Finlanda şi România în război, asemănări şi deosebiri (II)

Acest articol reprezintă continuarea de la Finlanda şi România în război, asemănări şi deosebiri (I)

Războiul de iarnă

Odată cu angajarea luptelor la zonele de graniță, sovieticii bombardează Helsinki începând cu 30 noiembrie 1939. Era o zi senină, iar străzile erau pline de civili, bombele au vizat chiar centrul orașului provocând moarte și distrugere. Rezultatul imediat al agresiunii a fost faptul că Mannerheim a fost repus în funcția de comandant suprem, iar bombardamentele și atacurile împotriva civililor menite să submineze dorința de luptă a finlandezilor au avut exact efectul contrar.

Chiar din a doua zi de război, la 1 decembrie 1939, intențiile sovieticilor devin clare, agenția TASS comunicând că în “orașul” Terijoki, evacuat de finlandezi și ocupat de sovietici, s-a constituit “guvernul popular al Republicii Democrate a Finlandei”, sub președinția lui O. W. Kuusinen, unul dintre liderii comuniști din războiul de independent de la 1918, care devenise secretar al Kominternului. Totodată, este data și o proclamație către poporul finlandez a acestui așa zis govern popular. În această proclamație tipică semnată de Kuusinen și de alți șase miniștri ai guvernului popular al Finlandei se menționa că se constituise un nou guvern în “conformitate cu voința poporului” pentru stârpirea “stăpânilor plutocratici ai Finlandei” care aruncaseră țara într-un război devastator împotriva URSS care “niciodată nu amenințase sau îi crease neplăceri Finlandei”, dar care a găsit necesar să pună capăt cu ajutorul Armatei Roșii pericolului la adresa suveranității sale pe care îl reprezentau stăpânii aventurieri ai Finlandei, etc. În proclamație se mai menționa că se propusese guvernului URSS încheierea unui pact de asistență mutuală între URSS și Finlanda precum și îndeplinirea speranțelor de secole ale poporului finlandez, că “poporul karelian trebuia să se unească cu cel finlandez în cel mai scurt timp într-un stat unitar și independent”. Nimeni nu a luat în seamă proclamația ineptă, iar manifestele lansate peste capitală care promiteau pâine pentru poporul finlandez flămând au provocat ilaritate. Prin felul acesta de a face propagandă ne dăm seama ce lipsea de fapt sovieticilor, din moment ce ei au crezut că asta și-ar dori toți vecinii, pâinea.

În proclamația sa guvernul sovietic recunoștea dreptul Kareliei Orientale de a se uni la restul națiunii finlandeze, dar numai sub patronajul sovietic. Astfel apar clare intențiile sovietice de a supune întreaga Finlandă, dispărând astfel orice speranță de compromis. Poporul finlandez a înțeles că singura șansă de salvare era prin luptă și a luptat.

Referitor la comparații, sovieticii au creat și pentru Basarabia din 1924 Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească la est de Prut, la fel cum au făcut și cu RASS Kareliană în 1923, apariția lor fiind un pretext pentru a cere reunirea cu părți din Moldova, respectiv Finlanda. Tot așa s-a încercat inventarea poporului karelian, al fel ca și în cazul celui moldovenesc. O întrebare persistă, dacă Stalin și URSS erau atât de grijulii referitor la unirea celor din RASS Kareliană cu restul karelienilor și cu finlandezii, la fel cu RASSM și moldovenii și românii, de ce nu a acceptat unirea RASS Kareliană cu Finlanda și a RASSM cu România în cadrul propriilor state, fără să încerce să le încorporeze în URSS? Și de aici ne dăm seama de dimensiunea ipocriziei sovietice.

Războiul de iarnă nu poate fi descris pe de-antregul aici, este deosebit de complex, iar cei ce doresc o descriere făcută chiar de comandantul suprem finlandez o pot găsi în memoriile acestuia. Prima fază preconizată de Mannerheim, cea a luptelor de întârziere, în care trupele de acoperire finlandeze trebuiau să întârzie avansul rusesc până ce grosul trupelor finlandeze ar fi ajuns pe poziții, începuse în bune auspicii pentru finlandezi, ei reușind să extindă fortificațiile, să pregătească  distrugerile și să extindă câmpurile de mine. Mai mult, iarna bătea la ușă, cu zăpadă și ger, ceea ce conferea finlandezilor un atu în plus, iar scurtimea zilelor de iarnă urma să fie un handicap pentru aviația inamică net superioară. Sovieticii erau net superiori finlandezilor în toate domeniile, disproporția, mai ales în resurse umane, era copleșitoare. Apărarea antitanc era practic inexistentă, arma antiaeriană și artileria grea nu însemnau decât câteva baterii. Cât despre stocurile de muniții, combustibili și lubrifianți, acestea erau insuficiente. Materialul de aviație nu depășea jumătate din necesar și lipseau aparatele de rezervă. Echipamentul era așa deficitar, încât rezerviștii sosiți la centrele de concentrare erau încă în haine civile.

Comparativ, o divizie finlandeză număra 14200 de oameni față de 17500 pentru una sovietică. Cea sovietică dispunea de două regimente de artilerie (față de unul în cea finlandeză), o secție anitanc, un batalion blindat (40 – 50 tancuri) și o companie de apărarea antiaeriană, toate inexistente în divizia finlandeză. În privința armelor automate și a lansatoarelor de grenade, o divizie rusă avea în medie o dotare dublă față de una finlandeză. Dacă luăm în calcul faptul că sovieticii dispuneau de un număr de unități blindate și de o rezervă abundentă de artilerie și stocuri de muniții inepuizabile, precum și faptul că stăpâneau spațiul aerian, supremația materială a agresorului apărea și mai evidentă.

Invazia trupelor sovietice în Istmul Kareliei

Ținând cont de pierderile imense avute în războiul de iarnă care ar fi putut submina regimul, conducerea sovietică a trebuit să gesească o justificare a acestora, și le-a găsit prin inventarea unei legende care și acum este considerată un adevăr de necontestat. Aceasta este linia fortificată Mannerheim, despre care sovieticii au inventat atâtea că ar părea mai ceva ca și linia Maginot, iar străpungerea rusească a fost calificată de propaganda oficială sovietică “vitejie fără seamăn în istoria războaielor”. Dar să vedem ce spune Mannerheim despre asta: “Totul nu era decât un bluf, situația era cu totul alta. Linia defensivă nu cuprindea decât un mic număr de cuiburi de mitralieră izolate și, la propunerea mea, ea fusese întărită prin 20 de forturi noi, legate prin tranșee, fortificații de campanie lipsite de profunzime. Această poziție a fost botezată linia Mannerheim de către popor. Dacă ea a rezistat este datorită curajului și dârzeniei luptătorilor noștri, dar nu din cauza solidității sale. Este evident că propaganda sovietică nu a găsit un alt motiv plauzibil pentru explicarea înfrângerilor răsunătoare ale Armatei Roșii pe frontul de la Ladoga la Oceanul Înghețat”. În altă parte Mannerheim o descrie mai amănunțit: “Pe o linie de apărare de 140 km, în istmul Kareliei, existau 66 de forturi betonate, din care 44 ridicate puțin după 1920, erau învechite, adesea prost plasate și prost construite. Cele noi erau moderne, dar și barajele antitanc aveau puțină valoare. Timpul nu permisese să se construiască în profunzime și prima linie coincidea cu poziția principală de apărare. Singurele fortificații de valoare erau bateriile de coastă, care protejau cele două flancuri ale liniei de apărare dintre golful Finic și lacul Ladoga.”

