Revoltele arabe, proteste şi război civil

Sursa foto: globalsecurity.org

Nu demult discutam cu un prieten şi susţineam faptul că ţările arabe nu au fost capabile să creeze un stat viabil şi funcţional, de la Oceanul Atlantic până în Asia Centrală. Pretutindeni existau doar dictaturi, fie sub forma monarhiilor înzestrate cu puteri absolute sau sub forma unor aşa zise republici, în care preşedinţii sunt în funcţie pe viaţă şi au puteri discreţionare, mai mult, în unele state îşi lasă moştenire postul de lider absolut copiilor (de exemplu Siria), exact ca şi în cazul monarhiilor ereditare. Nu văd care este diferenţa între ele, atunci. Aşa şi era, până de curând. State cu conducere decrepită, indiferente la starea cetăţenilor de rând, în care orice opoziţie era brutal reprimată. Avantajul majorităţii dintre ele era faptul că stăteau pe un imens rezervor de petrol, care le asigurau o importantă şi constantă resursă financiară, din care lăsau din când în când câte ceva şi pentru muritorii de rând. Conducerea lor spera că este de ajuns pentru a-şi conserva puterea nelimitată. Nu este de mirare că opoziţia s-a radicalizat, mulţi ajungând în braţele ideologiilor fundamentaliste gen Al Queda, numai aşa puteau vedea o schimbare. Este clar, radicalismul musulman îşi are originea şi în oprimarea de acasă. Dacă legile democraţiei ar fi fost lăsate din timp să se dezvolte, poate aceste state ar fi ajuns astăzi la o democraţie asemănătoare cu cea a Turciei care, chiar imperfectă, este mult mai mult decât ceea ce există în aceste state arabe la ora actuală, sau ce ar putea deveni în viitorul apropiat.

Dar conducerea lor, la fel ca şi susţinerea occidentală sau sovietică din timpul Războiului Rece, când fiecare prefera aici un regim sigur, chiar dacă era autocratic, a împiedicat acest lucru. Despre susţinerea sovietică nu mai vorbim, ei chiar încurajau tendinţele dictatoriale conform doctrinelor proprii, aplicate la ei acasă sau în statele satelit. Astfel am ajuns astăzi să avem toate aceste state arabe conduse de dictaturi dure, care după căderea Uniunii Sovietice au făcut doar schimbări de faţadă, în ideea de a-şi menţine rolul preponderent în conducerea fiecărei ţări în parte.

Au pierdut din vedere un singur lucru: puterea informaţiei.

Încă din anii 70 ai secolului trecut, Alvin Toffler scria despre rolul informaţiei, care devenise un factor esenţial. Marx spunea doar despre muncă, pământ şi capital, dar Toffler insista că în timpurile moderne, informaţia a ajuns să surclaseze ceilalţi factori, devenind preponderent. Fără rolul informaţiei nu am putea explica trecerea de la societatea industrială la cea postindustrială sau informaţională. Informaţia şi setea de informaţie a stat la baza dezvoltării calculatoarelor şi a tuturor derivatelor acestuia, inclusiv internetul, iar de aici dezvoltarea informaţională a devenit de nestăvilit. Telefoanele mobile, reţelele de socializare, internetul disponibil oriunde şi oricând, la început prin internet cafe, apoi prin aplicaţiile internetului pe mobil, toate sunt rodul informaţiei care a schimbat şi continuă să schimbe lumea.

Dar o schimbă şi din punct de vedere geopolitic. Victor Suvorov (a nu se confunda cu generalul rus din secolul XVIII de tristă amintire pentru români), pseudonimul lui Vladimir Rezun, fost agent GRU care şi-a petrecut multă vreme prin arhivele militare sovietice, după ce a defectat în Marea Britanie a scris câteva cărţi. Prima a fost povestea vieţii sale (GRU. Cenuşă fără epoleţi, citată şi de Grigore Cartianu în cartea sa Crimele Revoluţiei. Sângeroasa diversiune a KGB-iştilor din FSN), dar următoarele patru (Spărgătorul de gheaţă, Ultima republică, Ziua M, Epurarea), bazate în mare parte pe ceea ce a găsit în arhivele militare sovietice, au zguduit comunitatea istorică internaţională vizavi de al doilea război mondial. El a citit informaţiile de acolo, apoi a scris bazat doar pe ceea ce s-a publicat oficial, o revelaţie care a schimbat multe interpretări.

