Luptele interne și calea spre dezastru (Mazinkert)

La ora actuală, pe arena internațională se petrec lucruri extrem de grave care vor afecta direct și Rmânia. Am expus unele dintre ele în articolul Noul cutremur geopolitic, dar parcă noi, românii, ne comportăm ca niște zombi sedați care ignoră tot ceea ce se întâmplă în jurul lor, fiind profund interesați doar de luptele politice interne fără de sfârșit. Pentru noi, pentru massmedia noastră este mai important cine pleacă dintr-un partid și cum se schimbă echilibrul în parlament, cine și ce mai zice despre bătălia politică internă cu unicul scop electoral. Între timp, pe plan internațional se petrec evenimente majore, se cutremură din temelii vechea ordine și se impun reguli noi despre care nici nu avem habar, dar aceste fapte se întâmplă, fie că ne place sau nu. Dar, ca de obicei, noi stăm deoparte și habar nu avem, stăm pe margine și aplaudăm sau huiduim evoluțiile pe scena politică internă, numărând cu înfrigurare locurile din parlament și viitoarea configurație politică.

Între timp, știe cineva că Rogozin a fost numit responsabil pentru Transnistria din partea Rusiei? Știe cineva ce înseamnă asta sau cine este acest Rogozin? Știe cineva ce a declarat acesta? Și ce implică asta? Știe cineva despre articolele publicate pe Regnum despre poporul român și despre Basarabia, tocmai acum, culmea coincidenţei, şi care insistă pe caracterul rusesc al acestei provincii românești, în ciuda tuturor evidențelor, inclusiv al declarațiilor responsabililor ruși care confirmă caracterul românesc al Basarabiei (vezi Românitatea Basarabiei după autorii ruşi)). Dar nu, massmedia noastră este prea ocupată cu bălăcăreala noastră internă în timp ce Hannibal ante portas! 

Da, așa este, ne merităm soarta, suntem în coada Europei, culmea, noi, care ne-am bătut cu cele mai mari imperii, i-am făcut să muște țărâna pe turci, pe ruși, pe austro-ungari, pe germani, și pe cine mai vreți voi, și am rămas aici ca o insulă latină înconjurată de dușmani care ne doreau dispariția, o enigmă și un miracol, după cum spunea Gheorghe Brătianu, ucis de comuniști în închisoarea de la Sighet. Dar şi acum, tot noi, urmaşii celor care i-au îngenuncheat pe cei susnumiţi, suntem departe de a merita jertfa înaintaşilor noştri. Uitaţi-vă la noi!

Cu atât mai mult pot spune că ne merităm soarta, este suficient să ne uităm pe forumuri, oriunde este vorba de politica internă vom găsi sute de comentarii, pro și contra, înjurături, demonstrații, explicații, despicări ale firului în zeci de bucăți, pasiunea politică internă se manifestă din plin.

Dar când vine vorba de o problemă externă, pauză. Toți acești postaci care luptă cu aplomb pentru o cauză electorală devin muți ca peștii. De parcă nu ar fi important, deși tocmai asta este cel mai important. Am încercat să explic aceste lucruri în articolul Dreptul istoric, starea de fapt şi bătăliile internetului), dacă cineva s-ar obosi să-l citească. Este suficient să comparăm numărul de comentarii de pe forumuri unde se dicută politica internă și cele referitoare la problemele externe. Veți fi siderați de interesul publicului pentru intern, chiar dacă la extern se petrec lucruri majore care vor implica și internul. De parcă am trăi într-o lume absurdă, mi se pare că politicienii noștri ar fi ca și cum s-ar lupta pentru conducerea Titanicului în timp ce acesta se scufundă lovit de aisbergul extern.

Lupta politică internă care duce la căderea statului nu este ceva nou. Doresc doar să exemplific cu un caz din istorie și cred că am ales unul reprezentativ.

Mazinkert (1071) sau cum să pierzi un imperiu 
            

Nu degeaba se spune că înainte de a fi doborâte de dinafară, marile imperii sunt măcinate din interior. Bizanţul nu a făcut excepţie, deşi s-a menţinut ca o forţă puternică timp de încă o mie de ani de la căderea Imperiului Roman. Dar, în mare măsură, s-a menţinut nu numai prin forţa armelor, ci şi printr-un amestec de diplomaţie şi intrigă, asmuţind duşmanii unii împotriva altora, recurgând la astfel de mijloace din ce în ce mai des. Dar această predilecţie spre intrigă a amorţit spiritul războinic, întreţinerea unei armate puternice, diminuând astfel capacitatea militară a imperiului, care s-a văzut astfel lipsit de baza puterii, deoarece de fiecare dată când nu merge altfel, calea armelor rămâne singura opţiune. Iar imperiul se vedea pus în situaţia de a nu avea această ultimă opţiune. Mai mult, predilecţia spre intrigă şi lupte interne între familiile puternice a devenit regula de bază, tot mai multe resurse consumându-se în lupta politică pentru putere, în timp ce administrarea imperiului rămânea o problemă secundară. Poate dacă am fi trăit pe vremea aceea în Bizanţ, mare diferenţă nu am fi sesizat între luptele politice de atunci şi cele de acum de la noi. Dar pe ei acestea i-au costat un imperiu. Pe noi? Cât ne costă, sau cât ne va costa?

Imperiul bizantin, în cei o mie de ani de existenţă de după căderea Imperiului Roman de Apus (476 AD) a trecut prin mai multe faze, atât de expansiune (sub Iustinian), cât şi declin. Valurile necruţătoare ale Islamului, iscate de Mohamed în Peninsula Arabică, după ce au înecat Arabia, nordul Africii, Spania, fiind oprite de Carol Martel (bunicul lui Carol cel Mare la Poitires, 732), iar în est supunând teritorii până în Asia Centrală, s-au izbit şi de zidurile Constantinopolelui în anii 717-718. Focul grecesc i-a salvat atunci pe bizantini, dar arabii muşcă şi înghit tot mai multe felii din vechiul imperiu. La început, ajungând cu cuceririle în Asia Centrală şi impunând religia islamică, arabii au folosit popoarele turcice ca şi sclavi în propriile lor armate.  Dar în timp, după ce au adoptat islamul ca şi religie, aceste popoare au început să-şi ducă politica proprie de expansiune, de asemenea în numele Profetului. În secolele X şi XI, conducători turcici ca şi Mahmud al Gazni au dus expansiunea în India, iar alte popoare s-au extins spre vest, către Anatolia. Aceştia din urmă au fost turcii seleucizi sau selgiucizi.

Ca un val nimicitor au coborât între anii 1028-1038 de la nord de Marea Aral, ocupând cu repeziciune şi instituind un imperiu care a ajuns (în perioada de maximă extindere) din Anatolia până în India, provincia Punjab. În 1055 cuceresc Bagdadul şi se extind tot mai mult spre vest, călcând hotarele şi ducând raiduri în interiorul Imperiului Bizantin.

La conducerea Imperiului Selgiucid ajunge în 1062 Arp Aslan, moștenind tronul de la unchiul său Toghril Beg. Cronicile sunt oarecum neclare asupra personalității sale, unele insistând asupra cruzimii sale, altele asupra eficienței sale ca lider și asupra faptului că era un drept judecător. Un lucru este sigur, a fost un mare lider militar, combinând cu ușurință prudența, șmecheria și voința de neclintit. Datorită acestor calități reușește să cucerească Georgia, Armenia și Anatolia.

