marți, 10 mai 2011

Noi şi sârbii


Împărţirea Banatului

Spuneam în articolul Noi şi bulgarii că, înconjurați de o mare de slavi și fino-ugrici, care nu au precupețit niciun efort pentru a ne desființa ca neam și națiune și care au folosit fiecare ocazie posibilă pentru a ne șterge de pe hartă și chiar de pe fața pământului, ne-am căutat cu disperare vecinii care ne-ar fi putut fi prieteni și aliați, alții decât Marea Neagră. Primii spre care ne-am îndreptat privirile au fost bulgarii, care ne datorau atât de mult, chiar și existența lor ca și stat, obținută inclusiv prin sângele și baioneta dorobanțului român. Dar la nici douăzeci și cinci de ani mai târziu, după ce ar fi dorit o uniune cu România, atitudinea bulgarilor s-a schimbat radical, ajungând mai târziu ca bulgarul să ne fie la fel de dușmănos ca rusul sau ungurul. Toate acestea le-am discutat în articolul susmenționat.
Dezamăgiți de bulgari, ne-am îndreptat spre sârbi. Multe ne legau de acest popor dârz și încercat, trecut prin furcile caudine ale istoriei, la fel ca și noi. Dar, ce am văzut în cazul bulgarilor, vom vedea și în cazul sârbilor. Recunoștința între oameni este un lucru rar, cu atât mai rar este în cazul popoarelor. Un fost prim ministru britanic, Henry John Temple, viconte de Palmestorn, spunea la 1848 că statele nu au prietenii eterne, ci doar interese eterne. Poate de aici i se trage Angliei porecla de Perfidul Albion. Dar sunt necesare câteva cuvinte despre sârbi, istoria lor și mentalul acestui popor.
Pare oarecum ciudat că pentru sârbi, momentul lor de referință în istorie, punctul central de care se leagă permanent este bătălia de la Kosovopolje, sau Câmpia Mierlei, din 1389. Este întradevăr discutabil de ce momentul lor de glorie în istorie îl reprezintă tocmai o înfrângere categorică, în urma căreia statul sârb, până atunci o putere medievală, dispare, ajungând sub ocupație turcească pentru cinci sute de ani. Bătălia de la Kosovopolje de la 1389 reprezintă pentru sârbi o culme, un vârf al rezistenței antiotomane, dar este o înfrângere categorică care a dus la dispariția lor ca stat. Iar ca să faci din această bătălie o epopee și prin asta o supradimensionare a rolului antiotoman al sârbilor în istorie mi se pare o tentativă de deformare și de minimizare a eforturilor celor care au luptat și s-au opus sute de ani expansiunii otomane. Am aici în vedere pe români, pe unguri (până la 1526, când Ungaria este transformată în pașalâc), pe polonezi, pe toți cei ce au apărat Europa de pericolul musulman timp de sute de ani de la 1389 încoace.
La 1389, Imperiul Otoman era în ascensiune, dar nu ajunsese la apogeu. Constantinopolele va cădea în 1453, Buda în 1526, Viena va fi asediată pentru ultima oară de turci în 1683. Greul luptelor antiotomane va fi dus de popoarele est-europene în cea mai mare măsură în perioada ce a urmat bătăliei de la Kosovopolje. Secolul al XV-lea reprezintă apogeul luptei antiotomane a românilor, care va continua cu intermitențe și în secolele următoare, mai ales al al XVI-lea, dar niciodată Țările Române nu au fost transformate în pașalâcuri sau provincii otomane, decât unele părți mai mici ale acestora. Au plătit tribut, ca semn de vasalitate, dar nu au fost desființate, cum s-a întâmplat cu Serbia sau Ungaria, iar de nenumărate ori s-au răzvrătit și au dus războaie grele împotriva otomanilor.
Dar unde au fost sârbii în această perioadă, ei care se erijează în mari luptători antiotomani? Trebuie menționat că primele lupte (victorioase de altfel) pe care Muntenia le are cu turcii datează din 1367 când Vlaicu Vladislav (Vlaicu Vodă) îi învinge, deci cu mai bine de douăzeci de ani înainte de bătălia de la Kosovopolje. Chiar și la această bătălie de la Kosovopolje, sârbii au beneficiat de ajutorul românesc (conform uneia dintre cronici) sub forma unui contingent de luptători munteni trimiși de Mircea cel Bătrân. Este adevărat, lupta a fost cumplită, dar a rămas celebră mai ales prin faptul că și-au pierdut viața ambii comandanți, respectiv cneazul Lazăr și sultanul Murad, ucis de Milos Obilici, un nobil sârb. Milos Obilici l-a ucis pe Murad după bătălie, în timp ce i se închina și își prezenta omagiile învingătorului. Fiul lui Murad, Baiazid, ajunge sultan și va fi supranumit ulterior Ilderim, adică Fulgerul.
Dar să revenim, unde au fost sârbii în timpul marilor războaie antiotomane duse de popoarele creștine? Îi găsim la scurtă vreme, la șase ani de la bătălia de la Kosovopolje, ca și soldați devotați în armata noului sultan Baiazid. Dar și mai devreme. O acțiune antiotomată victorioasă a regelui ungur Sigismund de Luxemburg în Serbia la 1391 îi găsește pe sârbii voievodului Stefan Lazarevici în tabăra otomană, luptând împotriva creștinilor. În 1395, Baiazid trece Dunărea pentru a-l supune pe Mircea cel Bătrân și a ocupa Țara Românească până la Carpați. Sârbii sunt alături de Baiazid ca și vasali credincioși, în frunte cu regele Marko, despotul Stefan Lazarevici și viteazul Constantin Dragaș. Legenda spune că în noaptea dinaintea bătăliei, Dragaș i-ar fi spus regelui Marko: “Va fi mâine o cumplită bătăile și mă rog ca Dumnezeu să dea victoria creștinilor, și fie ca eu să fiu primul căzut în această luptă”. Dumnezeu i-a ascultat ruga, a doua zi amândoi, atât Constantin Dragaș, cât și regele sârb Marko sunt uciși în luptă de muntenii lui Mircea cel Bătrân. Totuși, sârbii au luptat împotriva românilor, s-au bătut eroic și de mâna lor au căzut mulți creștini. Au luptat pentru victoria turcilor, care dacă s-ar fi întâmplat, aceștia ar fi făcut încă un pas spre centrul Europei. Românii au obținut victoria care i-a oprit pe moment pe otomani. Dar sârbii ce au făcut, înafara dorinței exprimate de Constantin Dragaș? Au trecut de partea creștinilor pentru a le facilita victoria, dând o lovitură otomanilor și răzbunându-l pe cneazul Lazăr și pe toți sârbii căzuți la Kosovopolje? S-au retras de pe câmpul de luptă descoperind flancul otoman pentru raidul nimicitor al cavaleriei române? Nu, nici vorbă. Au luptat eroic, în linie cu turcii, împotriva românilor și creștinilor, pentru victoria necredincioșilor cotropitori, pentru ca umbra semilunii să se întindă și asupra țărilor române, asta la numai șase ani de la bătălia de la Kosovopolje.
Mai mult, anul următor 1396, la Nicopole, sârbii conduși de Stefan Lazarevici au dat lovitura de grație cavalcadei impetuoase dar nechibzuite a cavalerilor burgunzi conduși de Jean de Nevers, care s-au năpustit la atac ignorând planurile lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, și ale lui Mircea cel Bătrân, pe motivul pueril conform căruia la gloria victoriei erau îndreptățiți ei, cavaleri veniți din îndepărtata Franță pentru a zdrobi păgânismul în cruciadă. Nu l-au zdrobit, izbirea lor în flancul drept de către sârbii lui Stefan Lazarevici a însemnat sfârșitul bătăliei, precum și sfârșitul pentru 3000 de francezi prizonieri decapitați din ordinul lui Baiazid. Jean de Nevers, baronul de Coucy și alți nobili de marcă au fost răscumpărați pe bani grei. Sigismund și Mircea au reușit să scape din luptă pentru a continua ani de zile, chiar generații, războiul împotriva otomanilor.
Atunci de unde provine această autointitulare, această autoasumare a luptei antiotomane de către sârbi, din moment ce faptele lor și istoria dovedesc contrariul? De unde și până unde sârbii apărători ai creștinătății de turci? Eventual înainte de 1389 și spre sfârșitul dominației turcești în Balcani, în secolul XIX.

