dedat la excese şi crime înfiorătoare, dar românii nu au cedat, ascultând de singurul organ în care aveau încredere, Partidul Naţional Român.
Viena şi Praga sub stăpânire românească
Va trebui făcută o scurtă paranteză, pentru a vedea şi evalua activitatea românească revoluţionară în restul imperiului austro-ungar, a contribuţiei româneşti la reuşita mişcării de independenţă a altor state din cuprinsul monarhiei ce-şi trăia ultimele zile.
Iar asta nu poate fi făcută fără a evoca personalitatea marelui român care a fost Iuliu Maniu, la monumentul căruia ar trebui să se închine nu numai fiecare român, dar şi cehii, slovacii, ba chiar şi austriecii care, fără intervenţia şi hotărârea acestuia, cine ştie pe ce făgaş al istoriei zbuciumate ar fi apucat.
Iuliu Maniu s-a născut în Şimleul Silvaniei în 1873 din părinţii dr. Ioan Maniu, magistrat, şi Clara Coroianu, descendenţi ai unei vechi familii nobiliare din Ardeal, care a dat pe Meteş, redactorul actului politic Suplex Libellus Valachorum de la 1791 şi Simion Bărnuţiu, profetul de la 1848. A terminat universitatea la Cluj, Viena şi Budapesta. Şi-a luat doctoratul în drept la Budapesta în 1896. A devenit unul dintre fruntaşii români din Ardeal, foarte activ şi fervent. Ca şi deputat român de Vinţu de Jos, ales în 1906, înfierează politica maghiară din camera budapestană, făcându-l pe ziarul Budapesti Hirlap să strige cum că Iuliu Maniu ar trebui lovit în cap ca o fiară sălbatică. În 1915, pentru a i se închide gura, a fost înrolat ca simplu soldat şi trimis pe front. A absolvit şcoala de ofiţeri şi a fost trimis pe frontul rusesc şi italian.
În momentul prăbuşirii frontului bulgar, Iuliu Maniu se afla acasă, venit în concediu de pe front. Comandamentul maghiar, speriat de posibila influenţă a sa asupra românilor, cere ca să se întoarcă pe frontul de la Piave înaintea expirării concediului. Revenit pe front, pleacă cu ajutorul unui ofiţer superior ceh, pentru a participa la marile evenimente ce aveau să vină. La 24 septembrie era la Budapesta, Comitetul Naţional Român însărcinându-l în noul guvern ce urma să reprezinte Ardealul cu portofoliul afacerilor externe şi militare. În această calitate se stabileşte la Viena, în timp ce împăratul încerca în disperare o împăcare cu românii, eşuată în cele din urmă.
La Viena, încercând să formeze o armată românească din regimentele româneşti din Viena şi Praga, cu ajutorul căpitanului Traian Popa, convoacă pe toţi ofiţerii români din cele două garnizoane la o consfătuire, în urma căreia se constituie Sfatul soldaţilor români din Viena. Cei o sută de ofiţeri români s-au pus la dispoziţia sublocotenentului de artilerie Iuliu Maniu. Acesta ordonă regimentului 64 Orăştie, staţionat la Viena, să se supună necondiţionat dispoziţiilor sale. Primul ordin a fost acela de ocupare a celei mai importante cazărmi vieneze, Ferdinadskaserne, şi destituirea colonelului austriac ce comanda regimentul, numindu-l pe căpitanul Lochiţa în locul său.
