Strategia Rusiei pe termen scurt (I)

Se pare că avansul Rusiei se accelerează, cel puţin în privinţa Ucrainei. La foarte scurt timp de la preluarea preşedinţiei de către Victor Ianukovici, politica şi economia ucraineană îşi cam predau atribuţiile Rusiei. Acelaşi lucru se petrece şi cu forţele armate şi serviciile secrete. Şeful de stat major al armatei Ivan Svida (instalat în administraţia lui Iushcenko) îşi dă demisia, aproape în acelaşi timp în care Ucraina anunţă că renunţă la obiectivul integrării în NATO, atât de disputat la summitul de la Bucureşti din aprilie 2008. Izgoniţi în decembrie 2009 de pe teritoriul Ucrainei, agenţii ruşi din FSB (fost KGB) revin primiţi cu braţele deschise la Sevastopol, unde îşi vor relua activitatea, mai ales că elemente ale scutului antirachetă NATO vor fi amplasate în apropiere, în România. Serviciul de securitate ucrainean a primit dispoziţii să nu interfereze în activitatea agenţilor FSB nici să-i urmărească sau să le monitorizeze activitatea.
Deşi previzibilă, această preluare a Ucrainei a surprins pe toată lumea, inclusiv cancelariile occidentale. Nu preluarea Ucrainei de către Rusia, ci viteza cu care se implementează aceasta. Şi cred că va continua.
Cred că este un record în materie, comparabil numai cu alte două posibile situaţii în relaţiile dintre state. O dată, o astfel de preluare rapidă a unui stat de către altul poate avea loc în cadrul unei înfrângeri militare zdrobitoare, urmată de o ocupaţie militară. Altă situaţie ar fi în cazul unei uniuni benevole, practic o unire prin absorbţia unuia dintre subiecţi, cum s-a întâmplat în cazul reunificării Germaniei.
În ritmul acesta, Ucraina va ajunge în scurt timp un nou subiect al Uniunii Rusia-Belarus, cu o semiindependenţă formală, menită în cazul Belarusului mai mult pentru a satisface orgoliul lui Lukashenko, căruia nu-i pică prea bine să se vadă redus din rangul de preşedinte de ţară la rolul de guvernator al unei provincii sau, mai rău, deputat în Duma rusă.
Deocamdată opoziţia stă în aşteptare şi îşi regrupează forţele, destul de disipate în obiectivele fiecăruia. După o înfrângere, pentru ele este o clipă de bilanţ. Ultima lor luptă împreună, naţionalişti şi provestici, în care s-au bătut inclusiv cu ouă în parlament, a fost cu ocazia semnării acordului privind închirierea Sevastopolului până în 2042. Învinşi, fiecare o va apuca pe propria cale, şi după un moment de refacere şi evaluare, îşi vor continua lupta, dar pentru obiective divergente. Iar rezultatul poate fi disoluţia Ucrainei.
Între timp, Moscova se află în ofensivă diplomatică, chiar cu ocazia summitului bianual UE-Rusia. Presează pe toate canalele pentru acordarea unui orizont de timp în care cetăţenii ruşi vor putea călători în UE fără vize. Oficialii europeni, poate avizaţi de avansul Rusiei în Ucraina, au exprimat ideea conform căreia rezolvarea acestei chestiuni este o problemă pe termen lung. Prin vocea preşedintelui Consiliului European, Herman Van Rompuy, UE i-a reamintit Rusiei motivele de îngrijorare vizavi de situaţia din Rusia: situaţia apărătorilor drepturilor omului şi jurnaliştilor din Rusia, situaţia din Cecenia şi din alte republici din Caucazul de Nord, retragerea trupelor din Georgia în poziţiile de dinaintea războiului din august 2008.
Simptomatic pentru situaţia din Rusia este şi faptul că în momentul în care delegaţii se aşezau la dineu la Rostov pe Don, la Moscova importante forţe de poliţie împrăştiau în forţă sute de demonstranţi ce manifestau cerând libertate de exprimare, arestând cam 170 dintre aceştia şi rănind serios câţiva.

O scurtă (dar necesară) incursiune în istoria Rusiei

Aici îl voi cita pe istoricul român Alexandru V. Boldur, care în cartea sa „Imperialismul sovietic şi România” ne dă o explicaţie asupra tendinţelor expansioniste ale Rusiei de-a lungul istoriei.
"... se naşte involuntar întrebarea, cum s-a putut realiza creşterea consecutivă, uneori vertiginoasă a teritoriului imperial?...
Condiţiile geografice şi evenimentele istorice au determinat caracterul cuceritor al statului moscovit, velicorus. El n-a devenit cuceritor prin excelenţă. Setea lui de cuceriri n-a fost satisfăcută niciodată. Din secol în secol s-au perpetuat achiziţiile sale teritoriale, încât pofta de cucerire a devenit o particularitate a caracterului velicorus. Cum s-a născut această predispoziţie velicorusă de a rezolva diferitele probleme de vecinătate prin aplicarea forţei?
Ascendenţa Moscovei începe după secolul al XIII-lea, când s-a format un mic centru velicorus, de la care a pornit ulterior fenomenul de expansiune. Solul Moscovei a fost şi este sărăcăcios. Pământul fertil (bogat în cernoziom) se află la sud de zona Moscovei.... În aceste regiuni (ale Moscovei), solul nu era fertil şi ca urmare, velicoruşii s-au dedat la cuceriri de teritorii, începute încă de principii kieveni.
... Faptul că Velicorusia nu avea cernoziom şi suferea de lipsa de cereale aruncă o lumină vie asupra politicii ei de cucerire a teritoriilor vecine şi ne dezleagă enigma de ce Moscova era nevoită la început să facă mereu cuceriri şi de ce s-a născut propulsia velicorusă, pofta Moscovei de acaparare a popoarelor vecine. Factorul geografic a împins Moscova la întrebuinţarea forţei. Ea cucerea pentru a exploata. De aici a pornit şi construirea drumurilor de cale ferată şi a magistralelor îndreptate spre popoarele subjugate. Însă, dacă la început expansiunea avea ca substrat insuficienţa calitativă a solului şi nevoia de a folosi bogăţia altor popoare, ulterior cucerirea a devenit o obişnuinţă...
De la începutul existenţei sale, principatul Moscovei acea tendinţe expansioniste. Cu fiecare cucerire sporea nu numai teritoriul, ci şi potenţialul său militar prin creşterea numerică a populaţiei subjugate. La început au fost înglobate treptat diferite seminţii finice, apoi tătarii. În sângele şi caracterul etnic moscovit velicorus a intrat ingredientul finic şi mai ales cel tătăresc. Având în componenţa sa diferite formaţiuni politice tătăreşti (Kazan, Astrahan, Nohai, Hoarda Mare şi Crimeea), Moscova îi primea pe tătari în slujbele statului, se înrudea cu ei prin căsătorii şi, odată cu aceasta, împrumuta şi mentalitatea tătărească.
Din neamul tătăresc au provenit unii ţari moscoviţi. În 1533-1538, în Scaunul Moscovei se afla în calitate de regentă pentru nevârstnicul său fiu, Elena Glinski, de origine tătărească. Fiul ei, Ivan al IV-lea (cel Groaznic), care i-a urmat la tron, s-a caracterizat printr-o mare cruzime. De provenienţă tătărască era şi familia Godunov. Sunt cunoscuţi doi ţari (Boris şi fiul său Feodor) şi 14 boieri, descendenţi din neamul tătarilor.
Moscova nu putea face cuceririle sale, decât instituind o putere absolută în interiorul statului, atât de caracteristică regimului social-politic tătărăsc..."
Închei această scurtă incursiune cu un aforism francez din secolul al XIX-lea: „Răzuiţi primul strat al rusului şi veţi descoperi tătarul”.

