Geopolitică versus referendum

Trăim vremuri interesante, iar cu nebunia ultimelor zile, nebunie care încă nu s-a încheiat odată cu închiderea urnelor, noi am pierdut din vedere unele aspecte mai importante pe mapamond. Pierduți în încrâncenarea gâlcevei noastre politice interne, ne credem din nou singuri pe Terra, tot ce contează este doar ceea ce se petrece pe malurile Dâmboviței și în interiorul granițelor noastre. Am uitat că facem parte dintr-o lume în continuă activitate și tot mai globalizată, că interacționăm într-un sistem de state și alianțe, că ceea ce se întâmplă la București interesează și alte capitale, la fel cum ceea ce se întâmplă în alte capitale ar trebui să intereseze Bucureștiul. În ziua de azi teoria aripii de fluture, care spune că un fâlfâit al acestei aripi într-un punct al globului se transformă în uragan în altul, această teorie este mai valabilă ca oricând. Încă nu ne-am deprins să privim lucrurile în acest mod, să ne ridicăm puțin și să privim imaginea de ansamblu. Ca și un exemplu, putem să stăm minute în șir și să privim activitatea unei furnici în iarbă, cum aleargă de colo colo, se oprește, pipăie cu antenele, ridică un grăunte de nisip și se deplasează cu el și așa mai departe. Dar, dacă mărim cadrul, vom vedea că în jur sunt alte furnici și alte insecte cu care aceasta interacționează, pleacă împreună, comunică, cară ouă și larve, caută hrană, se apără dacă sunt atacate de alte furnici. Ori, noi nu ridicăm cadrul, rămânem focusați doar pe politica noastră internă.

Ori, politica noastră internă, oricât am vrea noi, nu mai este doar a noastră internă, facem parte din tratate și alianțe internaționale politice și militare, o schimbare le influențează direct, cu atât mai mult o schimbare bruscă și neașteptată este de natură să trezească reacții și de multe ori îngrijorare din partea partenerilor și oportunități noi din partea altora. Schimbări se produc și este normal să existe într-un stat democratic, acestea sunt rezultatul normal al proceselor electorale. Tocmai de aceea, înainte de un proces electoral, se stabilesc contacte inclusiv cu liderii opoziției de către reprezentanții partenerilor pentru a sonda și informa asupra eventualelor schimbări de politică. Desigur, unele schimbări probabile în cazul în care puterea este luată de opoziție sunt publice, anunțate în campania electorală, altele sunt comunicate în cadrul unor întâlniri, în așa fel încât toți partenerii să știe și să fie informați. Spre exemplu, la ultimele alegeri prezidențiale din Franța, deși Merkhel s-a declarat public ca și susținătoare a lui Szarkozy, cunoștea programul politic al lui Hollande, iar atunci când acesta a ieșit președinte, Merkhel și Szarkozy s-au întâlnit în mai multe rânduri pentru a pune la punct o strategie comună în ceea ce privește UE, cele două state fiind motorul economic și politic al uniunii. Punctele lor de vedere erau total divergente, dar prin negocieri intense, unde fiecare a mai lăsat de la el, s-a ajuns la o viziune comună. Dar această schimbare din Franța era probabilă și previzibilă, în urma unor alegeri care s-au desfășurat la o dată stabilită din timp și făcute conform Constituției și legilor Franței, cunoscute și acceptate de toată UE și NATO. Forțând puțin nota în privința Constituției, ar fi fost imposibil să concureze Szarkozy și Hollande și să iasă Le Pen, deoarece constituția este clară și aplicată, orice ar zice, de exemplu, un ziarist de la vreo revistă sau vreun judecător din Lyon.

Trei aspecte despre schimbarea noastră

Esența problemelor și degringoladei noastre din ultimele zile stă cam în aceste trei aspecte.

În primul rând, rapiditatea cu care lucrurile s-au petrecut. Toți aliații și partenerii au fost surprinși neplăcut tocmai din cauza acestei rapidități, odată ce în cancelariile occidentale inițial nu s-a înțeles ce se întâmplă, apoi nu s-a înțeles care va fi cursul politic al României pe mai departe. A fost o schimbare bruscă cu care Occidentul stabil și democratic nu este obișnuit. Desigur, în urma acestor evenimente de la noi vor fi create noi mecanisme în cadrul UE și NATO pentru a preîntâmpina astfel de cazuri, indiferent unde se vor putea produce. Ca și în cazul unui europarlamentar român prins cu mâța în sac de niște ziariști și care a refuzat să demisioneze, Parlamentul European a creat mecanismele pentru demitere dacă se va mai repeta așa ceva, oricine ar mai greși. Dar aceste mecanisme nu se pot aplica retroactiv, așa că parlamentarul nostru rămâne bine mersi la post, dar este ultimul caz. La fel, în UE și NATO după alt precedent românesc, se vor crea mecanisme de reacție aplicabile oricui, dar nu retroactiv.