Istoria noastră recentă

Înaintea primului război mondial, în al doilea război balcanic, sârbii ne-au fost aliați alături de greci împotriva bulgarilor. În primul război mondial, la fel, curentul de simpatie față de Antanta din perioada neutralității dintre ani 1914-1916 s-a răsfrânt și asupra eroicilor sârbi. Fiindcă s-au bătut cu mult eroism, inclusiv divizia sârbă care a luptat în Dobrogea i-a depăşit cu mult în bravură pe ruşi.
Dar am fost dezamăgiți de comportamentul lor, prin care ne-au refuzat o treime din Banat, ajungând să stăpânească pentru prima dată în istorie teritoriu la stânga Dunării, teritoriu românesc, deși acesta ne era promis chiar prin convenția din 1916 cu Antanta. Din neam împilat, a ajuns unul expansionist, la fel cum s-a întâmplat inițial cu bulgarii, frații lor slavi. Pentru mai multe amănunte referitoare la ocuparea Banatului de către sârbi, vezi capitolul Banatul sub ocupație sârbească din articolul Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române (II) Adevăruri uitate.
Norii negri ai celui de-al doilea război mondial s-au adunat mai întâi deasupra României, căreia i s-a cerut Basarabia și Bucovina de Nord de către URSS la 28 iunie 1940. România făcea parte din Mica Înțelegere, alături de Iugoslavia, Turcia și Cehoslovacia, până în 1938 - 1939, când Cehoslovacia dispare de pe hartă. Și în 1939, la împărțirea Cehoslovaciei, României i s-a oferit Maramureșul istoric de pe teritoriul acesteia, dar a refuzat să ia parte la acest rapt. La fel, i s-a oferit partea din Banat de pe teritoriul Serbiei, la data în care Iugoslavia a fost invadată de germani, în primăvara lui 1941. Antonescu a refuzat, dar i-a transmis lui Hitler că în cazul în care trupele maghiare aliate cu Germania vor intra în Banatul sârbesc, cele române vor intra după ele și le vor combate scoțându-le afară. Dar înainte de asta, la 28 iunie 1940, când am primit ultimatulul sovietic, deși eram aliați cu Iugoslavia și tratatul prevedea ca în cazul în care România intra în război cu un alt stat și un stat terț atacă România, aliatul se obligă să declare război statului terț. Și reciproca era valabilă. Sârbii ne-au cerut să nu periclităm zona riscând un război cu URSS, singurii care s-au declarat gata să-și respecte angajamentele au fost turcii.
În perioada comunistă, după tensiuni de graniță în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a ajuns la o destindere și prietenie în timpul lui Ceaușescu datorită distanțării de Moscova a ambelor state.
În prezent, există numeroși români în Serbia, atât în Voivodina sau Banatul sârbesc, cât și pe valea Timocului, iar aceștia nu se bucură de drepturile de care se bucură mai puțin numeroșii sârbi din România, dimpotrivă.
Dar pentru a ilustra contextul general, public aici un articol apărut în ziarul refugiaților ardeleni din Ardealul de nord ocupat de unguri, “Ardealul”, intitulat “Relațiile româno-iugoslave”, sub semnătura lui Gheorghe Gh. Popa:


Cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp îndelungat prin acte formale, de alianţă şi declaraţii de „amiciţie”


Sub ochii noştri se desfăşoară o nouă dramă la care asistăm cu cutremurare în suflet, fiindcă am fost şi noi, deşi nu în împrejurări identice, atât de greu încercaţi.
Nu prejudecăm asupra desfăşurării evenimentelor, dar întrucât această desfăşurare implică fără nicio îndoială posibilitatea unor revizuiri totale de situaţii şi raporturi, este bine, cred, să câştigăm o vedere cât mai clară şi obiectivă asupra situaţiei şi să ne apărăm fără resentimente, dar şi fără slăbiciune, propriile noastre interese.
Iugoslavia este unul din statele care a beneficiat de cele mai întinse câştiguri teritoriale ca stat succesor al dezmembratei monarhii austro-ungare. Proporţia dezvoltării sale teritoriale de la 1913 încoace este într-adevăr interesantă. Vechiul stat sârbesc întins în regiunea Moravei, cuprindea la 1817 numai 43600 km², iar după Congresul de la Berlin a ajuns la 48300 km². În urma războaielor balcanice, încheiate cu concursul României prin Pacea de la Bucureşti, teritoriul Serbiei a sporit la 87300 km², iar prin participarea la războiul mondial s-a constituit statul iugoslav deci cu un teritoriu aproape de trei ori mai mare.

Conflictul de la conferinţa păcii

Este bine să cunoaştem această evoluţie, pentru a putea aprecia just conflictul ce s-a ivit la conferinţa păcii între noi şi sârbi la chestiunea Banatului.
Articolul III din tratatul nostru de alianţă din 14 august 1916 prevedea că „Franţa, Anglia, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa de la Austro-Ungaria toate teritoriile specificate la articolul IV”. Iar prin articolul IV graniţele revendicărilor teritoriale româneşti sunt fixate astfel încât cuprind Banatul întreg. Cu toate acestea drepturile noastre asupra Banatului au fost contestate la conferinţa păcii de către sârbi şi conferinţa a adoptat o soluţie transacţională, acordând acestora zona bogată a Torontalului şi parte din judeţul Timiş. Soluţia aceasta nu se întemeia nici pe argumente istorice, deoarece sîrbii sunt populaţie de colonizare şi n-au stăpânit niciodată în trecut acest teritoriu; nici pe realităţile etnice, fiindcă cei 600000 de români şi 400000 de şvabi reprezentau mai mult decât cei 300000 de sârbi. S-au invocat însă motive strategice – necesitatea unei zone de apărare a Belgradului – deşi această zonă nu poate constitui o apărare reală şi Ion I. C. Brătianu, primul delegat al României atrăsese atenţiunea, că „Dunărea era singura graniţă capabilă să evite în viitor procese între noi şi sârbi, aşa cum ele există din nenorocire în Dobrogea, între bulgari şi ţara noastră. Ar fi nenorocit să tranşem sub înrâurirea unor factori vremelnici, o chestiune care poate uşura, sau compromite pentru totdeauna, dezvoltarea relaţiilor între cele două popoare”.

…”Vine ora răsplatei”

Au biruit totuşi factorii vremelnici. Imperialismul şi orgoliul sârbesc s-a impus. Apărând cu intransigenţă drepturile românilor asupra Banatului, Ion I. C. Brătianu a fost înfrânt de formidabila coaliţie de ambiţii şi interese pe care o înfruntase, a părăsit conferinţa păcii şi la 12 septembrie 1919 a prezentat demisia întregului cabinet pe motivul nerespectării tratatului nostru de alianţă de către Marile Puteri. Căci, el avea convingerea, exprimată mai târziu într-o conferinţă la Ateneu că în „chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe terenul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei” (Gh. Brătianu - Acţiunea politică şi militară a României în 1919, pg 38).