Acesta era doar începutul. În aceeaşi zi, au fost trimişi delegaţi la Praga şi în celelalte garnizoane româneşti de pe cuprinsul imperiului pentru a răscula regimentele ardelene şi a le pune sub comanda unică a centrului de la Viena. Mai mult, din moment ce la Viena izbucneşte revoluţia, Iuliu Maniu, îmbrăcat în aceeaşi uniformă de sublocotenent, alături de Iosipescu-Grecul, deputat bucovinean cu rol important în unirea ulterioară a Bucovinei cu România, s-au prezentat la ministerul de război austriac, în faţa ministrului, generalul Stroger-Steiner, anunţându-l în numele Comitetului Naţional Român că a luat comanda efectivă a trupelor româneşti şi cerându-i să-i pună la dispoziţie o parte din minister pentru a putea conduce afacerile militare române. Generalul, pierdut, a cerut timp de gândire, dar după o jumătate de oră, în care a constatat că Viena era în fierbere şi cinci mii de români ascultau doar de acest sublocotenent, mai mult, un regiment austriac se răzvrătise şi începuse jefuirea în suburbiile vieneze, a declarat lui Maniu că se supune evenimentelor şi îi pune la dispoziţie un apartament al ministerului. Era printre puţinele evenimente în istorie când un general, ministru de război, ceda puterea unui simplu sublocotenent.
Întreaga suflare românească, militari şi civili, erau sub ordinele lui Iuliu Maniu, secondat de generalul Ioan Boeriu, devenit secretar al acestuia, stând cu patriotism şi jertfa vieţii în slujba cauzei româneşti. Scopul lor se traducea prin două obiective: primul, ca trupele ce se întorceau de pe front să nu treacă prin Ungaria, care le-ar putea dezarma şi reţine pe timp nedefinit, şi al doilea, ca trupele româneşti să nu depună jurământ republicii ungare, ci Consiliului Naţional Român. Acest din urmă obiectiv a putut fi atins cu ajutorul ministrului român plenipotenţiar de la Budapesta, dr. Ioan Erdeli, care obţine de la ministrul de război Bartha o ordonanţă prin care soldaţii români nu sunt obligaţi să depună jurământ pe steagul maghiar. Pentru aceasta, ministrul va fi dur criticat de partidele şoviniste, ducând chiar la căderea guvernului Wekerle.
Între timp, revoluţia făcea prăpăd prin Viena şi împrejurimi. Regimentele austriece s-au descompus şi prădau oraşul şi depozitele. În întreaga capitală a Imperiului Habsburgic nu exista nicio trupă disciplinată care putea impune ordinea. Până şi jandarmeria şi poliţia se bolşevizase. În situaţia dată, ameninţat cu o totală anarhie, guvernul austriac intervine pe lângă Iuliu Maniu să asigure ordinea. Iuliu Maniu acceptă, cu condiţia asigurării de către comandamentul austriac, punând la dispoziţia Sfatului militar român, toate alimentele necesare trupelor române, întreaga tabără militară de la Wiener Neustadt şi trenurile necesare pentru transport. Guvernul acceptă fără rezerve.
Au fost câteva zile, aproape două săptămâni, când ordinea publică în Viena a fost păstrată exclusiv de Regimetul românesc 64 Orăştie. În cazărmile Vienei se aflau cam 15-20000 de români, iar în Wiener Neustadt 30-40000 care, instruiţi, cu jurământul depus pe steagul românesc, erau expediaţi acasă, în Ardeal, pentru a întări gărzile naţionale române abia formate. Plebea vieneză recalcitrantă, turbulenţii, au fost liniştiţi şi reduşi la tăcere de patrulele româneşti ce traversau zilnic străzile sub flamura tricoloră cântând „Deşteaptă-te române”. Viena a fost ferită de pericolul bolşevizării de aceşti tineri români care au impus ordinea, singura trupă disciplinată şi organizată, gata să intervină împotriva haosului ce se prefigura.
O, tempora! Cu trei sute de ani mai devreme, un voievod român, supărat că după ce ocupase Transilvania cu forţa armelor, habsburgii ezitau să-i recunoască dreptul asupra acestei provincii româneşti, striga către căpitanii săi: „La nevoie, ardem şi Viena!”. Iar vorbele sale nu erau aruncate în vânt. Mihai Viteazu trecuse prin foc şi sabie aproape întreaga Bulgarie de astăzi, zdrobise armatele turceşti la Călugăreni şi pe Dunăre, la Sfântu Gheorghe, îl bătuse pe Andrei Bathori la Şelimbăr, şi era gată să-şi arunce cei cincizeci de mii de soldaţi împotriva oricui. Doar trădarea l-a oprit. Iar trei secole mai târziu, Viena era în mâna unor feciori români, ce o stăpâneau prin puterea armelor, putând face orice sprijinindu-se pe vârfurile baionetelor. Dacă ar fi dorit, ar fi putut arde Viena, ca răzbunare pentru uciderea mişelească a lui Mihai Viteazu, decisă aici de către împăratul Maximilian, dar nu au făcut-o. Au apărat-o şi au predat-o mai departe austriecilor, singurii care puteau decide mai bine pentru soarta lor.