Mai dau un exemplu în care din nou am fost oaia neagră, de data asta în cadrul NATO. În 2004, Spania avea desfășurați în Irak circa o mie de soldați. Urmau alegerile, iar candidatul socialist Zapatero a promis retragerea trupelor din Irak în cazul în care va câștiga alegerile. Nu era vorba de NATO aici, ci de o Forță Multinațională, din care făcea parte inclusiv România. Nu era favorit, dar chiar înainte de alegeri are loc atentatul Al Queda de la gara Atocha din Madrid, aproape 200 de morți, între care și 16 români. În urma șocului populației spaniole, alegerile sunt câștigate de Zapatero. Ce a făcut Zapatero? A retras de a doua zi trupele din Irak? Nici vorbă, a anunțat comandamentul Forței Multinaționale, a negociat și le-a retras în termen de șase luni, timp în care dispozitivul lor a fost preluat de alte trupe aliate, Forța Multinațională a avut timp să regândească dispozitivul de luptă, să recunoască zona trupelor spaniole și să le înlocuiască în așa fel încât să nu apară vreo sincopă. În schimb, Spania și-a suplimentat trupele din Afghanistan corespunzător. Exemplul nostru, pe care trebuie să-l menționez. Câțiva ani mai târziu, după o confernință NATO la care a participat ministrul român al apărării (care nu știa limba engleză), acesta a înțeles altceva prin termenul de redimensionare a trupelor, astfel că imediat după aceea, ține o conferință de presă cu primul ministru, în care anunță tam-nesam retragerea trupelor române din Afghanistan. De menționat că în Afghanistan trupele noastre se aflau în cadrul NATO, al alianței. Vă puteți închipui ce surpriză de proporții în toate capitalele europene, fără să spui nimănui nimic, premierul și ministrul apărării iese în fața presei și anunță retragerea dintr-un teatru de operațiuni, în traducere liberă părăsirea frontului, fără consultări, fără nimic. Până la urmă s-a lămurit că era vorba de o neînțelegere făcută public prea repede din motive electorale, dădea bine la public, dar vă dați seama câte linii telefonice s-au înroșit pe ambele maluri ale Atlanticului și cum britanicii și americanii se și vedeau cu flancuri descoperite fiindcă cineva la București, un factor de răspundere, a vorbit fără să știe ce și cum? Cam asta se petrece atunci când faci schimbări bruște, fără a-ți anunța aliații și partenerii din timp.

Mai este încă un lucru care ține tot de același aspect, cel al rapidității schimbării. Este cel al momentului. Toată lumea este de acord că la un moment dat în țările democratice se schimbă puterea. Repet să fiu bine înțeles, la un moment dat. Ori, acest moment este clar stabilit, este ziua alegerilor. Nu al celor locale, ci al alegerilor parlamentare sau al celor prezidențiale, în funcție de Constituția fiecărui stat. Se poate întâmpla să se schimbe echilibrul parlamentar, tot în funcție de Constituție, se poate schimba guvernul, chiar în urma schimbării echilibrului parlamentar. În cazul în care se schimbă echilibrul parlamentar și cade guvernul, nu este nicio problemă a democrației, dacă este în cadrul constituțional al fiecărei țări. Explicam în articolul Boicotul olandez despre echilibrul fragil în care stă guvernul olandez, nevoit să joace după cum îi cântă un mic partid extremist care dacă nu susține guvernul, acesta cade. Ceea ce s-a și întâmplat, guvernul olandez a căzut, vor fi alegeri parlamentare anticipate. Cazul Greciei este la fel de relevant, nu s-a putut face guvernul, alegerile au fost repetate, chiar dacă situația economică a Greciei este cea pe care o știm cu toții. Dar, dacă ai câștigat localele, ai obținut susținerea parlamentului și ai obținut guvernul, de ce trebuie să forțezi înlocuirea președintelui înainte de terminarea mandatului său constituțional? E Constituția noastră, bună, rea, așa cum a fost votată în 2003. Sunt întrebări care sunt puse nu de mine sau alții, ci de aliații europeni și euroatlantici. Deoarece ei nu prea înțeleg motivația. S-a schimbat echilibrul parlamentar, de acord, dar ce treabă are președintele cu asta, doar a dat guvernul noii majorități?

