Revenirea Rusiei la graniţa României. Puterea militară rusă astăzi

Revenirea Rusiei

Am vorbit în articolele precedente despre tendinţele Ucrainei în noua situaţie geopolitică dată, în primul rând de ascensiunea la putere a liderului prorus Victor Ianukovici. Discutam despre bătălia cu ouă din parlamentul ucrainean şi despre viitoarea secesiune a acestui stat. Iată că reacţiile la perspectivele de rupere a ţării nu s-au lăsat aşteptate, preşedintele Ianukovici propunând deja un proiect de federalizare a ţării, în intenţia de a întârzia procesul de secesiune, iminent, după părerea multor analişti. Conform acestui proiect, Ucraina va fi împărţită în cinci părţi (Galiţia, Ucraina Centrală, Kiev, Slobojanşina şi Crimeea). Din punctul nostru de vedere, zona vestică, Galiţia, prezintă cel mai mare interes.
Dar ideea este că Ianukovici, alături de consilierii săi ruşi, a intuit pericolul şi a încercat să facă ceva pentru a amâna deznodământul, care nu poate fi decât ruperea statului. O astfel de decizie poate doar întârzia, nu anula rezultatul final. În ideea că o autonomie federativă ar putea amortiza tendinţele secesioniste nu este viabilă, ci dimpotrivă. Provesticii îşi vor putea găsi o platformă oficială pentru ideile şi căile lor politice va coagula forţele secesioniste care îşi vor găsi şi vectorul de exprimare, parlamentul local sau orice formă de guvernare locală li se va pune la dispoziţie. La fel a început şi secesiunea iugoslavă, dacă aruncăm o privire doar cu douăzeci de ani în urmă.
Dar aş vrea să vorbesc acum despre Rusia, şi voi folosi tot sintagma celor douăzeci de ani, poate prea uşor uitată de istoricii şi analiştii de astăzi. Voi vorbi despre Rusia şi despre revenirea ei în forţă astăzi, un aspect deosebit de preocupant, pentru toţi cei interesaţi, în ciuda tuturor asigurărilor despre faptul că Războiul Rece s-a încheiat. Fiindcă, ne place sau nu ne place, Rusia revine în forţă, cu o retorică şi o atitudine care aminteşte mult de Războiul Rece, chiar dacă mulţi europeni şi chiar americani s-au cam lăsat seduşi de o anumită idee, gen cooperare sau resetare a relaţiilor. Poate pentru administraţia Obama, aflată la mii de kilometri, poţi vorbi de resetare a relaţiilor, dar pentru noi, în imediata vecinătate a ursului rusesc, nu ne este aşa de uşor. Iar lipsa de preocupare a mediei din ţara noastră faţă de acest fenomen clar şi pregnant devine îngrijorătoare.
În Primul Război Mondial, în 1916, soldaţii noştri au luptat pe un front ce depăşea ca lungime frontul de vest, care opunea germanilor pe francezi, belgieni şi britanici. A fost nevoie de armatele a patru state ca să ne împingă în Moldova: Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria şi Turcia. Ne-am bătut în 1917 şi am câştigat victoriile de la Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti, dar ne-am trezit, în urma revoluţiei din Rusia, înconjuraţi din toate părţile de duşmani. Rusia ne-a lăsat baltă în urma puciului bolşevic, dar noi am continuat lupta. Soldaţii români au luptat în Italia, Franţa, în Siberia împotriva bolşevismului, pe Nistru tot împotriva bolşevicilor, după unirea cu Basarabia, am luptat şi am pacificat Ungaria bolşevică a lui Bela Kuhn, ocupând Budapesta în august 1919 şi salvând centrul Europei de teroarea bolşevică, am luptat în Siberia şi în 1920, la Şeragul şi Kuitun. Aşa am realizat România Mare.
Între timp, Rusia intrase în război civil. Patru ani de măcel pentru ca bolşevicii lui Lenin şi Trotski să preia puterea. În 1920, Rusia, redevenită Uniunea Sovietică, era la pământ. Încercarea de a ocupa Polonia se sfârşise cu un dezastru militar. Au urmat crimele şi masacrele lui Stalin, pentru ca, douăzeci de ani mai târziu, Rusia, sau Uniunea Sovietică, să revină la porţile Europei. A pierdut un milion de soldaţi în războiul de iarnă împotriva Finlandei, dar tot a ocupat în 1940 Ţările Baltice, Basarabia şi Nordul Bucovinei de la România. Cinci ani mai târziu ruşii erau la Berlin, aruncând estul european sub o teroare roşie fără precedent, la fel ca şi o parte a Asiei.
După mai bine de patruzeci de ani, revoluţiile din 1989 scot estul Europei de sub cizma roşie, iar în 1991 se sparge monolitul sovietic. Au trecut cam douăzeci de ani de atunci, iar acum, ca şi după cei douăzeci de ani, interval dintre sfârşitul Primului Război Mondial şi revenirea sovietică, asistăm în prezent la revenirea Rusiei la porţile Europei. Ceva mai subtil, totuşi, dar nu mai puţin letal. Dar această subtilitate, odată cu creşterea puterii, tinde să fie lăsată tot mai mult la o parte, lăsând la iveală doar chipul dur al ocupantului. Nu neapărat sub formă fizică, dar nici aceasta nu poate fi neglijată.
Mulţi contestatari vor replica în ideea că de ce Rusia ar dori asta. Este adevărat, mulţi trăiesc astăzi în ideea idilică cum că lumea este aşa cum o văd ei şi că nimic nu se va schimba, toată suflarea planetei fiind dornică să trăiască în pace şi armonie. Dar realitatea este mult mai dură. De ce Rusia şi nu alţii? Le răspund doar atât: nu numai Rusia, ci şi alţii. Celor care cred că nimic nu se poate întâmpla, li se pot aduce zeci de exemple că se înşeală, la fel ca în 1940.
Nu zic că rusul de rând ar avea vreo intenţie să ocupe estul european, dar vreau să vin cu următorul argument. Rusului de rând, fie că este vorba de mujicul de pe câmp sau de muncitorul din fabrică, pur şi simplu nu-i pasă. Nu i-a păsat nici când Boris Eltsin şi-a trimis armata în Cecenia sau când Vladimir Putin a trimis-o în Georgia. Asta fiindcă rusul este pasiv din acest punct de vedere. Rusul de rând nu a trăit niciodată într-o democraţie în care să-şi poată exprima liber dreptul la opinie. Singura perioadă în care Rusia a fost cât de cât democratică a fost în perioada lui Boris Eltsin, percepută ca şi epocă a anarhiei şi jafului total, de recrudescenţă a mafiei şi a corupţiei generalizate. Nu este de mirare că ruşii, de bună voie, renunţă la libertate în favoarea securităţii şi ordinii, votând pentru Vladimir Putin, partidul şi candidaţii acestuia.
Puţinii opozanţi sunt reduşi la tăcere, inclusiv prin anihilare fizică, ca de exemplu Anna Politovskaia. O paralelă poate fi făcută cu regimul Kucima din Ucraina, cu aceleaşi tendinţe autocratice şi cu asasinări de jurnalişti incomozi (Gheorghi Gongadze). Rusul de rând a fost redus la tăcere, toate mijloacele mass-media fiind deja în mâna Kremlinului. Cum a fost posibilă această manevră poate fi discutat mult şi bine, dar rezultatul este acela care îl vedem. Rusul de rând preferă să fie într-o relativă siguranţă, chiar dacă o duce mai rău ca şi europeanul de rând, dar îi este frică sau este prea pasiv faţă de provocările sociale ale unei tranziţii spre o adevărată economie de piaţă, cu tot ce ar însemna aceasta. De aceea s-a scufundat într-o pasivitate din care nu-şi revine decât ca să tânjească după vremurile stabile de altădată, când totul era sigur, votca ieftină şi Rusia o mare putere. Această nostalgie, după puterea pierdută, se poate vedea şi în cazul altor foste mari puteri reduse la puteri de rangul doi, ca de exemplu Marea Britanie, dar în cea mai mare măsură Franţa. Deosebirea este că Rusia este că ea încearcă să redevină la vechiul statut, prin toate mijloacele.

Şantajul energetic ca armă

Toată lumea crede că Rusia este o putere economică. Nimic mai fals. Chiar dacă a fost acceptată în 1997 în G7, devenit apoi G8, comunitatea statelor puternic industrializate. G7 era compus din SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Japonia şi Canada. Ulterior, în 1997, ca să poată înghiţi mai uşor extinderea NATO cu Polonia, Cehia şi Ungaria, preşedintele american Bill Clinton a oferit Rusiei accesul în această comunitate, chiar dacă nu îndeplinea criteriile minime pentru admitere. Rusia nu era, şi nici nu este, membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului. A fost o decizie strict politică. Deoarece Rusia nu este o putere economică. Este doar un mare exportator de materii prime, de petrol şi gaze în primul rând. O bogăţie naturală care îi permite să dicteze multe Europei, ţinând cont de dependenţa crescută a acesteia faţă de aceste resurse vitale. Iar Rusia s-a folosit până acum din plin de acest avantaj. În trecut, Europa tremura de spaima Armatei Roşii. Acum tremură, la propriu, de spaima Gazpromului, care nu o dată, a oprit robinetul de gaze. O armă mai puternică decât Armata Roşie, au spus unii, dar cum ar fi dacă s-ar adăuga şi armata rusă în spatele Gazpromului?
Nefiind o putere economică, ci, la fel ca şi Arabia Saudită, ci doar un important furnizor de resurse energetice şi, în plus, de materii prime, altele decât petrolul şi gazele naturale, nici nu încearcă şi nici nu reuşeşte să-şi dezvolte ramuri economice alternative. Japonia s-a dezvoltat după Al Doilea Război Mondial tocmai din cauza lipsei de resurse naturale. A fost nevoită să găsească alternative, şi le-a găsit. Dar Rusia nu numai că nu trebuie să le găsească, dar nici nu doreşte. Este mai comod aşa.
Multă lume consideră că bogăţia de resurse a Rusiei este o binecuvântare pentru această ţară. Nu împărtăşesc această viziune. Ba mai mult, consider că, pentru rusul de rând, această bogăţie este mai mult un blestem. La fel ca şi în cazul Arabiei Saudite. De mai bine de patruzeci de ani, Arabia Saudită este principalul furnizor mondial de petrol. S-a schimbat cu ceva în bine situaţia cetăţeanului saudit? Trăieşte mai bine, mai liber, ca şi acum patruzeci de ani? Nu, dimpotrivă, regimul saudit este extrem de restrictiv, aproape identic cu cel iranian aflat sub strictele percepte ale Koranului. Şi în Arabia Saudită sunt tăiate mâinile hoţilor, iar conducerea politică se perpetuează etern în sânul aceleiaşi familii domnitoare corupte, singura din lume care a dat şi numele unei ţări, casa Ibn-Saud.
Cu atât mai mult, nici în Rusia nu se va vedea vreo schimbare în bine. Autocraţia acceptată prea uşor de către ruşi se va perpetua în continuare, iar ţara va beneficia în continuare de afluxul de valută de pe urma vânzării de materii prime, în special gaze şi petrol. Nu întâmplător ţara a căzut în criză în 1998, atunci când preţul internaţional la petrol s-a prăbuşit. Dar rusul de rând nu va beneficia de afluxul de valută, va rămâne tot aşa, doar din când în când primind câte o fărâmă de la masa celor mari. Iar despre câştigarea unor libertăţi individuale, despre o dezvoltare economică, creşterea productivităţii, acestea devin tot mai îndepărtate din moment ce puterea politică se poate justifica prin exportul de materii prime. Ca şi în cazul mai susmenţionat, al Arabiei Saudite, banii vor merge către conducerea politică, către aparatul de stat şi ai săi siloviki, foşti membrii ai serviciilor secrete promovaţi de către Putin în administraţia statului, şi către complexul militar. De aici decurge altă problemă. Investind în complexul militar, Rusia îşi întăreşte capabilităţile militare, obiectiv anunţat cu surle şi trâmbiţe de conducerea rusă. Iar tentaţia de a ameninţa cu folosirea lor în scop ofensiv devine din ce în ce mai mare, la fel ca şi în perioada Uniunii Sovietice, suficient de proaspătă în memoria colectivă.
La aceasta se adaugă ameninţarea cu închiderea robinetului de gaze spre o Europă tot mai dependentă de resursele ruseşti. Fără să vadă pericolul, Uniunea europeană se îndreaptă senină spre dezastru, respectiv spre dependenţa aproape totală de gazul rusesc, dând Kremlinului în mână un atu nesperat. Doar ca exerciţiu de imaginaţie, gândiţi-vă cum ar reacţiona UE la oprirea gazului în conducte în toiul iernii, ca şi o toană a Rusiei, sau doar pentru a arăta cine este şeful. S-a întâmplat, şi nu ne-a fost moale. Pretextul a fost Ucraina, iar UE s-a făcut luntre şi punte să împace Moscova. Mâine, pretextul poate fi o mărire a influenţei Rusiei în ţările baltice, de exemplu.
UE nu este unitară în faţa pericolului şantajului energetic. Dimpotrivă, fiecare încearcă să-şi rezolve singur problema, lucru convenabil de minune Moscovei. Astfel, Germania, Franţa, Italia, toate încheie contracte bilaterale cu Gazprom, pentru a se asigura ele însele de fluxul constant de gaz. Unde este mult trâmbiţata unitate şi solidaritate energetică europeană, sub forma politicii energetice comune? Este sublimă, dar numai la nivel declarativ, practic nu există. Un factor care ar atenua dependenţa de gazul rusesc ar fi rapida construcţie a conductei Nabucco, toate resursele europene ar trebui dirijate spre acest proiect, care să fie dat în folosinţă cât mai rapid. Din păcate, birocraţia, lipsa de resurse, poate şi orbirea sau interesele unor oficiali europeni (ce de multe ori coincid cu cele ruseşti, vezi cazul Gerhard Schroeder) stau în calea realizării lui Nabucco, ce aşteaptă deja de zece ani. UE se dovedeşte incapabilă să realizeze că un mic efort acum ne-ar putea scuti de mare bătaie de cap în viitorul nu prea îndepărtat. Singura care realizează acest aspect este tocmai Rusia, de aici vine şi puternica ei opoziţie la Nabucco, chiar pentru asta a scos din mânecă un alt proiect concurent, South Stream. Împreună cu echivalentul său nordic, North Stream, fără concurenţă, Rusia poate înfeuda energetic Europa în câţiva ani.
Poate pentru prima oară în ultimii ani, România a reacţionat corect. Susţine Nabucco, nu zice nu nici participării la South Stream, dar între timp semnează şi un alt proiect, AGRI (Azerbaidjan Georgia Romania Interconnection), prin care sunt aduse gaze din Azerbaidjan prin Georgia, lichefiate şi transportate la Constanţa, de unde se expediază prin conducte către Ungaria şi Bulgaria. Să vedem cum se va realiza.