Atitudinea Iugoslaviei faţă de minoritatea românească

Raporturile româno-iugoslave de după război, încep deci sub semnul acestui conflict rezolvat printr-o soluţie transacţională susţinută şi de unii bărbaţi politici români şi acceptată de România sub presiunea aliaţilor, în vederea viitoarelor legături politice dintre statele beneficiare ale tratatelor de pace. Aceste legături se vor concretiza între altele, prin constituirea Micii Antante, organism politic menit a cimenta apropierea dintre statele succesoare şi a le asigura hotarele faţă de tendinţele de revizuire. Ar fi fost de aşteptat, ca în vederea intereselor superioare ce erau de apărat în comun, intereselor superioare ce erau de apărat în comun, interese pentru care cele două state au semnat ulterior şi Pactul Înţelegerii Balcanice din 9 februarie 1934, o reală prietenie şi înţelegere să dea şi un conţinut sufletesc legăturilor dintre cele două popoare. Aceasta ar fi fost posibil în primul rând prin asigurarea reciprocă a drepturilor la viaţă naţională pentru minorităţile respective. În timp ce însă România a asigurat prin dispoziţiuni constituţionale, legislative şi administrative drepturile la viaţă proprie naţională, pentru toate minorităţile, fără deosebire, Iugoslavia a făcut discriminări revoltătoare în tratamentul diferitelor minorităţi şi chiar între cetăţenii de acelaşi neam, cum sunt cele trei grupe etnice româneşti, cărora în general li s-a aplicat un regim de opresiune şi abuzuri, în dispreţul tuturor legăturilor noastre de amiciţie şi alianţă. Iată câteva fapte:
După intervenţia României în războiul balcanic şi ca urmare a tratatului de pace de la Bucureşti, s-a stabilit un regim special cu privire la românii din Macedonia sârbească şi grecească, în baza căruia se asigura statului român dreptul de a înfiinţa şi susţine şcoli şi biserici pe seama românilor din Macedonia, pe baza principiului de autonomie şcolară şi bisericească. Astfel, până în 1918, au funcţionat în sudul Iugoslaviei mai multe şcoli primare, un liceu complet şi o şcoală normală-profesională de fete (în Bitolia). Toate aceste şcoli au fost închise imediat după 1918 de către guvernul iugoslav, iar localurile confiscate. Parohiile române ortodoxe existente în sudul Iugoslaviei înainte de 1918 au fost dizolvate, iar bisericile, construite şi înzestrate cu cheltuiala românilor şi a Statului Român, au fost confiscate pe seama cultului ortodox sârbesc. Citez cazul recent al bisericii, cimitirului şi paraclisului românesc din Bitolia, precum şi al localului liceului românesc din aceeaşi localitate.
În districtele Craina, Morava, Pojarevăţ şi Timoc, unde cifra minimă a românilor se poate evalua după statistica oficială la 175000 (în realitate sunt mai mulţi), bisericile, mânăstirile şi şcolile româneşti au fost complet suprimate încă di epoca Sârbiei vechi. Nici dispoziţiile tratatelor pentru protecţia minorităţilor, nici mai ales raporturile noastre de alianţă şi amiciţie, nu au adus vreo schimbare în bine în situaţia culturală a acestor români. Dimpotrivă. Un ziar românesc dacă pătrunde acolo, este considerat corp delict şi posesorul pedepsit. Tinerii sunt opriţi să frecventeze şcolile din România. În lipsă de biserici şi şcoli naţionale, analfebetismul şi sectele religioase s-au răspândit în mod îngrijorător. Preoţii sîrbi refuză să boteze pe nou născuţi cu nume româneşti. Toate presiunile posibile s-au făcut, din fericire fără rezultate depline, pentru deznaţionalizarea acestor români. Conştiinţa naţională a acestor fraţi a fost încă atât de puternică încât pe timpul războiului balcanic au cerut o ocupaţie românească şi alipirea la România, iar la conferinţa de pace de la Paris au manifestat aceeaşi dorinţă.
Numai grupul românesc din Banatul iugoslav se bucură de o ocrotire oarecare a intereselor sale naţionale în baza tratatului pentru minorităţi şi a convenţiilor speciale. Nu se poate trece însă cu vederea că discuţiunile pentru reglementarea chestiunilor şcolare, începe la Belgrad în 1922, s-au terminat abia în 1933 prin încheierea convenţiei şcolare respective, ele fiind de repetate ori zădărnicite de Iugoslavia. Iar în chestiunea bisericească s-au dus 12 ani tratative fără rezultat, sârbii nevoind să recunoască tradiţia istorică şi caracterul naţional al bisericii româneşti din Banatul iugoslav. S-a ajuns totuşi la un compromis şi s-a semnat la 2 iulie 1934 la Belgrad o „Convenţie relativă la regimul Bisericilor ortodoxe din Banatul iugoslav şi sârbe din Banatul românesc”. Această convenţie a fost ratificată de către parlamentul român prin legea din 20 iunie 1935. Nu a fost ratificată nici până azi de Iugoslavia şi ratificarea nici n-ar mai fi fost posibilă, deoarece conform uzanţelor parlamentare sârbeşti ea urma să se facă în cel mult doi ani de la semnare. Situaţia celor două biserici şi-a urmat deci starea de fapt, în dauna prestigiului bisericii şi statului român.

Sârbii şi permanenţa revendicărilor teritoriale

Toate aceste atitudini caracterizează îndeajuns tendinţa contantă a politicii iugoslave faţă de elementul românesc. Această tendinţă este concretizată astfel de către profesorul universitar Duşan Popovici: „Politica noastră naţională de stat cu privire la Voivodina trebuie să aibă în vedere trei probleme fundamentale :
1. Schimbarea rapoartelor etnice în favoarea noastră
2. Reîmprospătarea maselor largi ale noastre
3. Încopcierea intelectualilor noştri la adevărata cultură, care desigur este numai cultura sârbească (P Nemoianu Sârbii şi Banatul, pg 77)
Nu trebuie să uităm apoi, că sârbii nu au renunţat niciodată la revendicări teritoriale faţă de România. Recruţii sârbi învaţă că duşmanii cei dintâi sunt românii. „Poporul şi armata noastră nu vor uita niciodată amara lor soartă, deoarece este adânc şi cu sânge întipărită în inimile şi mintea noastră, iar gândul nostru va fi îndreptat spre acele ţinuturi (Timişoara şi Banatul Românesc!) până când istoria nu va repara nedreptatea”- scria ziarul „Politika” prin pana generalului activ N. Tolovici, la împlinirea celor 10 ani de la unire.
Dacă vă mai amintiţi, că în zilele tragice pentru noi din 26 şi 27 iunie trecut, amicii şi aliaţii noştri nu ne-au acordat niciun sprijin, sfătuindu-ne să ne jertfim în interesul păcii; că o parte din presa iugoslavă făcea în acea vreme cor cu duşmanii noştri pe tema revizionismului, susţinând că Bucovina este o regiune de origine pur slavă, că moldovenii din Basarabia sunt un trib deosebit de români, care întrebuinţează în toate împrejurările limba rusească, că „România a primit prea mult pământ şi deci o revizuire a frontierelor este necesară, pentru că ea este justă”, socotesc că am schiţat destul de complet cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp atât de îndelungat prin acte formale de alianţă şi declaraţii tot atât de formale de „amiciţie”.