Ca să fiu bine înțeles, trebuie să dau din nou exemple. În SUA, președintele este ales pentru patru ani, Congresul, camera superioară a parlamentului american, tot pentru patru ani, dar Senatul, camera inferioară, pentru doi ani. Astfel, s-a ajuns de nenumărate ori în istoria SUA ca echilibrul parlamentar să se schimbe la mijlocul mandatului președintelui. Ce au făcut americanii, și-au suspendat președintele la mijloc de mandat? Nici vorbă, între 2006 și 2008 majoritatea parlamentară în urma alegerilor pentru Senat era democrată, iar președintele George W. Bush republican. Chiar și acum, când vorbim, majoritatea în parlamentul american este republicană, iar președintele Obama este democrat.      

Mergem pe a doua chestiune, legalitatea. Aici vor trebui să se pronunțe mai degrabă specialiști în drept, în ce măsură s-au încălcat Constituția și legile țării, este nevoie de juriști imparțiali care să analizeze dacă au fost astfel de încălcări sau nu și gravitatea lor. Dar nu cu sloganuri de genul “Constituția trebuie respectată în Spirit”, deoarece asta este scuza celor care nu doresc să o respecte în Litera ei. Bună, rea, asta este Constituția noastră și trebuie respectată, până va fi schimbată. Dar până atunci va trebui respectată. Punct.

Al treilea aspect, nu mai puțin important, pe lângă rapiditatea schimbării și legalitatea ei. Au fost anunțați cu ceva aliații și partenerii asupra intențiilor? Nu a intențiilor privind schimbarea, ci asupra a ceea ce se va petrece după schimbare?

Să fiu ceva mai explicit. Au discutat liderii fostei opoziții cu aliații din timp ceea ce vor face odată ajunși la putere? Fiindcă era logic că vor ajunge la putere, mai devreme sau mai târziu. Au fost chemați de nenumărate ori la discuții la Cotroceni, dar au refuzat să vină, totul pentru a se disocia de puterea de atunci și de președinte. O atitudine care dădea bine la electorat, dar prost în exterior, deoarece nimeni nu putea ghici cursul politicii României odată ce ei vor ajunge la putere. Mai mult, au făcut și grevă parlamentară, fapt care a băgat mai mult în ceață cancelariile europene. De unde să-și ia aliații, mă refer la ambasadorii acreditați în România informațiile asupra cursului politicii românești atunci când se va produce schimbarea, estimată de toată lumea odată cu alegerile parlamentare din noiembrie? Pentru că ar trebui să fim naivi dacă am crede că ambasadorii și angajații ambasadelor străine nu fac raportări și predicții asupra viitoarei politici a României, pe care le trimt acasă, la fel cum și ambasadorii noștri fac același lucru asupra politicilor și evoluțiilor statelor în care sunt acreditați, doar ăsta este rolul lor.

Lipsa lor de comunicare cu partenerii externi a mărit și mai mult îngrijorarea referitoare la cursul pe care îl va lua România după schimbarea forțată înainte de termen. Ca să fiu încă o dată mai explicit, în urma alegerilor locale, în perspectiva alegerilor parlamentare din noiemebrie, în mod sigur câștigate la acea dată, reprezentanții străini ar fi contactat în această toamnă noii lideri pentru a-i sonda și a discuta cu ei și a se informa asupra cursului viitoarei politici a țării împreună cu aceștia. Dar lipsa de comunicare, plus forțarea schimbării înainte de termen, extraordinar de rapidă și cu semne de întrebare asupra legalității, a surprins toate cancelariile europene. Atunci nu trebui să ne mire reacția lor.