Spre deosebire, pe frontiera Nistrului, se preconiza să se ridice încă din anii 20 circa trei mii de cazemate betonate. În vara lui 1940 erau gata abia o sută. În plus de asta, prin ocuparea estului Poloniei, o nouă cale de invazie, prin nordul Bucovinei, devenise disponibilă URSS-ului. Mai mult, prin ocuparea Basarabiei și Bucovinei de Nord, situația strategică a României s-a complicat, deoarece apărarea de pe Prut și de pe dealurile ce aveau dezvoltarea de la nord la sud putea fi întoarsă pe văi de la nord, din Bucovina de Nord. La fel, și situația strategică a Finlandei s-a schimbat odată cu pierderea istmului Kereliei, un teritoriu îngustat, împădurit și plin de lacuri, propice apărării. 

Forțele finlandeze nu au depășit un total de 9 divizii în decursul întregului război, dintre care 6 angajate în istmul Kareliei, 2 divizii în Corpul 4 Armată, la nord de Ladoga, pe un front de 100 km, una în rezerva comandantului-șef, iar pe porținea de peste o mie de kilometri până la Oceanul Înghețat se găseau numai companii și batalioane detașate. Cu atât mai jenant era pentru Armata Roșie pentru care disproporția dintre forțele enorme angajate și rezultat era jalnic. La începutul războiului URSS angajase 26-28 de divizii contra Finlandei, dar care ajunseseră la 45, 25 pe frontul Kareliei și 20 pe frontul răsăritean, cu circa 3000 de tancuri, mare parte de tip mijlociu și greu. Cifre impresionante, totalul diviziilor din Armata Roșie pe timp de pace, ca și acum, era de 110, iar totalul tancurilor era între 5 și 6000. Spre comparație, Germania a atacat URSS în 1941 cu 3500 de tancuri. Ei bine, blindatele au fost marea dezamăgire sovietică în războiul de iarnă, ei pierzând circa 1600 de tancuri, mare parte din ele distruse de infanterie cu cocteiluri Molotov, armele antitanc fiind total insuficiente în armata finlandeză. Pierderi imense au reprezentat tocmai echipajele instruite ale acestor tancuri.

Mannerheim face o analiză detaliată a campaniei, insistând asupra factorilor care au influențat rezultatul. Despre infanteria rusă menționează că focul armelor automate și al puștilor era lipsit de precizie, infanteria ataca în valuri fiind secerată de mitraliere, cel puțin în prima fază a războiului. Nu existau condiții de încartiruire a trupelor, iar iarna 1939-1940 a fost printre cele mai geroase din ultimii o sută de ani, soldații ruși degerați s-au adăugat la lista pierderilor. Despre soldatul rus luat ca individ, menționează că era rezistent, obișnuit cu privațiunile, dar cu un curaj pasiv și fatalism care îl făcea să atace la ordin în picioare contra mitralierelor. Mărturii ulterioare din al doilea război mondial explicau în parte acestă fatalitate prin votca consumată înainte de atac (nu este ceva nou, și în primul război mondial soldaților li se dădea rom înaine de atacuri), și prin gloanțele Naganului politrucului care stătea în spatele său în cazul în care soldatul rus ezita, metodă brevetată de Lev Trotski încă din timpul războiului civil rusesc. Mannerheim remarcă că deși unele divizii sovietice erau din zone împădurite, nu se descurcau deloc, soldații neavând busole nu s eputeau orienta și se temeau de păduri, aliatul de nădejde al finlandezilor, acolo unde bântuia moartea albă, partizanul finlandez în ținută de iarnă. De asemenea, lipsa de inițiativă a comandanților de teama răspunderii în fața comisarilor, toate ordinele trebuind să fie aprobate de aceștia, sunt printre cauzele care au dus la slabe performanțe militare de partea sovietică.

Artileria era o elită în vechea armată țaristă, dar lipsa de instrucție a ofițerilor și-a spus cuvântul, tirul ei fiind prea puțin eficient în debutul războiului, coordonarea cu infanteria fiind cvasiinexistentă. Abia în a doua fază s-a mai îmbunătățit, cu rezultate mai bune pentru sovietici care reușesc să străpungă apărărea finlandeză. Aviația sovietică a avut supremația aeriană aproape totală, deși au fost aruncate în luptă aparate mai vechi, dar în număr imens. Aviația sovietică a aruncat 7500 de tone de bombe, a ucis 700 de civili în Helsinki și rănit un număr dublu, dar nu a tăiat aprovizionarea Finlandei prin legăturile sale cu exteriorul. În ciuda superiorității zdrobitoare, cu un total de 2500 de aparate, aviația nu a avut un rol decisiv. Lipsa de pregătire a mecanicilor de bord și folosirea intensă și în condiții extreme a cauzat numeroase defecțiuni. Piloții ruși erau insuficient pregătiți, manevrau cu rigiditate, Mannerheim dă un exemplu cu un pilot finlandez care în câteva minute a doborât șase avioane sovietice dintr-un total de nouă. Am avut și noi în războiul nostru cazuri asemănătoare, locotenentul Horia Agarici care la 26 iunie 1941 atacă o formație de cinci bombardiere sovietice deasupra Constanței din care doboară trei, restul scăpând cu fuga. Avioanele sovietice doborâte au fost în număr de 684 după Cartierul General, dar ulterior, după consultarea jurnalelor unităților, numărul lor s-a ridicat la 725, plus 12 aparate doborâte în Laponia de artileria antiaeriană și aviația suedeză. Acestea includ doar cazurile sigure, dar au mai fost și 103 incerte care s-au prăbușit în nor de fum în afara teritoriului finlandez și locul nu s-a putut stabili cu precizie. Finlandezii au mai avut 5% din aparate pierdute din cauze tehnice, iar Mannerheim presupune că procentul ar trebui să fie cel puțin la fel și în cazul sovieticilor, dacă nu mai mare. Rezultă o pierdere între 872 de aparate și 975, dacă se includ cele incerte sau măcar o parte a lor, un procent de 38% din cele 2500 aparate folosite contra Finlandei. La începutul războiului, Finlanda avea 96 de aparate, totalul ajungând la 287 din care162 de vânătoare. Pierderile lor au fost de 61 aparate, 21% din total.

În privința pierderilor umane rămâne cea mai mare dispută. Molotov, la sesiunea sovietului din 29 martie 1940, exagera mult pierderile finlandeze și le diminua pe cele sovietice la 48745 morți și 158863 răniți. Despre finlandezi spunea că ar avea 60000 de morți și 250000 de răniți, mai mult de jumătate din efectivul de 600000 de soldați finlandezi. Mannerheim îl contrazice susținând că niciodată în timpul războiului cifra soldaților finlandezi nu a ajuns nici pe departe la 600000 de oamni, ci a fost între 175000 și puțin peste 200000. El dă de asemenea cifrele exacte ale pierderilor finlandeze, care pot fi considerate destul de aproape de adevăr, ținând cont de grija finlandezilor de a-și recupera morții. El vorbește de 24923 morți și 43557 de răniți. Dacă cifrele lui Molotov ar fi cel puțin apropiate de adevăr, armata finlandeză ar fi fost scoasă din luptă în întregime.