Armata rusă ca factor de putere

Un alt aspect vital îl reprezintă componenta militară a Rusiei şi influenţa politică în regiune. Suntem obişnuiţi în a-i vedea pe ruşi ca pe un colos militar, capabil să lupte de la egal la egal cu oricine, şi chiar să învingă. Dar lucrurile sunt ceva mai subtile.
Vedem la orice oră ce minunăţii tehnologice militare mai scot ruşii, parcă ar fi într-o competiţie, la fel ca şi pe timpul Războiului Rece. Este adevărat, reflexele dobândite atunci nu dispar aşa de uşor, mai ales cu noua conducere autocratică a Rusiei. Noile tancuri T-90, noi tipuri de rachete, avioane stealth, noi submarine superperformante şi capabilităţi navale din ce în ce mai sofisticate umplu periodic jurnalele de informaţii militare. Dar, oricât ar fi de performantă cercetarea militară rusească, armata are câteva slăbiciuni.
Odată, ca să poţi folosi la capacitate rezonabilă ultimele minuni tehnice ale cercetării militare ruse ai nevoie de oameni instruiţi şi pregătiţi ani de zile pe astfel de arme. O bună cunoaştere a lor, un program intensiv de pregătire şi de familiarizare cu aceste arme sunt vitale. Dar chiar sistemul militar rusesc nu poate face faţă acestei cerinţe. Sistemul se bazează pe conscripţie, recrutarea obligatorie a tinerilor pentru a-şi satisface serviciul militar timp de trei ani. În acest timp, recruţii primesc instrucţia de bază, care durează, apoi sunt dirijaţi, în funcţie de capabilităţi spre tipurile de arme unde să continue instrucţia, devenind ulterior militari în cadrul diferitelor tipuri de arme. Instrucţia pe un tanc T-90, până la însuşirea temeinică a întregului potenţial al acestuia, apoi aplicaţiile în care militarii îşi dezvoltă reacţiile şi tacticile specifice, durează şi ele până să ajungă profesionişti ai acestei arme, soldaţilor li se termină stagiul militar şi pleacă acasă, în civilie. În câţiva ani îşi pierde toate cunoştinţele dobândite, prin lipsa de exerciţiu, ce să mai vorbim de învăţarea cu noile tactici sau probleme tehnice ce apar periodic la un astfel de nivel de tehnologie. Locul său este luat de un alt recrut, care reia procesul. Este practic o risipă de bani, timp şi resurse.
Din acest motiv nu pot să nu aprob faptul că România, conform standardelor NATO, a trecut la o armată profesionistă, în care militarul, zi de zi se perfecţionează pe armamentul său, fie că este soldat sau colonel. În cazul Rusiei, şi al tuturor armatelor ce se bazează pe conscripţie, doar ofiţerii superiori ar putea să folosească eficient un tanc T-90. La fel şi în cazul altor arme. Poate acesta este unul dintre motivele pentru care Rusia a invadat Georgia tot cu T-72 sau T-55. Voi reveni la Georgia ceva mai târziu.
Un alt aspect cu care se confruntă armata rusă este, ca şi în cazul întregii societăţi, alcoolismul şi corupţia generalizată. Nu trebuie să insist asupra alcoolismului din armata rusă şi la consecinţele acestuia, doar v-aş ruga să vă reamintiţi imaginile cu armata rusă intrată în Georgia în august 2008. Toţi militarii ruşi fumau pe rupte, indiferent unde se aflau, inclusiv în tancuri sau transportoare blindate. Pentru cine are stagiul militar satisfăcut, cam ştie ce consecinţe ar putea avea o ţigară aprinsă în apropierea muniţiei de război. Mai ales când unii dintre aceşti războinici se vedea că erau cam „afumaţi”.
Corupţia a atins un nivel endemic în armata rusă. Orice sergent poate vinde câţiva recruţi, pentru câteva zile sau câteva săptămâni, unui afacerist local sau şef regional, pentru a fi folosiţi la munci în construcţii sau agricultură, bineînţeles la cele mai grele. Fără echipament de siguranţă, folosiţi ca sclavi, aceşti bieţi tineri sunt victime predilecte ale accidentelor de muncă. Cel puţin sunt fericiţi dacă primesc de mâncare, în unităţile militare fiind o penurie generalizată, fie datorită lipsurilor, fie datorită corupţiei, ofiţerii de la aprovizionare deturnând constant alimentele pe care le vând misiţilor locali. La fel se întâmplă cu combustibilul sau cu orice se poate vinde, inclusiv armament. Nu este un secret pentru nimeni, gherilele cecene au fost înarmate în mare parte cu armament cumpărat de la militarii ruşi, armament cu care ucideau soldaţi ruşi. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în anii ‘80 în Afghanistanul ocupat de Armata Roşie. Revenind la soldaţii sclavi, între câteva zeci şi câteva sute dintre ei mor anual în accidente de muncă, dar nimeni nu este tras la răspundere.
Alt aspect. Cu toţii, cei ce au făcut serviciul militar în vremea în care şi în România funcţiona sistemul serviciului militar obligatoriu, îşi amintesc de soldaţii mai vechi, „veterani”, şi ce trai dificil le făceau noilor recruţi, „bibanii”. În Rusia, fenomenul a luat proporţii tragice. În 2002, pe timp de pace, armata rusă a pierdut aproximativ cinci sute de soldaţi. Nu în luptă, ci ucişi de către camarazii lor. Majoritatea ucişi în bătaie de „veteranii” beţi criţă. Bineînţeles că aceste statistici nu vor fi găsite niciodată pe filiera oficială. Dar mamele soldaţilor trimişi să-şi facă datoria faţă de ţară, văzând că fenomenul ia proporţii, s-au organizat într-o asociaţie numită Asociaţia Mamelor de Soldaţi. Datele referitoare la anul 2002 au fost culese de la această asociaţie, cu numele şi unitatea decedatului, de către jurnalista Anna Politovskaia. Cam asta este situaţia actuală în armata rusă.
Atunci, unii vor întreba, de ce trebuie să ne îngrijoreze revenirea Rusiei la hotarele UE şi, implicit, la hotarele noastre. Fiindcă Rusia are un atu pe care încă nu l-am luat în calcul. Cinic vorbind, Rusiei nu-i pasă de pierderi. Poate să piardă într-un război zeci, poate sute de mii de oameni, dar Rusia va trimite alţii în foc. Vor muri şi aceştia, dar Rusia va trimite alţii şi tot aşa, fiindcă are de unde.
Acest aspect are nevoie de puţină dezvoltare. În al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a pierdut între 20 şi 25 de milioane de oameni, din totalul de 55 milioane de vieţi pierdute în întregul conflict. Nu mă refer la faptul că unii dintre aceştia au fost ucişi chiar de NKVD (precursorul KGB-ului), dar oricum, numărul lor rămâne impresionant. Dar mare parte dintre aceştia au fost trimişi aproape cu mâinile goale, eventual doar cu o puşcă, înaintea tancurilor, mânaţi de la spate de comisarii înarmaţi cu Naganuri. La fel ca şi în războiul civil rusesc, se aplica metoda lui Trotski. Ruşii au murit pe capete, dar şi-au copleşit adversarii şi au ajuns până la Berlin. Chiar despre marele lor strateg, mareşalul Jukov, în armata sovietică se spunea că unde apare el, moartea va secera rândurile proprii. Evident, el comanda ofensivele în care mase mari de oameni erau trimişi la asalt în faţa mitralierelor. Mergând puţin mai departe, în războiul de iarnă sovieto-finlandez din 1940, sovieticii, în trei luni de război, au pierdut un milion de soldaţi, faţă de patruzeci de mii de finlandezi. Linia Manerheim a fost străpunsă, şi finlandezii au fost nevoiţi să ceară pace. Nimeni nu i-a cerut socoteală lui Stalin pentru milionul de morţi. Şi nici nu avea cum.
O dictatură, sau un regim autocratic, are avantajul că dispune şi poate folosi cum doreşte vieţile supuşilor săi. Aşa a făcut Hitler, Stalin, sau mai recent Saddam Hussein. În cazul democraţiilor, gândiţi-vă doar la retragerea americană din Vietnam la presiunea opiniei publice sătule de război, sau la cea franceză din Algeria în 1962. Democraţiile răspund în faţa poporului, a electoratului, pentru acţiunile lor, dictatorii răspund doar în momentul în care au fost răsturnaţi.
Rusia a ales deja un regim autocratic. Şi acesta rămâne popular. La fel, Germania în 1933 l-a ales pe Hitler, şi acesta a rămas popular până când victimele războiului au fost deja prea mari. Totuşi, toate încercările de a-l deposeda pe Hitler de putere, inclusiv prin atentate, au eşuat. Nu pot să nu remarc că discursul lui Hitler în momentul şi după acapararea puterii are unele lucruri comune cu discursul noilor lideri ruşi care au reinstaurat autocraţia. Mai ales tema revenirii la trecut, la timpurile când ţara lor era puternică şi respectată.
Poate unii vor spune că exagerez, dar voi veni cu exemple. Conflictele din 1992 şi 1993, din Transnistria şi Georgia a lăsat prea puţine victime ruseşti. Comparând cu situaţia existentă în 1990, când în jur de două sute treizeci de mii de familii sovietice aveau câte un decedat pe fronturi externe, despre care nici nu puteau afla, Transnistria, Osetia de Sud sau Abhazia erau doar o glumă. Mai ales că în mare parte erau conflicte purtate prin interpuşi, cum ar fi transnistreni, osetini, abhazi, cazaci şi alţi voluntari de pe întregul cuprins al Rusiei, inclusiv puşcăriaşi eliberaţi special pentru acest scop.
Dar în 1994 Rusia îşi trimite armata împotriva Ceceniei. Armată de recruţi neinstruiţi şi nepregătiţi, la fel ca şi în primii ani ai Afghanistanului. În Cecenia, între 1994 şi 1996, au murit, după estimări, statisticile oficiale fiind secrete, între zece mii şi patruzeci de mii de soldaţi ruşi. Comparaţi cu pierderile americane din Irak, în cinci ani patru mii de oameni. Celor care încearcă să compare Cecenia rusească cu Vietnamul american le spun că din punct de vedere al populaţiei şi al suprafeţei câmpului de luptă, ar fi ca şi cum războiul din Vietnam s-ar fi purtat doar în provincia Hue. În rest, condiţiile de luptă sunt oarecum asemănătoare, munte pe de o parte, junglă pe de alta. În 1996, în urma presiunilor de acasă (Rusia era oarecum o democraţie atunci, chiar dacă foarte imperfectă) şi al alegerilor care se apropiau (un alt aspect al democraţiei), Boris Eltsin încheie un tratat de pace şi pune capăt războiului. Chiar acest tratat de pace, încheiat între Rusia şi Cecenia, este o recunoaştere de facto a independenţei micuţei republici din cadrul Federaţiei Ruse. Totuşi, nimeni nu l-a întrebat pe Eltsin despre numărul imens de victime din rândul armatei ruse.
Tipică pentru atitudinea liderilor ruşi mi se pare declaraţia comandantului flotei ruse, imediat după tragedia submarinului nuclear Kursk, în 2000, după moartea a 116 marinari. Întrebat de un reporter cum comentează această tragedie care a dus la moartea atâtor oameni, acesta a răspuns ceva de genul: „Nu-i nimic, mamele noastre vor face alţii!” Noi am pierdut până acum în Afghanistan 12 oameni. Închipuiţi-vă ce-ar fi dacă am pierde, Doamne fereşte, într-o singură zi 116 militari! Şi dacă ministrul apărării ar reacţiona cu o declaraţie ca şi cum a făcut-o acest amiral rus! Asta ne arată faptul că noi mergem spre o democraţie, în schimb Rusia se înfundă din nou pe o cale a dictaturii.
În 1999, noul premier rus, un necunoscut pe atunci pe nume Vladimir Putin, declanşează al doilea război în Cecenia. A fost vorba de o răzbunare a umilinţei din 1996, când Rusia a încheiat pace. Pretextul a fost explozia unor bombe cu hexogen în blocuri din Moscova şi Riazan, soldate cu sute de civili morţi. Semne de întrebare rămân şi acum asupra acestor atentate. Unul dintre acuzatorii lui Putin, cum că ar fi fost vorba de atentate ale FSB-ului (urmaşul KGB-ului) pentru a justifica declanşarea războiului, Litvinenko moare la Londra otrăvit cu poloniu. Alţi doi parlamentari din Duma rusă, care au cerut insistent o anchetă, mor şi ei, unul împuşcat şi celălalt îmbolnăvit subit. Principalul capăt de acuzare al contestatarilor lui Putin îl reprezintă un atentat eşuat la Budionovsk, unde au fost capturaţi doi presupuşi atentatori, dovediţi ulterior ca şi colaboratori FSB. Ancheta a fost îngropată, iar toată lumea i-a acuzat pe ceceni. A urmat al doilea război cecen, în urma căruia popularitatea lui Putin a crescut exponenţial, el devenind succesorul lui Boris Eltsin la preşedenţia rusă. De aici a pornit calea spre autocraţie. Ruşii, mulţumiţi de charisma noului lider, îi dau voturile în masă, trecând cu vederea strângerea şurubului din punct de vedere al libertăţilor şi posibilităţilor de exprimare. La ora actuală, Rusia a devenit o autocraţie, cu mari şanse de a aluneca, la nevoie, spre o dictatură în toată regula. Nu-i lipseşte nimic pentru asta.
Groznâi, capitala cecenă a fost transformată în ruine, zeci de mii de civili pierzându-şi viaţa. Numărul de militari ruşi căzuţi rămâne necunoscut, dar se avansează cifre de ordinul miilor. A fost impus un regim de teroare, obedient Moscovei, dar confruntat permanent cu rebelii ceceni, care reuşesc chiar asasinarea liderului colaboraţionist, Ahmad Kadârov, cu o bombă plasată chiar sub tribuna oficială cu ocazia paradei oficiale din ziua victoriei, la 9 mai 2004. Regiunea cecenă rămâne şi acum un potenţial exploziv în coasta Rusiei.
În august 2008, cu ocazia intervenţiei împotriva Georgiei, Rusia a pierdut în cinci zile de război patru aparate de luptă: un Suhoi-24, două Suhoi-25 şi un Tu-22MR. Comparativ, în cinci ani de luptă în Irak, americanii nu au pierdut atâtea avioane de luptă, ci doar câteva elicoptere. Esenţial este faptul că, spre deosebire de georgieni care şi-au declarat pierderile, respectiv 168 de morţi, ruşii le-au trecut din nou la secret, semn că erau mult mai mari, fără a lua în considerare şi aliaţii abhazi sau osetini.
Chiar prin acest aspect, al indiferenţei faţă de pierderi, Rusia rămâne de temut. Fiind o autocraţie, în care majoritatea populaţiei aprobă comportarea liderilor, Rusia îşi poate permite să piardă într-un război un număr nedefinit de oameni, număr faţă de care orice democraţie ar reacţiona cumva. Chiar şi prin acest aspect, Rusia este un adversar ce stârneşte îngrijorarea.
Ca şi o concluzie, aş vrea să citez unii analişti care spun că Rusia este mai puternică decât cred unii, dar mai slabă decât vrea ea să pară.