Din nou vin cu exemple. Campania electorală, cele spuse pentru electoratul tău sunt una, ceea ce vei face sunt alta. În țările cu tradiție democratică acestea două se cam confundă, în orice caz sunt apropiate. Adică nu poți promite marea cu sarea și să nu realizezi nimic din ceea ce ai promis și să fi ales din nou, așa cum se întâmplă la noi (am dat cazuri în Greaua moştenire). Mai dau un exemplu recent, nu poți promite o pensie municipală ca să fi ales primar, și apoi să te scuzi că nu o poți aplica, deoarece asta te condamnă definitiv ca și politician, dar nu în cazul nostru, nu încă. Ce să înțeleagă partenerii noștri dacă promiți că în a doua zi după ce vei veni la putere vei renegocia acordurile cu FMI, sau că tot atunci vei reîntregi salariile bugetarilor, când astfel vei dezechilibra de tot bugetul statului? Apoi ajungi la putere și nu o faci, o amâni și te ocupi de suspendarea președintelui care nu prea are treabă cu asta? FMI când a venit în România a discutat atât cu puterea cât și cu opoziția de atunci, situația li s-a expus clar, dar opoziția și-a continuat discursul în speranța unui câștig electoral maxim. Ce credibilitate mai pot avea aceștia pe plan extern, din moment ce își continuă promisiunile care e clar că nu pot fi onorate? Făcând asta, nu au pus un semn de întrebare asupra altor angajamente luate de România anterior? Mă refer la faptul că, dacă nu-și respectă angajamentele luate față de propriul electorat, și nu au cum, își vor respecta angajamentele luate de țară față de partenerii externi? Nu eu pun această întrebare, ci o pun ambasadorii și cancelariile occidentale.

Toate acestea cumulate, rapiditatea, legalitatea și comunicarea au avut un profund impact negativ asupra percepției țării noastre ca și un aliat fidel în cadrul UE și NATO. Deoarece toți de acolo nu sunt naivi, își pun aceeași întrebare, de ce nu am lăsat lucrurile să curgă normal și logic. Au câștigat localele, puteau câștiga și parlamentarele din noiembrie lejer, apoi puteau să facă legal aproape tot ce au făcut acum. Zic aproape, deoarece unele nu puteau fi făcute, dar asta este treaba juriștilor. Dar, vorba ardeleanului, de ce atâta grabă? Iar asta nu înțeleg și nu vor putea înțelege niciodată partenerii occidentali.

Geopolitica crizei politice

Totodată, acesta rămâne și marele semn de întrebare, rămâne doar pentru puțină vreme, deoarece lucrurile încep să se lămurească. Mai ales dacă introducem componenta geopolitică, mă refer aici la ridicarea cadrului din care privim lucrurile.

Chiar dacă ni se pare puțin probabil chiar acum, când noi suntem preocupați de suspendări și ciorovăieli, dar situația și evoluțiua politicii globale nu a stat pe loc, ci a mers înainte. Grecia își numără zilele până la faliment, Spania își reevaluează poziția economică și nici alte state europene nu stau prea bine. Se prea poate să ne lovească încă un val al crizei și din nou așteptăm vulnerabilizați. Bani disponibili pe plan internațional vor fi mai puțini, iar finanțatorii vor fi foarte circumspecți în a împrumuta acești bani unei țări cu stabilitate politică scăzută și cu multiple vulnerabilități economice, fie că vorbim de UE, FMI sau Banca Mondială. Trebuie să recunoaștem că, din motivele enumerate mai sus în articol, suntem cam izolați în UE.

Orientul Mijlociu stă mai mult ca oricând pe un butoi cu pulbere, cu două fitile care ard, Siria și Iranul. Șaisprezece luni de război civil în Siria este deja prea mult, situația trebuie împinsă spre un deznodământ. Rusia și China s-au opus sancțiunilor împotriva Siriei, este normal, este unul din aliații lor în regiune, Rusia beneficiind la Tartous de singurul său port la Mediterana. Pe de altă parte, Iranul este din ce în ce mai îngrijorător pentru Occident, iar o schimbare în Siria ar neutraliza singurul aliat al Iranului din regiune și ar tăia legătura dintre Iran și Hezbollah.