Scurtă incursiune în istoria strategiei militare

În toată istoria, orice stat sau imperiu, orice putere politică a încercat să evite momentele dificile ce ar fi putut să parvină din posibilitatea de a lupta pe două fronturi, împotriva unor forţe importante care l-ar fi putut provoca pe două direcţii divergente. Acest lucru ar fi implicat divizarea forţelor şi ale eforturilor militare, ducând la purtarea a două războaie concomitent, fără putinţa de a te concentra asupra unuia. Au fost cazuri, în care forţele oponente divergente erau de tărie diferită, şi un bun general a putut să se descurce bine, menţinând unul dintre fronturi şi atacând decisiv pe celălalt. Dar astfel de cazuri sunt rare, iar problema strategică în momentul în care eşti pus într-o astfel de situaţie este greu de surmontat.
Germania a fost nevoită să lupte pe două fronturi în două războaie mondiale şi a pierdut. În primele faze, când s-a concentrat pe un singur front, a avut succes, dar ulterior, neobţinând decizia pe cel principal, a pierdut în cele din urmă. Planul Schlieffen, al fostului ministru de război german prevedea un atac rapid şi decisiv prin Belgia împotriva francezilor, cu majoritatea forţelor, vizând scoaterea din luptă a Franţei înainte ca Rusia să poată interveni, ea fiind mai înceată din cauza greutăţilor în mobilizare şi concentrare a forţelor. Dar Helmuth von Moltke cel tânăr, nepotul marelui Moltke din timpul lui Bismark, speriat de îndrăzneala unui asemenea plan, alocă mai puţine forţe împotriva Franţei, ţinând pe loc trupe suplimentare împotriva Rusiei, care încă nu era capabilă de un atac decisiv. Rezultatul a fost prima bătălie de pe Marna, pierdută de germani, iar chiar dacă ulterior îi înving pe ruşi la Tannenberg, situaţia nu a mai putut fi schimbată, Germania era prinsă într-un război de durată pe două fronturi, în care nu prea avea sorţi de izbândă. În al doilea război mondial, Hitler a reuşit să învingă doar atunci când a luptat pe un singur front, dar când a fost amestecat în Africa de Nord, Italia şi ulterior Franţa, a fost clar că nu mai avea cum să câştige. Oricum, ambele războaie mondiale au mult mai multe componente strategice şi militare, dar nu este locul aici să le discutăm.
Importantă este ideea conform căreia orice strateg de succes evită să fie prins într-un război pe două fronturi. În cazul în care poziţia sa este de asemenea natură încât să fie predispus unei asemenea situaţii, încearcă să o amelioreze, utilizând alte strategii, cum ar fi cea a diplomaţiei, sau de altă natură. Deoarece nu are cum să aloce suficiente resurse militare pentru a obţine succese pe două fronturi.
Ca exemplu poate fi dat cel mai mare imperiu existent în istorie, cel mongol. Precursorii săi, popoarele nomade din centrul Asiei, timp de secole îşi dirijau raidurile spre sud, spre tărâmul bogat al Chinei, împărţit în stătuleţe de putere medie. Când împăratul Quin le-a unit şi a început construcţia marelui zid chinezesc ca să-şi protejeze teritoriul, migratorii au fost nevoiţi să se îndrepte spre vest, ajungând în Europa. Imperiul mongol, în culmea ascensiunii sale, avea o dilemă, în ce direcţie să-şi extindă cuceririle. La un moment dat, în 1241, atacă spre vest, sub conducerea lui Subotai. Armatele lor, conduse de Batu-Han (nepot al lui Gengis-Han), zdrobesc cnezatele ruseşti, Polonia şi Ungaria, ajungând până pe teritoriul actual al Austriei şi în Dalmaţia, dar marele han moare, din fericire pentru Europa, şi armatele se întorc pentru a alege un alt han, care va prefera alte direcţii de atac, mai cunoscute şi mai la îndemână, spre sud şi spre Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. China este ocupată de Kublai-Han, iar Timir Lenk îl zdrobeşte pe Baiazid în 1402 la Ankara. Pur şi simplu, Europa a scăpat prin alegerea unui alt front. Chiar şi imensul imperiu mongol nu avea cum să ducă războiul pe mai multe fronturi, la asemenea distanţe.
Stalin cunoştea bine această axiomă strategică, de a nu se lăsa prins într-un război pe două fronturi. Şi-a ţinut diviziile în Extremul Orient în timp ce era atacat de germani, şi nu le-a transferat pe front decât atunci când a fost sigur că Japonia nu-l va ataca, că Japonia a învăţat lecţia de la Halhin Gol, în Mongolia, în 1939. Ulterior, a atacat Japonia în Manciuria numai după capitularea Germaniei.
Deci, orice bun strateg evită războiul pe două fronturi divergente. Iar Rusia are la conducere buni strategi.