Referitor la pierderile rusești cifrele au variat foarte mult și nu cred că se vor putea stabili cu exactitate ținând cont de secretomania sovietică și disprețul regimului pentru viețile propriilor soldați. Cifra cea mai exagerată este dată de Hrușciov în memoriile sale, de un milion de morți, dar trebuie înțeles contextul acestora, de justificare a destanilizării prin care Stalin era coborât de pe piedestal și făcut singurul vinovat pentru toate atrocitățile regimului, doar el și colaboratorii săi apropiați, proces început de Hrușciov la 25 februarie 1956 cu ocazia celui de-al XX-lea congres al PCUS. Astăzi se estimează doar numărul morților sovietici între 125000 și 250000.

Mannerheim estimează destul de realist și jusificat pierderile umane ale sovieticilor pe baza faptelor incontetabile. Pe frontul dintre Ladoga și Laponia 5 divizii sovietice au fost în întregime înfrânte, diviziile 44 și 163 la Suomussalmi, 75 și 139 la Tolvajarvi-Aglajarvi, divizia 18 și brigada blindată 34 aproape de Kitela, au mai avut pierderi mari și diviziile 88 și 122. Numărul celor uciși sau a celor care au fost răniți și au murit în pustietate poate fi estimat la 8000 pe divizie, mai este divizia 54 care pierde jumătate de efectiv la Kuhmo, la Kitela divizia 168 pierde o treime din efectiv, asta dă un total de 75000 de oameni din cele 20 de divizii care au acționat pe acel front. În istmul Kareliei este mai greu de estimat, deoarece cele 25 de divizii sovietice de aici au fost angajate inegal în luptă, de exemplu unitățile lansate compact la Taipale sau Viipuri au avut pierderi mai mari decât altele. Dar în total se poate spune de 200000 de morți, după părerea lui Mannerheim, părere susținută și prin iarna grea și serviciul medical defectuos din armata sovietică.

Dar odată cu venirea primăverii, perspectiva unei rezistențe îndelungate din partea finlandezilor scădea vizibil. Sovieticii străpunseseră liniile de apărare finlandeze din istmul Kareliei amenințând să pădrundă dincolo de zonele îngustate de lacuri și împădurite propice apărării spre inima țării, amenințând centrele industriale. După o pauză cât ar durat dezghețul, sovieticii s-ar fi putut năpusti cu forțe proaspete din rezervele din care posedau din abundență, pe când finlandezii nu mai aveau resurse nici materiale, nici umane, armata lor fiind epuizată după luptele continue în inferioritate numerică și tehnică. Pe de altă parte, sovieticii se găseau într-o situație jenantă, imensa lor armată în care investiseră atât de mult bătea pasul pe loc în fața unui adversar considerat mult inferior. De aceea a declanșat o puternică ofensivă pornită în 13 februarie 1940 și care va dura până în ultima zi de război, la 13 martie. Totuși, a acceptat tratative de pace prin intermediul ambasadorului sovietic în Suedia, baroneasa Alexandra Kollontai, astfel pacea se încheie la 12 martie. Finlanda pierde istmul karelian și o porțiune dincolo de acesta, arie care cuprinde și o parte din teritoriul încă deținut de armata finlandeză, apoi orașul Viipuri, al doilea ca mărime al Finlandei, un total de 11% din teritoriu și 30% din baza industrială. 12% din populație (422000 locuitori) și-au pierdut casele și au trebuit să fie evacuați. În nord, o parte din regiunea Salla, peninsula Kalastanjansaarento, patru insule din golful Finic, iar peninsula Hanko cu baza navală erau închiriate pe 30 de ani. Regiunea Petsamo cu portul, ocupate de sovietici, au fost returnate Finlandei, dar problema majoră strategică a Finlandei era că pierdea toate defileele care făceau posibilă blocarea căilor de invazie.

Trebuie menționat ajutorul în armament și provizii dat Finlandei în cursul războiului de către Suedia și Norvegia, precum și de către occidentali, deși diplomatic Suedia nu s-a înălțat la așteptările finlandeze. A existat și un proiect occidental de a trimite trupe franco-britanice în ajutor finlandezilor, dar cu dublu scop, cel de a intercepta transporturile de minereu din Suedia către Germania, de unde Reichul își lua 40% din necesar. Nu trebuie uitat că la ora aceea Germania și URSS erau aliați. Dar pentru asta era necesar ca Norvegia și Suedia să accepte trecerea trupelor franco-britanice care să ajute Finlanda prin teritoriul suedez, cerere întâmpinată cu refuz, mai mult, regele suedez Gustav V a făcut public la 19 februarie faptul că a refuzat cererile finlandeze de sprijin militar. Aceast plan de camapanie va fi pus în practică ceva mai târziu împotriva Germaniei prin ocuparea porturilor norvegiene, inclusiv a Narvikului, de către un corp expediționar franco-britanic. În acest război au luptat de partea finlandezilor numeroși voluntari din multe țări, inclusiv finlandezi din SUA. Cel mai numeros corp de voluntari era cel suedez, cu peste 8000  de voluntari, urmat de danezi și norvegieni.

Urmările acestui război au fost foarte importante. În primul rând acest război a făcut ca Armata Roșie să fie subestimată, chiar dacă imediat a trecut la reforme care să corecteze erorile din războiul de iarnă. Apoi, Finlanda s-a îndreptat spre Germania în ideea de a-și recupera teritoriile pierdute, pe măsură ce semnele răcirii dintre cei doi aliați deveneau tot mai vizibile. Perioada până la izbucnirea războiului dintre Germania și URSS, cincisprezece luni mai târziu este numită în istoriografia finlandeză pacea intermediară.

Aici se ridică o problemă majoră referitoare la România. Chiar Mannerheim spune că prin războiul de iarnă i-a câștigat României un răgaz de șase luni, deoarece nimeni nu-și făcea iluzii că următoarea victimă, după Polonia, Țările Baltice și Finlanda, va fi România. Ce a făcut România cu acest răgaz de șase luni? Răspunsul este trist, dar adevărat: nimic. Dar ceea ce este și mai trist este faptul că acei conducători care au risipit orice șansă a României, au pierdut România Mare realizată cu sângele și lacrimile înaintașilor, continuă să fie văzuți și astăzi ca niște lideri înțelepți. Ce șanse ar fi avut România dacă se opunea cu arma la ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940? Să nu ne facem prea mari iluzii, noi nu aveam atuurile finlandezilor. În primul rând, era vară, nu iarnă, iar teritoriul Basarabiei nu este așa propice apărării ca și istmul Kareliei. Apoi, noi nu aveam deloc spatele sigur, ca și Finlanda, ne puteam trezi cu ușurință într-un război pe două fronturi, al doilea contra Ungariei în Transilvania, care nu ar fi îndrăznit să atace singură, dar în cazul în care am fi fost în luptă cu Sovietele ar fi făcut-o sigur. Poate vorbim de trei fronturi, bulgarii ar fi putut ataca în Dobrogea. Aliații din Mica Înțelegere și-au declinat iscăliturile de pe tratatele de alianță, singurii care au spus că își vor menține promisiunile au fost turcii, așa că Bulgaria dacă ne-ar fi atacat s-ar fi trezit în război cu Turcia. Dar Iugoslavia nu ar fi atacat Ungaria dacă ne-ar fi atacat pe noi, au spus-o clar în momentul în care am primit ultimatumul sovietic. Un caz similar se petrecuse cu puțin timp în urmă, în timp ce trupele germane avansau spre Paris, Italia lui Mussolini ataca Franța pe la spate. Eram practic pe cont propriu, aliații franco-englezi erau practic bătuți și nu mai puteau face nimic. Nimeni nu putea garanta că sovieticii s-ar fi oprit la Prut, după unele opinii ar fi mers mai departe ocupând zonele petrolifere din Prahova, punându-și aliații germani în fața faptului împlinit, la fel cum vor face aceștia mai târziu în Balcani.