Revenind la regiunea noastră, țin să vă reamintesc că România este o țară de frontieră a UE și NATO, cu care împărtășește valori comune. O destabilizare a acesteia are efecte multiple pe plan internațional, provocând îngrijorare maximă în rândul liderilor celor două alianțe, mai ales în cadrul NATO, din moment ce România are baze americane, pilon de bază în cadrul traseelor viitoarelor conducte (un subiect prea vast pentru a putea fi expediat în câteva cuvinte aici) și este gazda scutului antirachetă, scut împotriva căruia s-a pronunțat atât de tăios Rusia. Mai este un aspect care deranjează Rusia în cel mai înalt grad, anume Republica Moldova. Treptat, Rusia a înțeles că Basarabia îi scapă printre degete, apropierea ei de România și UE fiind tot mai vizibilă și mai greu de oprit. Faptul că România a început să folosească tocmai armele Rusiei în acest proces a iritat Moscova și mai mult. Mă refer la politica rusă de pașaportizare, prin care Rusia și-a făcut cetățeni pe abhazi, sudosetini și transnistreni, dar în cazul nostru vorbim de redobândirea cetățeniei române, dreptul locuitorilor din Basarabia. În primii cincisprezece ani de la dobândirea independenței moldovene au fost acordate câteva sute de cetățenii române, în ultimii ani acest număr a depășit două sute de mii și sunt alte sute de mii care așteaptă rezolvarea.

Nu am cum să afirm că Rusia a provocat criza noastră, deși sunt publicații care au speculat prezențele și contactele unor personaje influente din Rusia în țara noastră. Nu am dovezi pentru asta, este de resortul serviciilor secrete. Nu știu dacă este adevărat, dar rușii ar trebui să fie tâmpiți să nu încerce să profite de pe urma scandalului și slăbirii poziției noastre. Iar strategii ruși nu sunt deloc tâmpiți, sunt chiar geniali, și au dovedit asta, nu degeaba sunt campionii mondiali la șah.

Puneți-vă în locul unui strateg rus. Aveți un teritoriu pe care vă disputați influența cu România, este vorba de Basarabia. Observați că în ciuda mijloacelor și eforturilor depuse, acesta vă alunecă din mână. Atunci, nu ar fi logic și normal să vă îndreptați atenția și mijloacele spre destabilizarea directă a adversarului, un fel de atac în adâncime? Neutralizat astfel adversarul din adâncime, teritoriul disputat vă va reveni de la sine.

Mai departe, am intrat în luna august, luna preferată de ruși pentru mișcări ofensive. În august 1968 a avut loc invazia Cehoslovaciei, în august 2008 a avut loc invazia Georgiei. În plus, acum ca și 2008, este Olimpiada de vară, atenția tuturor este îndreptată spre Londra, diversiunea perfectă. Un mic scenariu în Transnistria, o provocare și un scurt conflict, urmat imediat de recunoașterea statului transnistrean de către Rusia, apoi trimiterea trupelor ruse la chemarea acestui stat. Ce reacție internațională eficientă ar putea fi din moment ce România, principalul avocat al Moldovei, nu știe nici ea pe limba cui vorbește, respectiv care sunt liderii ei?

Probabil credeți că e scenariul vreunei cărți de ale mele, dar iată că la 31 iulie 2012, Evgheni Sevchuk, liderul transnistrean, a cerut Rusiei o bază militară pentru “stăvilirea pericolului românesc”. Și atacul sovietic contra Finlandei în 1939 s-a făcut tocmai pentru a răspunde agresiunii finlandeze. Pe de altă parte, ministrul adjunct de externe, Grigori Karasin, (multe persoane importante din Rusia se perindă pe la Tiraspol, alături de Rogozin, nu credeți?) propune la Tiraspol integrarea Transnistriei ca o regiune cu statut special, inclusiv cu locuri garantate în parlamentul Moldovei. Este simplu de extrapolat ce se va întâmpla, deputații transnistreni și comuniștii lui Voronin se aliază, obțin majoritatea și reorientează Moldova spre uniunea vamală cu Rusia, Belarusul și Kazahstanul, apoi adio calea spre UE. Să nu ne facem iluzii, asemănător s-a întâmplat și în Ucraina după 2010, țară care era cât p-aci să piardă inclusiv organizarea Campionatului European de fotbal din cauza derapajelor democratice, inclusiv prin prisma cazului Iuliei Timoshenko.

SUA sunt foarte preocupate de situația de la noi, pe căi neoficiale, desigur. Dar și pe căi oficiale, aș vrea să vă reamintesc despre poziția activă a ambasadorului american, chiar și la recepția de pe 4 iulie, și mai ales că a fost primul care l-a vizitat pe președintele interimar imediat după instalarea sa la Cotroceni.