Dilema strategică a Rusiei

Ruşii, ca popor expansionist de-a lungul istoriei, s-au confruntat cu problemă strategică de prim rang. Tendinţelor lor expansioniste li s-au opus alţii, în evul mediu, cum ar fi tătarii, balticii sau polonezii. Astfel, ei şi-au dezvoltat o mentalitate de cetate asediată, justificând aşa campaniile de cucerire ca şi cum ar avea un scop defensiv. Mai mult, această mentalitate era menită să asigure unitatea şi fidelitatea supuşilor. Această mentalitate a atins cote paranoice ulterior, când în timpul ţarilor s-a decis schimbarea ecartamentului căilor ferate doar pentru a putea evita o potenţială invazie. Chiar dacă imensitatea teritoriului şi a potenţialului uman făcea improbabilă vreo reuşită a unei astfel de invazii, aşa cum istoria a demonstrat prin campaniile lui Napoleon şi ale lui Hitler. Totuşi, ruşii au păstrat această psihoză a asediaţilor, conform căreia toată lumea nu avea alt scop decât ocuparea lor.
Peste această psihoză a cetăţii asediate permanent, conform căreia orice război preventiv, inclusiv de cucerire, era perfect justificat, s-a suprapus şi un mesianism atent cultivat începând cu secolul al XIX-lea. În toate operele marilor clasici ruşi se observă ca un fir roşu acest mesianism, conform căruia Rusia este destinată să devină a treia Romă, să arate lumii calea de urmat, chiar dacă această cale era adusă de copitele cailor şi vârfurile săbiilor. Această justificare expansionistă a îmbrăcat diverse forme, de luptă pentru creştinism împotriva turcilor, iar când au început să ocupe popoare creştine, de luptă pentru slavii oropsiţi, apoi când zelul expansionist i-a adus să cucerească popoare slave, a apărut ideea mesianică a comunismului, a egalităţii între popoare. În numele zeului roşu au ocupat jumătate din Europa şi s-au implicat în Asia şi Africa, dar după falimentul economic al acestuia, după o perioadă de reflux, revin acum cu un mix ideologic, ce combină panslavismul cu anticapitalismul, numindu-se „democraţie reprezentativă”. Ca o observaţie, orice tip de democraţie care are nevoie de un alt termen care să o descrie, nu este o democraţie. Ceauşescu vorbea de democraţie directă, Iliescu de democraţie originală, ruşii vorbesc de democraţie reprezentativă. Orice fel de democraţie care are nevoie de o completare nu mai este democraţie.
Problemele strategice ale Rusiei sunt majore, practic imposibil de rezolvat. Cu atât mai puţin printr-o atitudine agresivă, de forţă. Începând cu 1991, Rusia şi-a pierdut cordonul sanitar de state satelit ce o protejau de o potenţială invazie. Iluzorie, desigur, deoarece era clar pentru toată lumea că Occidentul nu s-ar fi năpustit niciodată cu armatele împotriva Uniunii Sovietice. Scopul lor era strict defensiv, nu doreau ca ruşii comunişti să le tulbure bunăstarea ce începeau să o dobândească prin creşterea lor economică. De aceea nu au intervenit nici în Ungaria în 1956, nici în Cehoslovacia în 1968 şi nici în Polonia în 1982. S-au mulţumit să îngrădească Uniunea Sovietică, nepermiţându-i să-şi extindă dominaţia mai departe. Iar Rusia, dacă nu a putut să se extindă, a fost nevoită să câştige competiţia economică cu Vestul, precum şi cursa înarmărilor, o consecinţă a dezvoltării economice. Fiindcă, cu cât ai mai mulţi bani, cu atât poţi investi mai mulţi în programe militare. Blocul comunist, pentru a face faţă, a tăiat resursele populaţiei pentru a dirija bani spre armată. Pe lângă faptul că economia centralizată s-a dovedit falimentară, aceste constrângeri suplimentare pentru a face faţă cursei înarmărilor a aruncat populaţia în criză, la un pas de revoltă. Iar când a avut ocazia, populaţia s-a revoltat. Bietul Gorbaciov, el doar dorea să reformeze sistemul comunist, pentru a-l face mai performant, apt de competiţie cu Vestul care deja elabora programul Iniţiativei de Apărare Strategică (Războiul Stelelor) al preşedintelui Ronald Reagan, ce anula avantajul rachetelor balistice intercontinentale ruseşti.
Europa Centrală s-a rupt de Rusia şi s-a alăturat Vestului, integrându-se în NATO. State din fosta URSS s-au desprins şi unele s-au integrat în NATO (Ţările Baltice), altele au iniţiat politici divergente faţă de Rusia, în urma unor revoluţii numite portocalii. Unele au reuşit (Georgia), altele au eşuat (Uzbekistan), chiar dacă după un anumit timp (Ucraina).
Dar şi Rusia şi-a revenit şi beneficiază de fonduri nesperate, în urma exportului de gaze şi petrol, export prea puţin posibil în trecut din cauza embargoului existent între cele două blocuri politice şi militare antagoniste. Iar acum, Rusia începe să-şi regândească poziţia strategică. Iar aceasta nu arată bine. Dar Rusia este datoare să încerce să o amelioreze, ba chiar să revină la ceea ce a fost nu demult. Pe plan intern, s-a asigurat prin anihilarea oricărei forme de opoziţie, deci va putea acţiona ca şi în vechile vremuri, la nevoie.
Pe plan extern, fenomenul a început cu înfeudarea economică a potenţialilor opozanţi. Fie prin acapararea unor importante ramuri economice sub mâna unor oligarhi obedienţi Kremlinului, fie prin accentuarea dependenţei de resursele ruseşti, fie amândouă. Iar acum s-a trecut la faza următoare. Unde nu merg suficient metodele mai susmenţionate, se revine în forţă. Rusia a lovit Georgia în forţă în 2008 şi a pus stăpânire pe Ucraina în 2010, nu neapărat în forţă, dar influenţând cât a putut mai bine alegerile. SUA conduse de Obama le-a lăsat cale liberă, fenomen care nu s-a petrecut în 2004, în timpul lui George W. Bush, care a susţinut revoluţia portocalie. Acelaşi Bush a făcut să cadă planul Kozak de federalizare a Moldovei în 2003. Totuşi, mulţi de la noi continuă să-l demonizeze pe acest fost preşedinte american, ridicându-l în slăvi pe Bill Clinton care nu ne-a acceptat în NATO în 1997.
Se pare că Rusia are cale liberă prin atitudinea administraţiei Obama, care tot resetează relaţiile. Ne întrebăm ce va urma. Cred că următoarea ţintă a Rusiei vor fi ţările baltice. Dar nici Moldova nu este la adăpost.

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

Sânge pe Nistru, un nou thriller politico-militar

Sânge pe Nistru, un nou thriller politico-militar

Nu noi facem istoria, ci istoria se năpusteşte spre noi, ca un torent scăpat din zăgazuri. O axiomă general valabilă, verificată de-a lungul vremurilor.
Basarabia se va uni cu România, mai devreme sau mai târziu. Dar dacă ocazia se va ivi mai devreme decât credem? Dacă, căzută din nou sub robia comunistă, se declanşează o revoluţie mai puternică ca şi cea din 7 aprilie 2009, şi nu o revoluţie portocalie, ci una roşie-galbenă-albastră? Care va fi reacţia Transnistriei? Dar a Rusiei? Dar a României? Ce va face poporul şi armata română atunci când va răsuna strigătul de ajutor al fraţilor din Basarabia?
Se va ridica România la înălţimea chemării istoriei şi a înaintaşilor, ascultând glasul fraţilor de peste Prut?Posibile răspunsuri le puteţi afla din thrillerul politico-militar ”Sânge pe Nistru”.

Acum şi în librăriile din ţară.
Mai jos, un mic videoclip despre subiectul thrillerului:

 