În ciuda rezistenței acerbe, până la urmă Finlanda a trebuit să cedeze. Cererile sovietice au fost mari, pe motiv că au vărsat mult sânge pentru ele. Dar cine i-a pus? Cine a declarat război? Este la fel ca și alte motivații rusești absurde pentru a-și justifica cererile de neconceput. De exemplu, au susținut că au drepturi asupra Basarabiei deorece armatele rusești au trecut de multe ori pe acolo ca să lupte împotriva turcilor. Așa și noi am putea pretinde o bună parte din Asia Centrală deoarece am trecut pe acolo ca să luptăm în Afghanistan, nu?

Mai era și această lecție: Finlanda nu a câștigat prea multe în războiul de iarnă, în afara stimei, simpatiei și prestigiului internațional. Dimpotrivă, a trebuit să cedeze teritoriu mult mai mare decât cererile inițiale rusești, inclusiv Viipuri. Este adevărat, dacă ar fi cedat în prima fază a negocierilor, nu se știe până unde ar fi crescut ulterior pretențiile sovietice. La fel și în cazul nostru, după cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, am mai avut de-a face cu agresiunile rusești care au ocupat prin forță câteva ostroave din Delta Dunării, apoi cu cererea sovieticilor pentru întreaga deltă, asta până în octombrie când Germania ne-a garantat frontierele, începuse perioada de răcire a relațiilor dintre cei doi mari aliați.

Nici Finlnda nu a scăpat după Războiul de iarnă, ci provocările și escaladările cererilor s-au ținut lanț. Cu tot cu tratatele de asistență mutuală și cu garnizoanele sovietice pe teritoriul lor, țările baltice sunt acuzate rând pe rând de activitate antisovietică, ocupate total și independența lor, atâta câtă mai era, desființată în mai și iunie 1940. La 2 iunie 1940 Finlandei i se cer materialele evacuate din Hanko, atât cele de stat cât și cele particulare. Finlanda este nevoită să returneze 75 de locomotive și 2000 de vagoane pentru a nu provoca. După alungarea de către germani a englezilor de pe continent, atât din Norvegia, cât și din Franța, Finlandei i se cere concesionarea minelor de nichel de la Petsamo, concesiune până atunci britanică, apoi cere demilitarizarea arhipeleagului Aland sau fortificarea lui în comun, la 14 iunie este doborât avionul de linie finlandez Kaleva ce făcea cursa Tallin – Helsinki de două avioane sovietice, bagajele fiind recuperate de un submarin sovietic. Și-au pierdut viața toți pasagerii, inclusiv un curier diplomatic francez, valiza sa diplmatică fiind recuperată de sovietici. Amănunte au putut fi cunoscute de la prizonierii sovietici luați mai târziu în războiul de continuare, unii participanți la evenimente. Apoi cere accesul trenurilor sale prin sudul Finlandei până la Hanko, avioanele sovietice încălcau zilnic granița finlandeză și așa mai departe. 

    

Războiul de continuare (1941-1944)

Finlanda a participat la războiul contra Uniunii Sovietice, dar după declanșarea Operațiunii Barbarossa, 22 iunie 1941. Din nou asemenarea cu România, nici noi am fi putut încerca singuri să ne recuperăm teritoriile pierdute în fața colosului sovietic. Spre a exemplifica este suficient să amintim dipozitivul forțelor române și sovietice la 22 iunie 1941. Aveam 15 divizii de infanterie, dar în Basarabia se aflau trei armate sovietice, cu 30 de divizii de infanterie, 8 divizii cavalerie și 14 brigăzi motorizate. Fără cele 7, apoi 9 divizii germane din Armata a 11-a, precum și fără alianța cu Germania, atât noi, cât și finlandezii nu am fi avut șansa nici măcar de a visa la eliberarea teritoriilor ocupate, cu toate resentimentele asupra comportamentului Germaniei în trecutul apropiat, când s-a înțeles cu URSS pe spinarea noastră și ne-a făcut să pierdem și Ardealul de Nord, și Cadrilaterul. Conform dezvăluirilor mai noi făcute de Victor Suvorov și alți istorici, atacul din 22 iunie 1941 s-ar putea înscrie în categoria atacului preventiv, armata sovietică fiind concentrată pe graniță gata de atac, data probabilă a atacului sovietic fiind 7 iulie 1941.

Revenind la Finlanda, ea intră în războiul numit de ei Războiul de continuare, după cum îi spune numele continuarea Războiului de iarnă. Desigur că istoriografia sovietică și cea finlandeză se contrazic pe această temă, dar nu e ceva nou, istoriografia sovietică, apoi cea rusă, se contrazice cu toată lumea, ei au un adevăr istoric propriu împărtășit doar de ei.

Ceea ce este interesant este faptul că Finlanda, în preziua războiului, încă trăgea nădejde să rămână neutră, cel puțin asta susține Mannerheim, deși încheiase un acord de liberă trecere pentru trupele germane care ar fi putut trece în Laponia în cazul unui conflict, fapt care a făcut să înceteze presiunile sovietice. Totuși, în iunie 1941, sovieticii concentraseră 17 divizii la granița sovieto-finlandeză, iar finlandezii ocupaseră poziții defensive. Hitler, în discursul său de la ora 6.00 din dimineața de 22 iunie i-a menționat printre aliați și pe finlandezi, poate pentru a-l pune pe Mannerheim în fața faptului împlinit, dar finlandezii nu au marșat. Pozițiile lor, chiar dacă nu erau germani, au fost atacate cu focuri de artilerie și mitralieră. Trupe germane existau în Laponia, lângă Oceanul Înghețat. La 23 iunie aviația sovietică a atacat orașele din centrul și sudul Finlandei, bombardându-le cu sălbăticie. Artileria antiaeriană a ripostat, doborând 26 bombardiere sovietice. Parlamentul finlandez decide că Finlanda trebuie să se apere armat, trupelor li setransmite ordinul să răspundă cu foc doar dacă sunt atacate, și se trece la dispozitiv ofensiv, după care trece la ofensivă la nord de ladoga la 10 iulie. Observăm deosebirea fundamentală, România s-a alăturat din prima clipă Germaniei în războiul contra Rusiei sovietice, pe când Finlanda a ezitat încă, deși a fost atacată și provocată continuu, chiar în timpul păcii intermediare și cu atât mai mult după izbucnirea războiului dintre ruși și germani. S-ar părea că rușii doreau neapărat să împingă Finlanda în război.

Desfășurarea războiului în amănunțime poate fi găsită în memoriile lui Mannerheim, aici eu voi spulbera doar niște mituri create în jurul acestuia de către necunoscători. Trupe germane au participat la războiul din Finlanda în număr redus, dar au participat. Este vorba de patru divizii în Laponia, cu scopul de a cuceri Murmansk, obiectiv nerealizat, și divizia 163 germană, care va lupta lângă lacul Ladoga. Apoi, faptul că englezii s-au abținut să lupte contra finlandezilor. Din nou fals, aviația britanică a bombardat Petsamo în 31 iulie 1941, fapt care a dus la retragerea legațiilor de la Helsinki și Londra. Deci britanicii au bombardat teritoriul finlandez mult înainte de a bombarda cel românesc, respectiv câmpurile petroliere din Prahova, în 1943. La 20 august 1941 finlandezii eliberează Viipuri pentru a constata că a fost distrus de trupele sovietice în retragere, la fel ca și Chișinăul.