De partea cealaltă, în anul 1068, moare Constantin al X-lea Ducas, iar văduva sa, Eudochia, și-a ales ca soț și viitor împărat un tânăr general pe nume Romanus Diogenes. Acesta era un general capabil, curajos, capabil să însuflețească propriile trupe și să înspăimânte dușmanii.

Timp de secole, armata bizantină a stat și apărat frontierele imperiului, în ultima vreme mai ales împotriva puterii tot mai agresive a Islamului. Dar imperiile și obosesc, e suficient ca la tron să se succeadă câțiva despoți care să risipească finanțele văduvind armata de resurse, pentru ca lucrurile să intre într-o spirală greu de controlat. Mai mult, lenevia, luxul care corupea pe oricine în capitala imperială de la Constantinopole, intrigile și disputele interne pentru putere, puteau face pe oricine să se complacă în atmosfera trândavă și coruptă, plină de petreceri din palatele imperiale. Iar când banii au devenit mai puțini, prima care a avut de suferit a fost armata și flota care pe vremuri era stăpâna estului Mediteranei.

Paradoxal, Romanus Diogenus era un adevărat general și luptător, decis readucă imperiului statutul și gloria de odinioară. A început reorganizarea armatei, cheltuind pentru asta sume importante din visteria destul de săracă a imperiului. Cum era și normal la curtea bizantină, împăratul avea și dușmani. În primul rând era dușmănit chiar de familia Ducas, a fostului împărat decedat, care îl privea ca și pe un uzurpator și încerca să-l detroneze. Poate altul i-ar fi ucis pur și simplu, dar Romanus era un împărat cu suflet nobil și care nu dorea să-și înceapă domnia cu o crimă. S-a mulțumit doar să-l exileze pe adversarul cel mai înverșunat, fratele fostului împărat, Ioan Ducas. Concomitent, a încercat sau a fost nevoit să-i apropie pe ceilalți membri ai familiei, în special pe Andronicus Ducas, fiul exilatului Ioan Ducas. A greșit.

A greșit încă o dată atunci când a refuzat o soluție diplomatică, la aflarea veștii distrugerii Armeniei, aliata sa, și a capitalei sale Ani de către selgiucizii lui Arp Aslan. Mizând pe cartea războiului, se pare că s-a pripit, armata nu era încă suficient de organizată, doar superioritatea numerică ar fi putut aduce decizia de partea bizantină. Dar și numărul ridicat al soldaților bizantini era înșelător. Ideea de a servi în armată căzuse în desuetitudine pentru tinerii bizantini, așa că imperiul a angajat o sumedenie de mercenari, pe a căror loialitate, deși plătită cu bani grei, nu se putea conta în momentul în care lucrurile începeau să meargă prost. Mai mult, existența mulțimii de mercenari care nu cunoșteau limba și stilul de luptă al bizantinilor creea majore dificultăți de comunicare și de înțelegere a ordinelor și manevrelor imenselor și multiplelor corpuri de oaste. Mai mult, comandanții bizantini nu puteau conta pe loialitatea unora dintre mercenari, temându-se ca aceștia să nu dezerteze sau să se alăture inamicului.

Totuși, Romanus decide războiul. La începutul lunii martie 1071, el părăsește Constantinopole pentru a se îndrepta spre Sebastea, unde îl aștepta grosul oștirii, peste 100 000 de combatanți. Romanus era hotărât să recucerească cu forța armelor orașele strategice ale Armeniei, chiar dacă golise visteria pentru asta. Ne-au rămas cronicile arabe ce descriau imensele mașini de asediu trase de mai multe atelaje de boi, cavaleria imperială Tagmata, regimentele de cataphracți (cavaleri înzăuați) purtând însemnele funcției lor, pumnul blindat al armatei bizantine. În urma lor, defilând pe străzile Constantinopolelului, mercenarii europeni, normanzi, unii dintre ei veterani ai bătăliei de la Hastings de acum cinci ani, când Wilhelm, ducele Normadiei, cucerește Anglia, ruși cu bărbi roșii, iar la loc de cinste, garda de corp varegă a împăratului, formată din vikingi, care de ani buni, datorită calităților lor de luptători, erau angajați ca și corp de elită. La Sebastea Romanus s-a reunit cu restul armatei, care cuprindea un număr enorm de mercenari asiatici, cumani, khazari, alani, georgieni și armeni, practic o oglindire a lipsei de unitate a armatei imperiului. Mulți dintre mercenari erau recruți prea puțin instruiți și nedisciplinați, pe coeziunea lor neputându-se pune vreo bază.

Dar împăratul nu se putea lipsi de confortul imperial, semn că moravurile generalului devenit împărat au început să se schimbe. Au fost aduși sute de asini încărcați cu vase de argint, candelabre, biblioteca și garderoba personală impresionantă, băi turcești și chiar și o capelă privată cu toate icoanele. Nu este de mirare că Romanus nici nu și-a dat seama că și-a supraextins liniile de comunicații.

De partea cealaltă, Arp Aslan nu plănuia vreun război cu bizantinii, ba chiar se spune că era un admirator al imperiului. Dimpotrivă, el se afla la Alep, pregătind o campanie împotriva fatimizilor egipteni, când a aflat de campania lui Romanus spre Armenia. Împreună cu garda sa de vreo 4 000 de luptători se îndreaptă spre lacul Van, strângându-și armata de pe drum, astfel că ajuns la Khoi (est de lacul Van), armata sa număra cam 40 000 de călăreți, majoritatea luptători încercați în campaniile anterioare sau în raidurile caracteristice selgiucizilor.

Ajuns la Erzurum, Romanus și-a împărțit armata, trimițându-i pe normanzi lui Roussel de Bailleul și infanteria lui Iosif Tarchaniotes să pustiască teritoriul de la vest de lacul Van, cu restul trupelor asediind și ocupând Manzikert. Își trimite mii de oameni în căutare de hrană prin zonele aride din regiune, diminuându-și serios forțele, judecând astfel greșit capacitatea de răspuns a turcilor.

De la Khoi, Arp Aslan îl trimite în recunoaștere pe emirul Sundak cu puternice trupe de cavalerie, care se întâlnesc cu corpul bizantin al lui Roussel și Tarchanoites, pe care îl bate și-l aruncă spre vest. Greu explicabilă această înfrângere, nu este exclusă nici posibilitatea unei trădări. După această luptă, emirul Sundak începe să hărțuiască corpul principal, cel al împăratului. Romanus îl trite pe Nicephorus Bryennius să-i alunge, dar acesta intră într-o ambuscadă și aproape este anihilat. Cererile sale de ajutor îl surprind pe Romanus, care începe să-și dea seama că și-a subapreciat dușmanul. Pe de altă parte, se întreabă dacă nu cumva Bryennius exagerează. Totuși, trimite ca întăriri o formațiune puternică sub ordinele comandantului armean Basiliakos, care nimerește direct într-o ambuscadă, forțele sale sunt anihilate iar el însuși capturat. Totuși, Nicephorus Bryennus, rănit, reușește să să dezangajeze din luptă, și cu ce oșteni îi mai rămăseseră, să se întoarcă în tabără. Moralul bizantinilor începuse să se erodeze deja, iar unii dintre mercenari, precum cei uzi, înrudiți cu selgiucizii, dezertează în masă.