Ideea de bază rămâne aceea, relevată şi de multe din documentele din arhivele noastre din acea perioadă, că Stalin pregătea el însuşi un atac împotriva Germaniei în 1941, dar Hitler i-a luat-o înainte. Nu are rost să insist asupra argumentelor, cei interesaţi le pot citi şi judeca, dar ceea ce este relevant pentru rolul informaţiei apare chiar din aceste cărţi, referitor la atitudinea lui Stalin. Stalin a pregătit atacul împotriva Germaniei după ce aceasta a învins şi supus Franţa, a izgonit Anglia de pe continent, şi avea în faţă doar Reichul german. Dacă ar fi atacat primul, Germania s-ar fi prăbuşit, iar Uniunea Sovietică şi-ar fi putut duce armatele până la Atlantic, întreaga Europă devenind sovietică, conform tezelor lui Lenin, dacă o clasă muncitoare dintr-o ţară era prea slabă să câştige puterea, era rolul clasei muncitoare mai puternice din altă ţară, sprijinite de Armata Roşie, să o ajute, la fel cum a încercat în 1918 în România, Basarabia, Polonia, Finlanda şi cum a reuşit tot atunci în Ucraina, Georgia sau Siberia. Dar odată cu atacul lui Hitler la 22 iunie 1941, Stalin a înţeles că a pierdut. Îi va bate pe nemţi, dar nu va ajunge la Atlantic, germanii au câştigat timp pentru ca britanicii să-şi revină, pentru ca americanii să intervină şi ei, iar Europa va fi divizată între comunişti şi capitalişti. Iar atâta timp cât capitaliştii vor fi stăpâni pe jumătate din Europa, comuniştii nu vor putea fi învingători. Fiindcă informaţia va circula, iar cei din lagărul socialist vor afla că ceilalţi trăiesc mai bine. Şi va fi punctul din care va începe rezistenţa împotriva regimului comunist. De aceea, crunt dezamăgit, Stalin nu s-a adresat poporului sovietic timp de trei săptămâni de la începutul atacului german din 22 iunie 1941.

Mergând mai departe, e suficient să ne gândim la ceea ce au însemnat pentru noi, românii, posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii. Pe undele radio aflam lucruri şi fapte care propaganda oficială ni le ascundea, ştiam că nu departe erau oameni ca şi noi care trăiau în libertate. Iar acea libertate o doream şi noi. De aici au început să crească germenii rezistenţei, ca şi Solidaritatea poloneză. Totul s-a redus la informaţie. În timpul revoluţiei din decembrie 1989, tot de la posturile de radio străine am aflat despre Timişoara, informaţia a fost catalizatorul revoluţiei române.

Timpurile au evoluat tot mai rapid, şi datorită calculatoarelor şi internetului, care au făcut ca informaţia să circule instantaneu dintr-un colţ în altul al lumii. Acum o sută de ani, un mesaj ajungea de la Washington la Moscova în câteva zile şi nu era disponibil oricui, acum orice informaţie ajunge instantaneu, la câteva secunde după ce se petrece evenimentul, şi oricine îl poate vedea. Mai mult, oricine are un telefon mobil poate lua imagini şi le poate transmite în toată lumea.

De aceea, evenimentele mondiale se petrec mult mai rapid, ştiri despre revolte sau revoluţii fac înconjurul lumii instantaneu. Revoluţiile din 1848 s-au propagat dintr-o ţară în alta în luni de zile, cât i-a trebuit informaţiei să circule, astăzi informaţia circulă în secunde.

Mai mult, în trecut mobilizarea la o demonstraţie se făcea prin anunţuri în ziare, prin zvonuri sau informaţii ce circulau din gură în gură. Astăzi asistăm la smart-mob-uri, mobilizări prin SMS sau prin intermediul reţelelor de socializare cum ar fi Facebook sau Twitter.

Nu degeaba am asistat în ultimii ani la revoluţii mai mult sau mai puţin reuşite. Ca şi număr, în ultimii zece ani au fost mai multe revolte care unele au ajuns să fie revoluţii decât în anteriorii cincizeci de ani. Totul ca şi rezultat al dezvoltării tehnologice care a permis circulaţia informaţiei. Ca şi dovadă este faptul că Africa, unde această tehnologie a informaţiei este mult înapoiată, rămâne mult în urma mişcărilor ce frământă astăzi lumea, dar mai sunt şi alte considerente.

Se pot enumera multe revolte sau revoluţii din ultimii ani, dar cred că prima revoluţie Twitter va rămâne cea din 7 aprilie 2009 din Republica Moldova. Aici pentru prima oară rolul reţelelor de socializare în mobilizarea participanţilor şi transmiterea desfăşurării revoluţiei pe întreg globul a fost determinant, din moment ce televiziunile de stat au ignorat pur şi simplu evenimentele, transmiţând desene animate sau muzică populară în timp ce centrul Chişinăului era un vulcan. Iar succesul ei, prin prisma aducerii la cunoştinţa întregii lumi a dezideratelor şi aspiraţiilor tinerilor ieşiţi în stradă, a fost o bază pentru alte mişcări de opoziţie faţă de conducerea opresivă.

În acest context, al avansului tehnologic, trebuie să gândim şi revoltele ce au urmat în alte ţări, inclusiv în cele arabe. Dar acest avans tehnologic în comunicaţii nu este neapărat declanşatorul revoluţiilor, mai mult este un catalizator. Cauzele sunt mult mai adânci şi mai profunde.

Revoluţiile arabe, cazuri particulare

O idee care persistă în mintea oricărui observator occidental este cea conform căreia arabii s-au ridicat la unison pentru libertate. Mulţi aşa-zişi analişti s-au şi grăbit să facă o paralelă între revoluţiile arabe de astăzi şi cele est-europene din 1989. O capcană în care poate cădea oricine cu uşurinţă, dacă nu este oarecum avizat asupra geografiei etnice şi tribale, precum şi a celei geopolitice. Ar fi un expozeu prea vast care ar depăşi cu mult cadrul acestui articol, de aceea mă voi mărgini la unele reliefări succinte.