La Praga, vestea dezastrului austro-ungar la Vittorio-Veneto, în Italia, a grăbit declanşarea revoluţiei, la 28 octombrie. Aici îşi aveau garnizoanele regimentul 2 infanterie din Braşov şi regimentul 51 Cluj, precum şi o parte din regimentul 37 Oradea, curat româneşti, cu excepţia comandanţilor superiori. Era o practică binecunoscută aplicată de guvernul maghiar, pentru evitarea fraternizării, regimentele româneşti erau trimise în garnizoane cât mai depărtate de Ardeal, iar în locul lor, pe teritoriile româneşti, erau stabilite regimente străine, cehoslovace, maghiare, austriece, croate. Pentru ca proclamarea independenţei să devină un act ireversibil, cehoslovacii aveau nevoie de susţinere militară, mai ales că în oraş se găseau şi regimentul ungar 68 Szolnok, precum şi un regiment german de artilerie, 73 Eger. Comandanţii români au refuzat să folosească armele împotriva cehilor răsculaţi, ba chiar au arestat comandamentul superior al armatelor din Praga. Garda românească a predat serviciul socolilor (socialişti) cehi, prin mâna locotenentului Morariu.
De partea cehă, dr. Scheiner, şi de partea română, Gheorghe Repede, Laurenţiu Curea şi V. Cioban, încheie o înţelegere cu cehii, ce prevedea inclusiv concursul trupelor româneşti în cazul unei rezistenţe maghiaro-germane. Românii i-au înarmat pe cehoslovaci cu arme din depozitele lor, şi chiar au organizat Legiunea românească din Praga. În 25 noiembrie, o parte a legiunii a plecat înarmată spre Ardeal, pentru a sprijini gărzile naţionale de acolo. Au ales o cale ocolitoare, pentru a evita Ungaria, dar, din păcate, la Zagreb a fost dezarmată de către sârbi, care ocupaseră Banatul alături de trupele franceze ale lui Franchet d’Esperey, generalul francez montat de sârbi contra românilor. Românii dezarmaţi reuşesc totuşi să ajungă acasă.
Totuşi, prin puterea armelor lor, soldaţii din Legiunea românească din Praga au asigurat victoria revoluţiei cehoslovace. Conduşi de căpitanul din Regimentul 2 infanterie Alexandru Simon, românii au apărat cu arma în mână eliberarea fraţilor cehoslovaci. Chiar dacă planul iniţial, cel de a înainta în luptă prin Slovacia spre Ardeal, nu s-a mai materializat, contribuţia românilor la independenţa cehă nu a fost uitată.
În anul 1935, guvernul cehoslovac a dezvelit o placă de bronz pe palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezenţa reprezentantului României, participant la evenimente, dr. Gheorghe Repede, prin intermediul căruia oficialităţile cehoslovace au transmis poporului român mulţumirea şi dragostea poporului cehoslovac pentru ajutorul dat de soldaţii români în acele timpuri de renaştere naţională.
Pe acea placă era scris doar atât:
„În această clădire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu preţiosul concurs al soldaţilor români din armata poporului aliat”.