La 2 septembrie este eliberat vechiul teritoriu al Finlandei, dar finlandezii nu se opresc la graniță, ci avansează ocupând o poziție mai bună pentru apărare, mai scurtă pe o linie mai ușor de fortificat. Deci, și mitul conform căruia finlandezii s-au oprit pe vechea graniță nu prea are acoperire. Aici apar unele aspecte des invocate și discutate, comparativ cu situația României. Am încercat să lămuresc unele dintre ele în articolul Ne puteam opri pe Nistru?

Mannerheim nu a avansat mai departe, spre Leningrad, deși germanii i-au cerut-o. El răspunde în scris lui Keitel și lui Jodl, și-și susține punctul de evdere și în discuția cu Jodl la 4 septembrie 1941. Nici în memoriile sale nu este prea explicit asupra acestui punct care rămâne încă nelămurit pe deplin. Cu atât mai mult cu cât Mannerheim ia decizii și avansează mult și adânc pe teritroriul sovietic în alte zone, după cum se va vedea în curând.

Recucerirea Istmului Kareliei (31.07 - 2.09.1941)

Despre reținerea sa de a închide blocada Leningradului, el spune așa: Îmi asumasem comanda cu condiția expresă că nu vom angaja operații contra Leningradului (...). Nu-mi era necunoscut faptul că unele voci critice se ridicaseră împotriva depășirii frontierelor istorice ale Finlandei (la fel ca și în cazul nostru împotriva trecerii Nistrului) dar nu puteam concepe un un asemenea punct de vedere formalist îngust. După ce URSS a încălcat pacea și trupele sale au fost izgonite de pe vechiul nostru teritoriu, punctele de vedere strict militare trebuiau să primeze în ceea ce privește stabilirea liniei de apărare în zonele de frontieră. (după cum se vede, cea mai în măsură apărare ale acțiunilor lui Antonescu vin chiar din partea lui Mannerheim). Un atac împotriva Leningradului era dimpotrivă, în principal, o chestiune politică și, când m-am opus acestuia, am făcut-o din rațiuni politice: argumentul constant al rușilor în eforturile de a viola teritoriul finlandez era că o Finlandă independentă reprezenta o amenințare pentru cea de-a doua capitală a URSS și, după părerea mea, trebuia să evităm să-i dăm apă la moară inamicului într-o problemă litigioasă, care nu se rezolva nici la sfârșitul războiului. Alta era situația în Karelia Orientală. Acolo nu amenințam nici Leningradul, nici calea ferată spre Murmansk. Scopul ocupației era de a împiedica inamicul să-și utilizeze complexele de fortificații pentru a duce războiul pe teritoriul finlandez.

Și cu adevărat, armata finlandeză a atacat puternic, a încercuit divizii sovietice pe care le-a bătut în teritoriul sovietic între lacul Ladoga și lacul Onega, mă repet, pătrunzând adânc în teritoriul sovietic, asta pentru cei care îl blamează pe Antonescu pentru trecerea Nistrului susținând că Finlanda nu a intrat în teritoriul sovietic și de aceea a avut un tratament preferențial din partea lui Stalin. Fiindcă nu a avut, cum vom vedea mai departe.

Mi se pare foarte straniu argumentul lui Mannerheim, cel cu argumentul politic și militar, mai ales din partea lui, care pe lângă faptul că a fost un militar de excepție, a fost și om politic și chiar șef al statului finlandez în mai multe rânduri. Trec peste sintagma lui Clausewitz, care spunea că războiul este continuarea politicii cu alte mijloace, dar într-un astfel de război total nimeni nu a avut aceste concepte, nici Stalin, nici Hitler, nici Churcill și nici Roosevelt. Cu atât mai mult mă miră aceasta cu cât Mannerheim avea experiența recentă a politicii sovietice conduse de Stalin și Molotov, și aceasta nu se schimbase cu nimic, tot ei erau la conducerea sovietelor și după războiul de iarnă. Mai mult, Mannerheim avea și experiența confruntării cu bolșevicii în faza incipientă acreșterii puterii lor, fiind un comandant în luptele din anii 1918-1920 contra lor, la fel ca și Antonescu și Josef Pilsudski al Poloniei, dar ultimul decedat în 1935. Cu atât mai greu de înțeles mi se par deciziile sale în decursul războiului de continuare, cel puțin în prima fază, în 1941.

Operaţiile ofensive din Karelia Orientală (4.09 - 7.12.1941)

Ocupă istmul Kareliei între golful Finic și lacul Ladoga și trece mai departe de vechea graniță pe o poziție mai îngustă, propice apărării, dar nu avansează mai mult pentru a tăia porțiunea de 25-40 de kilometri care ar fi permis încercuirea totală a Leningradului, interzicând astfel ajutoarele sovietice ce treceau peste lacul Ladoga spre Leningrad, lăsând orașul să rămână în mâinile sovieticilor și blocând pentru aproape trei ani forțe germane care ar fi putut face diferența în altă parte, poate aducând victoria. Refuză să dea concurs celor patru divizii germane din Laponia care încercau să intercepteze calea ferată dinspre Murmansk, pe unde veneau o mare parte din ajutoarele aliate în armament, muniții, alimente, subzistență și multe altele, chiar dacă englezii bombardaseră Petsamo, portul finlandez în care se afla doar trupă finlandeză. După ce ocupă întreg teritoriul sovietic dintre lacul Ladoga și lacul Onega, refuză să treacă râul Svir, deși i s-a cerut, pentru a face joncțiunea cu trupele germane ce avansau dinspre sud și să încercuiască trupe sovietice, deși în avansul de aici încercuise alte trupe sovietice și fusese ajutat de divizia 163 germană.

Sunt decizii și fapte care nu se potrivesc cu strategia militară, tocmai din partea unui strălucit militar. În mod sigur Mannerheim a avut o agendă ascunsă, dar despre asta nu pomenește absolut nimic în memoriile sale, deși au fost scrise în jurul anului 1950, după termnarea războiului. Mie, cel puțin, nu-mi vine să cred că Mannerheim spera la recunoștința lui Stalin în cazul în care soarta războiului s-ar fi întors, la fel cum s-a și întâmplat, dar și cu contribuția sa, mai ales că el cunoștea caracterul lui Stalin și al lui Molotov, incapabili de recunoștință sau să respecte orice tratat. Chiar Stalin spunea că tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care sunt scrise. Despre recunoștința lui Stalin, ce să spunem, generalului Avramescu i s-au adus mulțumiri la radio Moscova pentru comportamentul uman de care a dat dovadă în timpul ocupației din Crimeea, dar tot el a fost ridicat și ucis de sovietici chiar de la postul său de comandă în martie 1945, când eram aliați cu sovieticii. Finlanda nu a fost tratată mai blând de sovietici, ei doar au avut noroc prin poziția lor geografică, eroismul soldaților și conjunctura internațională în 1944, după cum se va vedea mai departe. Cu atât mai mult mi se pare de neînțeles atitidinea lui Mannerheim, care ar fi putut forța victoria, chiar dacă nu este sigură că ar fi putut fi realizată doar prin asta. Dar el a dat mai multă șansă să nu fie realizată și nu a obținut nimic în schimb. Restul speculațiilor sunt doar povești, după cum vom vedea în continuare.