În primul rând, revoluţiile arabe nu pot fi văzute ca un tot unitar, ca o mişcare generalizată a maselor ale cărei scopuri supreme ar fi libertatea şi democraţia. Aceste două deziderate sunt total necunoscute Orientului Mijlociu şi nordului Africii, ele reprezintă pentru marea majoritate a populaţiei doar nişte cuvinte cu înţeles deosebit de vag. Deşi au o caracteristică comună, respectiv principiul dominoului, avântul revoluţionar propagându-se în valuri de la un stat la altul, tocmai din cauza catalizatorului informaţional despre care am vorbit, fiecare revoluţie în parte are principalele ei motivaţii diferite. Şi foarte puţine sunt animate de principii democratice sau de idealul libertăţii pentru toţi, practic o infimă parte din populaţie înţelege ce sunt acestea, doar cei mai educaţi sau cei care au călătorit în Occident, dar şi dintre aceştia, o parte sunt dispreţuitori şi critici faţă de aceste valori, văzându-le doar prin prisma obiceiurilor şi moralităţii discutabile din societatea occidentală.

Declanşatorul, care a dovedit că se poate, a fost Tunisia. Pentru prima dată în istoria arabilor, un lider este răsturnat în urma protestelor populaţiei. La 14 ianuarie 2011, după 23 de ani cât a stat la putere, preşedintele tunisian Zine El Abidine Ben Ali a demisionat şi a fugit în Arabia Saudită în urma a 28 de zile de proteste şi demonstraţii, soldate cu un număr încă necunoscut de morţi şi răniţi în urma acţiunilor represive ale forţelor de ordine. Situaţia nu s-a calmat, protestele şi acţiunile de stradă au continuat, demonstranţii cerând, după formarea unui guvern de uniune naţională care cuprindea şi introducerea legii marţiale, demisia membrilor din guvern care aparţineau partidului fostului preşedinte, chiar dizolvarea acestui partid, lucru realizat în 9 martie. La 3 martie a fost anunţate alegeri pentru Adunarea Constituantă la 24 iulie, alegerile generale urmând să fie fixate ulterior. Până la urmă, protestele tunisienilor nu au fost pentru libertate şi democraţie, ci împotriva şomajului, creşterii preţurilor la alimente, corupţiei şi condiţiilor grele de trai, asta într-o ţară văzută ceva mai bogată decât altele din regiune. Fitilul care a aprins bomba a fost în semnul de protest suprem al unui tânăr asupra căruia poliţia coruptă a comis un abuz şi autorităţile locale la fel de corupte au refuzat să-i asculte plângerea, iar acesta şi-a dat foc.

Acest succes al tunisienilor a declanşat revoluţii şi revolte una după alta în lumea arabă, arătând că se poate, într-o lume în care orice manifestaţie contra puterii era reprimată prompt, de cele mai multe ori cu cruzime. Se cunosc cazurile kurzilor gazaţi de Saddam Hussein sau revoltele înăbuşite cu tancurile de Hafez al-Assad în Siria. Dar fiecare revoltă sau revoluţie în parte are motivaţia sa.

Preşedintele Hosni Mubarak al Egiptului conducea ţara din 1981, de la asasinarea în timpul unei parade militare a fostului preşedinte Anwar el Sadat deoarece cu doi ani înainte încheiase pace cu Israelul, de către un comando al organizaţiei fundamentaliste Fraţii Musulmani. Când în 2005 membrii organizaţiei au câştigat 20% din alegeri, Hosni Mubarak a desfiinţat organizaţia. Aceşti membri ai Fraţilor Musulmani au avut un important rol în protestele din Egipt în 2011. De menţionat şi faptul că Ayman al-Zawahiri, liderul Jihadului Islamic care a fuzionat cu Al-Queda a lui Osama bin Laden, devenind numărul 2 în organizaţie, a fost iniţial membru în Fraţii Musulmani. În Egipt, protestele au fost direcţionate în special împotriva regimului Hosni Mubarak, practic împotriva persoanei acestuia. Nu este deci de mirare că diferite forţe, inclusiv Fraţii Musulmani, s-au implicat şi încearcă să profite de ele.

În Bahrein, reacţia a fost din partea populaţiei majoritar şiite împotriva familiei regale sunnite. Aici de fapt asistăm la un teren de confruntare între Iranul şiit şi Arabia Saudită sunnită, ambele încercând să tragă sforile şi să profite de situaţie pentru a-şi întări propriile poziţii.

Yemenul a fost timp de zeci de ani o ţară sfâşiată, împărţită în două, teatrul războaielor civile, a tribalismului şi intervenţiilor străine. A rămas şi după reunificare o ţară instabilă, nu întâmplător aici îşi are baza şi o puternică celulă Al-Queda.

Siria, o altă dictatură dură, a reacţionat dur la primele manifestaţii şi nu este prima dată. Aparatul represiv este deosebit de puternic, armata la fel. Siria are un trecut încărcat de implicări în statele vecine sau de represiune pe plan intern. S-a implicat în Liban, în războaiele cu Israelul cu care, spre deosebire de Egipt, nu a încheiat pace, în represiuni împotriva kurzilor şi sprijin a insurgenţei din Irak. Bashar al Assad este hotărât să rămână la putere prin orice mijloace, la fel ca şi Gaddafi.