România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări

Vorbeam în articolul precedent despre viitoarea rupere a Ucrainei în mai multe părţi, şi despre faptul că majoritatea analiştilor politici serioşi nu numai că sunt de acord cu posibilitatea acestei ruperi, dar singurele lor dispute sunt asupra orizontului temporal şi de genul în câte părţi se va rupe Ucraina. Principalele posibilităţi în discuţie implică de la două până la patru părţi, dar nici altele, care prevăd mai multe bucăţi nu sunt de neglijat.
Nu vreau să mă implic în această dezbatere, scopul meu este să aduc în discuţie implicaţiile geopolitice, deloc de neglijat, care privesc direct România şi viitorul ei. În primul rând, de ce ne-ar interesa. Fireşte că ne interesează, deoarece orice se petrece la graniţele noastre ne implică, direct sau indirect, şi pe noi. De cele mai multe ori direct. Chiar dacă noi nu am simţit-o prea mult, fiind preocupaţi, ca de obicei, de problemele noastre interne, dar a avut o mare influenţă la nivel geopolitic, disoluţia Iugoslaviei a schimbat foarte mult ecuaţia de securitate în vecinătatea noastră.
Nu este subiectul de faţă, dar nu pot să nu remarc psihoza jurnaliştilor din 1999, care se agitau în jurul unor eventuale garanţii ale NATO în cazul în care sârbii ne-ar fi atacat, ca răspuns la sprijinul nostru pentru coaliţia care a bombardat Serbia atunci. În primul rând, sârbii aveau prea multe probleme ca să se gândească la un atac asupra României. În al doilea rând, presupunând prin absurd că acest atac s-ar fi produs, România avea suficiente mijloace militare să respingă un astfel de ipotetic atac. Ba dimpotrivă, pentru sârbi ar fi fost o sinucidere, prinşi într-un război terestru împotriva României, pe lângă altul în Kosovo şi cel aerian împotriva NATO. Dar asta spune multe despre profesionalismul jurnaliştilor care au dezbătut mult pe la televiziuni această temă. Tocmai asta este îngrijorător, putem avea capacităţi militare de ripostă, dar nu avem jurnalişti sau televiziuni care să spună adevărul adevărat. Avem prea puţini adevăraţi corespondenţi de război.
Apar prea puţine reportaje despre soldaţii noştri care îşi fac datoria faţă de patrie, se vorbeşte doar atunci când unul dintre ei cade la datorie. Şi atunci se aruncă cu fel de fel de invective asupra celor ce i-au trimis acolo, mai ales de către cei care sunt în opoziţie politică, uitând că atunci când erau la putere au aprobat trimiterea lor. Nu vreau să intru în vreo polemică politică, dar un lucru este clar: soldaţii noştri îşi fac datoria acolo unde sunt trimişi, indiferent de ce partid conduce ţara.
Revin la subiect. După bătaia la propriu, urmată de cea cu ouă şi fumigene din parlamentul Ucrainei un lucru este clar. Fracţiunea prorusă şi restul sunt într-o poziţie ireconciliabilă. Iulia Timoşenko şi alţi lideri ai opoziţiei au zis ce au avut de zis, dar problema rămâne mult mai profundă. Acest moment, al opoziţiei unite care se opune cu tot ce are, inclusiv cu ouă, tratatului cu Rusia care practic înglobează Ucraina în marea familie condusă de Rusia, îşi are cântecul de lebădă. Deoarece, după ce faptul a fost împlinit, respectiv a fost semnat tratatul ce subjugă Ucraina Rusiei, obiectivele opoziţiei devin divergente. Chiar dacă până acum s-au manifestat violent în parlament. Timoşenko poate vrea ceva, dar sunt alţi opozanţi ce vor altceva. De aici începe, sau continuă, drama Ucrainei. Dar faptul împlinit prin decizia majorităţii proruse din parlamentul ucrainean nu face decât să devină catalizatorul disoluţiei Ucrainei. De aici, opozanţii îşi vor urmări fiecare propriile scopuri. Care nu vor putea fi decât divergente.
Iulia Timoşenko poate că vrea o Ucraină independentă, dar nu o poate avea, după votul din parlament. Este explicabilă reacţia ei. Dar sunt alţi opozanţi care vor altceva, vor integrarea în UE, unii chiar în NATO. (Un sondaj de opinie luat cu puţin înaintea summitului de la Bucureşti din 2008 spunea că 25% din populaţie ar dori integrarea ţării în NATO). Iar aceştia sunt votanţi comasaţi în zona de vest a ţării.
Am prezentat aici doar o stare de fapt în prezent, dar ideea este de a merge cu un pas înainte, în viitor. Iar viitorul Ucrainei, ca stat unitar, nu sună bine. Rusia va încerca tot mai mult să-şi extindă influenţa, acceptată în estul ţării, dar respinsă din ce în ce mai mult în vest. Fenomenul din parlament este doar preludiul a ceea ce se va întâmpla în teritoriu, în zonele din vest. Reprezentanţii lor au aruncat cu ouă, dar în teritoriu alţii pot arunca cu grenade.
Indiferent, situaţia din Ucraina va deveni explozivă, mai devreme sau mai târziu. Cel mai târziu, peste zece ani, vom putea vorbi despre zonele de secesiune. Poate chiar mai devreme. Rusia nu va sta cu mâinile în sân şi va încerca să aducă sub oblăduirea sa întreg teritoriul Ucrainei. Fiindcă, este bine ştiut, Rusia fără Ucraina este doar o putere regională, mai mult asiatică. Dar cu Ucraina, este şi o putere europeană, de aici cu tendinţe hegemonice mondiale. Deoarece stăpânirea Ucrainei îi aduce Rusiei accesul facil spre zonele sensibile ale Europei Centrale, cu posibilităţile de extindere spre nord, vest şi sud. Iar dacă terenul este pregătit în prealabil, cu atât va fi mai uşor.
După ruperea Ucrainei, Rusia va avea mari posibilităţi de extindere a influenţei sale. Estul Ucrainei va fi inclus în Rusia, la fel ca şi Crimeea. Pentru zona de vest va urma o competiţie, Rusia fiind în poll position. Va face tot ce-i va sta în putinţă să înghită şi zonele secesioniste. Va interveni acolo, inclusiv militar. Intervenţia va fi rapidă, fulgerătoare, doar pentru a asigura viitorul statut prorus al zonei. Ca şi precedent, pot aduce în discuţie războiul ruso-georgian din august 2008, precum şi ocuparea aeroportului din Priştina de către trupele ruseşti în iunie 1999, după ce Belgradul a cedat în urma bombardamentelor NATO.
Fireşte că Rusia va dori să menţină situaţia actuală, cu o Ucraină unită şi obedientă, de genul Belarusului, condusă de o copie fidelă a lui Lukaşenko. Tocmai acest lucru nu-i convine opoziţiei, fie că este vorba de naţionalişti ucraineni, sau de proeuropenii din vestul cu specific mai mult ruteano-galiţiano-românesc. Iar aceştia vor face tot ce vor putea să se desprindă din îmbrăţişarea ursului rusesc. Se va ajunge poate la o federalizare urmată de secesiune, paşnică sau violentă. Indiferent, Rusia va acţiona decisiv, poate etapizat, încercând să-şi menţină întreaga Ucraină în mână, şi numai dacă nu va reuşi va îngloba estul ţării şi Crimeea în teritoriul ei, concomitent cu încercarea de a pune mâna pe cât mai mult din rest. De aceea nu ştiu dacă Ucraina centrală, cea naţionalistă, va putea rezista.
Stăpână peste est şi Crimeea, presiunea Rusiei se va îndrepta spre aceasta pe mai multe direcţii, inclusiv din nord, dinspre Belarus. Dacă va fi posibil, inclusiv dinspre vest, din Transnistria, dacă acest psudostat mafiot va mai exista atunci. Deoarece acesta este rolul Transnistriei şi Armatei a XIV-a în ecuaţia geopolitică a Moscovei, de a menţine Moldova şi la nevoie Ucraina sub şantajul rusesc.
Opţiunile Kievului faţă de noua realitate vor fi limitate. Ruperea ţării va putea fi amânată eventual, nicidecum evitată, chiar şi cu sprijinul Rusiei. O posibilitate deloc de neglijat este alunecarea spre autocraţie şi treptat spre dictatură, chiar şi una militară. (O astfel de opţiune am încercat să o dezvolt în romanul Când armele vorbesc...). Alta ar fi apelarea la sponsor, adică la Rusia, care în ultimă instanţă tot astfel va acţiona, adugând o componentă în plus: prezenţa militară rusească. Ambele variante stârnesc, pe bună dreptate, îngrijorarea. Ţinând cont de viitoarea radicalizare a poziţiei opozanţilor, varianta negocierilor şi acceptării de concesii nu pare ca fiind generatoare de rezultate. La fel, varianta dictaturii nu poate face altceva decât să amâne inevitabilul. Fiindcă pe măsură ce trece timpul, cererile opozanţilor vor deveni din ce în ce mai maximale, iar rezolvarea lor tot mai dificilă, conducând ţara spre acelaşi deznodământ.
Poziţia Rusiei la Marea Neagră se va întări considerabil. Stăpânirea totală a Crimeei îi va face pe ruşi să-şi poată proiecta forţa cu uşurinţă în toate direcţiile. Prima care va resimţi aceasta va fi Georgia. Enclavele separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, recent recunoscute de Rusia ca şi state independente, vor beneficia din plin, iar Georgia va fi din ce în ce mai înghesuită. Intenţia Rusiei de a cumpăra din Franţa un porthelicopter de clasa Mistral precum şi tehnologia de a fabrica încă trei în şantierele ruseşti capătă o nouă conotaţie atunci.
Dar Rusia va intra în conflict cu o altă putere regională din Marea Neagră, şi aici mă refer la Turcia. Frustrată de repetatele amânări ale posibilităţii integrării în UE, Turcia îşi va proiecta puterea şi influenţa tot mai mult în regiunea caspică şi a Asiei Centrale, fiind bine primită de statele musulmane din zonă. În contrapartidă, ruşii îi vor sprijini deschis pe armeni, iar turcii pe azeri. Între cele două state mai există un conflict îngheţat încă din anii 90, cel pentru Nagorno-Karabah. Sprijinul rusesc pentru Armenia va stânjeni şi mai mult Georgia, care va apela şi ea la Turcia. Pericolul cu Turcia este că poate aluneca treptat spre o oarecare formă de fundamentalism musulman, dezamăgită de refuzul de a fi primită în elita democraţiilor occidentale, UE.
Ce poate face România în această situaţie? O perspectivă vine din posibilitatea reunirii cu Bucovina de Nord, rămasă în afara Ucrainei în urma dezmembrării acesteia. Este evident că fiecare din regiunile populate de populaţii rutene sau româneşti se vor îndrepta spre matca lor, respectiv Polonia, Slovacia sau România. O integrare a acestor regiuni în ţările de provenienţă va fi posibilă, în anumite condiţii. Una dintre ele ar fi acţiunea coordonată a României cu Polonia, în primul rând. Polonezii nu sunt prea fericiţi cu vecinătatea Belarusului (de fapt a Rusiei) şi nici cu Kalinigradul în coasta lor, la fel cum nici noi nu suntem prea fericiţi cu Transnistria aproape. Istoria i-a învăţat multe pe polonezi despre Rusia, de aceea sunt deosebit de grijulii. O alianţă strânsă cu Polonia, pe mai multe paliere, nu poate fi decât benefică pentru România, ca între statele cele mai mari din estul UE. De aceea, existenţa unui parteneriat strategic între România şi Polonia nu poate fi decât îmbucurătoare.
România nu poate pierde din vedere nici Ucraina Subcarpatică, de fapt parte din Maramureşul istoric, situată la nord de Tisa, populată de asemenea în mare măsură cu români. Bugeacul, sudul Barsarabiei, de fapt ieşirea ei la mare, cu Chilia şi Cetatea Albă, ar fi o altă problemă. Românii sunt aici minoritari, în urma deportărilor şi crimelor comuniste, precum şi al transferurilor de populaţie. Problema este că nici alţii nu sunt majoritari. Un statut ar trebui negociat pentru această zonă, o variantă fiind propusă de politologul moldovean Oleg Serebrian.
Interesul României, chiar dacă se întregeşte cu vechile ei teritorii, rămâne acut. Nu ne dorim o graniţă directă cu Rusia, istoria ne-a învăţat asta. De aceea trebuie depuse toate eforturile pentru păstrarea Ucrainei Centrale independente, chiar dacă ar fi un stat oscilant între Rusia şi Europa. Chiar ne-ar fi mai bine dacă ar fi oscilant, astfel nu poate fi agresiv. Problema rămâne cu delimitarea teritoriului acestuia. În cazul în care linia demarcaţională a hotarelor României la Marea Neagră ar fi vărsarea Nistrului, ar fi esenţial pentru românia ca Odessa să rămână ucraineană, acest stat păstrându-şi ieşirea la mare, chiar dacă Rusiei i-ar conveni altfel. Am văzut că Rusia va înghiţi Crimeea şi estul cel puţin până la istmul Perekop, intrarea terestră în Crimeea. Ideal ar fi să nu se extindă mai încolo, către Odessa, astfel încât să avem o zonă tampon la toată frontiera estică, iar la nord să avem statul aliat Polonia care îşi va fi recuperat teritoriile istorice, la fel ca şi în perioada interbelică. O linie defensivă spre est continuă polono-română ar fi cea mai bună garanţie de securitate pentru Europa.
Dar deja aici apar multe necunoscute, cea mai mare fiind Rusia. Am să încerc să analizez chestiunea rusă într-un articol ulterior.
Ce poate face România până se va ajunge în această situaţie?
În primul rând, să-şi dezvolte economia, devenind astfel o atracţie pentru cetăţenii români de dincolo de graniţa ucraineană. Ideea naţională este cu atât mai atractivă cu cât este dublată şi de posibilitatea unui trai mai bun în viitorul apropiat. Principiul acesta a funcţionat în cazul reunificării Germaniei. În plus, chiar şi cetăţenii care nu sunt etnici români, cu atât mai uşor le va fi să voteze pentru apartenenţa la un stat european, democratic, cu nivel de trai ridicat, decât într-o anarhie.
Mai departe, trebuie să ne scădem dependenţa de petrolul şi gazele ruseşti. Cum s-a văzut de atâtea ori în cazul Ucrainei, miza şantajului cu robinetul Gazpromului poate fi foarte mare. De aceea, România va trebui să depună toate eforturile pentru realizarea conductei Nabucco, dar poate să meargă în paralel şi cu ruşii de la South Stream. Totuşi, Nabucco trebuie realizat, fie şi numai prin perspectiva politică, care pune la adăpost de şantaj o parte din ţările europene. În acest cadru, e de înţeles opoziţia vehementă a ruşilor la acest proiect.
De asemenea, România trebuie să-şi asume un rol activ în diplomaţie, ca şi membru NATO şi UE, să fie şi să rămână un partener serios, cu greutate, un exportator de securitate în zonă. Pentru asta, nu în ultimul rând, este necesară întărirea capacităţilor de apărare ale ţării.
O armată puternică, profesionistă, bine dotată cu specialişti şi armament modern, este de mai multe ori benefică siguranţei naţionale. În primul rând, o astfel de armată are un potenţial important de descurajare a oricăror acţiuni potenţial ostile, sau al unor presiuni sau ameninţări. Statul care are în spate o astfel de armată este mai sigur, de aceea este şi mai puternic. Mai ales dacă această armată şi-a dovedit, în misiunile de peste hotare, profesionalismul şi bravura. Este un factor deloc de neglijat.
Şi încă un lucru esenţial: trebuie continuate, indiferent de criză sau nu, programele de înzestrare ale armatei cu armament modern şi performant. Am fost în situaţia în care, unele ţări vecine, deţineau avioane de luptă mult mai performante, fapt care ne-ar fi putut pune într-o situaţie delicată. De aceea a trebuit ca în romanul Când armele vorbesc... să anticipez puţin şi să dotez armata română cu F-16. Era o alegere previzibilă, mai ales din punct de vedere politic, dar şi prin prisma altor considerente, să le zicem strategice. Nu sunt partizanul uneia sau alteia dintre opţiuni, fiecare având avantaje şi dezavantaje, dar este important că s-a luat o decizie. Că poate era una cu ceva mai bună, este altceva, dar e bine că decizia s-a luat şi că noile avioane vor ajunge în dotarea Forţelor Aeriene Române. Trebuie continuată dotarea Marinei Militare, mai ales în componenta sa maritimă, ţinând cont de faptul că Marea Neagră va fi unul din teatrele manifestărilor hegemonice ale Rusiei. Astfel, modernizarea şi dotarea fregatelor Regele Ferdinand şi Regina Maria nu mai pot fi amânate, iar submarinul Delfinul va trebui repus la apă. Mai mult, un program serios de dotare a armatei va trebui elaborat cât de rapid.
Dacă nu începem de acum, riscăm să fim prinşi din nou nepregătiţi, cum am mai păţit-o în 1916, de exemplu.