Ziarul Ardealul, 20 aprilie 1941 







23 de comentarii:

  1. Respect foarte mult cele scrise aici, si citesc cu foarte mare interes articolele dumneavoastra. Vreau totusi sa ma lamuriti cu un lucru. Sunt de acord ca Hittler a vrut sa ne ofere Banatul in cel de-al doilea razboi mondial, dar totusi vreau sa stiu cum Maramuresul istoric trebuia sa ne apartina, avand in vedere ca nu mai aveam cum sa facem granita cu el, intrucat Transivania de Nord (inclusiv Maramuresul, cu tot cu Transacarpatica) trecuse deja in componenta Ungariei? Adica ma gandesc totusi ca din moment ce Maramuresul nostru a fost luat de catre unguri, cum puteam avea in componenta noastra teritoriala Maramuresul din Transcarpatica?

    Cu respect, Mihai

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc pentru interes, domnule Mihai. Este vorba de impartirea Cehoslovaciei din 1939, dupa anexarea regiunii sudete din 1938 de catre Germania. Atunci ni s-a oferit Maramuresul istoric, poate pentru a da o anumita legitimitate impartirii Cehoslovaciei. Noi am refuzat, atunci a fost luat de catre Ungaria in continuarea portiunii care o luase deja. Chiar si Polonia a anexat atunci regiunea Tcehen. Cedarea Ardealului de Nord catre Ungaria s-a petrecut un an si ceva mai tarziu, la 30 august 1940, iar propunerea respectiva la Banatul sarbesc a venit in primavara lui 1941, cand a fost ocupata Iugoslavia.
    Deci in 1939, cand ni s-a propus Maramuresul istoric,in timpul lui Carol al II-lea, nu se putea anticipa viitoarea cedare a Ardealului de Nord.

    RăspundețiȘtergere
  3. Chiar nu stiam acest lucru. Marele nostru dezavantaj a fost faptul ca ne-am respectat prea mult vecinii. Acelasi lucru se intampla si in prezent, mai ales cand este vorba de romanii timocieni. Nu inteleg de ce este atata transparenta...

    Va multumesc foarte mult pentru raspuns. Si astept cu mare interes urmatoarele articole.

    RăspundețiȘtergere
  4. Articolul este super. Merci de el.

    RăspundețiȘtergere
  5. Va multumesc pentru un articol foarte interesant.

    Mai jos un link la un text publicat in revista Viata Basarabiei in 1932, despre emigrantii sarb, aflati la Hotin si Chisinau (inclusiv fondatorii primii dinastii domnitoare din Iugoslavia):
    http://www.basarabia91.net/2011/12/sarbii-la-inceputul-sec-al-xix-lea.html

    RăspundețiȘtergere
  6. Am comentat articolul pe site-ul Juriscult, care a preluat articolul, astfel:

    Ati atins cateva dintre punctele importante ale relatiei deloc roz intre romani si sarbi. Dar mai sunt atatea, nici macar pomenite:
    - se vorbeste de exploatarea nationala a romanilor, de ex. de catre unguri, rusi ori habsburgi. Dar stiti dvs. ca in ultima perioada a ocupatiei otomane la N de Dunare, turcii au acordat, prin infiintarea patriarhiei de la Ipek, conducerea bisericeasca nu numai a sarbilor ci si a romanilor din imperiul Otoman, unei ierarhii ortodoxe sarbesti. Iar mai tarziu, cand ierarhia ortodoxa sarbeasca a trecut de partea habsburgilor, infiintandu-se mitropolia de la Sremski Karlovac, situatia s-a perpetuat. Practic, romanii se aflau sub dubla exploatare nationala: din partea puterii de stat dar si din partea ierarhiei bisericesti sarbesti. Ciudat, dar adevarat!
    - in 1848 romanii banateni, cei din afara granitei militare, au fost de partea revolutiei, in aceeasi tabara cu revolutionarii unguri. Tot atunci, sarbii au fost de partea contrarevolutiei, a imparatului.
    Drept recunostinta, dupa infrangerea revolutiei, in care romanii banateni apucasera sa castige anumite drepturi, monarhul a decis sa infiinteze entitatea pseudo-statala Voivodina sarbeasca si Banatul timisan, sub autoritate mixta, sarbo-habsburgica, cu doua limbi oficiale, germana si sarba. Romanii din Banat devin si dpdv al statului sub papuc sarbesc!
    - in 1918, intr-o prima faza, armata regala sarbeasca a ocupat in intregime Banatul, prompt si fara menajamente. Asa ca in timpul pregatirilor si in timpul desfasurarii tretativelor de pace, a avut de unde sa lase pentru ca, totusi, sa-i ramana 1/3 din acest Banat faramitat de istorie. In retragerea care a fost treptata a avut grija sa duca in Sarbia o parte din patrimoniul cultural al Banatului, dar si bunuri materiale insemnate.
    Trei aspecte, zic eu insemnate, care pun in alta lumina relatiile romano – sarbe de-a lungul timpului, o istorie mult diferita de cea oficiala de pe vremea ceausescului.

    RăspundețiȘtergere
  7. Multumesc pentru comentarii si completari. Referitor la ocupartea Banatului de catre sarbi intre 1918 si 1919, am postat un link catre alt articol al meu in care mentionez aceasta ocupatie.

    Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române (II) Adevăruri uitate

    RăspundețiȘtergere
  8. Total adevarat ca până la 1919 sârbii nu au stăpânit niciodata in Banat, dar nici românii. "Pierderea" unei treimi din Banat se datorează în primul rând trădării României față de Antantă, prin semnarea tratatului de la Buftea. Ca fapt divers, prima tradare a României în primul război a fost nerespectarea tratatului de alianță cu Austro-Ungaria, care a fost semnat de cele 2 state inca de pe la 1880. În al doilea rând, la conferința de pace de la Paris, cei doi protagonsiti, Take Ionescu si Brătianu s-au comportat exact ca doi politicieni cu iz de Dâmbovița (ceea ce și erau, de fapt) și în loc să negocieze împreună, ei erau divizați în două tabere. Take Ionescu negociase o altă graniță, care trecea puțin deasupra de Panciova și lăsa doar o mică parte din Banat în Yugoslavia, ca o centură de protecție a Beogradului, înțelegerea aceasta având și semnătura prim-ministrului sârb, Pasici. Marele Brătianu însă se credea prin mahalalele bucurestene și nu a înțeles că englezii și americani erau cam sătui de aerele lui, el transmițându-le următorul mesaj: dacă nu mi se dă tot Banatul, atunci cel mai rău hotar e bun pentru mine. Și așa a fost, România a primit un hotar de pedeapsă până la urmă. La toate astea adăugați și faptul că distinșii politicieni nu cunoșteau aproape nimic despre Banat, nici unul dintre ei nu l-au vizitat vreodată până după 1919.
    Despre cum au rezistat țările române tăvălugului otoman și nu au devenit pașalâc pot zice doar atât: turcii nu au avut nici un interes să le ocupe, ei aveau nevoie doar de bani și trupe de la ele. Ocupau doar teritoriile considerate de ei strategice pentru planul lor final, iar Moldova și Valahia nu erau printre acestea. Iar în bătăliile turcilor cu occidentul, aproape tot timpul alături de ei au fost și trupe din țările române.
    Ce voiam eu de fapt să vă zic este faptul că ar fi bine să lăsăm noi scormonitul rahatului și inventat conflicte acolo unde nu-i cazul, pentru că nu suntem noi vreo virgină a lumii, pe care toți perverșii vor să o siluiască.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. D-le Anonim, faceţi multiple greşeli, care mă văd nevoit să le sancţionez. Repet ceea ce am scris, sârbii nu au stăpânit teritoriu la dreapta Dunării niciodată până la 1919. Românii, da. Până şi denumirea de Banat provine de la Banatul Timişoarei, aşa cum exista Banatul Severinului. Banatul Timişoarei a fost stăpânit şi de cneji români (aţi auzit de Pavel Chinezu?), dar niciodată de sârbi. România nu a trădat Antanta, a fost nevoită să încheie pace datorită trădării ruseşti, care a încheiat pace separată, lăsându-ne singuri pe frontul de est. Germanii şi austriecii au ocupat şi vestul Ucrainei, lăsându-ne înconjuraţi între Carpaţii Orientali, linia Focşanilor, Delta Dunării, apoi pe Nistru în sus, Bucovina. Hotinul era ocupat de austrieci. Ideea cu "Triunghiul Morţii" a lui Berthelot în care românii să reziste cât mai mult într-un triunghi al morţii până ne-ar fi strivit germanii din toate părţile, era aberantă şi sinucigaşă, mai ales prin faptul că nici nu aveam cum să fim aprovizionaţi cu muniţii. Este ca şi cum aţi acuza Franţa de trădare a Aliaţilor în 1940 când a acceptat pacea lui Hitler.
      Iar despre prima trădare, cum o numiţi dvs, vă amintesc că tratatul semnat la 1883 era unul defensiv, promitea asistenţă doar când unul dintre state era atacat, dar în cazul de faţă vorbim de o agresiune a Austro-Ungariei. Dar despre nerespectarea tratatului de alianţă cu Puterile Centrale de către Italia de ce nu spuneţi nimic? Ori, în cazul lor nu era vorba de trădare, ei intrând în război cu un an mai devreme decât noi?
      Referitor la înţelegerile de la Paris, Take Ionescu şi Brătianu, sunt poveşti. În primul rând, Pasici nu mai era primministru atunci, dar este adevărat că s-a ocupat de negocieri. Şi sârbii nu au acceptat niciodată linia despre care vorbeaţi, argumentând că graniţa ar fi prea aproape de Belgrad, în bătaia tunurilor româneşti. Noi am oferit garanţii, dar nu au fost de acord. Principalul atu a fost că ei erau deja în posesia întregului Banat, prin trupele franco-sârbe conduse de d'Esperey. Iar despre Brătianu, desigur că a fost antipatic americanilor şi cui vreţi dvs, deoarece "cei 4 mari" doreau să împartă lumea cum vroiau, iar Brătianu era destul de căpos să o ţină pe a lui. Şi până la urmă, graniţele cu Ungaria au fost trasate cu armele, la fel frontiera de pe Nistru şi cea din nord, unde am avut un diferend cu cehoslovacii.
      Ziceţi prost şi cu paşalâcul, ţările române erau teritorii strategice, şi nu aproape tot timpul românii luptau alături de turci, de multe ori era invers, dar povestea e mai lungă. Interesantă optică aveţi şi cu scormonitul, puteţi să nu scormoniţi şi să căutaţi alte bloguri, dar istorie se numeşte ştiinţa care se ocupă cu scormonitul. Şi da, nu suntem vreo virgină a lumii, deşi mintea multora mi se pare aşa.