Continuarea şi finalizarea revoluţiilor

În cazul revoluţiilor, s-a dovedit în istorie că răsturnarea puterii este doar începutul, partea cea mai uşoară a procesului. Dacă este înăbuşită, nu se mai pune problema continuării, dar dacă iese învingătoare, este abia începutul. Şi foarte rar cei ce încep o revoluţie o şi termină.

După răsturnarea regimului, începe o goană a diferitelor grupări, până atunci unite de un ţel unic, de a-şi impune propria viziune şi de a acapara puterea. În cadrul acestei lupte pentru înlocuirea regimului detestat încep să se uite idealurile care au unit întreg spectrul opoziţiei spre o ţintă comună: răsturnarea regimului opresiv. Iar în final, se poate constata că schimbarea este, de cele mai multe ori, doar de suprafaţă.

Chiar şi cea mai celebră revoluţie din lume, cea franceză de la 1789, a continuat sub forma terorii instituţionalizate simbolizate cel mai bine de ghilotină, când diferitele fracţiuni se luptau între ele, pentru a se încheia sub dictatura lui Napoleon. Idealurile au fost pierdute pe drum, iar puterea deţinută de Napoleon nu era cu nimic mai prejos decât cea pe care o avea Ludovic al XVI-lea înainte de 1789.

Puterea nu este cucerită de cel mai numeros grup, ci de cel mai bine organizat şi lipsit de scrupule, cum s-a întâmplat în Rusia anului 1917, când o minoritate, bolşevicii, a cucerit şi păstrat puterea vărsând râuri de sânge pentru asta şi instaurând un regim de teroare la care ţarul nici nu ar fi putut visa. Din acest punct de vedere, în toate ţările arabe, fundamentaliştii islamici sunt cei mai avantajaţi. Au un scop, au o viziune, sunt hotărâţi şi lipsiţi de scrupule. Alţii, chiar dacă au vederi democratice, în haosul ce poate urma, nu au prea multe şanse. Ca şi exemplu poate fi revoluţia din Iran din 1979, al cărei program iniţial era mult mai democratic decât ar fi dispuşi chiar ei să recunoască, dar a eşuat într-o dictatură teocratică condusă de Khomeini. Revolta populaţiei din 2009 a fost înăbuşită.

Sunt unii analişti care combat această idee, agăţându-se de posibilitatea alegerilor libere, organizate imediat după răsturnarea regimului opresiv. În cazul democraţiilor tinere sau firave, scrutinul poate avea rezultate surprinzătoare (vă amintiţi cazul lui Hitler în Germania). Chiar şi revoluţia română din 1989 a adus la conducere vechii comunişti, mai bine organizaţi şi care aveau şi pârghiile puterii la îndemână. Un alt caz, în lumea arabă, Hamasul a ajuns la conducere tot prin vot popular. Irakul şi Afghanistanul sunt alte exemple.

Adevărul este că democraţia se învaţă, nimeni nu o poate impune, iar asta este ceea ce nu au înţeles americanii în Irak, de exemplu. Iar poporul care o încearcă, va trebui să o înveţe pe propria piele. Alegerile libere vor trebui să fie libere, iar populaţia să trăiască cu ceea ce a votat, având posibilitatea să schimbe situaţia tot prin alegeri libere. Dar de obicei, cei ce câştigă iniţial alegerile, se consideră legitimaţi să conducă destinele ţării un timp mai îndelungat decât până la următoarele alegeri, deci vor încerca să-şi conserve puterea tocmai prin mijloace nedemocratice, aşa cum s-a întâmplat în ţările Asiei Centrale. Dacă democraţia incipientă nu este supravegheată, inevitabil vor apărea derapajele dictatoriale. Este cazul relatat sub formă alegorică de George Orwell în „Ferma animalelor”.

Democraţia se învaţă şi se învaţă cu greu. Un caz fericit este cel al statelor din Europa de Est. Dar situaţia diferă faţă de ţările arabe, chiar dacă unii se grăbesc să facă fel de fel de similitudini. Revoluţiile din 1989 din Europa de Est au apărut în urma prăbuşirii unui imperiu, un cutremur geopolitic major, comparabil în istorie doar cu un alt cutremur geopolitic major, anul 1918, când nu s-a prăbuşit un singur imperiu, ci patru (Austro-Ungar, Rus, German şi Otoman). Iar ţările din Europa de Est au beneficiat de sprijin şi expertiză occidentală, mai ales că ţelurile lor erau aderarea la NATO şi UE, deci trebuiau să se conformeze unor norme comune, democraţia fiind una dintre ele. În cazul ţărilor arabe, care ar fi ţelul şi motivaţia, sau cine le-ar acorda sprijin, ca să facă ce? Să adere unde?

De aici se vede că parcursul spre democraţie al ţărilor arabe cuprinse de revoluţie are o probabilitate redusă. Mai degrabă le putem vedea, cel puţin o mare parte dintre ele, mă refer la cele în care revoluţiile ar putea fi învingătoare, revenind la dictatură, sau devenind nişte simulacre de democraţie, conduse de aceiaşi cleptocraţi sau de alţii (ca şi în Asia Centrală, de exemplu), sau pur şi simplu devenind state fundamentaliste. Este o probabilitate mult mai mare decât de a le vedea democraţii viabile în viitorul apropiat.