Simțind momentul, turcii hărțuiesc întreaga noapte tabăra bizantină, atacând și retrăgându-se, lansând o ploaie de săgeți, mai mult pentru a-și împiedica inamicul să se odihnească. Dimineața, Arp Aslan era conștient că a câștigat prima rundă, dar era departe să fi câștigat bătălia, cu atât mai puțin războiul. Armata bizantină încă era deosebit de numeroasă, iar Romanus era un general capabil. De aceea a trimis solii de pace, refuzate de Romanus, care nu se putea întoarce fără o victorie, măcar una de compromis, după ce golise visteria, dacă mai dorea să-și mențină tronul. Oferta fiindu-i refuzată, Arp Aslan adună emirii și îi pune să-i jure credință fiului său Malik Shah dacă va cădea în luptă, apoi îmbracă vestmântul alb (dacă va muri îi va servi ca și giulgiu) și se înarmează cu buzduganul (armă pentru lupta corp la corp) semn că va lupta până la ultima suflare.

Vineri, 26 august 1071, în împrejurimile Manzikertului, o zi neagră pentru  Imperiul Bizantin. După această zi, imperiul nu va mai fi niciodată ce a fost.

Armata bizantină s-a orânduit pe două linii lungi, fiecare cu o adâncime de câteva rânduri. Centrul cuprindea trupele de gardă, conduse de însuși Romanus, în stânga erau trupele europene conduse de Nicephorus Bryennus, iar dreapta era formată din mercenarii și recruții din Anatolia, comandați de Alyattes. Rezerva era condusă de Andronicus Ducas, dușmanul înverșunat al lui Romanus. Bătălia începe cu atacul centrului, condus de Romanus, spre liniile turce. Acesta încerca să folosească cavaleria grea, cataphracții, pentru a zdrobi centrul liniilor turcești. Centrul turcesc pornește cu strigăte de Allah spre cavaleria grea bizantină, dar în ultimul moment, după ce au lansat o ploaie de săgeți asupra lor, se întorc simulând retragerea, atrăgându-i pe bizantini tot mai departe. Foloseau tactica lor favorită, de hărțuială, apropiindu-se, angajând lupta și retrăgându-se rapid, sau lansând salve de săgeți de la distanțe sigure, provocând pierderi. Toate atacurile bizantine lovesc în gol, turcii neprimind lupta, doar hărțuind corpurile de oaste bizantină. Flancurile imperiale s-au deplasat și ele, pentru a menține legătura cu centrul, expunându-se și ele atacurilor de hărțuială ale cavaleriei ușoare turce. Aceeași tactică de hărțuială, aplicată de călăreții stepelor, începând cu hunii și urmând cu mongolii, care punea în dificultate armatele europene, bazate mai mult pe infanterie și cavalerie grea.

Romanus îi urmărea pe turci prin câmpia largă, încercând să-i silească să primească lupta, dar aceștia evitau orice angajament mai serios, atrăgându-i pe bizantini tot mai departe, spre dealurile înconjurătoare. Atacurile lor de hărțuială provocau pierderi și scădeau tot mai mult moralul trupelor, mai ales că nu le puteau răspunde decât cu șarjele mercenarilor cumani și pecenegi, dar aceștia nu erau capabili de o lovitură puternică. Iar barajele de săgeți continuau să secere rândurile bizantinilor. Romanus a ajuns la tabăra turcă, acum pustie.

Dar soarele se grăbea spre apus, și Romanus a început să se teamă de o ambuscadă, fiind deja la mare distanță de tabăra proprie și zidurile protectoare ale Manzikertului. Începea să se teamă că turcii ar putea să-i jefuiască tabăra. De aceea a decis retragerea în ordine către tabără. O operațiune dificilă, ținând cont de distanța pe care se întindea armata bizantină și dificultățile de comunicare, mai ales cu mercenarii și recruții care nu prea înțelegeau manevrele bizantine. Cert este că Romanus ordonă oprirea și retragerea în ordine, semnalizând cu întoarcerea stindardelor imperiale. Frontul bizantin se îndindea pe o distanță de 8 – 10 km pe ambele laturi, iar în flancuri trupele erau angajate în luptă cu detașamentele de hărțuială turcești. Întoarcerea stindardelor a fost interpretată de către mercenari și recruți ca și o înfrângere a centrului împăratului, așa că panica s-a extins, mai ales la flancul drept bizantin, transformându-se într-o fugă generalizată, fără nicio ordine.

Arp Aslan nu-și putea crede ochilor la ce cadou primea din partea bizantinilor. Fără să piardă vremea, ordonă un atac general care izbește prin golurile lăsate de mercenarii panicați. Flancul drept bizantin se prăbușește, mercenarii fugind și aruncându-și armele doar pentru a fi măcelăriți de cavaleria turcă. Centrul și flancul stâng încearcă să se retragă în ordine, dar sunt izbiți puternic din flanc și spate, tăindu-li-se retragerea. Centrul a fost înconjurat și presat puternic, dar încă totul nu era pierdut. Romanus ordonă rezervei conduse de Andronicus Ducas să avanseze și să vină în ajutor. Dar acesta gândi că sosise clipa răzbunării, așa că împrăștie zvonul că împăratul ar fi fost învins, chiar ucis, și retrage rezerva și trupele din spate în tabără, fără să fie atacat de turci, lăsând centrul și pe împărat să fie anihilați.

Romanus a luptat eroic, înconjurat de garda varegă, prin ploaia de săgeți. Țintele predilecte ale turcilor erau caii, care odată doborâți făceau cavalerii greoi în armuri ținte ușoare, care nu se puteau apăra. Varegii au luptat cu sălbăticie, apărându-se cu scuturile mari și mânuind topoarele de luptă, dar în zadar. Calul împăratului a fost doborât, prinzându-l sub el. Un luptător mameluc l-a scos de acolo, capturând pentru prima oară un împărat bizantin în viață.

Andronicus Ducas se răzbunase, dar cu ce preț! Căștigase o satisfacție personală, dar bizantinii își pierd imperiul. Dar politica ambițiilor marilor familii nu se oprește aici. După capturarea lui Romanus Diogenes, pe tronul Bizanțului ajunge fiul mai mare  al Eudochiei și al împăratului decedat Constantin al X-lea Ducas, sub numele de Mihail al VII-lea Ducas. În anul următor, Arp Aslan, generos și din calcul politic, îl eliberează pe Romanus Diogenes. Pe drumul de întoarcere spre Constantinopole este capturat de Andronicus Ducas și îi sunt scoși ochii la 27 iulie 1072, murind la scurtă vreme în urma unei infecții.

Conducerea imperiului sub Mihail al VII-lea se dovedește dezastruoasă. Împăratul se încojoară de lux, slăbind și mai mult armata și flota, incapabilă să facă față dușmanilor externi. În 1073, o nouă expediție împotriva selgiucizilor, condusă de viitorul împărat Alexios I Comenul se încheie cu un nou dezastru, însuși comandantul fiind capturat. În același an, Nestor, guvernatorul unor orașe de la Dunăre se revoltă și el, dar nu are forța de a asedia Constantinopole. După noul eșec împotriva selgiucizilor, conduși de fiul lui Arp Aslan, acesta fiind ucis la un an după victoria de la Manzikert în Persia, Malik Shah I, mercenarii din vestul țării se revoltă, conduși de Roussel de Ballieul, învingându-l și capturându-l pe Ioan Ducas, comandantul expediției împotriva lor. Fiul lui Ioan Ducas, Andronicus, este grav rănit și capturat și el. Andronicus este eliberat pentru a se putea trata la Constantinopole, dar moare bolnav în 1077. Acești mercenari îl susțin pe capturatul Ioan Ducas ca și contracandidat la tronul Constantinopolelului.

Mihail al VII-lea este nevoit să recunoască pierderea Anatoliei către turcii selgiucizi, ba mai mult să și-i facă aliați împotriva răsculaților. O armată bizantină condusă de Alexios împreună cu una selgiucidă condusă de Malik Shah înfrâng răsculații și-l capturează pe Ioan Ducas.