Strategia actuală a Rusiei

Vorbeam la finalul articolului precedent despre dilema strategică a Rusiei. Acum am exemplificat cazul referitor la al doilea război mondial, când Stalin nu şi-a putut retrage trupele din Extremul Orient, deşi ar fi avut mare nevoie de ele împotriva lui Hitler, decât atunci când a fost sigur că Japonia nu-l va ataca, aceasta fiind deja în drum spre Pearl Harbour, spre cucerirea Asiei de Sud-Est şi a Filipinelor, creând Marea Zonă de Coprosperitate a Asiei. Japonia nu dorea un alt front împotriva URSS, la fel cum nici aceasta nu dorea un front contra Japoniei. Fiind asigurat din această privinţă, Stalin şi-a retras trupele siberiene împotriva lui Hitler, acestea intrând în luptă tocmai la timp, direct de pe trenuri, în Bătălia Moscovei, cu rezultate deja cunoscute.
Se vede de aici importanţa de a nu duce un război pe două fronturi, sau de nu te concentra simultan pe două direcţii divergente. Pentru a acţiona pe o direcţie, trebuie să te asiguri pe cealaltă. Orice bun strateg face asta, iar, cum am mai spus, Rusia are parte la conducere de buni strategi.
Dilema strategică a Rusiei stă în faptul că, în ciuda imensităţii teritoriului, sau poate tocmai de aceea, are prea multe fronturi de apărat, împotriva prea multor potenţiali rivali. Şi nici din punct de vedere intern nu stă prea bine.
21 de republici autonome, în care trăiesc circa o sută de popoare, iar în multe din aceste republici ruşii sunt mai mult decât minoritari. Sporul natural negativ, în ciuda ordinului dat femeilor de fostul preşedinte Putin de a face mai mulţi copii, speranţa scăzută de viaţă, corupţia generalizată, alcoolismul ridicat, un sistem de sănătate precar, lipsa de condiţii esenţiale pentru o mare parte a populaţiei, mafia, toate sunt elemente care erodează fundamentul societăţii ruse la temelie. Totuşi, conducerea rusă nu vede altă alternativă decât de a dirija energiile populaţiei spre o atitudine revanşardă, promiţând revenirea Rusiei pe arena internaţională ca o mare putere, care a mai fost cândva. O idee inoculată în conştiinţa maselor, o revenire la trecutul glorios, sunt ingredientele unei politici care dă roade pretutindeni pe plan intern, dirijând nemulţumirile populaţiei spre factorul extern, prezentat ca şi întruchiparea răului ce nu lasă poporul să se dezvolte liber. Acelaşi lucru ca şi în ţările arabe, unde liderii învinuiesc pe oricine din exterior pentru eşecurile lor, mai puţin pe ei înşişi.
Rusia se concentrează pe recuperarea trecutului, cu revenirea ei ca mare putere pe eşichierul mondial. Pentru asta, a trebuit să-şi asigure un flanc, pentru a presa pe celălalt. Dilema strategică a Rusiei este că trebuie să facă faţă, dată fiind întinderea ei imensă şi lipsa unei populaţii care să poată menţine frontierele, unei posibile presiuni pe mai multe linii. Una este cea vestică, care ne interesează în primul rând, alta cea sudică, şi alta cea estică, aici incluzând şi componenta sud-estică, mă refer la apropierea de China.
Ce a făcut Rusia în ultimii ani ne poate da indicii asupra direcţiei în care se va concentra efortul ei în următorii ani, respectiv pe termen scurt.
Şi-a asigurat zona estică, fostul preşedinte Vladimir Putin făcând vizite în Japonia şi dând de înţeles că este deschis pentru negocieri în privinţa Insulelor Kurile, ocupate de URSS la sfârşitul celui de-al doilea război mondial în dauna Japoniei. Mai multe proiecte au fost lăsate către public, unul dintre ele menţionând posibilitatea ca Rusia să păstreze două dintre insule, iar Japonia să recapete cele două insule sudice. Din experienţa istorică, pot spune că este vorba doar de tărăgănări care vor ţine opinia publică din Japonia ocupată, din moment ce niciodată Rusia nu a lăsat de la sine, de bună voie, un teritoriu ocupat în prealabil. Când a lăsat din mână un teritoriu a fost doar atunci când nu l-a putut menţine. Spre sud-vest, cu China a intrat într-o strânsă alianţă, concretizată prin Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (SCO), o organizaţie interguvernamentală de securitate mutuală ce reuneşte în prezent China, Rusia, Kirghistan, Kazastan, Tadjikistan şi Uzbekistan, cu India, Iran, Mongolia şi Pakistan ca şi observatori. Dintr-un foc, Rusia se asigură şi spre China, şi spre alte republici foste sovietice din Asia Centrală, preponderent islamiste. Cu acestea din urmă încheiase deja multiple acorduri comerciale şi de securitate, fac parte din CSI, iar un acord de supraveghere comună a frontierei exterioare era deja în vigoare, conform căruia trupele ruse împreună cu cele ale republicilor central-asiatice aveau rolul de a supraveghea frontiera externă a CSI. În cazul în care încearcă să iasă de sub tutela rusească, sunt aduse înapoi la ascultare, prin represiune, cum a fost cazul în cazul revoltelor din Uzbekistan şi Kirghistan. Singura excepţie o constituie Georgia, dar în cazul ei se declanşează o campanie militară preemtivă fulger, în august 2008, care poate fi văzută şi prin prisma unui avertisment. Cu China, multiple contracte comerciale, inclusiv referitoare la vânzarea de armament sunt în vigoare, chiar posibilităţi de construire a avioanelor de luptă ruseşti sub licenţă chineză. Se pare că Rusia închide ochii spre ameninţarea chineză, cea cu privirile spre Siberia subpopulată şi bogată în resurse, ce ar putea deveni în următoarele decenii o supapă pentru suprapopulaţia chineză şi economia ei avidă de materii prime. Dar se pare că ruşii consideră această ameninţare mai îndepărtată decât cea văzută de ei cea principală, de la vest.
Mai rămâne vestul zona care ne interesează în primul rând. Asigurându-se spre est şi sud, Rusia se concentrează spre vest cu toate forţele şi resursele. Primul pas a fost făcut în Ucraina, şi am văzut deja cum. Urmează altele.
- va urma -