Libia şi intervenţia aliaţilor, drumul spre nicăieri

Am lăsat la urmă cazul Libiei, deoarece aici apare un element esenţial care îl diferenţiază faţă de celelalte revoluţii din lumea arabă, şi anume intervenţia militară a aliaţilor.

În toate revoluţiile din istorie a fost determinantă atitudinea şi poziţia care au luat-o la un moment dat forţele armate, cei instruiţi şi înarmaţi să lupte. Nu există şi nu a existat un caz de răsturnare prin forţă a puterii, fie că vorbim de o revoluţie sau de o lovitură de stat, fără complicitatea sau participarea măcar a unei părţi din forţele armate sau a forţelor pregătite să menţină ordinea. Chiar şi revoluţia română din 1989 a învins abia atunci când s-a strigat „Armata e cu noi!”. La fel s-a petrecut peste tot, inclusiv în Rusia în 1991, o parte din armată a trecut de partea lui Boris Eltsin. În Tunisia şi Egipt, la fel, de la un moment dat nu a mai intervenit. Mi se par absurde unele declaraţii, chiar de la noi la începutul anilor 90, când liderii de atunci spuneau că manifestanţii ar fi putut realiza o lovitură de stat, când orice patrulă militară decisă îi putea mătura chiar din sediile ocupate. Orice revoluţie sau lovitură de stat, pentru a reuşi, are nevoie de participarea măcar a unei părţi a armatei. De aceea majoritatea loviturilor de stat sunt date de liderii militari. Aşa s-a întâmplat şi în Egipt, când Gamal Abder Nasser a ajuns la putere, sau în Libia, în 1969, când colonelul Muammar Gaddafi a răsturnat monarhia. În cazul revoltelor din Libia, armata s-a împărţit, o parte de partea lui Gaddafi, o altă parte, mai mică, de partea revoluţionarilor.

În Libia, revoltele au început în 15 februarie, inspirate de cele din Tunisia şi Egipt. Poliţia a intervenit cu brutalitate, dar protestatarii au revenit, incendiind sediile poliţiei din Benghazi, al doilea oraş ca mărime din Libia după capitala Tripoli, devenit curând fieful opoziţiei. Surpriza cea mai mare a venit din cadrul forţelor armate, au fost raportate numeroase cazuri în care soldaţii au refuzat să respecte ordinul de a trage împotriva manifestanţilor, ba chiar au fost unităţi care au trecut deschis de partea opoziţiei, fapt despre care am vorbit mai sus.

Confruntat cu dezertările şi loialitatea discutabilă a unei părţi din forţele armate, regimul Gaddafi a recurs la mercenari, şi nu este pentru prima dată. Şi în trecut Gaddafi a recurs la mercenari pe care i-a trimis în luptă în Ciad, Liban sau Sudan, în războaie în care Libia s-a implicat sau chiar le-a provocat (în Ciad). Nu trebuie să uităm că în decurs de 42 de ani, Gaddafi s-a implicat în multe războaie şi aventuri extrateritoriale, precum şi în activităţi teroriste. A încercat chiar şi un război împotriva SUA, prin atacarea flotei americane din Mediterana în 1986, rezultat cu doborârea câtorva aparate libiene de aviaţia americană. Mai apoi, s-a implicat în activităţi teroriste, detonarea unei bombe într-o discotecă din Berlinul de Vest care a ucis doi soldaţi americani şi a rănit peste 230 de oameni, sau cel mai cunoscut atentat libian, detonarea unei bombe într-o cursă aeriană civilă care s-a prăbuşit deasupra satului Lockerbie, din Scoţia, ucigând 259 de pasageri şi 11 oameni aflaţi la sol. Bomba a fost reglată să distrugă aparatul deasupra oceanului, în aşa fel încât toate dovezile să dispară, dar a explodat deasupra Scoţiei.

Mercenarii au venit din triburile de tuaregi din Mali, precum şi din Nigeria, Ciad sau Kenya. Au fost raportate, dar neconfirmate, zvonuri privind mercenari sârbi sau din Belarus. Se mai adaugă nişte rapoarte neconfirmate referitoare la zboruri între Belarus şi Tripoli, care aduceau armament şi muniţii.

Spre sfârşitul lunii februarie, opoziţia se putea considera stăpână pe Benghazi, Misrata, şi porturile Ras Lanouf şi Mersa Brega, avansând şi ocupând alte importante porţiuni din Libia. Contraofensiva trupelor fidele lui Gaddafi le dă înapoi, cu atacuri masive de tancuri şi aviaţie, ocupă Zawiyah şi Ras Lanouf, în 15 martie ajungând aproape de Benghazi, ameninţând opoziţia cu anihilarea totală.