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

Bătaia cu ouă din parlamentul ucrainean şi viitorul României

Iniţial, a părut o ştire din categoria celor amuzante, cu parlamentari care se iau la bătaie, ţipă unul la altul, schimbă pumni şi aruncă cu ouă spre oponenţii politici, ba chiar lansează şi fumigene, unde altundeva decât în cea mai importantă instituţie a unui stat, parlamentul. Dar nefiind vorba de vreo ţară exotică sau îndepărtată, ci de una vecină nouă cu care avem multe de împărţit, această ştire şi stare de lucruri ar trebui să ne preocupe. Deoarece este vorba de Ucraina, şi mare parte din ce se întâmplă în ţara vecină (şi nu neapărat prietenă) ne priveşte şi poate avea repercusiuni asupra noastră.
Unii pot spune că nu ne priveşte, că e treaba lor. Nu, nu e numai treaba lor, ci şi a noastră. Şi ne priveşte. La fel cum admiterea noastră în NATO şi UE îi interesează şi îi priveşte şi pe ei, deoarece în funcţie de evoluţia noastră îşi vor adapta strategiile de viitor şi de vecinătate. La fel este valabilă şi reciproca. Ne priveşte ce se întâmplă în Ucraina şi cu Ucraina, mai ales dacă ţinem cont de problemele care mai sunt de rezolvat cu vecinul nostru din nord sud-est, cu care împărţim şi o graniţă maritimă importantă, şi un platou continental recent trasat la Haga. Dar mai împărţim şi o graniţă fluvială sensibilizată de mult discutatul proiect Bâstroe, minoritatea română supusă deznaţionalizării, şi altele.
În fine, de la ce a pornit tot acest circ. Un acord cu Rusia, care prevede prelungirea staţionării flotei ruse din Marea Neagră în portul Sevastopol cu încă 25 ani, de la 28 mai 2017 (data la care expiră actualul contract) până în 2042. Deci, practic permanentizarea staţionării flotei ruse din Marea Neagră la Sevastopol. O mică paranteză cred că este necesară aici, pentru înţelegerea problemei. Flota rusă din Marea Neagră, fostă sovietică, până la dezmembrarea URSS din 1991. Atunci, conform acordurilor, flota care poartă arsenal nuclear ar fi trebuit să revină Rusiei, dar care nu, statului îndreptăţit la aceasta în urma dezmembrării. Problema flotei ruse din Marea Neagră era una ciudată: este capabilă să poarte armament nuclear, dar la data dispariţiei URSS, în august 1991, nu avea armament nuclear la bord. De aici au apărut primele disensiuni ruso-ucrainene referitor la apartenenţa flotei, fiecare încercând să şi-o însuşească, speculând textul neclar al acordului. Mai mult, Rusia, în noile frontiere, nu avea la Marea Neagră un port cu facilităţile necesare găzduirii acestei flote.
O primă amânare şi totodată un prim semn al unei viitoare posibile înţelegeri a apărut tocmai în timpul conflictului moldo-transnistrean din 1992, atunci când ambele părţi au declarat că negocierile se amână, dar sunt dispuşi să ajungă la un acord. Bineînţeles, cu preţul zdrobirii rezistenţei moldovene şi al apariţiei acestui pseudostat mafiot cu capitala la Tiraspol. Deoarece, fără acordul şi concursul larg al autorităţilor ucrainene, ajutoarele ruseşti nu aveau cum să ajungă la Armata a XIV-a şi la separatiştii transnistreni. Coloane de aprovizionare şi „voluntari” din întreg cuprinsul Rusiei dau fuga în Transnistria, traversând Ucraina terestru şi aerian, pentru „ajutor frăţesc”. N-a fost de ajuns, au trebuit să intervină deschis tancurile Armatei a XIV-a, pentru a înfrânge rezistenţa unei ţări care nici măcar nu avea armată la ora aceea. Şi au făcut-o deschis, de exemplu cele 20 de tancuri ce au intrat în Tighina în iunie 1992 arborau drapelul Rusiei.
Odată problema moldoveană rezolvată, au continuat negocierile ruso-ucrainene pe tema flotei din Marea Neagră şi s-a ajuns la un acord. Ucraina ia mai puţin de 20% din flotă, Rusia restul, iar flota devenită rusă închiriază portul Sevastopol şi facilităţile sale pentru nevoile flotei. Astfel, Sevastopolul devine baza flotei ruse din Marea Neagră. Acordul, prevăzut să expire în 2017, este în pericol în timpul preşedinţiei lui Victor Iuşcenko, atunci Rusia anunţând că va moderniza portul Novorossissk, pe teritoriul rus, ce va urma să devină noua bază a flotei ruse. Dar, de multă vreme, nu se mai spune nimic de Novorossissk. Nici nu ştiu dacă s-a demarat vreo lucrare de modernizare a portului, pentru a-l face capabil să găzduiască o asemenea capacitate navală.
Despre flota ucraineană, un exemplu. În anii 90 se anunţa faptul că noul crucişător de clasa Slava, botezat „Ucraina”, a cărui construcţie începuse încă din 1984 pe şantierul „61 comunarzi” din Nikolaev şi destinat iniţial flotei sovietice va fi păstrat de noua flotă ucraineană, ca şi navă amiral, probabil. Dar, ulterior, din lipsă de fonduri, Ucraina încearcă să vândă „Ucraina”, neterminată către Rusia. Rusia refuză, astfel se încearcă şi la ora actuală să se găsească un cumpărător, cum ar fi China sau India, care nu se lasă convinse. Statutul actual este navă „în conservare”, în traducere rugineşte pe undeva pe şantier.
În fine, prin acordul actual, Rusia îşi prelungeşte posesia asupra portului Sevastopol, asupra căruia Ucraina nu prea are vreun control, cum s-a dovedit şi în timpul războiului ruso-georgian din august 2008, când retorica agresivă a preşedintelui Iuşcenko nu a împiedicat flota rusă să iasă din port, să scufunde o navă georgiană, să tragă câteva focuri, să debarce nişte infanterişti marini (gata de luptă în momentul declanşării războiului) în portul georgian Poti şi să revină la aceeaşi bază.
Ce câştigă Ucraina? Chiria anuală se măreşte de la 97,8 milioane de dolari la 100 de milioane de dolari, acre nu vor fi reţinuţi din datoria Ucrainei faţă de Rusia, ci vor fi plătiţi direct Ucrainei (de fapt, acelaşi lucru) din 2017.
Mai era ceva, o reducere de preţ cu 30% la gazele furnizate de Gazprom Ucrainei, de la 330$/1000 m.c. la 230$/1000 m.c. În primul rând, asta este dovada supremă, pentru unii dintre idealişti care afirmă contrariul în ton cu declaraţiile Moscovei, cum că Gazpromul este o firmă comercială cu propria politică, că nu este de fapt o armă la dispoziţia statului rus. Deoarece de fiecare dată când mărea tariful către o ţară ce încerca să iasă din influenţa Kremlinului, acesta trâmbiţa că era vorba doar de calcule economice şi comerciale, iar acum, pe faţă, îl scade în urma unui acord politic încheiat de statul rus. Deci nu există raţiuni economice sau comerciale.
În al doilea rând, acordul şi contractul de furnizare gaze nu au cum să prevadă acelaşi preţ până în 2042. Este un contract comercial, care trebuie să prevadă clauze. Aşa cum eu nu pot să închei un acord că timp de 32 de ani de acum înainte voi vinde apă minerală la un preţ de 0,5$/l, fiindcă nu ştiu ce se va întâmpla până atunci. Preţul la gaze poate exploda, în caz că rezervele scad mult, dolarul se poate prăbuşi, poate izbucni un război, o revoluţie, orice, mai ales în 32 de ani. Gândiţi-vă că acum 32 de ani jumătate din Europa era comunistă. Deci, contractul cuprinde clauze, ca orice contract, care leagă preţul de vânzare de alţi indicatori, cum ar fi preţul de producţie, costurile de exploatare, cursul valutar, etc. Iar acest preţ poate fi modificat de furnizor (Gazprom), în funcţie de anumite evoluţii. Iar aceste evoluţii pot fi interpretate doar de furnizor.
Deci, Ucraina a obţinut o reducere de 30% la gaze, reducere care poate dispărea la anul, când Rusia ar putea să crească toate preţurile. Sau peste doi ani. Sau când va veni un nou Iuşcenko la putere. Până la urmă, Ucraina a obţinut palpabil doar o creştere a chiriei cu 2,2 milioane dolari pe an. Atât.
Că Putin a propus încă 33 de acorduri comerciale, de la construcţii de avioane la energie atomică, cu participarea comună a băncilor şi firmelor din ambele ţări, este altă poveste, destinată doar înglobării directe a economiei ucrainene în cea rusă. Deoarece economia ucraineană este aproape de colaps, cu atât mai uşor să fie integrată de cea rusă, sub aparenţa unor joint-venture.
Acest acord nu este o surpriză pentru cei ce prevedeau subordonarea Ucrainei faţă de Rusia odată cu venirea la putere a preşedintelui pro-rus Ianukovici. Este o surpriză gradul de subordonare, precum şi rapiditatea cu care a fost făcută. Declaraţia comisarului ceh este relevantă, el exprimându-şi mirarea cum Ucraina a făcut un acord politic pentru unul comercial, adăugând că Uniunea Europeană şi-a pierdut răbdarea cu Ucraina. Într-adevăr, dar ar fi trebuit să şi-o piardă mai demult.
Dar de ce tace SUA? Acest lucru readuce în discuţie speculaţiile privitoare la o nouă Ialta, sub semnul „resetării” relaţiilor bilaterale ruso-americane, atât de trâmbiţate de administraţia Obama. Mai ales că preşedintele american se află sub tirurile acuzaţiilor cum că ar fi cedat prea multe Rusiei. Dar până la urmă, ce a cedat? Şi cât? Şi pe cine? Astfel de întrebări noi, românii, ni le-am pus de multe ori de-a lungul istoriei, fiind păţiţi.
Încă o treabă. Rusia spune că, după încheierea acordului de staţionare la Sevastopol, va investi masiv nu numai aici, ci şi în întreaga Crimee. Mie îmi cam dă de gândit. Putin a ameninţat pe faţă, înainte de summitul NATO din aprilie 2008 de la Bucureşti, că în cazul în care Ucraina va primi MAP (Member Action Plan) pentru integrarea în NATO, va pretinde restituirea Crimeeii. Crimea a fost primită cadou de republica sovietică Ucraina de la Hruşciov în 1956, la aniversarea a 300 de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia (eveniment discutabil). Ucrainenii sunt minoritari în Crimeea, populată preponderent de ruşi şi tătari. Pe cei din urmă, oricât s-a străduit Stalin, nu i-a putut deporta şi ucide pe toţi (la fel ca şi în cazul moldovenilor). Pe de altă parte, stăpânirea Crimeeii îi face pe ruşi forţa dominantă în Marea Neagră, chiar dacă ar avea capacităţi navale reduse, deoarece prin poziţia sa, de peninsulă împinsă adânc spre centru, Crimeea domină Marea Neagră.
Alt aspect al circului din parlamentul ucrainean, nu lipsit de importanţă, îl constituie opoziţia. Nu numai a parlametarilor din partidele de opoziţie, ci şi a protestatarilor (peste 10000) strânşi în faţa clădirii, ostili acordului. Umbrelele deschise pentru a-l proteja pe preşedintele parlamentului de ploaia de ouă mai semnifică prăpastia tot mai adâncă ce separă cele două forţe centrifuge ce destabilizează Ucraina: proruşii şi prooccidentalii. În categoria proocidentali, în această conjunctură de fapt, i-am inclus şi pe naţionaliştii ucraineni, cei ce nu vor neapărat o Ucraină prooccidentală, dar nici una prorusă. Opoziţia este destul de variată, dar s-a unit împotriva acestui acord. Iar violenţa cu care s-a manifestat spune multe.
Acest stat nu are prea multe şanse să rămână întreg. Violenţa din parlament poate ajunge în stradă, iar pe fundalul crizei în care ţara se zbate, viitorul arată sumbru. Majoritatea analiştilor politici văd Ucraina divizată în circa 10 ani. Discută doar în câte părţi. O parte sigur va fi cea estică, a bazinelor miniere Donbas, puternic rusofonă, cu Crimeea sau separat. Aceasta va gravita inevitabil spre Rusia, putând fi integrată ca parte a Uniunii Rusia-Belarus, care va putea ajunge chiar până la absorbţie. La fel cum Kosovo va gravita spre Albania, odată ce trupele KFOR vor pleca. Vestul se va orienta spre Europa, dar graniţa va fi incertă. Nu se ştie dacă va mai rămâne o zonă centrală, naţionalist ucraineană. Încă un lucru de o gravitate extremă, cum se va face separarea. Va fi după model cehoslovac, paşnic şi în bună înţelegere, sau după modelul iugoslav, cu tot ce înseamnă acesta.
Pentru noi, românii, vor fi noi provocări ce ne vor sta în faţă. Bucovina de nord, cu românii trăitori acolo, vor fi atraşi în zona vestică, proeuropeană. Dar ce fel de statut în ce fel de stat vor avea teritoriile bucovinene, este foarte dificil de prevăzut. Zona vestică nu va fi una unitară, ci cu minoritari români, slovaci, polonezi, dar şi cu ucraineni naţionalişti. Mai mult, Rusia îşi va întări poziţia în Ucraina şi la Marea Neagră, în Crimeea, cum am văzut, iar asta va duce la noi dezvoltări şi provocări în geopolitica sensibilă a Mării Negre.
Oricum, bătaia cu ouă din parlamentul ucrainean este doar începutul. Începutul unui proces care nu va putea fi controlat, care implică enorme necunoscute, dar pentru care va trebui să fim pregătiţi. Pregătiţi de orice.
Câteva posibile dezvoltări am să încerc să le analizez într-un articol ulterior.