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

Revenirea Rusiei la graniţa României. Puterea militară rusă astăzi

Revenirea Rusiei

Am vorbit în articolele precedente despre tendinţele Ucrainei în noua situaţie geopolitică dată, în primul rând de ascensiunea la putere a liderului prorus Victor Ianukovici. Discutam despre bătălia cu ouă din parlamentul ucrainean şi despre viitoarea secesiune a acestui stat. Iată că reacţiile la perspectivele de rupere a ţării nu s-au lăsat aşteptate, preşedintele Ianukovici propunând deja un proiect de federalizare a ţării, în intenţia de a întârzia procesul de secesiune, iminent, după părerea multor analişti. Conform acestui proiect, Ucraina va fi împărţită în cinci părţi (Galiţia, Ucraina Centrală, Kiev, Slobojanşina şi Crimeea). Din punctul nostru de vedere, zona vestică, Galiţia, prezintă cel mai mare interes.
Dar ideea este că Ianukovici, alături de consilierii săi ruşi, a intuit pericolul şi a încercat să facă ceva pentru a amâna deznodământul, care nu poate fi decât ruperea statului. O astfel de decizie poate doar întârzia, nu anula rezultatul final. În ideea că o autonomie federativă ar putea amortiza tendinţele secesioniste nu este viabilă, ci dimpotrivă. Provesticii îşi vor putea găsi o platformă oficială pentru ideile şi căile lor politice va coagula forţele secesioniste care îşi vor găsi şi vectorul de exprimare, parlamentul local sau orice formă de guvernare locală li se va pune la dispoziţie. La fel a început şi secesiunea iugoslavă, dacă aruncăm o privire doar cu douăzeci de ani în urmă.
Dar aş vrea să vorbesc acum despre Rusia, şi voi folosi tot sintagma celor douăzeci de ani, poate prea uşor uitată de istoricii şi analiştii de astăzi. Voi vorbi despre Rusia şi despre revenirea ei în forţă astăzi, un aspect deosebit de preocupant, pentru toţi cei interesaţi, în ciuda tuturor asigurărilor despre faptul că Războiul Rece s-a încheiat. Fiindcă, ne place sau nu ne place, Rusia revine în forţă, cu o retorică şi o atitudine care aminteşte mult de Războiul Rece, chiar dacă mulţi europeni şi chiar americani s-au cam lăsat seduşi de o anumită idee, gen cooperare sau resetare a relaţiilor. Poate pentru administraţia Obama, aflată la mii de kilometri, poţi vorbi de resetare a relaţiilor, dar pentru noi, în imediata vecinătate a ursului rusesc, nu ne este aşa de uşor. Iar lipsa de preocupare a mediei din ţara noastră faţă de acest fenomen clar şi pregnant devine îngrijorătoare.
În Primul Război Mondial, în 1916, soldaţii noştri au luptat pe un front ce depăşea ca lungime frontul de vest, care opunea germanilor pe francezi, belgieni şi britanici. A fost nevoie de armatele a patru state ca să ne împingă în Moldova: Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria şi Turcia. Ne-am bătut în 1917 şi am câştigat victoriile de la Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti, dar ne-am trezit, în urma revoluţiei din Rusia, înconjuraţi din toate părţile de duşmani. Rusia ne-a lăsat baltă în urma puciului bolşevic, dar noi am continuat lupta. Soldaţii români au luptat în Italia, Franţa, în Siberia împotriva bolşevismului, pe Nistru tot împotriva bolşevicilor, după unirea cu Basarabia, am luptat şi am pacificat Ungaria bolşevică a lui Bela Kuhn, ocupând Budapesta în august 1919 şi salvând centrul Europei de teroarea bolşevică, am luptat în Siberia şi în 1920, la Şeragul şi Kuitun. Aşa am realizat România Mare.
Între timp, Rusia intrase în război civil. Patru ani de măcel pentru ca bolşevicii lui Lenin şi Trotski să preia puterea. În 1920, Rusia, redevenită Uniunea Sovietică, era la pământ. Încercarea de a ocupa Polonia se sfârşise cu un dezastru militar. Au urmat crimele şi masacrele lui Stalin, pentru ca, douăzeci de ani mai târziu, Rusia, sau Uniunea Sovietică, să revină la porţile Europei. A pierdut un milion de soldaţi în războiul de iarnă împotriva Finlandei, dar tot a ocupat în 1940 Ţările Baltice, Basarabia şi Nordul Bucovinei de la România. Cinci ani mai târziu ruşii erau la Berlin, aruncând estul european sub o teroare roşie fără precedent, la fel ca şi o parte a Asiei.
După mai bine de patruzeci de ani, revoluţiile din 1989 scot estul Europei de sub cizma roşie, iar în 1991 se sparge monolitul sovietic. Au trecut cam douăzeci de ani de atunci, iar acum, ca şi după cei douăzeci de ani, interval dintre sfârşitul Primului Război Mondial şi revenirea sovietică, asistăm în prezent la revenirea Rusiei la porţile Europei. Ceva mai subtil, totuşi, dar nu mai puţin letal. Dar această subtilitate, odată cu creşterea puterii, tinde să fie lăsată tot mai mult la o parte, lăsând la iveală doar chipul dur al ocupantului. Nu neapărat sub formă fizică, dar nici aceasta nu poate fi neglijată.
Mulţi contestatari vor replica în ideea că de ce Rusia ar dori asta. Este adevărat, mulţi trăiesc astăzi în ideea idilică cum că lumea este aşa cum o văd ei şi că nimic nu se va schimba, toată suflarea planetei fiind dornică să trăiască în pace şi armonie. Dar realitatea este mult mai dură. De ce Rusia şi nu alţii? Le răspund doar atât: nu numai Rusia, ci şi alţii. Celor care cred că nimic nu se poate întâmpla, li se pot aduce zeci de exemple că se înşeală, la fel ca în 1940.
Nu zic că rusul de rând ar avea vreo intenţie să ocupe estul european, dar vreau să vin cu următorul argument. Rusului de rând, fie că este vorba de mujicul de pe câmp sau de muncitorul din fabrică, pur şi simplu nu-i pasă. Nu i-a păsat nici când Boris Eltsin şi-a trimis armata în Cecenia sau când Vladimir Putin a trimis-o în Georgia. Asta fiindcă rusul este pasiv din acest punct de vedere. Rusul de rând nu a trăit niciodată într-o democraţie în care să-şi poată exprima liber dreptul la opinie. Singura perioadă în care Rusia a fost cât de cât democratică a fost în perioada lui Boris Eltsin, percepută ca şi epocă a anarhiei şi jafului total, de recrudescenţă a mafiei şi a corupţiei generalizate. Nu este de mirare că ruşii, de bună voie, renunţă la libertate în favoarea securităţii şi ordinii, votând pentru Vladimir Putin, partidul şi candidaţii acestuia.
Puţinii opozanţi sunt reduşi la tăcere, inclusiv prin anihilare fizică, ca de exemplu Anna Politovskaia. O paralelă poate fi făcută cu regimul Kucima din Ucraina, cu aceleaşi tendinţe autocratice şi cu asasinări de jurnalişti incomozi (Gheorghi Gongadze). Rusul de rând a fost redus la tăcere, toate mijloacele mass-media fiind deja în mâna Kremlinului. Cum a fost posibilă această manevră poate fi discutat mult şi bine, dar rezultatul este acela care îl vedem. Rusul de rând preferă să fie într-o relativă siguranţă, chiar dacă o duce mai rău ca şi europeanul de rând, dar îi este frică sau este prea pasiv faţă de provocările sociale ale unei tranziţii spre o adevărată economie de piaţă, cu tot ce ar însemna aceasta. De aceea s-a scufundat într-o pasivitate din care nu-şi revine decât ca să tânjească după vremurile stabile de altădată, când totul era sigur, votca ieftină şi Rusia o mare putere. Această nostalgie, după puterea pierdută, se poate vedea şi în cazul altor foste mari puteri reduse la puteri de rangul doi, ca de exemplu Marea Britanie, dar în cea mai mare măsură Franţa. Deosebirea este că Rusia este că ea încearcă să redevină la vechiul statut, prin toate mijloacele.