Trebuie să facem o paranteză aici. Regimul lui Gaddafi timp de 42 de ani, una dintre cele mai longevive dictaturi personale din istorie, s-a caracterizat printr-o teroare cruntă, cu execuţia opozanţilor retransmisă pe posturile TV. El şi-a clădit puterea tot pe structuri tribale, la fel ca şi Saddam Hussein, oferind celor fideli din tribul său enorme beneficii în schimbul loialităţii absolute. Aceştia, în funcţii cheie şi controlând toate pârghiile puterii, au prea multe de pierdut în cazul în care Gaddafi este răsturnat de la putere. Spre deosebire de Saddam Hussein în 2003, ei nu sunt ameninţaţi de o supraputere care îşi aruncă întreaga forţă armată împotriva lor, ci doar de o firavă opoziţie căreia i s-a alăturat câteva unităţi militare, nu prea bine dotate cu armament, ceea ce s-a şi văzut în momentul contraofensivei forţelor fidele regimului. Nu aveau de ce să dezerteze, nu era o ameninţare reală. Dar în momentul în care au început atacurile aliaţilor în sprijinul rebelilor, au început să apară dezertările, chiar dintre membrii de vază ai regimului, cum ar fi ambasadori şi diplomaţi, chiar şi ministrul de externe Moussa Koussa. Nu trebuie uitat nici faptul că imediat după căderea regimului irakian al lui Saddam Hussein, de spaimă, Gaddafi a declarat că renunţă la terorism şi la dezvoltarea de arme de distrugere în masă, chiar SUA restabilind relaţiile diplomatice cu Libia.

Dar dată fiind situaţia creată acum, puterile occidentale au fost puse într-o dilemă fără ieşire. Forţele de opoziţie împotriva unei dictaturi erau pe cale să fie exterminate sub ochii lor de către cele ale unui regim opresiv şi criminal. Dacă ar fi intervenit, lumea le-ar fi putut acuza de neocolonialism şi de amestec în treburile interne ale unui stat, dacă nu ar fi intervenit, ar fi putut fi acuzate de făţărnicie, din moment ce propagă ideea democraţiei, dar când ea este ameninţată, se mulţumesc să asiste de pe margine. La fel au făcut-o şi în cazul revoluţiei din Ungaria din 1956, în Cehoslovacia în 1968 şi de multe alte ori.

Dilema era fără ieşire, de aceea au apelat la ONU. Şi aliaţii au decis nici una, nici alta, adică nici intervenţie, nici neintervenţie. Ca aşa se poate explica situaţia actuală, zonă de interdicţie aeriană, apoi lovituri aeriene pentru protejarea civililor. ONU dă o rezoluţie privind o zonă de excludere aeriană, bineînţeles ineficientă.

La fel s-a petrecut şi la sfârşitul războiului din Golf în 1991, când Irakul a fost învins şi kurzii din nord şi şiiţi din sud s-au răsculat împotriva regimului irakian. Coaliţia a declarat o zonă de excludere aeriană, dar care nu se referea la elicoptere. Din aceste elicoptere irakiene au fost lansate gazele de luptă care au înăbuşit revoltele kurzilor şi şiiţilor în 1991, un episod despre care nu prea se mai vorbeşte. Şi acum, zona de excludere aeriană s-a dovedit total ineficientă, deoarece forţele guvernamentale aveau suficiente forţe terestre, cu tancuri şi artilerie, pentru a zdrobi opoziţia şi fără să recurgă la lovituri aeriene. S-a mers atunci mai departe, aprobându-se acţiuni pentru „protejarea civililor”.

Au început loviturile contra ţintelor libiene terestre, inclusiv împotriva tancurilor. La 19 martie avioane franceze atacă şi distrug patru tancuri la sud de Benghazi. Americanii şi britanicii lansează 114 rachete Tomahawk de pe navele din larg spre ţinte din interiorul Libiei. Trei bombardiere strategice invizibile americane B-2 Spirit aruncă bombe asupra aeroporturilor libiene. Un avion al forţelor libiene libere lansează un atac kamikaze în Tripoli, se raportează moartea unuia dintre fii lui Gaddafi, Khamis, dar televiziunea libiană dezminte ştirea.

Luptele continuă şi nu se ştie cum se vor termina. Dar sunt unele aspecte care trebuie discutate. Rusia şi China s-au abţinut în Consiliul de Securitate al ONU, ceea ce ne face să ne punem unele întrebări. Petru Bogatu se întreabă dacă nu cumva soarta Moldovei, disputată între aliaţi şi Rusia, să fi fost piesa de schimb.

Culmea este că printre cele mai belicoase state susţinătoare a intervenţiei armate a fost Franţa, reprezentată de preşedintele Szarkozy. Aceeaşi Franţă care s-a opus categoric şi zgomotos intervenţiei împotriva unui alt dictator, la fel de sângeros, în 2003 împotriva Irakului lui Saddam Hussein. SUA s-au ţinut mai deoparte, fără să facă prea multe declaraţii, dată fiind experienţa lor în astfel de probleme, ei nedorind alte probleme de acest gen.