Un aspect comun dintre noi și Finlanda îl reprezintă atitudinea Aliaților occidentali față de cele două țări. Marea Britanie a declarat război României la 6 decembrie 1941, nu după ce am trecut Prutul, nici după ce am trecut Nistrul, ci abia după ce am trecut Bugul. Dar Mannerheim vine cu lămuriri asupra preliminariilor declarației de război a Marii Britanii. Într-o notă din 22 septembrie 1941, guvernul britanic se declara dispus să reia relațiile amicale cu condiția încetării ostilităților și retragerii în cadrul frontierelor din 1939, deci recunoștea dreptul Finlandei la aceste frontiere. Dacă Finlanda continua să înainteze în teritoriul sovieric, guvernul britanic se vedea nevoit să trateze Finlanda ca și inamic nu numai pe timpul războiului, dar și la încheierea păcii, oricum, după bombardamentul britanic de la Petsamo era clar că Finlanda era tratată ca inamic. Guvernul a respins nota, arătând că în războiul de iarnă URSS era agresorul și că Marea Britanie a sprijinit și ajutat atunci Finlanda. Următoarea notă ultimativă a venit la 28 noiembrie și nu mai cerea retragerea, ci ca operațiile militare să înceteze până la 5 decembrie. Mannerheim a primit în acest sens și un mesaj personal de la premierul Winston Churcill, prin care acesta se referea că trupele finlandeze au înaintat suficient pentru a garanta siguranța țării și îi cerea să oprească operațiunile militare. Mannerheim răspunde la 2 decembrie, motivând că îi este imposibil să oprească operațiile militare înainte de a atinge poziții susceptibile care să garanteze siguranța Finlandei. Mai adaugă că nu putea să-i ea amănunte lui Churcill, deorece bănuia, lucru confirmat ulterior de Churchill în memoriile sale, că era vorba de o presiune sovietică, ca și în cazul României, iar orice amănunt va ajunge la cunoștința lui Stalin, care ar putea muta trupele în consecință. Mai departe, Mannerheim susține că în cazul unui angajament finlandez capabil să satisfacă guvernul sovietic nu avea nicio garanție că sovieticii îl vor respecta, așa cum nu respectaseră nimic până atunci, și în plus, ar fi provocat cu certitudine măsuri din partea nemților și depindeau în întregime de ei în materie economică. La fel ca și România. Rezultatul a fost că la 6 decembrie 1941, Marea Britanie a declarat răboi atât României, cât și Finlandei. Cu atât mai tragic, cu cât nu trecuseră nici doi ani, din ianuarie 1940, în timpul Războiului de iană, când Winston Churcill ținuse un discurs radio difuzat în care lăuda lupta poporului finlandez pentru libertate, pentru a nu cădea într-o „sclavie mai rea decât moartea”, iar acum declara război celor care luptau împotriva aceluiași asupritor.

Tot în cadrul frontului finlandez rămăsese capul de pod sovietic e la Hanko, pe care rușii îl evacuează în 2 și 3 decembrie 1941, nefiind deranjați decât de artilerie. La sfârșitul anului 1941, acțiunile ofensive finlandeze se opresc, trupele trecând la poziții defensive. Mannerheim refuză toate cererile germane de a participa la blocarea Leningradului sau a căii ferate de la Murmansk, permițând un flux continuu de ajutoare, armament, muniții, vehicule, subzinstență de la Aliați pentru sovietici în tot decursul războiului, inclusiv în 1945. În martie 1942 au încercat să ocupe insulele Suursaari și Tytarsaari, au ocupat-o prin luptă pe prima și au renunțat la a doua, așteptând desfășurarea războiului.

Un gest de umanitate față de cei 47000 de prizonieri ruși aflați în Finlanda, pentru mai buna lor întreținere s-a apelat la Crucea Roșie internațională care a depus eforturi pentru a le îmbunătăți ocndițiile de trai. În schimb, rușii nu a întors gestul, după cum remarca Mannerheim, majoritatea finlandezilor luați prizonieri murind în condiții dintre cele mai crude, la fel ca și prizonierii români, am putea adăuga. Din 1943 Finlanda a făcut unele tentative de a ieși din război, dar toate au eșuat prin faptul că aliații nu făceau altceva decât să-și ofere serviciile de intermediari pe lângă ruși, de fapt să transmită mesajele la care răspunsul sovietic era același, capitulare necondiționată. În 1944, inclusiv regele Suediei îndeamnă Finlanda să iasă din război, dar condițiile minime puse de URSS sunt frontierele din 1940. Era la fel ca și cum României i s-ar impune condițiile minime de începere a negocierilor recunoașterea cedării Basarabiei și Bucovinei de Nord. Prin intermediul ambasadoarei sovietelor în Suedia, Kollontai, în martie 1944 pleacă la Moscova o delegație care se întoarce cu următoarele condiții sovietice: frontierele din 1940, de după războiul de iarnă (deci recunoașterea raptului și implicit, a faptului că toate jertfele de atunci au fost zadarnice), capturarea și internarea trupelor germane din Laponia (lucru considerat imposibil de Mannerheim, dar ulterior își va schimba părerea, după cum vom vedea) și despăgubiri de 600 de milioane de dolari plătiți în mărfuri în termen de cinci ani, lucru care depășea cu mult posibilitățile Finlandei. Cum era și normal, condițiile au fost respinse, dar toate aceste tatonări au atras atenția Germaniei care își intensifică presiunile pentru a semna un acord prin care Finlanda să nu încheie pace separată fără acordul Reichului. Chiar în iunie sunt oprite livrările de cereale, fapt care punea Finlanda într-o situație dificilă, astfel că este semnat acordul de către președintele Ryti, dar fără a fi ratificat de parlament și fără să angajeze guvernul, președintele sacrificându-se astfel pentru țară.

Ofensiva sovietică începe în 9 iunie, deși până atunci au mai fost raiduri aeriene împotriva capitalei și orașelor finlandeze pentru a-i sili pe aceștia să accepte condițiile sovietice generoase de pace, după spusele lui Vîșinski la radio Moscova. Atacul principal sovietic s-a dat tot în ismul Kareliei și nu în Karelia Orientală, între lacul Ladoga și Onega, teritoriu sovietic ocupat de finlandezi pe care Mannerheim intenționa să-l folosească ca monedă de schimb. De aici se vede graba sovieticilor de scoate Finlanda din luptă cât mai repede, pentru a-și putea îndrepta toate forțele spre est, împotriva germanilor din țările baltice.

În ciuda faptului că Finlanda și-a fortificat pozițiile timp de trei ani, realizând aici trei linii de fortifcații (linia avansată, linia VT și linia VKT) și în ciuda bravurii cu care s-au bătut finlandezii, superioritatea numerică și materială sovietică și-a spus cuvântul, fortificațiile fiind străpunse rând pe rând. Despre a doua zi după începerea ofensivei sovietice, 10 iunie 1944, Mannerheim spune că este ziua cea mai neagră a istoriei militare finlandeze. Atacul de artilerie lansat de trei divizii de gardă sovietice împotriva unui singur regiment a zdrobit rezistența și a respins frontul cu 12 km în sectorul de coastă, rezistențele succesive au fost zdrobite de valurile de blindate. Divizia a 10-a se retrage pierzând artileria, astfel, în trei zile este pierdută prima linie defensivă, cea avansată. Ofensiva sovietică continuă împotriva liniei VT, care este străpunsă la 15 iunie, finlandezii trebuind să o abandoneze și să lupte în retragere până la linia VKT (Viipuri – Kuparsaari – Taipale), ultima linie mai serioasă de rezistență, fortificată timp de trei ani, ca și precedentele două, de altfel. Dar comndițiile erau mult mai dificile decât în timpul Războiului de iarnă, când anotimpul era un aliat al finlandezilor, deoarece acum era vară și trupele sovietice erau mult mai experimentate, iar superioritatea lor materială și numerică era zdrobitoare.