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

Ocuparea Budapestei (II)

Generalul Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta

Referitor la ocuparea Budapestei de către armata română în august 1919 există unele dezbateri până în ziua de astăzi. Când a fost ocupată Budapesta, la 3 sau la 4 august 1919? Până în prezent, data ocupării Budapestei a rămas în istorie cea de 4 august, conform generalului Gheorghe Mărdărescu, deşi o unitate a armatei române pătrunsese deja în oraş încă din ziua precedentă, nerespectând dispoziţiile generalului. Această faptă apare şi în lucrarea lui Constantin Kiriţescu, una dintre cele mai complete relatări ale războiului nostru dintre 1916 -1919. De aceea, public aici memoriul generalului Rusescu, cel ce a intrat primul în Budapesta, în 3 august 1919, în continuarea operaţiunilor descrise în Ocuparea Budapestei (I).

MEMORIU

Asupra operaţiunilor Brigadei a IV-a Roşiori, de la 31 Iulie - 3 August 1919, data intrării în Budapesta

Prin ordinul general de operaţiuni din 30 Iulie, Brigada a IV-a a intrat în compunerea Diviziei II-a cavalerie, prevăzându-se, după trecerea Tisei, pentru fiecare brigadă, un sector separat, acela al Brigadei a IV Roşiori cu direcţia generală Sud-Vest.
Instrucţii verbale şi scrise prevedeau şi un rol principal al cavaleriei cu un caracter de oarecare independenţă, ca inamicul sa fie izbit în toate direcţiunile, întors, şi să nu fie lăsat de-a se organiza, etc.
31 Iulie.
În amurgul zilei de 31 Iulie, brigada IV Roşiori termină trecerea la Tissa-Köre la 24, şi ajunge la Psz. Hayzonghios, unde se găseşte proprit escadronul de descoperire şi un batalion de infanterie ce luptase cu inamicul până la ora 22.
Din propria iniţiativă iau dispoziţiuni de atac şi la ora 3 dimineaţa brigada intră în cantonament la Pely.
1 August.
Se raportează situaţiunea şi la ora 9, fără a se a aştepta vreun ordin, din propria iniţiativă, spre a nu se pierde timp, mă pun în marş în urmărirea inamicului Ordinul de Operaţiuni al Diviziei II (primit în marş) confirmă aprecierea justă a situaţiunii de către brigadă.
Acţiunea de la Pely şi urmărirea grăbită a brigadei IV a avut de efect punerea în derută a Diviziei VI roşie, care pe distanţa de la Ianoshida până la Tapio Gyorgye de peste 15 km, pe dreapta şi pe stânga drumului, aruncă din căruţe şi abandonează cantităţi enorme de muniţii de infanterie şi artilerie precum şi multe mitraliere, prin culturi.
În noaptea de 1 August se cantonează în Tapio Gyorgye, ăn contact cu grosul forţelor inamice de la Czegled.
După diferite informaţii şi după discursul lui Bella-Kuhn ţinut în Tapio, am dedus că moralul armatei roşii era cu totul slăbit şi situaţiunea guvernului zdruncinată.
2 August.
În cursul nopţii mi se completează informaţiile despre inamic, că se execută o retragere de la Abony spre Cyegled şi de acolo o pregătire spre Buda-Pesta.
Încî de cu noapte încercuiesc inamicul cu recunoaşteri de ofiţeri, şi fără a mai aştepta vreun ordin, din propria iniţiativă, ghidat de ordinul general de la 30 Iulie, dau ordinul de operaţiune pentru ziua de 2 August, prin care în zorii zilei, arunc două escadroane şi apoi al 3-lea în spatele şi flancul inamicului, iar cu grosul forţelor mă îndrept spre Sörek Psz, de unde aştept mersul operaţiunilor.
În acest timp primesc ordinul de operaţiune al Diviziei II cavalerie pentru 2 August care mă îndreaptă, prin Czegled, la Alberty.
Din judecarea situaţiunii la faţa locului, căci inamicul începuse retragerea, derog de la ordin şi mă îndrept spre Tapio Szt. Marton la Alberty unde se interceptează capul coloanei inamice.
Pe şoseaua dintre Alberty şi Czegled se fac peste 3000 de prizonieri şi 4 baterii de diferite calibre, mai multe autocamioane şi unul blindat.
Se poate deduce că dacă nu operam decât la primirea ordinelor şi litera cum le primisem, pe lângă că ar fi fost prea târziu, nu se obţinr’eau rezultatele atât de hotărâtoarefără pierdere.
Pe când mă aflam ân localitatea Alberty, pe la orele 14 soseşte automobilul cu reprezentanţii misiunii italiene la Buda-Pesta.
Aceştia arătându-şi identitatea ne-au pus în vedere o adresă a Locot.- colonelului Romanelli, preşedintele misiunii, către comandantul cavaleriei din această direcţiune, cu rugămintea de a opri aici înaintarea spre capitala Ungariei pînă la sosirea răspunsului Antantei, alăturată fiind şi copia după telegrama noului guvern ungar către domnul Clemenceau.
Această împrejurare m-a pus în măsură să apreciez că situaţia la Buda-Pesta e disperată, că guvernul ungar nu mai poate face faţă împrejurărilor şi că recurge la expediente.
Astfel o acţiune temerară şi prin surprindere ar putea avea şanse de reuşită cu efect hotărâtor în întrega Ungarie, armată şi particulari, şi apoi că pe acea direcţie nu mai sunt alte trupe mai avansate ca ale noastre (brigada IV Roşiori).
Evident intervenţia misiunii italiene nu am luat-o în srios, dar nu o puteam lăsa să plece înapoi şi am crezut că trebuie să o trimitem Marelui Comandament, cu actele originale, arătând şi situaţiunea că mă voi îndrepta spre Buda-Pesta, iar misiunea prin orice mijloc, să fie oprită.
Acest raport, din eroare, mi se pare, că l-am adresat Marelui Cartier General.
După expedierea misiunii împreună cu situaţiunea, văzând că, până la ora 15, nu primesc raportul situaţiunei de la Czegled, căci nu era terminată, amân înaintarea la Pesta şi dau un ordin de operaţiuni, prin care ăndreptăm ăntreg regimentul 11 Roşiori la Czegled, iar cu Reg. 6 să se termine capturările pe tot lungul şoselei.
Din aceasta se poate deduce că, potrivit împrejurărilor, am renunţat a pleca la Buda-Pesta în acea seară.
Pe dată însă ce, în timpul nopţii, am primit informaţii mai clare de la Reg. 11 de capitularea Corpului I armata roşie şi a diviziilor de la Czegled dau ordinul de operaţiuni pentru
3 August.
În darea ordinului de operaţiuni am fost ghidat de ordinul Diviziei II cavalerie care îmi făcea cunoscut că încă din data de 2 August sunt pus sub ordinele Diviziei VI-a.
Astfel, potrivit situaţiei, am prevazut ca Reg. 11 cu cinci escadroane, o secţie de artilerie şi două grupuri de de mitraliere să termine operaţiunile la Czegled şi spre Sud. Reg 6 să lase un escadron şi două plutoane pentru paza prizonierilor şi a întreg materialului de la Czegled la Alberty, iar cu restul de trei escadroane şi două plutoane; o secie de artilerie şi două grupe de mitraliere, sub conducerea mea directă, să mă îndrept spre Buda-Pesta.
Pe la orele 9 dimineaţa (3 August) când mişcarea se începea deja, primesc, la Alberty, ordinul Diviziei VI-a prin care se ordonă ca brigada IV să acţioneze în direcţia Czegled-Kecks-kemet pentru a termina încercuirea inamicului la Sud.
Fără cea mai mică ezitare şi fără a-mi trece prin gând că pot comite cea mai mică călcare de ordine, menţin ordinul de operaţiune dat, punând în vederea regimentului 11 a executa singur şi în întregime, spre sud, ordinul Diviziei VI-a, pe care i-l alătur în original, aceasta din judecarea situaţiunii reale.
Astfel dacă aş fi reversat mişcarea celor trei escadroane ale Reg. 6 Roşiori de la Vest ( dinspre Buda-Pesta) la Est ( spre Czegled ) ale cărui elemente erau deja pornite, s-ar fi pierdut peste două ore, iar recunoaşterile nu ar fi trebuit abandonate. Se ajungea la Kes-kemet, ce se găsea la 50 km Alberty prea târziu şi Reg. 11 ar fi trebuit să opereze tot singur, căci ănvăluirea nu ar fi putut avea efect decât făcută cu repeziciune.
Mai mult, efectivele regimentelor brigadei IV Roşiori, 6 escadroane cu efectivul de 150 cai dădea o tărie Reg. 11 singur ca a unei brigăzi, având pe lângă 2 tunuri şi grupe de mitraliere. Apoi încă din ajun, cu acţiunea energică a numai 3 escadroane s-a influenţat capitularea.
Corpul I Armată cu atât mai uşor ar fi fost capturat mai cu seamă că în rândurile inamicului demoralizarea era acum mai mare.
Deci cu credinţa că execut o acţiune bine judecată şi temerară cu riscul şi sacrificiul însăşi al persoanei mele, căci în tot timpul m-am aflat ăn capul coloanei, cere să execut nu numai ordinul, dar chiar mai mult.
Ajuns în înprejurimile oraşului, la răspânteea Sarvasz-Cz, am surprins mai multe companii cu piramidele făcute şi o baterie gata de tragere.
Pentru a nu pierde o clipă am impus celor peste 1000 de luptători inamici să se împrăştie imediat sub ameninţarea de moarte şi o patrulă a fost lăsată a scoate închizătorile de la arme şi a demonta tunurile.
În urmă, am aflat că rolul celor două companii şi al bateriei inamice era de a mă opri până la sosirea delegaţiei guvernului şi sub presiune, să renunţ la înaintarea spre oraş.
Într-adevăr nu străbat decât vreun kilometru şi sunt întâmpinat de o delegaţie de trei a guvernului unguresc ce venea în goana automobilului, ca să mă roage a mă opri, având comunicări importante.
La rândul meu i-am rugat să mă scuze, dar sunt în timpul de trap şi nu pot opri coloana; după care, am parcurs o distanţă de încă trei kilometri, şi când am apreciat că am întrega capitală în bătaia tunului, am oprit.
Plouând torenţial, am intrat într-o locuinţă şi am angajat următoarele tratative:
Delegaţia îmi spune: - „ Guvernul se află întrunit într-un consiliu şi mă roagă a mă retrage cu trupa.”
Am răspuns: - „Nu numai că nu mă retrag, dar imediat voi intra în oraş şi oprirea de înaintare nu o poate ordona decât Comandamentul Superior Român la care, la care le spun că trebuie să se adreseze; şi în faţa delegaţiei dau ordin celor două tunuri a pune în baterie asupra oraşului (5000-6000 m) ”, după care adaug: - „ Timp nu este de pierdut, orice tratative altele decât ce priveşte detaşamentul meu, care este fapt îndeplinit, nu le pot trata eu, şi dumnealor să se adreseze Comandamentului Armatei Române, la Törek Szt Miclos.” Delegaţia în faţa mea comunică Guvernului la telefon hotărârea.
Răspunsul, tot telefonic, a fost că autoriză delegaţia a se duce la M. C. G. , iar eu să trimit un delegat la Consiliul de Miniştri.
Le-am făcut cunoscut că voi veni chiar eu, fixându-le că dacă până la orele 20 tratativele nu vor fi terminate bombardez oraşul!
Odată cu plecarea misiunii, am raportat şi situaţia.
La Consiliul Guvernului Ungar, am ajuns la ora 18,30, Venise şi căpitanul Mihăilescu ce intrase cu un escadron spre Malxasföld, Est - N-Est – Pesta.
Guvernul îmi comunică că aşteaptă sosirea şi a delegatului misiunii italiene, locot.-colonel Romanelli. Le răspund că e de prisos şi că nu sepoate schimba întru nimic hotărârea mea.
Consiliul îmi face cunoscut că situaţia este dificilă că populaţia e agitată, că 20000 de lucrători armaţi se vor răscula, iar 3 regimente ce au în oraş, poate, că nu vor putea fi stăpânite la intrarea armatei române.
I-am asigurat să nu aibă nici o teamă, că armata română va menţine ordinea cea mai perfectă în Buda-Pesta, că trebuie să intru şi să îmi pună la dispoziţie cazarma husarilor „Herzog Ioseph” (acum „Lenin”) şi care să fie evacuată de trupele ungare. (Era răspândit zvonul că toate cazarmele erau minate, dar n-am dat crezare).
Discuţiile prelungindu-se, le pun în vdere că armata roţie întregă este capitulată, oraşul e încercuit de trupele noastre şi catastrofa e inevitabilă.
O singură concesie ce le pot face este ca grosul forţelor mele (real nu avem nimic mai mult decât cele trei escadroane, 2 plutoane, 2 tunuri şi 2 grupuri de mitraliere) să fie oprite, pentru noapte, acolo unde se găsesc, iar în oraş să nu intre decât Brigada IV, deja sosită cu mine.
Ora fiind avansată, le pun în vedere că din eroare am uitat a contramanda ordinul ca la ora 20,30 dacă nu se termină tratativele bombardamentul să înceapă chiar fiind eu în oraş.
Consiliul cedează! Şi la ora 20 (8 seara) un ofiţer de legătură ungur este trimis cu ordinul meu ca trupa să intre în oraş!
La cazarmă am primit defilarea trupei. Apoi am revenit în oraş şi am luat quartier la hotelul „Dunapalota” (Rietz) la care erau ofiţeri italieni şi francezi.
Alte tratative nu am făcut decât cele privitoare la detaşamentul meu.
4 August.
A doau zi, 4 August, am fost rugat din nou pentru a scoate trupa din oraş. Le-am raspuns că sunt şi rămân, şi în caz contrar, mă retrag la punctul iniţial din ajun şi încep operaţiile de bombardament.
Pe la ora 10 soseşte de la Viena o delegaţie engleză şi franceză care cere a o primi în audienţă.
Din conversaţia oficială, delegaţia lasă să se înţeleagă că ar fi bine să nu se ocupe Buda-Pesta, şi mai mult ar fi voit să cunoască situaţia.
Le-am răspuns că sunt chestiuni ce nu mă privesc pe mine, şi cît despre situaşie, nu cunosc decât aceea că sunt cu Brigada IV Roşiori la Buda-Pesta, şi că armata roşie a capitulat la Czegled, şi în împrejurimi.
Delegatul francez, Bachet, m-a lăsat să înţeleg că ar voi să vorbească cu mine în mod confidenţial.
În această conversaţie mi-a comunicat că la Viena, sub auspiciile Antantei, se voieşte a se constitui un guvern ungar şi se urzeşte a se opri înaintarea armatei romîne şi ocuparea Buda-Pestei.
Dorinţa, însă a misiunii franceze, şi crede că a întregii Franţe, este ca armata română să înainteze şi să ocupe, cât mai repede, oraşul.
Le-am răspuns că acesta este fapt împlinit încă de ieri şi armata română continuă înaintarea.
Crezând importanta această declaraţie a delegatului francez, l-am rugat a veni personal cu mine la comandamentul trupelor din Transilvania.
În drum spre Manor, l-am prezentat D-lui General Mărdărescu cu care a convorbit.
Acestea sunt toate detaliile a căror exactitate se poate vedea din ordinele originale pe care sunt trecute şi orele.