Alt aspect important se referă la atitudinea americană. SUA nu au prea marşat pe cartea intervenţiei în Libia, nu numai datorită atitudinii preşedintelui Obama în general, dar şi datorită experienţei în astfel de intervenţii în ultimii ani, respectiv Afghanistan şi Irak. De aceea au insistat ca operaţiunea să fie condusă de NATO, ceea ce s-a şi întâmplat, de curând a trecut sub comandă NATO. Totuşi, pentru a nu-şi pune aliaţii europeni într-o poziţie jenantă, a susţinut militar intervenţia. 62% din atacurile aeriene şi susţinerea lor logistică, respectiv ceea ce se numeşte airlifturi, au fost americane. Aruncând o privire în urmă, la campania de bombardamente aeriene din Kosovo în 1999, un general european a declarat public că fără implicarea americană, aliaţii europeni nu ar fi fost capabili să ducă o campanie de bombardament nici pe sfert de dimensiunea celei din Kosovo. Aspect care ne spune multe, coroborat cu ceea ce avem acum în Libia, despre capabilităţile NATO fără americani.

S-a vorbit mult despre petrol. Este adevărat, mai mult de jumătate din veniturile Libiei sunt din vânzările de petrol. Dar majoritatea petrolului libian este vândut în Europa, atunci de ce puterile europene sunt cele mai belicoase? Încă un lucru, oricine va veni la putere în Libia după Gaddafi, va dori să-şi vândă petrolul, iar cel mai apropiat consumator este cel european. Iar referitor la ideea că americanii au intervenit în Irak pentru a-şi asigura petrolul de acolo, pot spune că mai trebuie mulţi ani să ia petrol din Irak până îşi vor putea acoperi costurile intervenţiei şi menţinerii acolo. 

O altă temă de discuţie se referă la dilema militară. Din nou asistăm la un caz clasic în care decizia politică nu ţine cont de cea militară. În momentul în care trimiţi soldaţii în luptă, trebuie să ai un obiectiv clar. Ce doreşti să realizezi prin intervenţia armată? Trebuie specificat un obiectiv clar, nu unul vag, ci unul specific, realizabil şi măsurabil într-un timp dat. Nu poţi ordona armatei să distrugă terorismul într-un an de zile, deoarece nu este realizabil. Dar poţi să ordoni ocuparea unui oraş, a unei ţări, răsturnarea unui regim prin forţă armată. Dar militarii trebuie să spună clar la ce costuri să te aştepţi şi să estimeze şi un scenariu de după, atât cel mai optimist, cât şi cel mai pesimist. Şi trebuie să ţii cont de ele, să-ţi adaptezi acţiunile în funcţie de asta, altfel ajungi ca şi preşedintele Bush să declari misiune îndeplinită, iar ulterior să mai moară câteva mii de soldaţi în Irak.

Obiectivul nu poate fi doar răsturnarea regimului, ci ce vei face după aceea. Am vorbit despre revoluţii că partea cea mai uşoară este răsturnarea opresorului, apoi vine partea dificilă. În cazul unei intervenţii militare se aplică acelaşi principiu. Americanii i-au răsturnat pe talibani în Afghanistan şi pe Saddam Hussein în Irak, dar asta nu înseamnă că au rezolvat problema, de fapt problemele de abia acum încep.

Politicienii au decis, loviturile aeriene au pornit cu scopul de a proteja civilii. Dar intervenind militar, deja s-au situat de partea uneia din forţele în conflict. Iar aici apare dilema fără ieşire despre care vorbeam mai devreme. Până unde poate fi dusă intervenţia militară aliată? Până la răsturnarea lui Gaddafi? Şi ce va face alianţa, respectiv NATO, care conduce acum ostilităţile, după căderea regimului? Se va da la o parte, riscând astfel un nou război civil? Sau va ocupa Libia, pentru a asigura cadrul desfăşurării alegerilor libere? Mai devreme vorbeam despre alegerile libere în cadrul tinerelor democraţii. Avem exemplul Irakului şi al Afghanistanului, alegerile au fost libere, dar rezultatele au fost previzibile, tot pe măsura diferenţelor etnice sau tribale. Care e rolul sau scopul trupelor NATO? Să se asigure că opoziţia nu va pierde, sau că Gaddafi nu va câştiga? Asta poate însemna perpetuarea unui război civil ale cărui final nu se poate întrevede în viitorul apropiat.

Când trimiţi soldaţii la război, trebuie să ştii de ce o faci şi pentru ce. Trebuie să le spui clar ceea ce vrei tu, ca politician, să obţii din lupta şi jertfa lor. Dacă nici politicienii nu ştiu, ajungi într-o situaţie similară cu Vietnamul. Când porneşti un război, trebuie să ai obiectivul clar în minte, dar se poate întâmpla să nu fie de ajuns, aşa cum s-a văzut în Irak. Acolo obiectivul a fost răsturnarea lui Saddam Hussein, dar realizarea acestui obiectiv nu a rezolvat problema.

Poate printre puţinele situaţii din ultima vreme, reacţia României a fost corectă. Nu s-a implicat în prima fază, era o problemă prea îndepărtată de graniţele ei ca să o poată influenţa cu ceva decisiv. În momentul în care aliaţii au decis intervenţia, inclusiv prin NATO, România trimite fregata „Regele Ferdinand” pentru a participa la acţiuni de blocadă a coastelor Libiei. Un exerciţiu util pentru pregătirea marinei române în condiţii de luptă, un aport al nostru la acţiunile NATO.