Ofensiva rusă în Istmul Kareliei (9 - 30 iunie 1944)

Mannerheim este nevoit să solicite sprijin aerian german, precum și trupe germane în ajutor. I se acordă acest sprijin, aviație, divizia 129 germană și o brigadă de artilerie de șoc, care își vor face cu prisosință datoria pe linia VKT, precum și ajutoare alimentare, armament și muniții, dar cu condiția semnării acordului de care vorbeam mai devreme, cel conform căruia Finlanda nu va face pace separată fără acordul Germaniei, acord semnat de președintele Ryti la 28 iunie împreună cu Ribbentrop. Lui Mannerheim nu i-a ieșit nici planul cu terenul cucerit în Karelia Orientală, unde avansase 200 de km în teritoriul sovietic, pe care intenționa să-i întârzie sau să-l folosească ca monedă de schimb, deoarece sovieticii au aplicat lovitura principală în istmul Kareliei, iar Mannerheim a fost nevoit să mute divizii întregi din Karelia Orientală aici încă din primele zile ale ofensivei sovietice, nerămânându-i altă soluție decât să se retragă pas cu pas din Karelia Orientală.

Operaţii ofensive sovietice în Karelia Orientală (20.06 - 30.07.1944)

O lovitură puternică dată apărării finlandeze a fost cucerirea de către sovietici a orașului Viipuri, atât de greu cucerit de ruși după lupte înverșunate în timpul Războiului de iarnă, de data asta cedat ușor, după o luptă scurtă. Deținerea acestui important punct le-a deschis sovieticilor multiple posibilități de manevră prin acre puteau întoarce linia VKT. Dar norocul a fost dedata asta de partea finlandezilor, aceștia interceptând un mesaj radio sovietic care dezvăluia direcția de atac, la nord de Tali spre Ihantala. Toată aviația finlandeză și germană, avioanel Stukas, precum și toată artileria și trupele disponibile au fost concentrate acolo, iar sovieticii au avut pierderi masive, fără să poată rupe apărarea, deși sovieticii concentraseră o forță de atac de 16-17 divizii, în prima decadă a lui iulie. Ofensiva rusă își pierduse din suflu, deși a continuat până la 20 iulie, pe alte direcții, dar mult slăbită, totuși au reușit să mai ocupe câteva insule.

Încă de la jumătatea lui iulie, după eșecul de la Tali – Ihantala, sovieticii începuseră să-și retragă diviziile de gardă, precum și majoritatea tancurilor și artileriei mutându-le pe frontul baltic, unde începuse operațiunea Bagration. În consecință, germanii își retrag și ei divizia 129 și batalionul de artilerie cu aceeași destinație. Finlandezii pot răsufla, dar trebuiau să ceară pace. Ce se întâmplase, de fapt? După o ofensivă de mai bine de o lună pe un front divergent spre nord, în care alocaseră numeroase resurse, în urma rezistenței îndârjite finlandeze, Stalin a înțeles că intenția de a cuceri Finlanda este prea costisitoare în resurse, dar mai ales în timp. Trecuse deja de mijlocul verii, se apropia toamna, iar aliații debarcaseră în Franța la 6 iunie 1944. Dacă întârzia prea mult în Finlanda, aliații ar fi putut avansa mai mult spre est, ocupând o porțiune mai mare din Europa, lucru care nu-i convenea lui Stalin câtuși de puțin. De aceea a amânat răfuiala cu Finlanda până va termina cu Germania și va ajunge cât mai departe spre vest. Dacă ar mai fi rămas în Finlanda, alocând aici trupe disproporționat de mari față de valoarea strategică a obiectivului, întâlnirea rușilor cu aliații s-ar fi petrecut pate ceva mai la est de Elba. Dacă nu ar fi atacat deloc Finlanda, poate ar fi fost ceva mai la vest. De multe ori mersul istoriei se poate împiedica și de o țară mică, noi suntem conștenți de asta, deoarece și noi am trăit-o nu o dată.

Deci, din violența ofensivei sovietice și apoi din faptul că după mai bine de o lună s-au temperat și au mutat trupe pe alt front putem concluziona că nu reținerea lui Mannerheim de a contribui la asediul Leningradului la la tăierea căii ferate dinspre Murmansk i-au făcut pe sovietici să renunțe la cucerirea finlandei, ci imperativele strategice din centrul Europei, acolo unde se dădea lupta pentru împărțirea viitoare a sferelor de influență și a lumii. Sovieticii nu s-au plecat copleșiți de recunoștință față de finlandezi, ci doar în fața capacității lor de rezistență, la fel ca și în Războiul de iarnă, când inițial aveau același obiectiv, cucerirea Finlandei. S-a văzut încă o dată că sovieticii nu țin seama decât de argumentul forței.

Spuneam că după transferul blindatelor și artileriei de pe frontul finlandez, ofensiva rusă a scăzut în intensitate, dar s-au mai dat lupte, sovieticii mai făcând câteva încercări, în speranța că apărarea greu încercată va ceda, totuși, dar acestea au fost respinse de finlandezi care au provocat pierderi importante atacatorilor. Abia atunci s-au convins sovieticii că Finlanda rămâne o nucă prea tare.

La 1 august 1944 președintele Ryti demisionează, făcându-și datoria până la capăt. Prin demisia sa, el fiind singurul care semnase acordul cu Ribbentrop, Finlanda avea mâinile dezlegate să negocieze pacea fără acordul Germaniei. Noul șef al statului devine mareșalul Mannerheim, care reinițiază negocierile de pace cu URSS. La 25 august este contactat ambasadorul sovietic în Suedia, baroana Kollontai, care transmite cererile sovietice pentru a iniția tratativele de pace, respectiv ruperea imediată a legăturilor cu Germania și acordarea unui răstimp de două săptămâni trupelor germane pentru a părăsi Finlanda, maxim până la 15 septembrie, în caz contrar internarea lor în lagăre. Mannerheim acceptă și rupe relațiile cu Germania, asigurându-se că Suedia îi putea furniza Finlandei necesarul de alimente și alte mărfuri procurate până atunci din Germania. La fel, cere evacuarea trupelor germane din Laponia, lucru considerat chiar de Mannerheim în memoriile sale drept penibil, dar mai adaugă că nu avea de ales. Armata 20 germană avea un efectiv de circa 200000 de oameni și numeroase depozite de materiale, iar drumul până la granița norvegiană era de circa 400 km, drum care va fi în mod sigur îngreunat de ploile de toamnă. Chiar Mannerheim recunoaște că evacuarea în două săptămâni era practic imposibilă, chiar dacă germanii ar fi depus toate eforturile în acest sens.