      Ștergere
  9. Pavel Chinezu a fost comite de Timis, adica un functionar al statului maghiar medieval (apropo, oastea otomana pe care a invins-o la Campia Painii avea alaturi si 5000 de soldati din Tara Romaneasca). Tratatul de la 1883 era intr-adevar de asistenta in cadrul unei agresiuni, probabil ca uciderea lui Franz Ferdinand a fost un gest de pace si prietenie aratat Austro-Ungariei. Romania nu numai ca nu isi respecta aliatul, dar 2 ani mai tarziu ii declara razboi, probabil tot ca gest de prietenie si pace. Despre conferinta de la Paris va recomand sa mai scormoniti si prin cartile de istorie care nu au fost scrise la Bucuresti, cu toate ca exista riscul sa vi se darame lumea imaginara pe care ati construit-o in jurul unei Romanii pure, care este inconjurata doar de dusmani preocupati sa o distruga.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E totuşi, un progres, aţi mai lăsat-o mai moale cu trădările. Uitaţi să menţionaţi că Serbia a fost de acord cu toate condiţiile puse de Austro-Ungaria după asasinat, mai puţin una, şi tot i s-a declarat război. Sau poate doriţi să spuneţi că anexarea Bosniei la 1908 de către Austro-Ungaria s-a făcut la cererea populaţiei, nu? Şi Italia nu a comis aceeaşi "trădare" cu un an mai devreme? Despre studiile mele nu vă îngrijoraţi, citesc şi cele scrise la Budapesta sau în alte părţi, nu numai la Bucureşti. Ceea ce mi se pare ciudat este faptul că în primul comentariu al dvs spuneaţi să nu mai scormonim rahatul, acum îmi cereţi să scormonesc prin cărţile de istorie, nu credeţi că aveţi o idee fixă cu scormonitul, d-le Anonim? Aşa se numesc cei care nu-şi asumă afirmaţiile şi nu au curaj să-şi dea numele, Anonim, nu?

      Ștergere
  10. A scormoni rahatul nu inseamna a scormoni istoria, cel putin nu pentru mine. Daca tot va laudati cu imensele dumneavostra studii istoric macar lasati-o mai moale cu povestile care stiti sigur ca nu sunt adevarate. Istoria trebuie asumata asa cum a fost, cu bune si cu rele, nu e nevoie sa inventam teorii frumoase care nu au nici o legatura cu realitatea. Am o intrebare, au expirat teoriile pericolului unguresc si lupta pentru Basarabia de ati inceput acum cu sarbii?
    PS
    Am ajuns la articolul asta in urma unui link postat pe un forum, si am fost nepoliticos ca nu m-am prezentat. Ma numesc Cristian Ovidiu Colojoara, din Banat. Zona aia in care mai beau o bere cu cate un sarb, ungur, neamt, bulgar,etc si in care povestile cu bau-bau pornite de la Bucuresti nu inseamna nimic. Va las acum sa va continuati razboiul cu toti inamicii Romaniei, succes.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. M-am lămurit, dvs ori nu aţi citit articolul, ori l-aţi citit pe sărite şi nu aţi înţeles nimic. În toate aceste cazuri, rezultatul este acelaşi. Spre exemplu, ca să vă răspund la întrebare, dacă v-aţi fi uitat la data când a apărut articolul, aţi fi văzut că e din mai 2011. Poate vi se pare greu de înţeles, dar şi eu beau o bere cu unguri, cu ruşi, saşi, ucraineni şi chiar cu sârbi. Dar dvs nu faceţi diferenţa între sârbul de rând şi politica statului. Poate doriţi să spuneţi că eu am inventat teoria că românii/vlahii din valea Timocului nu au dreptul să-şi ridice o biserică în care să se slujească în limba lor? Sau faptul că nu au o oră de predare în limba maternă este tot o teorie frumoasă? Dacă tot sunteţi din Banat, există un liceu sârbesc în Timişoara? Câte biserici sârbeşti există în Banat, în localităţile populate cu sârbi? termenul reciprocitate vă spune ceva, sau este unul frumos şi inventat?
      Da, spuneţi că vin cu teorii inventate, dar războiul sângeros din Iugoslavia anilor 90 tot eu l-am inventat? Sau sârbii nu au absolut nicio vină, poate e de vină România, ca şi în cazul "trădării" Austro-Ungariei? Sau este tot o teorie, ultimul premier asasinat în Europa a fost cel al Serbiei, la Belgrad, în 2003.

      Ștergere
    2. In Belgrad si Novi Sad veti gasi facultati in limba romana, ceea ce sarbii nu au in Timisoara. Asa ca ar fi bine sa ne respectam vecinii si sa nu ne mai luam de ei. Sa incercam sa ne rezolvam problemele noastre si sa nu cautam intotdeauna vinovati in alta parte.

      Ștergere
  11. Nu e frumos să mă bag în discuţie, dar aş dori să vă întreb Dle Negrea, de ce e atât de încinsă problema românilor din Valea Timocului , acum, iar până acum 1-2 ani nimeni nu a fost interesat de situaţia lor ?
    Brusc au devenit cei mai năpăstuiţi oameni de pe planetă . De ce nu s-a interesat nimeni de ei prin anii 80 când le curgea mierea pe gard şi laptele la robinet. Atunci nu au fost români ?

    Şi mai am o nelămurire, când te cerţi cu 4 vecini din 5, oare tu nu ai nici o problemă ? Tot timpul ne deranjează gunoiul vecinului, dar al nostru ne pute în casă sub nas.

    Cu stimă,
    Mihai Popescu

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dle Popescu, nu stiu ce varsta aveti, dar v-as reaminti ca in anii 80 era interzis sa vorbesti chiar despre Basarabia, ce sa mai vorbim de altele. In anii 90 au fost semnale si articole, dar intreaga atentie era indreptata spre conflictul din regiune, asa ca multe au trecut neobservate. Mai tarziu au fost luari de pozitie, mai palide, dar pierdute in vesnica galceava interna a noastra. Este de actualitate acum, deoarece abia acum Romania are parghii sa actioneze, in rest toate demersurile au fost ignorate de partea sarba.
      Referitor la a doua intrebare, v-ati uitat cu cati vecini se cearta Ungaria? Sau Ucraina? Sau Rusia? Ori, un tigan cu vecini neromi este logic sa nu se inteleaga cu ei, nu-i asa, deoarece acesta este apelativul pe care il auzim din partea lor. Ceea ce ii doare ete faptul ca nu suntem slavi, ca si ei, sau ugrici, ci latini.
      Cu stima.