Transilvania sub stăpânirea gărzilor naţionale
Organizaţiile politice şi militare ardelene, sub forma consiliilor şi gărzilor naţionale, au apărut în mod spontan, alături de gărzile ungureşti, proporţionale cu structura populaţiei. Tot ce a avut mai valoros neamul românesc s-a găsit în aceste gărzi naţionale, pentru a avea autoritate morală asupra poporului. Demn de menţionat este că aceste organizări româneşti nu s-au răzbunat, n-au vărsat sânge, deşi ar fi putut să o facă, în urma împilării românilor de veacuri sub stăpânirea maghiară. Poporul s-a dezlănţuit doar asupra depozitelor grofilor, luându-şi ceea ce le-a fost stors din munca lor, şi, în unele cazuri, arzând doar registrele primăriilor. Aşa se răzbunau ei, arzând registrele. Nu s-a menţionat nicio ucidere de către români în astfel de vremuri de anarhie. Chiar şi membrii gărzilor maghiare ucişi în acele zile, au fost omorâţi, culmea, de către camarazii lor aflaţi în stare de ebrietate.
Românii au dovedit o rară stăpânire de sine. Poate una din explicaţii stă în faptul autorităţii morale de care se bucura Partidul Naţional Român, care a interzis în mod expres orice fel de excese. Iar sediul acestei mişcări naţionale conduse de acest partid se afla la Arad, în casa lui Ştefan Cicio Pop din strada Fabian numărul 7 (devenită ulterior strada Unirii). Aici se îndreptau coloane întregi din satele din jur, sub conducerea preoţilor şi învăţătorilor, care depuneau jurământ de fidelitate Consiliului naţional, sub flamurile tricolorului ce fâlfâia mândru în bătaia vântului. Fiica domnului Ştefan Cicio Pop îi nota cu grijă pe toţi într-un registru. Poporul petrecea, chiar dacă nori negri se adunau deasupra proaspetei independenţe a Ardealului.
De pe fronturile din Italia, regimentele româneşti veneau spre casă. Trenuri cu soldaţi înfometaţi străbăteau imensul cuprins al fostei monarhii dualiste. Regimentul 50 Alba Iulia a făcut 9 zile până la Viena, în fiecare gară debarcând câte 40-50 de morţi în urma gripei spaniole ce bântuia lumea. La Bratislava au înotat în petrolul românesc jefuit şi deversat în urma spargerii depozitelor. După nenumărate peripeţii, reuşesc să ajungă acasă.
La cererea lui Iuliu Maniu, susţinută şi de ministrul român la Budapesta, ministrul de război maghiar Bartha recunoaşte organizarea naţională şi militară a românilor şi dă o ordonanţă prin care românii nu mai erau obligaţi să depună jurământ pe drapelul maghiar. Atacat de partidele şoviniste, cabinetul maghiar Wekerle a căzut.
Tratative eşuate
În Ardealul condus de Partidul Naţional Român, cu sediul la Arad, prin intermediul gărzilor naţionale, era linişte. Chiar dacă comitetul de la Cluj, sub conducerea lui Amos Frâncu, încearcă să preia conducerea, problema e rezolvată şi sediul românismului rămâne la Arad. Aici se vor duce tratativele cu guvernul maghiar asupra stăpânirii Ardealului. Tot de aici va pleca, la 10 noiembrie, ultimatumul românilor către guvernul budapestan, prin care cerea recunoaşterea puterii depline a guvernării asupra tuturor teritoriilor româneşti din Transilvania şi Ungaria locuite de români.
Guvernul Karolyi reacţionează şi-l trimite pe ministrul naţionalităţilor, Oskar Jaszi, la tratative la Arad. Jaszi, un sociolog până atunci bine văzut de către români ca un antantofil şi moderat, face câteva greşeli majore. Una dintre ele este includerea în delegaţie a lui Apathy Istvan, un reprezentant al clasei stăpânitoare din Ardeal. Totuşi, respingerea lui de către delegaţii români Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Ion Erdely, Eneas Grapini, Iosif Jumanca şi Ion Flueraş îl lasă pe acesta în afara tratativelor. Cu toate acestea, propunerea lui Jaszi referitoare la crearea unor enclave este respinsă pe motivul unor false cifre referitoare la populaţiile române şi maghiare din Transilvania. Ulterior apar în delegaţia română şi Aurel Vlad şi Aurel Iosif, iar a doua zi soseşte de la Viena şi Iuliu Maniu.