Şantajul energetic ca armă

Toată lumea crede că Rusia este o putere economică. Nimic mai fals. Chiar dacă a fost acceptată în 1997 în G7, devenit apoi G8, comunitatea statelor puternic industrializate. G7 era compus din SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Japonia şi Canada. Ulterior, în 1997, ca să poată înghiţi mai uşor extinderea NATO cu Polonia, Cehia şi Ungaria, preşedintele american Bill Clinton a oferit Rusiei accesul în această comunitate, chiar dacă nu îndeplinea criteriile minime pentru admitere. Rusia nu era, şi nici nu este, membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului. A fost o decizie strict politică. Deoarece Rusia nu este o putere economică. Este doar un mare exportator de materii prime, de petrol şi gaze în primul rând. O bogăţie naturală care îi permite să dicteze multe Europei, ţinând cont de dependenţa crescută a acesteia faţă de aceste resurse vitale. Iar Rusia s-a folosit până acum din plin de acest avantaj. În trecut, Europa tremura de spaima Armatei Roşii. Acum tremură, la propriu, de spaima Gazpromului, care nu o dată, a oprit robinetul de gaze. O armă mai puternică decât Armata Roşie, au spus unii, dar cum ar fi dacă s-ar adăuga şi armata rusă în spatele Gazpromului?
Nefiind o putere economică, ci, la fel ca şi Arabia Saudită, ci doar un important furnizor de resurse energetice şi, în plus, de materii prime, altele decât petrolul şi gazele naturale, nici nu încearcă şi nici nu reuşeşte să-şi dezvolte ramuri economice alternative. Japonia s-a dezvoltat după Al Doilea Război Mondial tocmai din cauza lipsei de resurse naturale. A fost nevoită să găsească alternative, şi le-a găsit. Dar Rusia nu numai că nu trebuie să le găsească, dar nici nu doreşte. Este mai comod aşa.
Multă lume consideră că bogăţia de resurse a Rusiei este o binecuvântare pentru această ţară. Nu împărtăşesc această viziune. Ba mai mult, consider că, pentru rusul de rând, această bogăţie este mai mult un blestem. La fel ca şi în cazul Arabiei Saudite. De mai bine de patruzeci de ani, Arabia Saudită este principalul furnizor mondial de petrol. S-a schimbat cu ceva în bine situaţia cetăţeanului saudit? Trăieşte mai bine, mai liber, ca şi acum patruzeci de ani? Nu, dimpotrivă, regimul saudit este extrem de restrictiv, aproape identic cu cel iranian aflat sub strictele percepte ale Koranului. Şi în Arabia Saudită sunt tăiate mâinile hoţilor, iar conducerea politică se perpetuează etern în sânul aceleiaşi familii domnitoare corupte, singura din lume care a dat şi numele unei ţări, casa Ibn-Saud.
Cu atât mai mult, nici în Rusia nu se va vedea vreo schimbare în bine. Autocraţia acceptată prea uşor de către ruşi se va perpetua în continuare, iar ţara va beneficia în continuare de afluxul de valută de pe urma vânzării de materii prime, în special gaze şi petrol. Nu întâmplător ţara a căzut în criză în 1998, atunci când preţul internaţional la petrol s-a prăbuşit. Dar rusul de rând nu va beneficia de afluxul de valută, va rămâne tot aşa, doar din când în când primind câte o fărâmă de la masa celor mari. Iar despre câştigarea unor libertăţi individuale, despre o dezvoltare economică, creşterea productivităţii, acestea devin tot mai îndepărtate din moment ce puterea politică se poate justifica prin exportul de materii prime. Ca şi în cazul mai susmenţionat, al Arabiei Saudite, banii vor merge către conducerea politică, către aparatul de stat şi ai săi siloviki, foşti membrii ai serviciilor secrete promovaţi de către Putin în administraţia statului, şi către complexul militar. De aici decurge altă problemă. Investind în complexul militar, Rusia îşi întăreşte capabilităţile militare, obiectiv anunţat cu surle şi trâmbiţe de conducerea rusă. Iar tentaţia de a ameninţa cu folosirea lor în scop ofensiv devine din ce în ce mai mare, la fel ca şi în perioada Uniunii Sovietice, suficient de proaspătă în memoria colectivă.
La aceasta se adaugă ameninţarea cu închiderea robinetului de gaze spre o Europă tot mai dependentă de resursele ruseşti. Fără să vadă pericolul, Uniunea europeană se îndreaptă senină spre dezastru, respectiv spre dependenţa aproape totală de gazul rusesc, dând Kremlinului în mână un atu nesperat. Doar ca exerciţiu de imaginaţie, gândiţi-vă cum ar reacţiona UE la oprirea gazului în conducte în toiul iernii, ca şi o toană a Rusiei, sau doar pentru a arăta cine este şeful. S-a întâmplat, şi nu ne-a fost moale. Pretextul a fost Ucraina, iar UE s-a făcut luntre şi punte să împace Moscova. Mâine, pretextul poate fi o mărire a influenţei Rusiei în ţările baltice, de exemplu.
UE nu este unitară în faţa pericolului şantajului energetic. Dimpotrivă, fiecare încearcă să-şi rezolve singur problema, lucru convenabil de minune Moscovei. Astfel, Germania, Franţa, Italia, toate încheie contracte bilaterale cu Gazprom, pentru a se asigura ele însele de fluxul constant de gaz. Unde este mult trâmbiţata unitate şi solidaritate energetică europeană, sub forma politicii energetice comune? Este sublimă, dar numai la nivel declarativ, practic nu există. Un factor care ar atenua dependenţa de gazul rusesc ar fi rapida construcţie a conductei Nabucco, toate resursele europene ar trebui dirijate spre acest proiect, care să fie dat în folosinţă cât mai rapid. Din păcate, birocraţia, lipsa de resurse, poate şi orbirea sau interesele unor oficiali europeni (ce de multe ori coincid cu cele ruseşti, vezi cazul Gerhard Schroeder) stau în calea realizării lui Nabucco, ce aşteaptă deja de zece ani. UE se dovedeşte incapabilă să realizeze că un mic efort acum ne-ar putea scuti de mare bătaie de cap în viitorul nu prea îndepărtat. Singura care realizează acest aspect este tocmai Rusia, de aici vine şi puternica ei opoziţie la Nabucco, chiar pentru asta a scos din mânecă un alt proiect concurent, South Stream. Împreună cu echivalentul său nordic, North Stream, fără concurenţă, Rusia poate înfeuda energetic Europa în câţiva ani.
Poate pentru prima oară în ultimii ani, România a reacţionat corect. Susţine Nabucco, nu zice nu nici participării la South Stream, dar între timp semnează şi un alt proiect, AGRI (Azerbaidjan Georgia Romania Interconnection), prin care sunt aduse gaze din Azerbaidjan prin Georgia, lichefiate şi transportate la Constanţa, de unde se expediază prin conducte către Ungaria şi Bulgaria. Să vedem cum se va realiza.