Bibliografie: Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei - şi alte mărturii

 

Santinelă românească la un pod din Budapesta

Să vedem cum priveşte generalul Gheorghe Mărdărescu, Comandantul Trupelor din Transilvania, în această funcţie de la 12 aprilie 1919, înlocuindu-l pe generalul Traian Moşoiu, care preia comanda Grupului de Nord, responsabil direct cu astuparea capului de pod principal inamic, de la Szolnok, în atacul de la 20 iulie 1919.

Mărdărescu îşi exprimă foarte clar opinia chiar cu prilejul Ordinului de zi din 5 august 1919, în care, după ce mulţumeşte soldaţilor şi ofiţerilor pentru comportarea meritorie în luptă, specifică foarte clar data şi ora ocupării Budapestei: 4 august 1919, ora 18.00. Să vedem ordinul de zi:

"Ordin de zi No. 56, din 5 August 1919

Bravi ostaşi ai Comandamentului trupelor din Transilvania,

Acum câteva zile, vă găseaţi paşnici pe malul stâng al Tisei, formând cu piepturile voastre zid de apărare pentru suflarea omenească de dincoace de Tisa.

În dimineaţa zilei de 20 iulie, duşmanul nelegiuit, care tulbura liniştea inimii Europei, v-a atacat în mod furios.

Vrajmaşul, mare în număr şi mijloace, a trecut pe stânga Tisei, şi, ameţit de izbânda împingerii perdelii noastre de acoperire, a înaintat ca o vijelie spre răsărit, în primele zile ale bătăliei, atras fiind de frumuseţea şi bogăţia Ardealului, această podoabă a neamului românesc.

Cel de Sus însă, care împarte dreptatea şi veghează la înfăptuirea sfintei noastre năzuinţi, a făcut ca bucuria inamicului să fie vremelnică; în adevăr, sosind momentul intrării în luptă a grosului trupelor noastre, duşmanul a fost aruncat peste cap, dincolo de Tisa, cu mari pierderi în oameni şi material de război.

De astă dată însă, punerea Tisei între noi şi vrăjmaş nu mai era destul. Inamicul, care ne atacase în mod îndrăzneţ, trebuia îngenunchiat, zdrobit în aşa măsură ca să se poată dobândi în mod sigur liniştea noastră şi a întregului apus.

Sprijinit pe voi, bravi ostaşi ai Comandamentului trupelor din Transilvania, Înaltul comandament a hotărât trecerea pe dreapta Tisei şi continuarea operaţiunilor până la sfârşit; dar, dincolo de Tisa, inamicul care simţise bărbăţia loviturii noastre, n-a mai fost în stare să opună nici o rezistenţă şi, diviziile lui dezorganizate în urma bătăliei de pe stânga Tisei, au fost capturate una câte una.

Astfel, în curs de 16 zile numai, inamicul a fost cu desăvârşire distrus, iar în ziua de 4 august, orele 18, trupele noastre au ocupat Budapesta, ducând cu ele liniştea tuturor cetăţenilor paşnici ai Ungariei şi prin aceasta risipirea norilor din centrul Europei.

Faptul strălucit de arme săvârşit de voi, va rămâne pe vecie în cartea Neamului şi în Istoria omenirii; deci, vă puteţi mândri de roadele ostenelilor voastre, şi când vă veţi înapoia la vetrele voastre, puteţi spune tuturor, cu seninătate, că v-aţi făcut pe deplin datoria faţă de neam, ţară şi MM. LL, care, în momentele grele ale bătăliei, au venit în mijlocul nostru şi a urmărit de aproape bravura voastră.

Sunt nespus de mândru că v-am comandat; şi adânc recunoscător tuturor pentru inima ce-aţi pus în înfăptuirea izbândei, vă mulţumesc la fiecare în parte şi vă zic:

Sănătate şi totdeauna voie bună, bravi ostaşi ai Comandamentului Trupelor din Transilvania.

Comandantul Trupelor din Transilvania

Generalul Mărdărescu."

La fel, în telegrama adresată regelui:

"MAJESTĂŢII SALE REGELUI
Am onoarea a raporta, că ieri, 4 august, orele 18, trupele au ocupat Budapesta fără rezistenţă.
După luarea măsurilor de menţinerea ordinii, am trecut în revistă şi am primit defilarea (o brigadă din divizia I de vânători, un divizion a 3 baterii şi un divizion din Brigada a 4-a de roşiori) pe Andrasystrasse.
Guvernator al Budapestei l-am numit pe Generalul Holban. Populaţia a primit trupele noastre în mod simpatic.
Comandantul trupelor din Transilvania
General Mărdărescu
Şef de stat-major
General Panaitescu"

Mai departe, în memoriile sale, apărute prima dată în 1922, încearcă să stabiliească ferm tot data de 4 august, minimizând rolul generalului Rusescu, pe care aproape îl acuză de insubordonare şi neglijenţă. Să vedem:

"Grupul General Holban (Divizia a II-a de cavalerie şi Diviziile I şi a II-a de vânători) au continuat înaintarea spre Budapesta; Divizia a II-a de cavalerie a ocupat un cap de pod la vest de Budapesta, în timp ce o parte din trupele Diviziei I de vânători lua măsuri de ordine şi siguranţă în Pesta; iar la ora 18, capitala Ungariei a fost ocupată de restul trupelor Diviziei I de vânători. Să fie bine stabilit dar, că trupele Grupului General Holban au ocupat Budapesta, în ziua de 4 august.

Un detaşament – compus din Regimentul 4 de vânători, un divizion din Regimentul 23 de artilerie şi un divizion din Regimentul 6 de roşiori – intrând în oraş, a defilat în faţa Comandantului trupelor din Transilvania, precum şi a unui imens public, pe Andrasystrasse, din Pesta.

Ţinuta ofiţerilor şi a trupei era impunătoare, trupele au fost primite de public cu linişte, încredere şi chiar cu simpatie.

Comandantul trupelor din Transilvania a numit guvernator al budapestei pe Generalul Holban."

şi

"Flancgarda din stânga a dirijat Brigada a 4-a de roşiori de la Alberti Irsa spre Kecskemet, cu misiunea de-a cădea în spatele inamicului concentrat în această regiune; iar Divizia a VI-a s-a deplasat de la Abony la Nagy Koros.

În realitate, Brigada 4-a de roşiori a trimis de la Alberti la Kecskemet numai 5 escadroane, sub comanda locotenent-colonelului adjutant Athanasescu, iar restul brigadei (3 escadroane) s-a îndreptat spre Budapesta, poposind în cursul noăţii de 3/4 august într-o cazarmă de la periferia oraşului.

Prin împingerea celor 3 escadroane din Brigada 4-a de roşiori spre Budapesta, în ziua de 3 august, nu numai că nu se putea obţine nimic, - căci, vom vedea mai jos, cum s-a făcut şi cum trebuia să se facă ocuparea Budapestei - dar, operaţiunea a întrecut marginile admisibile îndrăznelei şi, în plus, era în dauna scopului urmărit de comandamentul trupelor din Transilvania.

În adevăr, dacă cele 3 regimente de bolşevici (peste 7000 oameni) din Budapesta, care au fost dezarmate de Divizia I-a de vânători în ziua de 4 august, ar fi ridicat armele în seara de 3 august contra celor 3 escadroane din Brigada 4-a de roşiori (3-400 de călăreţi), desigur că le-ar fi creat o situaţie mai mult ca neplăcută; iar prin dirijarea acestor 3 escadroane de la Alberti spre Budapesta, în loc de Kecskemet, se contraria intenţiunea Comandamentului trupelor din Transilvania, care urmărea tăierea liniei de retragere spre sud a diviziilor maghiare din regiunea Kecskemet, divizii care se puteu salva pe frontul sârb, ceea ce ar fi pricinuit pierderea unei mari cantităţi de material de război ce am capturat de la inamic. Energia cu care a operat locotenent-colonel adjutant Athanaescu a remediat însă această greşeală regretabilă."

Deci, păreri diferite, chiar opuse, între generalul Rusescu şi generalul Mărdărescu. Ulterior, Mărdărescu îl va marginaliza pe Rusescu, deoarece considera că a încercat să-i sufle onoarea de a ocupa capitala inamică, suprema apoteoză pentru cariera oricărui militar. Rămâne în sarcina istoricilor să decidă cine şi când a fost ocupată Budapesta, dar un lucru rămâne clar: a fost ocupată de trupele române, condusă de ofiţeri români, fără niciun ajutor militar aliat. A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta în cursul primului război mondial, considerând războiul româno-ungar din 1919 ca parte a acestuia, sau consecinţă imediată a lui. Meritul armatei române este imens, ţinând cont că în toată istoria modernă, România a dus război doar în coaliţie, această acţiune militară fiind singura în care România a acţionat singură, fără aportul aliaţilor. Deoarece atât trupele franco-sârbe din sud, cât şi cele cehoslovace, s-au mişcat mult mai târziu şi fără lupte, doar ocupând zone de securitate în Ungaria, după ce armata bolşevică a fost zdrobită de cea română.