Dar imperiul era la pământ. Pierduse cam un sfert din teritoriu, finanțele erau la pământ, inflația atinsese cote astronomice, iar luptele interne și războaiele civile nu mai conteneau. În 1078, doi generali, Nicephorus Bryennes și Nicephorus Botaneiates, răscoală provinciile din Balcani și ce mai rămăsese din Anatolia și câștigaseră și sprijinul selgiucizilor, deveniți arbitri în disputele din cadrul imperiului. Răsculații ajung la Constantinopole și forțează abdicarea lui Mihail al VII-lea care se retrage la o mănăstire. Succesorul său a fost Nicephorus al III-lea Botaneiates, care moare în 1081, fiind urmat la tron de Alexios I Comenul.

După dezastrul de la Manzikert, Imperiul Bizantin nu și-a mai revenit niciodată. Haosul a continuat, teritorii vaste au fost pierdute, inclusiv Ierusalimul și orașele sfinte sunt ocupate de selgiucizi, fapt care va avea ca și consecință directă apariția cruciadelor. Cruciada I va cuceri Ierusalimul în 1089, apărând un nou concurent în regiune, Imperiul Latin al cruciaților. Cruciada a patra va cuceri Constantinopolele pentru aproape șaptezeci de ani, în anul 1204. Constantinopolele va mai supraviețui cu greutate, pierzând tot mai multe teritorii, până va fi cucerit de turcii otomani conduși de Mahomed al II-lea la 1453.

Malik Shah, fiul lui Arp Aslan, va domni peste Imperiul Selgiucid până la moartea sa, în 1092. Dar încă din timpul domniei sale se vedeau tendințele centrifuge, de fărâmițare. Din fericire pentru Imperiul Bizantin, la moartea sa, imperiul selgiucid se fragmentează între fratele și fii săi, nemaifiind o amenințare militară reală. Dar ascensiunea altui popor turcic, otomanii, va aduce din nou amenințarea islamică la porțile Constantinopolelui și ale Europei, amenințare care se va dovedi fatală.

Ca și concluzii, nu vreau să intru prea mult în comparații, dar mie mi se par cei ce încearcă să destabilizeze România în situația politică externă actuală la fel de iresponsabili, sau orbiți de temele electorale, ca și Andronicus Ducas. Iar rezultatul în mod sigur, va fi identic. Dumnezeu să aibă în pază România!  

                    

Noi şi bulgarii

Statuia lui Ovidiu din Constanţa, răsturnată de pe soclu de către bulgari în 1916

(sursa: constantablog.net)



În istoria noastră lungă şi complicată am avut parte de multe, de lupte cu vecinii, cu imperiile care ne-au călcat sau intenţionat să ne ocupe sau să ne împartă, cu năvălitori, cu tot ce putea încerca un popor statornic. Situaţia noastră s-a complicat enorm şi prin faptul că am rămas o insulă latină într-o mare slavă, lovită dintr-o parte de o forţă fino-ugrică. Şi rezultatele s-au văzut: poporul român latin a fost redus tot mai mult ca şi areal de răspândire, până a ajuns cam la situaţia de astăzi. Nu mai există români în câmpia panonică, deşi ei existau înainte de sosirea ungurilor, erau chiar foarte mulţi. Românii din sudul Dunării au ajuns o minoritate persecutată şi nu se ştie dacă în câteva zeci de ani vor mai exista. La fel şi în Balcani. La est de Nistru, de la o comunitate importantă, care la jumătatea secolului trecut se extindea destul de numeroasă şi dincolo de Bug (vezi studiul lui Anton Golopenţia din 1942, Românii de la est de Bug), astăzi nu mai putem vorbi de români ca şi de o comunitate, poate doar ca şi de elemente uitate în masa de locuitori de acolo.

Dar cum şi de ce s-a ajuns la o astfel de situaţie care astăzi ni se pare atât de greu de înţeles şi de crezut? Mai ales de ce? De ce românii au fost practic exterminaţi pe vaste teritorii, şi au ajuns să trăiască majoritari doar în arealul actual? De ce românii protejează minorităţile aflate pe teritoriul lor, în timp ce alţii fac toate eforturile să extermine şi să deznaţionalizeze minorităţile române de pe la ei?

Nimeni nu ar putea da un răspuns satisfăcător la aceste întrebări. S-ar putea scrie tomuri întregi, mii de pagini, şi tot nu cred că am găsi răspunsurile. Adevărul este unul singur, toţi vecinii noştri de ieri şi de azi ar fi mult mai bucuroşi dacă noi nu am fi existat. Sau dacă am fi încetat să existăm, la un moment dat în decursul istoriei. Şi pentru asta nu au precupeţit niciun efort, şi nici astăzi situaţia nu este mult diferită.

În disperarea noastră de a găsi un singur vecin despre care să putem spune că ne este aliat şi prieten (afară de Marea Neagră), ne-am îndreptat privirile în jur. Iniţial, am sperat că bulgarii ar putea fi aceştia, din moment ce dinspre ruşi şi unguri, mai târziu austro-unguri, nu aveam la ceva bun să ne aşteptăm, după istoria însângerată a relaţiilor noastre. Istoric vorbind, de la bulgari am fi avut cele mai multe motive să ne aşteptăm la o bună relaţie, chiar alianţă.

Frăţia româno-bulgară

Bulgaria a apărut ca stat pe harta Europei şi în urma jertfei noastre de sânge care ne-a adus independenţa, în războiul de la 1877-1878, la Plevna, Griviţa, Rahova şi Smârdan. Până atunci, toţi patrioţii naţionalişti bulgari asupriţi de imperiul otoman îşi găseau refugiu şi protecţie în România, de unde îşi puteau desfăşura fără intervenţii sau obstrucţionări activitatea lor naţionalistă. După apariţia Bulgariei, la un moment dat, chiar s-a vehiculat intens ideea unirii României şi Bulgariei sub sceptrul regelui Carol I, după detronarea ţarului Alexandru de Battemberg (1879-1886). Chiar Stambolov, dictatorul Bulgariei, i-a oferit regelui Carol I al României coroana Bulgariei. Manifestul adresat românilor la 1885 de către patriotul bulgar Zaharia Stoianov, şeful delegaţiei venite la Bucureşti spre a pregăti uniunea personală a Bulgariei cu România, reliefa sentimentele bulgarilor faţă de România, cel puţin atunci. Un fragment:

„Nu există un singur bulgar, mai mult sau mai puţin inteligent şi patriot, care să nu fi călcat pământul liber al României şi să nu se fi folosit de ospitalitatea frăţească a românilor. Într-o epocă de jumătate de secol, într-o epocă neagră şi groaznică pentru noi, privirea poporului bulgar a fost pururea aţintită asupra malului stâng al Dunării. Tot ce era onest şi nobil, tot ce avea vreo iniţiativă era cuprins de ideea de a salva patria sa nenorocită, tot ce n-a putut să respire în Bulgaria robită, lucra şi trăia în sfânta Românie. Îmi aduc aminte, precum îşi aduc aminte toţi amicii mei, că cuvintele: România, Bucureşti, Ploieşti, Giurgiu, Brăila, Galaţi, şi aşa mai departe, au fost pentru noi cuvinte sfinte şi egale cu cuvinte din Sfânta Scriptură. Când vreunul din patrioţii noştri, prigonit crud de guvernul otoman, scăpa în fine din ghearele străinului neîndurător, el găsea refugiul într-un oraş al României. Da, fraţilor români, pământul vostru a fost pentru noi pământul făgăduit. La începutul renaşterii noastre naţionale, cele dintîi voci care ne treziră din somnul robiei, s-au auzit în România. Ţara voastră a fost pentru noi focarul luminat al libertăţii, speranţa în viaţă nouă, în progres. Deşi vasali puterilor sultanului, românii au îngăduit, ba chiar au patronat organizarea comitetelor revoluţionare, au permis lui Pernovski să pronunţe discursurile sale înfocate, au permis lui Liuben Karavelov tipărirea ziarelor „Svoboda” şi „Nezavisimosti”. Voi aţi permis neastâmpăratului Botev sa ne trimită „Cuvântul refugiatului bulgar” şi apoi să editeze „Znamea”, organe de publicitate care, dacă ar fi apărut acum în Bulgaria, ar fi indignat desigur elementele din care se compune tagma trădătorilor patriei noastre mult încercate. Pământul vostru a hrănit pe apostolii libertăţii bulgare, pe luptătorii uriaşi ai independenţei noastre... Salutare dar pământului sfânt al României, fie binecuvântat! România a fost a doua patrie pentru mii de martiri ai noştri.

După eliberarea Bulgariei simpatia poporului român a rămas nemărginită pentru noi. La 1885, când duşmanul năvăli sub zidurile Slivnicei şi Vidinului, când am fost părăsiţi de Europa întreagă, atunci numai în Parlamentul român s-a găsit o inimă plină de compătimire pentru noi; numai în Parlamentul român s-a ridicat o voce pentru cauza dreaptă a poporului bulgarului... Din România ne vin razele binefăcătoare ale libertăţii, razele deşteptării noastre morale... Cu întristare şi amărăciune ne gândim că până acum n-am răsplătit cu nimic poporul român pentru toate acestea. În temelia libertăţii noastre zac osemintele fiilor României , iar noi nici două cuvinte de mulţumire n-am pronunţat până acum...”

Impresionantă această dovadă de prietenie, nu-i aşa? La acel moment părea că noi şi bulgarii vom fi ca fraţii, chiar se punea problema unirii sub aceeaşi domnie, a regelui Carol I al României, ba chiar marele Mihai Eminescu pusese un pariu pe această temă, după un document recent descoperit. Atunci, de unde atâta ură a bulgarilor împotriva noastră, doar după câţiva ani? De unde şi de ce? Au fost două lucruri care i-au transformat pe bulgari din cei mai mari prieteni ai noştri în unii dintre cei mai îndârjiţi duşmani. Dar să vedem contextul în care s-a petrecut această transformare.

După războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, în urmă căruia Bulgaria a apărut pe hartă, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dădea bulgarilor un teritoriu imens, cu ieşire la patru mări, respectiv Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică şi Marea Marmara. Dar pacea de la Berlin (1878) le reducea acest teritoriu, lăsând sudul în mâna Turciei, pentru a potoli Rusia, care dorea pentru acest nou vasal al său, respectiv Bulgaria, un teritoriu cât mai vast, pentru a-i fi mai uşor să ajungă la Istambul, cheia Mării Negre şi ieşirea spre Mediterana, conform planului imperial schiţat încă de Petru cel Mare. Cum era şi firesc, Rusia vedea în acest război şi această pace doar o simplă etapă spre întinderea posesiunilor ei cât mai mult spre Istambul, în aşa fel încât Marea Neagră să devină o mare rusească. Stăpânind cheia Mării Negre, strâmtorile, acest lucru ar fi devenit un fapt împlinit. De aceea, timp de mai bine de două sute de ani, Rusia a dus nenumărate războaie împotriva Imperiului Otoman, omul bolnav al Europei, cum îi spuneau diplomaţii secolului XIX, pentru moştenirea acestui imperiu. Când Rusia, respectiv Imperiul Ţarist, a ajuns prea departe, au intervenit inclusiv militar puterile occidentale, marile imperii coloniale, care îşi vedeau ameninţate posesiunile de ambiţiile nemăsurate ale ţarilor. Imperiul Britanic se temea de extinderea ruşilor în Asia Centrală, de unde ar fi putut ajunge să ameninţe perla coroanei, India. De aici a izbucnit războiul Crimeei (1853-1856), unde Franţa şi Anglia au luptat alături de turci împotriva ruşilor, pentru a le stăvili avântul expansionist. Aici a avut loc legendarul atac al cavaleriei uşoare, despre care am vorbit într-un articol anterior. În urma înfrângerii Rusiei, diplomaţii occidentali au decis crearea unui bloc solid care să poată sta în calea ambiţiilor expansioniste ale Rusiei către Balcani şi Istambul. Cea mai bună soluţie găsită este crearea unui bloc românesc solid, mai ales că românii nu erau slavi şi s-ar fi împotrivit tendinţelor expansioniste ale Rusiei care ar fi încercat să facă legătura cu slavii sudici, respectiv sârbii şi bulgarii. În acest context ar trebui privită unirea de la 1859, doar la trei ani după încheierea războiului Crimeei. Mai ales că după acest război, Moldovei i se înapoiază sudul Basarabiei, aproximativ actualul Bugeac, parte din Basarabia răpită la 1812.

La 1878, războiul ruso-româno-turc aduce independenţa României şi apariţia pe harta lumii a Bulgariei, mai întâi imensă, conform tratatului de la San Stefano, apoi redusă aproximativ în limitele ei etnice, conform Congresului de la Berlin. Era oarecum normal, patru milioane de bulgari stăpânind un teritoriu de opt milioane de locuitori, doar ungurii mai aveau astfel de pretenţii.

Referitor la noi, ruşii ne iau sudul Basarabiei şi „ne dau în schimb” Dobrogea, teritoriu pe care ei nu l-au stăpânit niciodată, deci nu prea aveau cum să-l dea. Dobrogea, majoritar populată de români, a fost stăpânită de turci până atunci, iar înainte de aceştia a fost în cuprinsul Ţării Româneşti a lui Mircea cel Bătrân, iar înainte de el, în voivodatul românului Dobrotici, de unde îi vine şi denumirea. Dobrotici, aliatul lui Mircea cel Bătrân, murind fără urmaşi, şi-a lăsat voivodatul acestuia.

De la prieteni la duşmani

O poezie intitulată „Cântec de ură”, scrisă de Ivan Arnandofv, poetul curţii din Sofia, membru al comisiei de educaţie bulgară, a devenit un fel de Marseilleză a soldatului bulgar şi sună cam aşa:

„Soarele a răsărit la orizont, vopsit în sângele duşmanilor. Ce aştepţi, tinere bulgar? Ridică-ţi mâinile sus şi lasă să ţi le binecuvânteze razele-i însângerate. Iar după aceea, vâră-le în măruntaiele unei femei tinere, ca să faci geloasă purpura regală a lui Apollo. Ca tămâia aburilor, pe care-i trimite aurora regelui cerurilor, fă să urce boarea sângelui, cea plăcută zeilor! Înainte, tinere bulgar, mereu înainte!

Covorul pe care-l formează trupurile de catifea ale femeilor şi copiilor e mai moale ca iarba lui april. Gustă mai întâi roua, umple sufletul tău de farmecul fructului delicios al tinereţii lor şi apoi, când vei fi beat de voluptate şi de eroism, arunci cojile netrebnice şi treci peste ele ca pe un covor regal. Potcoavele calului tău să se înfigă în sânul frumoaselor femei, pentru ca laptele ce dă viaţă duşmanilor noştri să sece. Ce aştepţi, tinere bulgar? Înainte, mereu înainte!