Armata rusă ca factor de putere

Un alt aspect vital îl reprezintă componenta militară a Rusiei şi influenţa politică în regiune. Suntem obişnuiţi în a-i vedea pe ruşi ca pe un colos militar, capabil să lupte de la egal la egal cu oricine, şi chiar să învingă. Dar lucrurile sunt ceva mai subtile.
Vedem la orice oră ce minunăţii tehnologice militare mai scot ruşii, parcă ar fi într-o competiţie, la fel ca şi pe timpul Războiului Rece. Este adevărat, reflexele dobândite atunci nu dispar aşa de uşor, mai ales cu noua conducere autocratică a Rusiei. Noile tancuri T-90, noi tipuri de rachete, avioane stealth, noi submarine superperformante şi capabilităţi navale din ce în ce mai sofisticate umplu periodic jurnalele de informaţii militare. Dar, oricât ar fi de performantă cercetarea militară rusească, armata are câteva slăbiciuni.
Odată, ca să poţi folosi la capacitate rezonabilă ultimele minuni tehnice ale cercetării militare ruse ai nevoie de oameni instruiţi şi pregătiţi ani de zile pe astfel de arme. O bună cunoaştere a lor, un program intensiv de pregătire şi de familiarizare cu aceste arme sunt vitale. Dar chiar sistemul militar rusesc nu poate face faţă acestei cerinţe. Sistemul se bazează pe conscripţie, recrutarea obligatorie a tinerilor pentru a-şi satisface serviciul militar timp de trei ani. În acest timp, recruţii primesc instrucţia de bază, care durează, apoi sunt dirijaţi, în funcţie de capabilităţi spre tipurile de arme unde să continue instrucţia, devenind ulterior militari în cadrul diferitelor tipuri de arme. Instrucţia pe un tanc T-90, până la însuşirea temeinică a întregului potenţial al acestuia, apoi aplicaţiile în care militarii îşi dezvoltă reacţiile şi tacticile specifice, durează şi ele până să ajungă profesionişti ai acestei arme, soldaţilor li se termină stagiul militar şi pleacă acasă, în civilie. În câţiva ani îşi pierde toate cunoştinţele dobândite, prin lipsa de exerciţiu, ce să mai vorbim de învăţarea cu noile tactici sau probleme tehnice ce apar periodic la un astfel de nivel de tehnologie. Locul său este luat de un alt recrut, care reia procesul. Este practic o risipă de bani, timp şi resurse.
Din acest motiv nu pot să nu aprob faptul că România, conform standardelor NATO, a trecut la o armată profesionistă, în care militarul, zi de zi se perfecţionează pe armamentul său, fie că este soldat sau colonel. În cazul Rusiei, şi al tuturor armatelor ce se bazează pe conscripţie, doar ofiţerii superiori ar putea să folosească eficient un tanc T-90. La fel şi în cazul altor arme. Poate acesta este unul dintre motivele pentru care Rusia a invadat Georgia tot cu T-72 sau T-55. Voi reveni la Georgia ceva mai târziu.
Un alt aspect cu care se confruntă armata rusă este, ca şi în cazul întregii societăţi, alcoolismul şi corupţia generalizată. Nu trebuie să insist asupra alcoolismului din armata rusă şi la consecinţele acestuia, doar v-aş ruga să vă reamintiţi imaginile cu armata rusă intrată în Georgia în august 2008. Toţi militarii ruşi fumau pe rupte, indiferent unde se aflau, inclusiv în tancuri sau transportoare blindate. Pentru cine are stagiul militar satisfăcut, cam ştie ce consecinţe ar putea avea o ţigară aprinsă în apropierea muniţiei de război. Mai ales când unii dintre aceşti războinici se vedea că erau cam „afumaţi”.
Corupţia a atins un nivel endemic în armata rusă. Orice sergent poate vinde câţiva recruţi, pentru câteva zile sau câteva săptămâni, unui afacerist local sau şef regional, pentru a fi folosiţi la munci în construcţii sau agricultură, bineînţeles la cele mai grele. Fără echipament de siguranţă, folosiţi ca sclavi, aceşti bieţi tineri sunt victime predilecte ale accidentelor de muncă. Cel puţin sunt fericiţi dacă primesc de mâncare, în unităţile militare fiind o penurie generalizată, fie datorită lipsurilor, fie datorită corupţiei, ofiţerii de la aprovizionare deturnând constant alimentele pe care le vând misiţilor locali. La fel se întâmplă cu combustibilul sau cu orice se poate vinde, inclusiv armament. Nu este un secret pentru nimeni, gherilele cecene au fost înarmate în mare parte cu armament cumpărat de la militarii ruşi, armament cu care ucideau soldaţi ruşi. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în anii ‘80 în Afghanistanul ocupat de Armata Roşie. Revenind la soldaţii sclavi, între câteva zeci şi câteva sute dintre ei mor anual în accidente de muncă, dar nimeni nu este tras la răspundere.
Alt aspect. Cu toţii, cei ce au făcut serviciul militar în vremea în care şi în România funcţiona sistemul serviciului militar obligatoriu, îşi amintesc de soldaţii mai vechi, „veterani”, şi ce trai dificil le făceau noilor recruţi, „bibanii”. În Rusia, fenomenul a luat proporţii tragice. În 2002, pe timp de pace, armata rusă a pierdut aproximativ cinci sute de soldaţi. Nu în luptă, ci ucişi de către camarazii lor. Majoritatea ucişi în bătaie de „veteranii” beţi criţă. Bineînţeles că aceste statistici nu vor fi găsite niciodată pe filiera oficială. Dar mamele soldaţilor trimişi să-şi facă datoria faţă de ţară, văzând că fenomenul ia proporţii, s-au organizat într-o asociaţie numită Asociaţia Mamelor de Soldaţi. Datele referitoare la anul 2002 au fost culese de la această asociaţie, cu numele şi unitatea decedatului, de către jurnalista Anna Politovskaia. Cam asta este situaţia actuală în armata rusă.
Atunci, unii vor întreba, de ce trebuie să ne îngrijoreze revenirea Rusiei la hotarele UE şi, implicit, la hotarele noastre. Fiindcă Rusia are un atu pe care încă nu l-am luat în calcul. Cinic vorbind, Rusiei nu-i pasă de pierderi. Poate să piardă într-un război zeci, poate sute de mii de oameni, dar Rusia va trimite alţii în foc. Vor muri şi aceştia, dar Rusia va trimite alţii şi tot aşa, fiindcă are de unde.
Acest aspect are nevoie de puţină dezvoltare. În al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a pierdut între 20 şi 25 de milioane de oameni, din totalul de 55 milioane de vieţi pierdute în întregul conflict. Nu mă refer la faptul că unii dintre aceştia au fost ucişi chiar de NKVD (precursorul KGB-ului), dar oricum, numărul lor rămâne impresionant. Dar mare parte dintre aceştia au fost trimişi aproape cu mâinile goale, eventual doar cu o puşcă, înaintea tancurilor, mânaţi de la spate de comisarii înarmaţi cu Naganuri. La fel ca şi în războiul civil rusesc, se aplica metoda lui Trotski. Ruşii au murit pe capete, dar şi-au copleşit adversarii şi au ajuns până la Berlin. Chiar despre marele lor strateg, mareşalul Jukov, în armata sovietică se spunea că unde apare el, moartea va secera rândurile proprii. Evident, el comanda ofensivele în care mase mari de oameni erau trimişi la asalt în faţa mitralierelor. Mergând puţin mai departe, în războiul de iarnă sovieto-finlandez din 1940, sovieticii, în trei luni de război, au pierdut un milion de soldaţi, faţă de patruzeci de mii de finlandezi. Linia Manerheim a fost străpunsă, şi finlandezii au fost nevoiţi să ceară pace. Nimeni nu i-a cerut socoteală lui Stalin pentru milionul de morţi. Şi nici nu avea cum.