Referitor la reacţiile TV ale unor pseudoanalişti militari sau de orice altă natură, cum că de ce nu participăm cu aviaţia sau de ce nu ne punem măcar la dispoziţia aliaţilor cu avioanele noastre, am de spus unele aspecte nu prea măgulitoare. Aceiaşi analişti vituperau pe la posturi TV, ba că de ce nu luăm unele sau altele avioane, ba că de ce mai trebuie să luăm avioane, care costă atâţia bani, când NATO ne protejează oricum şi multe altele.

Aviaţia noastră militară, a cărei coloană vertebrală sunt avioanele Mig-21 Lancer (Mig-21 upgradate), a fost foarte potrivită misiunilor aviaţiei militare înainte ca ţara noastră să intre în NATO. Misiunea ei era strict apărarea teritoriului naţional împotriva unei agresiuni străine. Pentru asta erau şi potrivite, ca interceptoare şi în misiuni de patrulare. Dar odată cu intrarea noastră în NATO, misiunile s-au mai schimbat. Am început să participăm cu trupe în misiuni internaţionale, de coaliţie, dintre care unele cu un grad mai mare de complexitate, care implică colaborarea forţelor întrunite, terestre, aeriene şi navale. Încă de acum şapte ani, de la intrarea noastră în NATO, s-a pus problema înzestrării aviaţiei noastre cu un aparat multirol modern şi performant. Au apărut ofertele, respectiv cele trei, şi a început ciorovăiala noastră obişnuită, că de ce unul şi nu altul. Oricum, o decizie trebuia luată, dar s-a luat cam târziu, şi după aceea nu au fost bani. Mă tem că întârzierile acestea în dotări militare să nu le plătim noi, Doamne fereşte, mult mai greu în viitor.

Revenind, chiar să fi vrut, nu aveam cum să participăm la bombardarea Libiei. În primul rând, Mig-21 Lancer sunt improprii misiunilor de bombardament, rolul său fiind cel de interceptor sau avion de vânătoare. Nu poate duce suficiente bombe pentru a se justifica plecarea în misiune. Al doilea aspect, nu poate fi realimentat în aer, deci are o rază de acţiune scăzută. Cu atât mai hilară mi s-a părut declaraţia conducerii României, după 11 septembrie 2001, că pune la dispoziţie coaliţiei împotriva terorismului distrugătorul Mărăşeşti şi patru Mig-21 Lancer. Hai că distrugătorul Mărăşeşti, retrogradat la rangul de fregată conform standardelor NATO, ar fi putut fi cu ceva de folos, dar cele patru Mig-21 Lancer ar fi fost destul de complicat să le deplasezi în Afghanistan. Oricum, Mig-urile noastre şi-au cam făcut datoria, au efectuat şi misiunea de protecţie aeriană a ţărilor baltice, dar resursa de zbor li se va termina în 2013, iar dacă până atunci nu luăm alte avioane, vor veni alţii să ne protejeze spaţiul aerian.

Angajamentul pentru F-16 este benefic din anumite privinţe. Este singurul avion dintre cele trei testat în luptă, este un aranjament temporar spre un aparat din generaţia a cincia, F-35. Următoarele noastre misiuni aeriene vor fi, în cea mai mare parte, alături de aviaţia americană, deci românii vor trebui să folosească logistica şi bazele americanilor, de aceea este nevoie de avioane care să fie compatibile cu ale lor. Iar în cazul în care România va fi implicată într-un război, va fi nevoie de piese de schimb în cantitate mare şi înlocuirea rapidă a pierderilor, iar singurul furnizor care are astfel de stocuri este cel american.

Nu se ştie încă cum se va sfârşi criza libiană, dar situaţia umanitară se agravează din ce în ce mai mult. Occidentalii, în special francezii, vor încerca să o arunce în cârca ONU, iar diplomaţii încă stau şi caută o soluţie de ieşire. Singura care ar putea duce la o rezolvare rapidă este o renunţare la putere de către Gaddafi, dar nu se întrevede o astfel de posibilitate, iar Gaddafi a demonstrat cu preţul a sute de morţi că exclude o astfel de posibilitate. Chiar dacă i s-ar promite imunitate, ceea ce este puţin probabil, Gaddafi nu va renunţa. Iar imunitate nu i se poate promite, deoarece s-ar compromite chiar existenţa TPI (Tribunalul Penal Internaţional) de la Haga. De acesta se teme cel mai mult Gaddafi, el având de dat multe explicaţii, atât asupra prezentului, cât mai ales asupra activităţii teroriste şi războaielor provocate din trecut, unde crimele şi atrocităţile nu au lipsit. Soarta lui Miloşevici şi audierile lui Hosni Mubarak în Egipt nu prea îi dau alternative.

O altă soluţie de ieşire o constituie posibilitatea ca Gaddafi să fie trădat din interior, şi pe asta mizează puterile occidentale. Nu m-aş mira ca să se pună şi un premiu, neoficial, pe capul lui, aşa cum a fost în cazul lui Saddam Hussein. Altfel, NATO va trebui să decidă dacă merge mai departe, până la capăt, răsturnându-l pe Gaddafi, sau se retrage, lăsând opoziţia să fie măcelărită. Viitorul ne va lămuri, dar reacţiile continuă să se propage, chiar şi în cele mai neaşteptate colţuri ale lumii, şi nimic nu va fi cum a fost înainte. Dar despre asta într-un articol viitor.