Operaţiile contra trupelor germane în nordul Finlandei

Mannerheim începe să mute trupe de pe frontul karelian spre nord, față în față cu vechii aliați. Dar germanii nu doreau să plece așa ușor, așa că la 14 septembrie au atacat garnizoana finlandeză din insula Suursaari, care a respins ultimatumul german de a depune armele. Finlandezii au respins atacul, dar mai târziu au fost luați prizonieri de ruși, ironia soartei. Între timp, pentru a iniția negocierile de pace, finlandezii și sovieticii cad de acord să înceteze ostilitățile, chiar cu acordul lui Stalin, începând cu data de 4 septembrie 1944, ora 7.00. Finlandezii încetează focul, dar rușii atacă în continuare, la solicitările către trupele ruse de pe front, li s-a răspuns că ei nu știu nimic despre vreo încetare a focului, abia a doua zi, după numeroase tentative respinse de a pătrunde în liniile finlandeze rușii încetează focul. E tipic, vă aduceți aminte de 23 august 1944, când rușii atacau deși ai noștri le transmiteau că era armistițiu? Așa au fost luați prizonieri și duși în Siberia peste 120000 de soldați români. Mannerheim relatează în memoriile sale că motivul pentru care rușii au amânat armistițiul cu 24 de ore nu a fost niciodată elucidat. Tot el mai menționează că la tratativele de pace, când un delegat finlandez a menționat acest fapt, Molotov a ripostat spunând că finlandezii, de fapt, au încetat ostilitățile mai devreme cu 24 de ore, adăugând că “noi, sovieticii, avem obiceiul să prezentăm lucrurile și problemele conform adevărului, așa cum sunt”. Deci adevărul nu este cum s-au întâmplat lucrurile, ci cum spun eu! Să te ferească zeii de adevărul rușilor, dar noi suntem obișnuiți cu asta.

Delegația de pace finlandeză a plecat la 7 septembrie, dar a așteptat o săptămână până să fie primită la Kremlin. La fel, delegația română pentru încheirea păcii a așteptat sub pază în hotel de la 25 august până la mijlocul lui septembrie. Iar la 12 septembrie, când au bătut clopotele în Moscova, un membru al delegației române a întrebat santinela care îi păzea cu ce ocazie bat clopotele. I s-a răspuns că era o mare victorie sovietică, mareșalii ruși eliberaseră Bucureștiul. Când delegatul român a ripostat că Bucureștiul era eliberat de la 24 august, santinela i-a răspuns că nu, oficial este așa cum spune el, 12 septembrie.

Pacea impusă Finlandei era deosebit de dură. În ismul karelian, frontierele din 1940, deci nimic câștigat față de finalul Războiului de iarnă, în acestă regiune, la fel și în nord. În loc de Hanko, rușii cereau arendarea pe 50 de ani a unui teritoriu din vecinătatea capitalei, mai mult, Finlanda pierdea ieșirea la Oceanul Înghețat, teritoriul Petsamo, devenit sovietic, apoi rusesc sub denumirea de districtul Pechengski. Despăgubirile era reduse de la 600 de milioane de dolari la 300 de milioane, plătibile în mărfuri în răstimp de șase ani în loc de cinci. Dar mai târziu sovieticii vor pretinde plata despăgubirilor la cursul din 1939, ceea ce însemna de fapt dublarea valorii, deci până la urmă tot cât ceruseră prima oară. După discuții cu membrii guvernului, evaluând că armata nu poate rezista pe poziții mai mult de trei luni, Mannerheim acceptă condițiile de pace sovietice.

Teritorii cedate de finlandezi URSS-ului în 1944

Acum, pentru acei experți care își dădeau cu părerea pe la televiziuni, păreri ciudate, dintre care am mai auzit-o și pe cea că germanii nu le-au purtat pică finlandezilor, deoarece finlandezii nu au luptat împotriva lor. Nimic mai fals, doar afirmații care denotă lipsa de informație și de cunoaștere minimă a istoriei, iar când îți dai cu părerea ar trebui să te și informezi. Dar la noi este suficient să spui un lucru la televizor, cu o morgă de atotcunoscător, pentru ca toată lumea să ia acest lucru ca pe un adevăr absolut. Din păcate, nici moderatorii nu sunt pregătiți, dar ce păzesc oamenii din spatele lor, cei ce le trimit informații în cască? Tot o apă și un pământ, nu?

Forțele finlandeze, deși demobilizate în urma păcii cu sovietele, sunt nevoite să inițieze acțiuni ofensive contra trupelor germane din Laponia care nu se retrăseseră la timp în Norvegia. Germanii se retrăgeau distrugând totul în calea lor, orașe, poduri și șosele, pentru a-i întârzia pe urmăritori. Finlandezii debarcă trupe mai la nord și ocupă prin lupte grele Tornio, împingându-i pe germani tot mai spre nord, spre granița cu Norvegia, dar aceștia opuneau o rezistență acerbă. Acest război a durat până la capitularea germanilor, în aprilie 1945, prizonierii germani fiind predați de finlandezi rușilor, la fel cum au fost nevoiți și românii. Dar Finlanda trebuia să demobilizeze armata pînă la 5 decembrie, conform tratatului cu sovieticii, care nu acceptau nicio derogare, astfel că vechile contingente au fost lăsate la vatră și chemate sub arme cele noi, de recruți, care au fost trimiși în lupta contra experimentatelor trupe germane. Mannerheim a recunoscut că a fost un miracol că operațiunile militare au putut continua. O paranteză, noi am luptat împotriva germanilor alături de ruşi pentru Ardealul de Nord, dar finlandezii au luptat contra germanilor singuri, deoarece i-au obligat ruşii prin tratatul de pace.

Un alt aspect la care țineau rușii era judecarea responsabililor războiului, respectiv a “persoanelor care contribuiseră decisiv la intrarea în război a Finlandei alături de Germania în 1941 împotriva URSS și Marii Britanii sau care în timpul războiului împiedicaseră restabilirea păcii”. Mennerheim reușește să introducă posibilitatea achitării acestora, apoi la sfârșitul anului demisionează pe motive de sănătate. Va muri la 28 ianuarie 1951, după ce își redactează memoriile. Antonescu nu a avut cum să-şi scrie memoriile, totuşi mai avem unele explicaţii date de acesta în cursul vieţii, cum este cea de aici: Apărarea lui Antonescu 

Cazul Finlandei a fost unic în timpul Războiului Rece, de aici provenind și termenul intrat în limbajul comun al diplomaților, cel de finlandizare și se referă la cazul specialș al Finlandei între 1945 și 1991. Și-a păstrat suveranitatea, economia de piață, dar întreaga ei politică externă s-a desfășurat marcată de vecinătatea cu URSS, toate măsurile au fost luate pentru a nu provoca sau irita marele vecin, o politică de echilibru pe sârmă destintă aceluiași scop, de a nu-i provoca pe ruși în timpul multiplelor crize ce au urmat.

În final, Finlanda și-a atins țelul în cele două războaie, prezervarea ființei sale  naționale independente, chiar dacă suveranitatea îi era oarecum limitată, iar pierderile sale teritoriale au fost semnificative, mai mari decât la sfârșitul Războiului de iarnă. Dar a câștigat ceva în plus, respectul și admirația întregii lumi, ceea ce nu este puțin lucru. 
Merită reţinut un citat al lui Mannerheim, valabil şi astăzi, când vedem că politicienii noştri nu prea se ocupă de acest lucru ci doar de campania electorală: Premisa indispensabilă a oricărei politici externe independente este existenţa unei apărări naţionale solide.           

                           

Bibliografie:

Carl Gustav Emil Mannerheim, Memorii, editura Militară, 2011

Mikhail Semiryaga, The Winter War, Novosti Press, Moscow, 1990