Copil al uraganului, fă ca tatăl tău, pretutindeni pe unde treci. Să nu rămână piatră pe piatră, nici un prunc să nu se alinte la sânul mamei sale, nici un bătrân să nu se sprijine pe umărul nepotului său. Aruncă ţestele lor la câinii flămânzi acre se ling pe bot sălbatic, în noapte, adulmecând apropierea sa şi sufletele lor în Tartar, acolo unde genunea se pregăteşte să înghită orice suflet nevrednic să ridice ochii spre lumina Soarelui bulgăresc. Şi înainte de a se ivi ziua lui Dumnezeu, să nu rămână pe ruinele pe care le vei fi semănat decât schelete şi spectre şi să nu se urce la cer decât mireasma trupurilor arse, cea plăcută zeilor Olimpului bulgar. Înainte, mereu înainte!” etc.

Interesantă profesiune de credinţă, tipică unui popor asiatic, uralo-altaic, pentru care bruma de civilizaţie europeană pare că nu era decât o crustă subţire, gata să se spargă la orice pornire războinică.

Revenind, două mari probleme au transformat prietenia şi iubirea bulgarilor faţă de noi în cea mai aprigă ură, pe lângă caracterul poporului ca şi neam uralo-altaic, cu influenţe slave, care s-a văzut deodată, de la popor supus turcilor la un mic imperiu, iar apoi redus la limita lor etnică.

Prima a fost chestiunea macedoneană.

Populaţia aromână din Pind era numeroasă, dar prea risipită şi prea departe de graniţele ţării pentru a putea fi subiectul unei acţiuni de încorporare a ei în graniţele statului român. De aceea toate acţiunile statului român au fost de păstrare a caracterului ei etnic, dar şi acestea foarte timide. Dar în contextul luptei popoarelor balcanice pentru moştenirea putredului Imperiu Otoman, populaţia aromână a devenit victimă, prinsă între acţiunile de grecizare şi cele de bulgarizare. Iar acestea se manifestau cu violenţă, cu flinta, cu cuţitul şi toporul. Aromânii erau prinşi între bandele de antarţi greci şi cele de comitagii bulgari. Nu cred că s-ar putea scrie vreodată o istorie completă a suferinţelor aromânilor în acea perioadă, precum şi a celor rămaşi chiar şi astăzi pradă acţiunilor de eradicare a neamului lor, de ştergere cu desăvârşire a oricăror urme ale apartenenţei lor la neamul aromân, ramură a românilor. La fel s-a întâmplat şi se întâmplă cu toţi românii rămaşi înafara graniţelor statului român, fie că vorbim de cei aflaţi astăzi în componenţa Ucrainei, Serbiei, Bulgariei, Ungariei, pretutindeni unde mai există români în imensa mare slavă sau fino-ugrică.

Bulgarii au procedat cu metodă în stârpirea populaţiei aromâne pretutindeni unde a găsit-o, folosind violenţa extremă, inclusiv asasinatele în masă. Nu a fost îndeajuns, a ucis şi înafara teritoriului său, şi nu s-a sfiit să o facă chiar pe teritoriul României, ţara căreia îi datora atât de mult.

În luna iunie a anului 1900 profesorul Mihăileanu, unul dintre conducătorii mişcării naţionale aromâneşti este asasinat pe străzile Bucureştilor de către un comitagiu bulgar trimis de Sofia cu această misiune specială. Căpetenia comitagiilor, Sarafov, pusese la cale acest asasinat şi multe altele, tocmai de la Bucureşti. Opinia publică românească se revoltă şi un conflict militar este evitat cu multă greutate. Autorii morali ai crimei au fost daţi în judecată de nevoie de către bulgari, dar au fost achitaţi de justiţia bulgărească şi duşi în triumf de populaţia Sofiei. O tot mai mare aversiune contra României câştiga teren.

A doua a fost problema Dobrogei.

La Congresul de la Berlin, Rusia oferise României Dobrogea ca o compensaţie pentru răpirea din nou a celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Teritoriul oferit de ruşi cuprindea şi cea mai mare parte a Cadrilaterului, că doar nu dădeau de la ei, ci din teritoriul aflat atunci în stăpânirea Imperiului Otoman. În urma refuzului nostru de a accepta cedarea sudului Basarabiei, Rusia răzbunătoare propusese congresului o frontieră sudică ce trecea imediat pe la sud de linia ferată Cernavodă – Constanţa. Intervenţia Franţei a făcut ca frontiera să fie stabilită ca o linie trasă între un punct la răsărit de Silistra şi Mangalia inclusiv. Urmau o serie de stipulaţiuni care trebuiau aplicate de o comisie mixtă, care s-a tergiversat până pe la 1880, când a fost trasată net defavorabil pentru România, în urma reavoinţei delegaţilor ruşi. România a declarat că nu acceptă această frontieră şi şi-a rezervat dreptul să ceară aplicarea strictă a Tratatului de la Berlin, deoarece nu se respectase voinţa congresului, lăsând în mâinile bulgarilor Silistra cu forturile ei, cheia apărării întregii regiuni, ca şi o permanentă ameninţare împotriva Dobrogei. Mai mult, linia nu era dreaptă, ci făcea două intrânduri dintre care unul se apropia până la 35 km de linia ferată strategică Cernavodă - Constanţa.

Între timp ostilitatea Rusiei faţă de România creştea din ce în ce mai mult, ruşii văzând în ocuparea din nou a sudului Basarabiei doar o etapă în planul lor expansionist. Revenirea Dobrogei la România era necesară, altfel marile puteri nu ar fi acceptat rezoluţiile congresului, din moment ce nu doreau o legătură directă între ruşi şi „frăţiorii” lor bulgari. Ori, Rusia tocmai asta urmărea, trecerea Dobrogei la bulgari pentru a-şi asigura accesul direct spre Constantinopol, cheia Mării Negre şi poarta spre Mediterana. Mai mult, creşterea cât mai mare a Bulgariei în dauna tuturor, prin acest aliat fidel şi devotat urmând să controleze întreaga regiune. Iar bulgarii au prins ideea din zbor, devenind roşi de ambiţii imperiale nemăsurate şi nejustificate. Numai ca şi un exemplu, proiectul de tratat mult mai ofensiv între Rusia şi Bulgaria din 1909, menit să-l înlocuiască pe cel din 1902, cuprinde şi următoarele: „În cazul unei reuşite fericite a unui război împotriva Austro-Ungariei şi României... Rusia se angajează să facă tot posibilul pentru mărirea teritoriului bulgar cu localităţile cu populaţie bulgară, situate între Marea Neagră şi malul drept al Dunării.” O formă oarecum neutrală care ascunde anexarea Dobrogei la Bulgaria.

România şi războaiele balcanice

În vara lui 1912, profitând de situaţia dificilă în care se găsea Turcia şi îndemnate de ruşi, Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Grecia se aliară şi declarară război Turciei pentru posesiunile europene ale acesteia, la 18 octombrie 1912 (stil nou, respectiv 5 octombrie stil vechi).

Turcii se arătară mai prejos de cea mai pesimistă aşteptare, în câteva săptămâni toată Tracia, Macedonia şi Serbia veche erau în mâna aliaţilor, turcii apărând doar bariera de la Ceatalgea, din faţa Constantinopolelui, şi trei cetăţi, Adrianopol, Scutari şi Ianina. Puterile europene, speriate de posibilitatea extinderii conflictului balcanic într-unul european (cum de altfel s-a întâmplat doi ani mai târziu), forţară încheierea unui armistiţiu la 3 decembrie, tratativele urmând să aibă loc la Londra. Trageri de timp, negocieri sterile, apoi o lovitură de stat a junilor turci aduce la putere pe Mahmud Şevket, iar luptele reîncep, terminându-se cu căderea celor trei cetăţi turceşti.