O dictatură, sau un regim autocratic, are avantajul că dispune şi poate folosi cum doreşte vieţile supuşilor săi. Aşa a făcut Hitler, Stalin, sau mai recent Saddam Hussein. În cazul democraţiilor, gândiţi-vă doar la retragerea americană din Vietnam la presiunea opiniei publice sătule de război, sau la cea franceză din Algeria în 1962. Democraţiile răspund în faţa poporului, a electoratului, pentru acţiunile lor, dictatorii răspund doar în momentul în care au fost răsturnaţi.
Rusia a ales deja un regim autocratic. Şi acesta rămâne popular. La fel, Germania în 1933 l-a ales pe Hitler, şi acesta a rămas popular până când victimele războiului au fost deja prea mari. Totuşi, toate încercările de a-l deposeda pe Hitler de putere, inclusiv prin atentate, au eşuat. Nu pot să nu remarc că discursul lui Hitler în momentul şi după acapararea puterii are unele lucruri comune cu discursul noilor lideri ruşi care au reinstaurat autocraţia. Mai ales tema revenirii la trecut, la timpurile când ţara lor era puternică şi respectată.
Poate unii vor spune că exagerez, dar voi veni cu exemple. Conflictele din 1992 şi 1993, din Transnistria şi Georgia a lăsat prea puţine victime ruseşti. Comparând cu situaţia existentă în 1990, când în jur de două sute treizeci de mii de familii sovietice aveau câte un decedat pe fronturi externe, despre care nici nu puteau afla, Transnistria, Osetia de Sud sau Abhazia erau doar o glumă. Mai ales că în mare parte erau conflicte purtate prin interpuşi, cum ar fi transnistreni, osetini, abhazi, cazaci şi alţi voluntari de pe întregul cuprins al Rusiei, inclusiv puşcăriaşi eliberaţi special pentru acest scop.
Dar în 1994 Rusia îşi trimite armata împotriva Ceceniei. Armată de recruţi neinstruiţi şi nepregătiţi, la fel ca şi în primii ani ai Afghanistanului. În Cecenia, între 1994 şi 1996, au murit, după estimări, statisticile oficiale fiind secrete, între zece mii şi patruzeci de mii de soldaţi ruşi. Comparaţi cu pierderile americane din Irak, în cinci ani patru mii de oameni. Celor care încearcă să compare Cecenia rusească cu Vietnamul american le spun că din punct de vedere al populaţiei şi al suprafeţei câmpului de luptă, ar fi ca şi cum războiul din Vietnam s-ar fi purtat doar în provincia Hue. În rest, condiţiile de luptă sunt oarecum asemănătoare, munte pe de o parte, junglă pe de alta. În 1996, în urma presiunilor de acasă (Rusia era oarecum o democraţie atunci, chiar dacă foarte imperfectă) şi al alegerilor care se apropiau (un alt aspect al democraţiei), Boris Eltsin încheie un tratat de pace şi pune capăt războiului. Chiar acest tratat de pace, încheiat între Rusia şi Cecenia, este o recunoaştere de facto a independenţei micuţei republici din cadrul Federaţiei Ruse. Totuşi, nimeni nu l-a întrebat pe Eltsin despre numărul imens de victime din rândul armatei ruse.
Tipică pentru atitudinea liderilor ruşi mi se pare declaraţia comandantului flotei ruse, imediat după tragedia submarinului nuclear Kursk, în 2000, după moartea a 116 marinari. Întrebat de un reporter cum comentează această tragedie care a dus la moartea atâtor oameni, acesta a răspuns ceva de genul: „Nu-i nimic, mamele noastre vor face alţii!” Noi am pierdut până acum în Afghanistan 12 oameni. Închipuiţi-vă ce-ar fi dacă am pierde, Doamne fereşte, într-o singură zi 116 militari! Şi dacă ministrul apărării ar reacţiona cu o declaraţie ca şi cum a făcut-o acest amiral rus! Asta ne arată faptul că noi mergem spre o democraţie, în schimb Rusia se înfundă din nou pe o cale a dictaturii.
În 1999, noul premier rus, un necunoscut pe atunci pe nume Vladimir Putin, declanşează al doilea război în Cecenia. A fost vorba de o răzbunare a umilinţei din 1996, când Rusia a încheiat pace. Pretextul a fost explozia unor bombe cu hexogen în blocuri din Moscova şi Riazan, soldate cu sute de civili morţi. Semne de întrebare rămân şi acum asupra acestor atentate. Unul dintre acuzatorii lui Putin, cum că ar fi fost vorba de atentate ale FSB-ului (urmaşul KGB-ului) pentru a justifica declanşarea războiului, Litvinenko moare la Londra otrăvit cu poloniu. Alţi doi parlamentari din Duma rusă, care au cerut insistent o anchetă, mor şi ei, unul împuşcat şi celălalt îmbolnăvit subit. Principalul capăt de acuzare al contestatarilor lui Putin îl reprezintă un atentat eşuat la Budionovsk, unde au fost capturaţi doi presupuşi atentatori, dovediţi ulterior ca şi colaboratori FSB. Ancheta a fost îngropată, iar toată lumea i-a acuzat pe ceceni. A urmat al doilea război cecen, în urma căruia popularitatea lui Putin a crescut exponenţial, el devenind succesorul lui Boris Eltsin la preşedenţia rusă. De aici a pornit calea spre autocraţie. Ruşii, mulţumiţi de charisma noului lider, îi dau voturile în masă, trecând cu vederea strângerea şurubului din punct de vedere al libertăţilor şi posibilităţilor de exprimare. La ora actuală, Rusia a devenit o autocraţie, cu mari şanse de a aluneca, la nevoie, spre o dictatură în toată regula. Nu-i lipseşte nimic pentru asta.
Groznâi, capitala cecenă a fost transformată în ruine, zeci de mii de civili pierzându-şi viaţa. Numărul de militari ruşi căzuţi rămâne necunoscut, dar se avansează cifre de ordinul miilor. A fost impus un regim de teroare, obedient Moscovei, dar confruntat permanent cu rebelii ceceni, care reuşesc chiar asasinarea liderului colaboraţionist, Ahmad Kadârov, cu o bombă plasată chiar sub tribuna oficială cu ocazia paradei oficiale din ziua victoriei, la 9 mai 2004. Regiunea cecenă rămâne şi acum un potenţial exploziv în coasta Rusiei.
În august 2008, cu ocazia intervenţiei împotriva Georgiei, Rusia a pierdut în cinci zile de război patru aparate de luptă: un Suhoi-24, două Suhoi-25 şi un Tu-22MR. Comparativ, în cinci ani de luptă în Irak, americanii nu au pierdut atâtea avioane de luptă, ci doar câteva elicoptere. Esenţial este faptul că, spre deosebire de georgieni care şi-au declarat pierderile, respectiv 168 de morţi, ruşii le-au trecut din nou la secret, semn că erau mult mai mari, fără a lua în considerare şi aliaţii abhazi sau osetini.
Chiar prin acest aspect, al indiferenţei faţă de pierderi, Rusia rămâne de temut. Fiind o autocraţie, în care majoritatea populaţiei aprobă comportarea liderilor, Rusia îşi poate permite să piardă într-un război un număr nedefinit de oameni, număr faţă de care orice democraţie ar reacţiona cumva. Chiar şi prin acest aspect, Rusia este un adversar ce stârneşte îngrijorarea.
Ca şi o concluzie, aş vrea să citez unii analişti care spun că Rusia este mai puternică decât cred unii, dar mai slabă decât vrea ea să pară.