      Ștergere
    2. Ati pus exact punctul pe "i". Despre asta este vorba: deranjul mare ca "taranii de romani" sunt urmasii celui mai mare imperiu al lumii, in timp ce ei, catolici, germanofili, slavofili, etc...NU. Chiar daca isi aroga aceste titluri. Cata vreme ne vom mentine aici, vom fi dovada vie ca ei sunt niste mincinosi

      Ștergere
  12. Hai sa ma bag si eu in discutie :).Nu de alta dar sunt , cat de cat, la curent cu ideile promovate de dl.Cristian Ovidiu Colojoara(dealtfel se pot deduce si din profilul sau de pe fb-Banat Republik, republica imaginara careia i-a inventat si un drapel imaginar).Astfel, dumnealui se afla din start pe o pozitie ingrata, anume aceea de "secesionist" :).Este adevarat ca Banatul are particularitatile sale,este adevarat si ca traim vremuri "ciudate" si este dificil sa identificam "traseul" ideal si da, este adevarat ca centralismul promovat de Bucuresti irita( din punctul meu de vedere nu prin simplul fapt ca este politica de stat ci pentru ca s-a dovedit ineficient)...dar nici o politica de idependenta regionala exagerata, nu mi se pare de mare viitor.Se poate vedea cu ochiul liber cam cat de eficient functioneaza UE,toata asa-zisa renuntare la nationalism fiind de fatada si dedicata idiotilor :).Statele Unite ale Europei mi se par o constructie dezirabila dar utopica pentru actuala situatie...Deci ar trebui sa "tragem" pentru noi.Orice idee regionalista/secesionista/autonomist-federalista...nu poate fi decat paguboasa pentru noi ca natie.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dupa gandirea acestui Colojoara, este usor de dedus faptul ca are probleme de romanism. Lasati-l in "re-publica" lui sa scormoneasca la rahat!

      Ștergere
    2. Dupa gandirea acestui Colojoara, este usor de dedus faptul ca are probleme de romanism. Lasati-l in "re-publica" lui sa scormoneasca la rahat! Dumneavoastra D-le Negrea va multumesc pentru profesionalismul de exceptie cu care ne atrageti. Codrul este inca la nivelul clasei a IV-a din Istoria Romanilor.

      Ștergere
  13. Domnule de unde atatea aberatii??? Ma scuzati ca va spun..dar vorbiti prostii fara margini...ce fel de istoric sunteti?? In primul rand in armata otomana se aflau si ROMANI,la fel ca sarbii care erau rapiti de mici copii si crescuti sub indoctrinarea otomana,copiii la randul lor crezand 100% ca sunt turci. Domnule este inadmisibil sa discutati despre ceva ce habar nu aveti. Mentionez ca am dat doar un singur exemplu mai sus ! Credeti ca are rost sa vorbim despre istoaria noastra ?? Stiti si singur daca vrei sa stiti defapt... Incetati cu propaganda asta tampita,multumesc ptr intelegere!

    RăspundețiȘtergere
  14. Domnule Negrea Cristian! Cladirile vechi sarbesti sunt si cele mai vechi din TIMISOARA ! Asta ce va spune ? Ca au fost primii aici,la fel cum si mormintele..cele sarbesti si evreiesti,lasand asta la o parte...am observat ca vorbiti intr-un comentariu despre "Tradarea imperiului Austro-Ungar"...dvs sunteti in toate facultatile mentale?? Ce tradare?? Faptul ca imperiul austro-ungar ne-a cucerit pe toti si sarbii au fost primii care au avut curajul sa sara ?? Lasati-va de meserie daca nu stiti ..nu spun..sunt puncte poate in care aveti si dvs dreptatea dvs...dar in mare parte...cam gresiti ...in sensul ca ne puneti pe noi,romanii intr-o postura buna , ungandu-i cu rahat pe ceilalti ! Pana una alta...am fost "femeia" tuturor in istorie...WW2

    RăspundețiȘtergere
  15. DOMNILOR, care a-ti postat aceste comentarii,VA RESPECT OPINILE, LA FEL SI SURSELE DIN CARE V-ATI DOCUMENTAT,fiecare aveti partea d-voastra de dreptate,dar eu fiind ARDELEAN SI INCA ROMAN,TRECUT DE PRIMA TINERETE,v-as sugera urmatoarele:in contextual European actual nu este prea indicat sa rascolim ranile mai vechi s-au mai noi ale popoarelor noastre pe care istoria si INAINTASII NOSTRI nu au reusit sa le inchida din diverse motive,deoarece atit sarbi cat si romanii s-au bucurat cam de aceiasi soarta zbuciumata,ca dealtfel mai toate popoarele Balcanice,care prin dimensiunea lor,nu au fost in postura de ASUPRITORI ci in cea de asupriti nici nu au beneficiat de vre-o protective cum s-a intimplat cu micile popoare de sorginte germanica din nord au fost lasate la roza vinturilor din est si vest desbinindu-le si mai tare. Sa nu uitam ca la baza avem un stramos comun TRACIA,ROMINII IMPRASTIINDU-SE DE LA ADRIATICA SI PINA IN GRECIA ,si nu e cazul sa aratam cu degetul inspre nimeni caci conationalii nostril si-au pierdut identitatea ca neam, cea ce cu alte popoare nu s-a intimplat [vezi vecini nostril unguri]. De aceea V-as recomanda sa exprimam opinii mai conciliante si sa lasam ISTORIA sa-si urmeze cursul ei firesc, atita timp cat popoarele noastre vor sa traiasca in pace si nu I-si revendica bucati din teritoriu pe care inaintasi nostrii nu au reusit sa le salveze la MOMENTUL OPORTUN! De alfel vedeti si D-voastra caci paradoxal s-au nu suntem singura natiune, poate de pe tot mapamondul cu vecini in totalitate ROMANI!!!

    RăspundețiȘtergere