De la declararea războiului, România îi asigurase pe bulgari de deplina sa neutralitate, invocând principiul echilibrului balcanic. Nu avea împotrivă lupta pentru îmbunătăţirea situaţiei creştinilor din Imperiul Otoman, dar era pentru menţinerea integrităţii Turciei. Guvernul român adăugase însă: „Dacă totuşi, schimbări teritoriale se vor produce în Balcani, România va avea şi ea să-şi spună cuvântul său”. La Londra, când era clar că schimbări profunde se vor produce în Balacani, România a cerut o compensaţie teritorială la frontiera disputată a Dobrogei. România a cerut jumătatea nordică a Cadrilaterului, până la linia Rusciuc – Silistra – Şumla – Varna, deci o fâşie de teritoriu la sud de frontiera dobrogeană, până la limita Turtucaia – Balcic, teritoriu locuit predominant de turci, apoi de găgăuzi, bulgarii fiind în minoritate. Era nevoie de această compensaţie, în ideea că Bulgaria se mărise considerabil şi devenise extrem de agresivă faţă de vecinii ei, o atitudine imperialistă susţinută din umbră de către Rusia. Iar această linie este o necesitate strategică, din punct de vedere militar. Linia care o face spre sud-est asigură protecţia capitalei noastre la un atac dinspre sud. Bucureştiul este la o distanţă mică faţă de Dunăre, orice forţare a fluviului de către o armată ameninţând direct capitala. Dar existenţa liniei de frontieră spre sud-est asigură protecţia capitalei, prin faptul că o armată ce ar încerca să treacă fluviul va putea fi atacată din flanc de pe această linie, sau i-ar fi tăiate liniile de comunicaţii. Exact aşa s-a întâmplat în 1916, când armata germano-bulgaro-turcă a lui Mackensen nu a putut merge direct spre Bucureşti, în ciuda superiorităţii lor, ci pentru a nu fi atacaţi din flanc, mai întâi au trebuit să respingă trupele noastre până în Dobrogea, abia apoi să treacă Dunărea spre Bucureşti.

La pretenţiile României, Bulgaria cere protecţia Rusiei, iar aceasta merge atât de departe încât la 30 ianuarie ne trimite o notă în care ameninţă cu războiul. Încurajaţi de ruşi, bulgarii refuză orice tratative. Atât Rusia, cât şi Austro-Ungaria erau direct interesate în Balcani şi făceau manevrele şi presiunile de rigoare. Tergiversările tipic balcanice în semnarea păcii îi exasperară pe englezi până într-atât încât la 15 mai 1913, Sir Edward Grey, ministrul de externe britanic, a trimis o notă presei şi delagaţiilor: „Sir Edward Grey a înştiinţat pe delegaţii balcanici că acei care doresc să semneze preliminariile păcii trebuie să o facă fără întârziere. Cei care nu sunt dispuşi să semneze, vor face mai bine să părăsească Londra, deoarece e inutil pentru ei să rămână aici şi să continue o discuţie al cărei unic rezultat e o amânare fără de sfârşit.” Două zile mai târziu, delegaţii semnară pacea prin care Turcia ceda toate provinciile sale europene. Dar cearta dintre aliaţi pentru împărţirea prăzii se mută în Balcani şi în capitalele statelor interesate, Rusia făcând eforturi pentru a împiedica izbucnirea unui război între aliaţii de ieri, iar Conferinţa ambasadorilor de la Petersburg luă asupra ei sarcina de a aplana conflictul bulgaro-român pe chestiunea graniţei dobrogene.

Al doilea război balcanic şi intervenţia României

Megalomania şi agresivitatea Bulgariei se accentuară, pretenţiile sale asupra teritoriilor smulse Turciei întrecând orice aşteptări. Simpatia Rusiei se mută asupra Serbiei, în timp ce Austro-Ungaria susţinea Bulgaria, în dorinţa ei de a slăbi Serbia şi eventualele ei pretenţii asupra teritoriilor locuite de sârbi din cuprinsul monarhiei dualiste. Războiul între foştii aliaţi devenise inevitabil, iar acum sârbii şi grecii fac propuneri de alianţă României, deşi iniţial toţi o doreau în afara disputelor. Cancelariile europene se îndreptau tot mai mult asupra României, devenită factor de echilibru, mai mult, ea devenise arbitrul în Balcani.

Deşi ţarul Nicolae al Rusiei ameninţase direct pe cei ce ar porni războiul între fraţi, la 16/29 iunie 1913, la ordinul direct al ţarului Ferdinand al Bulgariei, bulgarii dezlănţuiră un atac devastator asupra sârbilor pe întregul front. Cu toate că exista o alianţă secretă între România şi Puterile Centrale, între care şi Austro-Ungaria, încă din 1883, interesele României şi opinia publică îi cereau să meargă împotriva bulgarilor susţinuţi deschis de Austro-Ungaria. La 20 iunie/3 iulie 1913 primul ministru Titu Maiorescu supunea regelui Carol I decretul de mobilizare al armatei române.

Intenţia comandamentului român era să ocupe Cadrilaterul cu o armată secundară şi în acelaşi timp forţa principală să treacă Dunărea şi să înainteze rapid către Sofia spre a dicta încetarea războiului şi încheierea păcii. Regele Carol trecea pentru a doua oară Dunărea în fruntea armatei române. Prima dată pentru a aduce independenţa României şi să ajute la crearea statului bulgar. A doua oară, 36 de ani mai târziu, pentru a da o lecţie vecinului ingrat şi agresiv şi pentru a aduce linişte Balcanilor.

Corpul V de armată, sub comanda generalului Culcer, cu o divizie de rezervă, ocupă Cadrilaterul până la linia Turtucaia – Balcic. În acelaşi timp masa principală trecuse Dunărea între Bechet şi Turnu Măgurele. Corpul I armată şi divizia 1 cavalerie au trecut pe vase pe la Bechet, îndreptându-se spre Rahova, iar divizia 1 cavalerie sub comanda generalului Bogdan apucă oblic spre sud-vest, spre nodul de comunicaţii Ferdinandovo, tăind retragerea din faţa sârbilor a armatei bulgare comandate de generalul Kutincev. O brigadă bulgară trecuse deja de Ferdinandovo şi se îndrepta spre Sofia prin pasul Ginci, când ariergarda intră în contact cu divizia de cavalerie a generalului Bogdan (10 iulie). Acesta manevră foarte bine, încât bulgarii, deşi superiori, crezură că au în faţă trupe mult mai numeroase. Prin telegrama expediată de generalul Sirakov şi interceptată de români, acesta spunea că are în faţă avangarda unui corp de armată cu şapte baterii de artilerie. Bulgarii se demoralizară şi întreaga brigadă a fost luată prizonieră de divizia lui Bogdan. Armata lui Kutincev se descompuse, dezertorii şi prizonierii fiind dezarmaţi şi lăsaţi să se întoarcă la casele lor.