Dilema strategică a Rusiei

Ruşii, ca popor expansionist de-a lungul istoriei, s-au confruntat cu problemă strategică de prim rang. Tendinţelor lor expansioniste li s-au opus alţii, în evul mediu, cum ar fi tătarii, balticii sau polonezii. Astfel, ei şi-au dezvoltat o mentalitate de cetate asediată, justificând aşa campaniile de cucerire ca şi cum ar avea un scop defensiv. Mai mult, această mentalitate era menită să asigure unitatea şi fidelitatea supuşilor. Această mentalitate a atins cote paranoice ulterior, când în timpul ţarilor s-a decis schimbarea ecartamentului căilor ferate doar pentru a putea evita o potenţială invazie. Chiar dacă imensitatea teritoriului şi a potenţialului uman făcea improbabilă vreo reuşită a unei astfel de invazii, aşa cum istoria a demonstrat prin campaniile lui Napoleon şi ale lui Hitler. Totuşi, ruşii au păstrat această psihoză a asediaţilor, conform căreia toată lumea nu avea alt scop decât ocuparea lor.
Peste această psihoză a cetăţii asediate permanent, conform căreia orice război preventiv, inclusiv de cucerire, era perfect justificat, s-a suprapus şi un mesianism atent cultivat începând cu secolul al XIX-lea. În toate operele marilor clasici ruşi se observă ca un fir roşu acest mesianism, conform căruia Rusia este destinată să devină a treia Romă, să arate lumii calea de urmat, chiar dacă această cale era adusă de copitele cailor şi vârfurile săbiilor. Această justificare expansionistă a îmbrăcat diverse forme, de luptă pentru creştinism împotriva turcilor, iar când au început să ocupe popoare creştine, de luptă pentru slavii oropsiţi, apoi când zelul expansionist i-a adus să cucerească popoare slave, a apărut ideea mesianică a comunismului, a egalităţii între popoare. În numele zeului roşu au ocupat jumătate din Europa şi s-au implicat în Asia şi Africa, dar după falimentul economic al acestuia, după o perioadă de reflux, revin acum cu un mix ideologic, ce combină panslavismul cu anticapitalismul, numindu-se „democraţie reprezentativă”. Ca o observaţie, orice tip de democraţie care are nevoie de un alt termen care să o descrie, nu este o democraţie. Ceauşescu vorbea de democraţie directă, Iliescu de democraţie originală, ruşii vorbesc de democraţie reprezentativă. Orice fel de democraţie care are nevoie de o completare nu mai este democraţie.
Problemele strategice ale Rusiei sunt majore, practic imposibil de rezolvat. Cu atât mai puţin printr-o atitudine agresivă, de forţă. Începând cu 1991, Rusia şi-a pierdut cordonul sanitar de state satelit ce o protejau de o potenţială invazie. Iluzorie, desigur, deoarece era clar pentru toată lumea că Occidentul nu s-ar fi năpustit niciodată cu armatele împotriva Uniunii Sovietice. Scopul lor era strict defensiv, nu doreau ca ruşii comunişti să le tulbure bunăstarea ce începeau să o dobândească prin creşterea lor economică. De aceea nu au intervenit nici în Ungaria în 1956, nici în Cehoslovacia în 1968 şi nici în Polonia în 1982. S-au mulţumit să îngrădească Uniunea Sovietică, nepermiţându-i să-şi extindă dominaţia mai departe. Iar Rusia, dacă nu a putut să se extindă, a fost nevoită să câştige competiţia economică cu Vestul, precum şi cursa înarmărilor, o consecinţă a dezvoltării economice. Fiindcă, cu cât ai mai mulţi bani, cu atât poţi investi mai mulţi în programe militare. Blocul comunist, pentru a face faţă, a tăiat resursele populaţiei pentru a dirija bani spre armată. Pe lângă faptul că economia centralizată s-a dovedit falimentară, aceste constrângeri suplimentare pentru a face faţă cursei înarmărilor a aruncat populaţia în criză, la un pas de revoltă. Iar când a avut ocazia, populaţia s-a revoltat. Bietul Gorbaciov, el doar dorea să reformeze sistemul comunist, pentru a-l face mai performant, apt de competiţie cu Vestul care deja elabora programul Iniţiativei de Apărare Strategică (Războiul Stelelor) al preşedintelui Ronald Reagan, ce anula avantajul rachetelor balistice intercontinentale ruseşti.
Europa Centrală s-a rupt de Rusia şi s-a alăturat Vestului, integrându-se în NATO. State din fosta URSS s-au desprins şi unele s-au integrat în NATO (Ţările Baltice), altele au iniţiat politici divergente faţă de Rusia, în urma unor revoluţii numite portocalii. Unele au reuşit (Georgia), altele au eşuat (Uzbekistan), chiar dacă după un anumit timp (Ucraina).
Dar şi Rusia şi-a revenit şi beneficiază de fonduri nesperate, în urma exportului de gaze şi petrol, export prea puţin posibil în trecut din cauza embargoului existent între cele două blocuri politice şi militare antagoniste. Iar acum, Rusia începe să-şi regândească poziţia strategică. Iar aceasta nu arată bine. Dar Rusia este datoare să încerce să o amelioreze, ba chiar să revină la ceea ce a fost nu demult. Pe plan intern, s-a asigurat prin anihilarea oricărei forme de opoziţie, deci va putea acţiona ca şi în vechile vremuri, la nevoie.
Pe plan extern, fenomenul a început cu înfeudarea economică a potenţialilor opozanţi. Fie prin acapararea unor importante ramuri economice sub mâna unor oligarhi obedienţi Kremlinului, fie prin accentuarea dependenţei de resursele ruseşti, fie amândouă. Iar acum s-a trecut la faza următoare. Unde nu merg suficient metodele mai susmenţionate, se revine în forţă. Rusia a lovit Georgia în forţă în 2008 şi a pus stăpânire pe Ucraina în 2010, nu neapărat în forţă, dar influenţând cât a putut mai bine alegerile. SUA conduse de Obama le-a lăsat cale liberă, fenomen care nu s-a petrecut în 2004, în timpul lui George W. Bush, care a susţinut revoluţia portocalie. Acelaşi Bush a făcut să cadă planul Kozak de federalizare a Moldovei în 2003. Totuşi, mulţi de la noi continuă să-l demonizeze pe acest fost preşedinte american, ridicându-l în slăvi pe Bill Clinton care nu ne-a acceptat în NATO în 1997.
Se pare că Rusia are cale liberă prin atitudinea administraţiei Obama, care tot resetează relaţiile. Ne întrebăm ce va urma. Cred că următoarea ţintă a Rusiei vor fi ţările baltice. Dar nici Moldova nu este la adăpost.

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.