Aș încheia cu o problemă mult discutată în ultima vreme, cea a dezinteresului etnicilor unguri față de referendum. S-a speculat o înțelegere dintre aceștia și președintele suspendat, mergând până la ideea autonomiei, uitând că tocmai acesta le-a spus că în Covasna se va face tot atâta autonomie câtă va fi la Călăraşi sau Târgovişte, iar un lider de onoare al unuia din partidele aflate acum la putere sugera în 2009 să li se promită acestora autonomie pentru a susține un candidat la prezindențiale. Se pierde din vedere că ungurii au votat de fiecare dată după un anumit tipar. La locale și parlamentare ei își votează disciplinat și în masă reprezentanții, dar la prezindențiale și referendumuri votează sau acționează de fiecare dată total opus față de cererea liderilor lor. La alegerile prezindențieale din 2009 au votat contrar cererii liderilor lor. La acest referendum, de acum, unul din liderii UDMR le-a cerut să iasă la referendum și nu au făcut-o. Premierul ungur Viktor Orban le-a sugerat să nu iasă și nu au ieșit, de aici cea mai facilă explicație ar fi a unei înțelegeri între președintele suspendat și premierul Ungariei. Pare a fi o explicație logică dacă privim lucrurile din perspectiva ciorovăielilor noastre politice interne veșnice, dar dacă mărim puțin cadrul, putem vedea altfel lucrurile.

Să vă dau un exemplu recent. Alegerile prezindențiale din Serbia din 3 februarie 2008 opuneau pe președintele în exercițiu Boris Tadici, cu un program de apropiere de UE și contracandidatul său, Tomislav Nicolici, un naționalist cu un program total opus, antieuropean și de apropiere de Rusia. Sondajele dădeau un mic avantaj lui Tadici, dar orice se putea întâmpla. Cu câteva zile înaintea scrutinului a avut loc un consiliu UE dedicat altor probleme ale uniunii. Dar, de la acest consiliu, președintele român nu se întoarce la București, ci aterizează la Belgrad. Cei doi președinți se întrețin împreună în fața aparatelor de filmat, se îmbrățișează, țin discursuri și interviuri împreună, apărând în ochii electoratului ca un reprezentant al UE care îl susține pe Tadici. România este bine văzută în Serbia datorită afinităților istorice și a relațiilor prietenești, precum și a sprijinului acordat în războaiele iugoslave. Mesagerul și trimisul Europei, așa l-au caracterizat agențiile de presă pe președintele român și demersul său care a contribuit la realegerea ca președinte a lui Boris Tadici în Serbia în 2008.

Cam în același context trebuie privită și declarația lui Viktor Orban destinată exclusiv etnicilor maghiari, dar de data asta nu a fost vorba de mesagerul UE, ci mai degrabă al cuiva de mai departe, de dincolo de Atlantic.

P.S. 

Nu am dat nume nici de persoane, nici de partide implicate pe plan intern, deoarece nu asta este important și că oricând situația ar putea fi din nou valabilă, dar cu alte nume de persoane sau de partide. Nu mă refer la o persoană sau la un partid, ci la o situație dată care ar trebui evitată pe viitor, indiferent cum s-ar numi atunci persoanele sau partidele, iar situația de acum trebuie stopată rapid, prin efortul tuturor persoanelor și partidelor.

La fel am procedat și la precedentul articol despre politica internă, Cum voi vota la referendum, și cu toate astea, deși am specificat clar că aș fi procedat la fel dacă persoanele sau partidele nenomilalizate ar fi fost altele, tot mi-am atras fel de fel de etichetări, inclusiv înjurături. Vreau să spun că a fost pentru prima dată când am fost nevoit să șterg comentarii de pe blog pe motiv de limbaj suburban, nu doar pe cele ce conțin reclame. Pentru a evita această situație neplăcută, îi rog pe cei ce vor comenta să o facă folosind un limbaj civilizat și să vină cu argumente, nu doar cu afirmații și sloganuri copiate de pe la televiziuni. De asemenea, îi rog să-și exprime părerea după ce vor fi parcurs textul, pentru a nu fi nevoit să le dau citate din text peste care ei, în grabă, le-au sărit. Ca și până acum, voi răspunde tuturor celor care vin cu argumente logice, în semn de respect pentru opinia lor, chiar dacă este contrară cu a mea. Vă mulțumesc! 

Vezi şi articolele:

Noua eră Putin

Transnistria lui Rogozin

Noul cutremur geopolitic