Sub protecţia acestei flancgarde, corpurile II, III şi IV, cu o divizie independentă de cavalerie şi câteva divizii de rezervă trecură Dunărea pe la Corabia. Podul pregătit dinainte, construit din portiere de câte cinci pontoane metalice cuplate, a fost lansat în şapte ore, succes remarcabil pentru pontonierii români. Ajunse pe teritoriul bulgar, trupele noastre înaintară cu viteză în câteva zile fiind în Balcani. Corpul I era la Orhania, ocupând trecătoarea Arab-Konak, poarta Sofiei. Din înălţimea pasului, soldaţii români vedeau noaptea luminile capitalei, iar aviatorii români, utilizând pentru prima oară aeroplanul în război, planau deasupra Sofiei. Corpul IV era Etropol, iar elemente înaintate erau Tatar-Bazargic, înaintând până la 10 km de Filippopol, recunoaşteri de patrule făcură legătura cu armata greacă.

În 18 zile armata română fusese mobilizată, concentrată, trecuse Dunărea şi ajunsese la 20 km de Sofia şi 10 km de Filippopol, trecuse Balcanii şi făcuse legătura cu armata greacă. Capitala inamică, Sofia, lipsită de apărare, era la dispoziţia românilor. La 5/18 iulie, regele Ferdinand al Bulgariei adresă regelui Carol al României rugămintea de a stopa înaintarea trupelor române, declarându-se gata de a primi condiţiile României şi a începe tratativele de pace. Intervenţia din Bulgaria a arătat capabilităţile şi entuziasmul armatei române, prezentându-se la mobilizare un număr mult mai mare decât cei chemaţi, dar a relevat şi unele slăbiciuni, cum ar fi vulnerabilitatea la epidemii. Din păcate, în entuziasmul general, nu s-au tras învăţămintele necesare.

Pacea s-a încheiat la Bucureşti, tratativele fiind conduse de Titu Maiorescu. România ieşise din acest război cu Cadrilaterul, cu un prestigiu european considerabil mărit, dar şi cu un duşman implacabil în care toată ura născută din invidie, deziluzie şi umilinţa îndurată lua proporţii exaltate. Deşi generalul Fiicev, delegatul Bulgariei la Bucureşti, recunoştea că Bulgaria achita nota de plată la care o condamnase lăcomia şi miopia ei politică.

Şi datorită intervenţiei în războiul balcanic, relaţiile României cu Puterile Centrale au continuat să se răcească iremediabil, în schimb România se apropia din ce în ce mai mult de alianţa franco-rusă. Nu degeaba Nicolae Iorga a spus „campania din Bulgaria a fost primul capitol al războiului României în contra Austro-Ungariei”.

Urmările până astăzi

Când România a intrat în războiul mondial, a fost asigurată de ruşi că nu trebuie să-şi facă probleme cu bulgarii, deoarece aceştia nu vor îndrăzni să lupte împotriva eliberatorilor şi protectorilor lor. De aceea ne-au promis două divizii în Cadrilater, pentru a-i descuraja pe bulgari de la orice atitudine belicoasă. Chiar şi soldaţilor ruşi din aceste divizii li s-a spus ca în cazul puţin probabil în care ar fi atacaţi, să strige tare „Ruskii!” şi bulgarii îi vor lăsa în pace.

Nu numai că nu s-a întâmplat aşa, dar Bulgaria a atacat în Cadrilater fără declaraţie de război, aceasta fiind trimisă a doua zi. Un alt eveniment în războaiele moderne, când atacul a fost dat înainte de a se trimite vreo declaraţie de război a fost numit „Ziua infamiei”, respectiv 7 decembrie 1941. Declaraţia de război ar fi trebuit înmânată la Washington chiar în momentul atacului, dar din cauza redactării dificile a declaraţiei şi a decodificării încete a mesajului cifrat de la Tokio către ambasada japoneză, a fost înmânată câteva ore mai târziu. Şi a fost „ziua infamiei”. Iar când bulgarii ne-au atacat fără declaraţie de război, alături de turci şi germanii conduşi de Mackensen?

Tot bulgarii s-au comportat cu brutalitate în timpul ocupaţiei, tot ei au răsturnat statuia lui Ovidiu din Constanţa (foto), în ideea că această provincie va rămâne pe veci a lor, deci să şteargă tot ce amintea de latinitatea ei, tot ei nu s-au dat duşi din Dobrogea chiar dacă războiul era terminat şi ei învinşi.

În 1940, când după ultimatumurile şi cedările Basarabiei şi nordului Bucovinei, apoi a Ardealului de Nord, situaţia noastră era mai dificilă, bulgarii au cerut Cadrilaterul. L-am cedat şi am făcut şi schimburi de populaţie, pentru a nu rămâne vreun motiv de dispută.

Din fericire, astăzi suntem aliaţi în NATO şi UE, dar nu putem să nu remarcăm excesele de maliţiozitate şi superioritate la adresa noastră cu fiecare ocazie, deşi ar fi bine ca fiecare să-şi vadă bârna din ochiul lui mai întâi.

Dar există un aspect în care politica şi apucăturile bulgarilor nu s-au schimbat: tratamentul faţă de minorităţi. Bulgarii au o lungă istorie în încercările lor de deznaţionalizare a minorităţilor, chiar şi în perioada comunistă, în anii 80, a ieşit un scandal serios referitor la practica bulgarizării numelor etnicilor turci.

Acelaşi lucru se petrece chiar şi astăzi faţă de minoritatea română, ca o constantă, ieri aromânii din Macedonia şi azi cei din nord-vestul Bulgariei. O serie de reportaje au documentat soarta şi situaţia românilor din Bulgaria.

„Românii din Bulgaria se pot împărţi intr-un sector timocean, un sector dunărean (care se întinde de la râul Timoc şi până la litoralul Mării Negre) şi un sector, în interiorul ţării şi al Munţilor Balcani. Sub raportul numărului lor, cu toata grija bulgarilor de a-i scoate în statistici cât mai puţini, există numeroase statistici credibile, citate mai recent, după care numărul românilor din Bulgaria s-ar ridica la 250 000 iar al aromânilor la 150 000. După alte statistici, numărul real al acestora ar fi cel puţin dublu.” (http://www.gid-romania.com, secţiunea despre românii din Bulgaria). Mai mult, comunitatea românească nu este recunoscută de către oficialităţi, tocmai într-un stat UE care s-a angajat să protejeze drepturile minorităţilor. Din păcate, nici statul român nu este prea interesat de păstrarea identităţii culturale a acestor fraţi, altfel nu ne explicăm tăcerea continuă asupra acestui subiect, mai ales când există posibilitatea unor negocieri directe, între vecini şi aliaţi.

Cu toate acestea, o rază de speranţă care poate fi şi o lecţie dată clasei noastre politice: astăzi, un afacerist român din SUA, George Brăiloiu, a dat 406000 de euro pentru întreaga colecţie de manuscrise Emil Cioran scoasă la licitaţie în Franţa. A declarat ulterior că o va dona statului român. Un gest extraordinar al unui român adevărat, un afacerist necunoscut nouă, spre deosebire de alţi celebri autohtoni ce ies în evidenţă prin echipe de fotbal sau divorţuri mediatizate, care nu prea s-au remarcat în astfel de acţiuni, ci mai degrabă prin afaceri controversate. Aceasta este o adevărată palmă meritată dată clasei politice româneşti. Un gest care ne aduce aminte de alţi mari români ca Emanoil Gojdu sau Vasile Stroiescu. Un român din diaspora, de departe, la fel ca şi alţi români din afara graniţelor, unii chiar foarte aproape de noi, pe care ne grăbim să-i uităm sau să-i ignorăm, preocupaţi de problemele noastre domestice.

Dar poate este mai importantă veşnica noastră bălăcăreală politică internă fără sfârşit, tipic balcanică.

Bibliografie

Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României