Tratativele iau o nouă turnură, ungurilor reproşându-li-se masacrele asupra românilor, mai ales cel de la Beliş, în cursul căruia patruzeci şi doi de români au fost arşi pe rug. Delegaţia maghiară asigură partea română că faptele vor fi cercetate, dar insistă pe ideea rămânerii Ardealului în graniţele Ungariei, cu recunoaşterea drepturilor românilor. Românii resping ideea, iar după ce reprezentanţii saşilor par să încline spre ideea românităţii, ministrul Oskar Jaszi se ridică în picioare şi întreabă exasperat:
- Totuşi, ce vor românii?
Faţă în faţă cu el, Iuliu Maniu, se ridică de asemenea şi-l priveşte fix în ochi. Fără să clipească, îi răspunde direct:
- Despărţire definitivă!
A fost punctul de încheiere al negocierilor. Delegaţia maghiară pleacă grăbită la Budapesta. Chiar dacă românii şi-au exprimat punctul de vedere, mai rămâneau multe probleme şi semne de întrebare asupra viitorului.
Adunarea naţională de la Alba Iulia
Românii, prin reprezentanţii lor, au decis, la Arad, despărţirea de Ungaria. Dar soarta lor trebuia decisă de către ei înşişi, iar acest lucru nu putea fi făcut decât prin consultarea poporului. Iar poporul trebuia chemat să se pronunţe. Între timp, doi fruntaşi români bihoreni, George Crişan şi Teodor Roxin, sunt trimişi în România pentru a testa starea de spirit de acolo şi a chema armata română în sprijinul revoluţiei transilvănene. Situaţia de ansamblu era deosebit de dificilă. Chiar dacă frontul bulgar se prăbuşise şi trupele franceze ajunseseră la Dunăre, iar armata română se mobilizase din nou pornind spre Bucureşti, pentru a da mâna peste Dunăre cu generalul Berthelot, atât de drag românilor din timpul refacerii şi luptelor din 1917, posibilitatea intervenţiei în Ardeal era destul îndepărtată. Armata română ducea lipsă de multe, chiar dacă germanii conduşi de mareşalul Mackensen se retrăgeau pe etape, chiar prin Ardeal, cu avizul gărzilor naţionale române. Cei doi ardeleni reuşesc să ajungă la regele Ferdinand şi să obţină promisiunea lui de intervenţie. Un imens efort al armatei române, prea puţin cunoscut şi înţeles astăzi.
La Arad se dezbătea ideea convocării unei adunări naţionale, dacă este oportună, posibilă, sau nu. Erau multe lucruri ce stăteau împotrivă. Era iarnă, ameninţările cu aruncarea în aer a trenurilor de către secui nu pridideau. Unii dintre fruntaşii ardeleni erau de părere de a amâna adunarea până după sosirea trupelor române, pentru a evita posibilele vărsări de sânge. Dar alţii, în frunte cu Vasile Goldiş, au insistat pentru ţinerea adunării cât mai grabnic, la 1 decembrie, deoarece în ochii lumii va fi cu atât mai valabilă, cu cât va fi mai liberă, lipsită de susţinerea baionetelor româneşti. Alta este importanţa istorică a unei adunări în împrejurări atât de grele, şi alta a unei adunări sub scutul baionetei române. În libertate completă se pot ţine adunări câte vrei, dar în condiţii grele, de nesiguranţă şi abuz, fără armată regulată şi fără bani, să strângi un popor din toate colţurile Ardealului şi Banatului şi să vorbeşti tare lumii întregi despre idealurile tale, înseamnă să ai dreptatea alături de tine şi să nu se mai îndoiască nimeni din străinătate de necesitatea fondării unui stat naţional unitar român.
Partida lui Vasile Goldiş ieşise învingătoare. Adunarea naţională a românilor se va ţine la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Iar gărzilor naţionale române le revenea datoria de a proteja şi apăra această manifestare a voinţei românilor de pe întreg cuprinsul Ardealului.
Bibliografie:
Ion Clopoţel, Revoluţia din 1918 şi unirea Ardealului cu România, editura Societatea de mâine, 1926
Dr. Vasile Bianu, Însemnări din răsboiul României Mari, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1926
Tiron Albani, 20 de ani de la Marea Unire, 1938