Cavalerie românească în Budapesta

Cu atât mai importantă apare victoria românească, cu cât România, în acea perioadă, ducea un război pe două fronturi, al doilea front fiind în est, pe linia Nistrului, împotriva bandelor bolşevice ce făceau dese incursiuni în Basarabia, încercând să răscoale populaţia şi să reia teritoriul dintre Prut şi Nistru în "marea familie sovietică", aşa cum vor face cu Ucraina şi Georgia în anii 1920. Puţin cunoscut, în acest permanent război pe Nistru a căzut la datorie şi un general, Stan Poetaş, care se remarcase la Mărăşeşti. Nu pot să nu remarc că, în acelaşi an, în care trupele române zdrobeau armata maghiară şi ocupau Budapesta, eroul de la Mărăşeşti, generalul Eremia Grigorescu se stingea de gripă spaniolă. Un mare general, un mare erou, ce-şi doarme acum somnul de veci în Mausoleul de la Mărăşeşti.

Divizion de artilerie românească la Budapesta

Budapesta sub ocupaţia românească

Trupelor române au intrat în Budapesta şi au ocupat importante părţi din teritoriul Ungariei: la sud, generalul Moşoiu ocupă tot teritoriul dintre Tisa şi Dunăre între Kalocsa şi Kistelek în faţa frontului sârb până la 8 august, la nord generalul Holban ocupă tot teritoriul până în faţa liniei Satoralya Ujhely - Putnok - Gyarmat - Iapolysag - Verboecz, în contact cu frontul aliaţilor cehoslovaci până la 17 august, iar la vest este ocupat un cap de pod peste Dunăre pe linia Raab (Gyor) - Veszprem până la 18 august, inclusiv centrele muncitoreşti Raab şi Veszprem cu muncitorii bolşevizaţi înarmaţi.

Chiar dacă le este greu să recunoască, ungurii au primit trupele române în linişte, chiar cu entuziasm uneori. La intrarea în Budapesta străzile erau pline de oameni care fluturau batiste şi aclamau, bucuroşi că au scăpat de teroarea bolşevică. Foametea luase proporţii în capitala ungară, aproape toată populaţia hrănindu-se exclusiv cu dovleci care ajunseseră la preţul de 5-6 coroane kilogramul, o sumă importantă în acea vreme. Jaful bolşevicilor era de neimaginat la acea vreme, dar după 25 de ani esteuropenii vor încerca din nou această experienţă odată cu ocuparea Armatei Roşii sovietice. Bandele roşii jefuiau, schingiuiau, violau şi executau pe toţi care li se împotriveau, după bunul lor plac.

Bela Kuhn fugise la Viena cu un tren încărcat cu roadele jafului alături de colaboratorii săi apropiaţi încă din 2 august. Va ajunge în Rusia sovietică şi va fi executat de Stalin în 1938, în timpul epurărilor. Guvernul Preydel nu va dura decât câteva zile şi va fi înlocuit de un guvern provizoriu condus de St. Frederich sub regenţa arhiducelui Iosef. 

Dar problema de bază care se punea în faţa trupelor române de ocupaţie era cea a hrănirii şi aprovizionării capitalei şi teritoriului ocupat. În faţa generalului Holban, numit ulterior guvernator al Budapestei, şi a ministrului plenipotenţiar Diamandy, trimis special la Budepasta ca înalt comisar al guvernului român, se punea o mare problemă în această privinţă. Mai era vorba şi de dezarmarea unităţilor armatei ungare şi a civililor bolşevizaţi înarmaţi, care a început încă de la începutul ocupaţiei.

Piaţă în Budapesta în momentul intrării trupelor române 

Dovlecii, hrana de bază

Pentru rezolvarea problemei de aprovizionare cu alimente, autorităţile române au dispus repunerea în funcţie a tuturor agenţilor Ministerului de alimentaţie maghiar (circa 1200) cu însărcinări oficiale de a aduce alimentele necesare capitalei. Când au constat că trenurile alimentare veneau aproape goale, din cauza faptului că aceşti agenţi se ocupau în principal cu specula, recurgând la falsificări de autorizaţii de cumpărare în scopul contrabandei, au fost numiţi delegaţi speciali din partea armatei române pentru a se ocupa cu strângerea alimentelor, transportul lor şi distribuirea populaţiei. Grupul general Moşoiu a început să trimită spre Budapesta zilnic, la început câte 10-15 vagoane de grâu şi 10 de legume, ulterior cantităţile fiind sporite. În frigoriferele din Budapesta au fost găsite ascunse în scopul speculei de societatea alimentară Haditelmin, din subordinea ministerului de alimentaţie maghiar cantitatea de 50000 kg carne de vită, 20000 kg carne de porc, 20000 kg carne sărată şi 100000 kg grăsime, care au fost imediat distribuite populaţiei. 60000 de porci găsiţi în împrejurimile Budapestei au fost dirijaţi spre tăiere pentru nevoile populaţiei. Au fost înfiinţate cantine gratuite pentru săracii capitalei, un mare număr dintre aceştia şi copii orfani au fost hrăniţi la cazanele trupelor române.

Împărţirea pâinii zilnice populaţiei din Budapesta de către trupele de ocupaţie

Orfani din Budapesta hrăniţi de la cazanul trupelor române

După dezarmarea ungurilor, s-a dat dreptul de întrunire a cetăţenilor, iar la una dintre acestea, la care au luat parte circa 10000 de oameni, s-a strigat: „Să trăiască armata română, sub protecţia căreia ne-am adunat astăzi, ca să discutăm în linişte asupra nevoilor noastre arzătoare, lucru ce nu ne-a fost îngăduit timp de câteva luni de către nefastul regim comunist, răsturnat, prin voinţa lui Dumnezeu, de baioneta viteazului ostaş român”. Ziarele de toate nuanţele au început să apară, viaţa a reintrat în cursul său normal. A început chiar reorganizarea noii armate ungare şi a trupelor de interior, pentru menţinerea ordinii.

Copii maghiari hrăniţi de trupele române

Evacuarea Budapestei a început în luna noiembrie 1919 şi s-a desfăşurat pe etape, astfel încât la sfârşitul lunii armata română era deja în interiorul graniţelor naţionale. Trebuie menţionat faptul că mulţi primari şi prefecţi au cerut armatei române să mai rămână, de teama represaliilor „Gărzii albe” a amiralului Mikloş Horthy, care nu avea nici un merit în răsturnarea bolşevismului, doar venea să ocupe teritoriul evacuat de armata română. Armata naţională a lui Horthy a lichidat circa 5000 de unguri bănuiţi a fi fost bolşevici sau adversari, a internat în lagăre de zece ori mai mulţi, şi a silit circa 100000 să ia calea exilului, pe teritoriul evacuat de armata română. Astfel, calea spre puterea nelimitată a lui Horthy era deschisă.

Un lucru asupra căruia mă văd nevoit să insist, chestiunea jafului Ungariei şi a Budapestei de către trupele române. Dacă te uiţi pe siteurile de internet despre aceste evenimente, în majoritatea vei găsi menţiunea că trupele române au jefuit Budapesta. Pe aceleaşi siteuri nu vei găsi o menţiune că austro-ungarii, germanii, bulgarii şi turcii au jefuit Bucureştiul în timpul ocupaţiei lor, sau despre trupele germane cum au procedat cu Liege sau alte oraşe ocupate de ei. În presa vremii se descriu atrocităţile germane în Liege, contestate de generalul Erich von Ludendorff în memoriile sale. Tot în presa vremii şi memoriile celor care au trăit ocupaţia Bucureştiului dintre 1916 şi 1918 este descris pe larg jaful organizat, după metodă germană, la care a fost supusă populaţia. Totuşi, propaganda maghiară a reuşit să impună ideea conform căreia Budapesta a fost jefuită de trupele române. Nicio vorbă despre jaful bolşevic al lui Bela Kuhn, despre „teroarea albă” a lui Horthy, rivalizând cu cea roşie.

Aceste aspecte trebuiesc lămurite. În primul rând, armata maghiară în retragere a luat din Transilvania totul, inclusiv clopotele de la bisericile din sate, după cum se vede în imagini. Nu mai vorbim de locomotive şi material rulant, vite, oi, cai, tot ce putea fi transportat, în timp ce diviziile noaste de cavalerie luptau pe jos din lipsă de cai, iar soldaţii noştri umblau în opinci şi cu uniformele zdrenţuite. Chiar şi aşa, tot i-am bătut pe unguri. Mai mult, armata generalului german Mackensen a început retragerea la sfârşitul anului 1918, fiind ameninţată de armata română care venea din Moldova şi de Armata de Dunăre condusă de generalul Berthelot care trecuse fluviul urmând să facă joncţiunea cu armatele regelui Ferdinand ce intrau în Bucureşti la 1 decembrie 1918, dată la care la Alba Iulia se proclama unirea Transilvaniei cu România. Mackensen s-a retras nestingherit prin Transilvania, trupele române interceptând prea puţin din capturile sale în trecătorile Carpaţilor. În Ungaria, generalul a fost internat, la fel ca şi trupele sale, iar materialul lor militar, precum şi ultimele lor jafuri au fost confiscate de unguri, care prin acest gest încercau să-şi câştige bunăvoinţa Antantei.

Ori, în acest caz, nu era dreptul românilor să ia înapoi tot ce li se furase din ţară? Şi asta au şi făcut, prin comisii de inventariere, din care făceau parte inclusiv ofiţeri aliaţi. Au mai fost cazuri individuale, izolate, dar poate fi asta comparată cu jaful organizat după metoda germană? Până la urmă, românii au luat înapoi ceea ce li se furase deja, şi în plus ceea ce se convenise cu factorii decidenţi ai Antantei, ca şi captură de război. Iar despre jefuirea Budapestei, am arătat mai sus cum a fost făcută, prin hrănirea populaţiei înfometate. Dar recunoştinţa omului este de scurtă durată, iar cea a popoarelor şi mai scurtă.

Horthy, cum a preluat puterea, a făcut totul pentru reînvierea Ungariei Mari, a reaprinde sentimentele de ură faţă de români, de cehoslovaci, de iugoslavi, care va culmina cu evenimentele anului 1940. Dacă generalii şi soldaţii români ce ocupau Budapesta în 1919, ar fi putut bănui atitudinea lui Horthy douăzeci de ani mai târziu, în mod sigur ar fi acţionat cum au făcut-o la Szolnok sau în alte părţi, ştergând de pe faţa pământului orice ameninţare la adresa ţării lor.

N-au ştiut, deşi semne erau. Minciunile lui Horthy şi ale generalului italian Romanelli, devotat trupe şi suflet ungurilor, s-au tradus prin nenumărate mistificări, culminând cu ştirea apărută în cotidianul italian „Corriere de la Sera” conform căreia generalul Holban, guvernatorul Budapestei, s-ar fi sinucis în urma remuşcărilor despre faptele comise în Budapesta. A fost nevoie de apariţia generalului în faţa reporterilor pentru a contracara o astfel de minciună crasă.

Chiar şi reprezentanţii Antantei la Budapesta s-au simţit nevoiţi să intervină pentru a face lumină. Observatorul SUA la Budapesta raporta Conferinţei de Pace de la Paris că „a rămas consternat de tot ceea ce a văzut, românii nu numai că n-au distrus viaţa capitalei ungare dar chiar au normalizat-o”. Jules Cambon, diplomat francez: „România a pus capăt, în zilele noastre unei dezordini care ameninţa să aducă puterea bolşevică până la porţile Vienei. România s-a salvat pe sine dar a salvat şi Ungaria de o dominaţie bolşevică ce se instalase în imperiul Sfântului Ştefan. Acesta a fost şi sentimentul populaţiei maghiare, căci atunci când armata română se pregătea să evacueze teritoriul lor, prefectul maghiar de Sabolc a intervenit pe lângă comandamentul român, rugându-l să-şi menţină ocupaţia care proteja ţara împotriva armatei roşii, iar la câteva luni după aceea, o cerere similară a fost făcută din nou de teama unei reacţii a albilor”. Ambasadorul conte de Sainte-Aulaire: „Deşi ei sunt umiliţi de a fi eliberaţi de bolşevici chiar de către români, bucuria ungurilor de a fi scăpat de paradisul infernal al sovietelor, paradis pentru stăpâni şi infern pentru victime, era mai vie decât orice alt sentiment”.

Dar, cum ziceam, recunoştinţa este floare rară, mai ales printre popoare, şi noi am simţit-o douăzeci de ani mai târziu. Privind în ziua de astăzi, pot spune că atunci, când am ocupat Budapesta, noi nu ne-am atins de simbolurile lor naţionale. Nu le-am coborât drapelul de pe clădirea Parlamentului din Budapesta. Atâta doar, am atârnat o opincă deasupra lui, cam aşa: Cum au pus românii opinca pe parlamentul de la Budapesta.             

Bibliografie:


General Gheorghe Mărdărescu: Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei - şi alte mărturiiâ
Radu Cosmin, Românii la Budapesta, 1919