Fisurarea flancului sudic al Rusiei (I) Dilema kirghiza

În primăvara aceasta s-au petrecut două evenimente importante care au şubrezit serios „sistemul sanitar” sudic al Rusiei edificat cu atâtea eforturi în ultimii ani. Rusia a încercat, după disoluţia URSS, să-şi creeze un sistem defensiv împotriva tuturor ameninţărilor posibile cu care o ţară de asemenea întindere se confruntă inevitabil.
Începând cu 1989 Rusia, pe atunci Uniunea Sovietică, a văzut cum statele socialiste satelit se desprind din orbita sa, ajungând treptat, să devină membre NATO şi UE. În 1991, Uniunea Sovietică se dezmembrează în cincisprezece republici independente, o nouă problemă pentru Rusia, succesoarea URSS. Crearea CSI a fost un paliativ, o încercare de a menţine ceva după modelul Commonwealth-ului britanic. În timp, Rusia revine la mentalitatea sa imperială strângând şurubul, în încercarea de a menţine cât mai mult din moştenirea URSS. Pentru asta s-a folosit de orice mijloace, beneficiind din plin de moştenirea lui Stalin. Exterminările întregilor populaţii, deportările, transmutările, trasarea aleatorie a graniţelor republicilor unionale a dus la situaţia actuală. Comparativ, se aseamănă cu graniţele lăsate statelor africane ce şi-au dobândit independenţa în anii 60 ai secolului trecut, graniţe între domeniile coloniale care nu ţineau seama de etnii sau tribalism, devenind ulterior sursa a nenumărate conflicte şi masacre ce însângerează Africa chiar şi în ziua de azi.
Aşa s-a întâmplat şi în fosta Uniune Sovietică. Ca şi exemplu, cel mai cunoscut caz de către noi îl reprezintă cel al Republicii Moldova. După ocupaţia sovietică, i s-a alipit actuala Transnistrie şi s-a cedat Ucrainei sudul şi Bucovina de Nord, doar pentru a fi ulterior o permanentă sursă de conflict între Moldova şi Ucraina. „Divide et impera”, un dicton însuşit şi folosit cu succes de către Rusia dintotdeauna.
La fel stă situaţia pretutindeni în fostul imperiu sovietic, la fel şi în actualul stat rus. Aici, Rusia se comportă ca un pompier pe cale de a fi concediat care aprinde focuri pentru a-şi justifica importanţa în faţa comunităţii, iar atunci când comunitatea îl cheamă pentru a stinge incendiul, el îl lasă mocnit, gata să izbucnească oricând, astfel încât el să devină indispensabil în ochii acestei comunităţi. Singura diferenţă este că aici acestea nu se numesc focuri mocnite, ci conflicte îngheţate.

Dilema kirghiză

Primul dintre elementele mai susmenţionate care au şubrezit poziţia Rusiei s-a petrecut în Kirghistan. Această fostă republică sovietică din Asia Centrală, învecinată la nord de Kazastan, la est şi sud-est de China, la vest de Uzbekistan şi la sud de Tadjikistan. Ocupă o parte din Valea Fergana, un mozaic etnic complicat şi predispus la tulburări. Cu o populaţie de 5,4 milioane locuitori, minoritatea predominantă este cea uzbekă (13,8%) urmată de cea rusă (12,5%). Importanţa strategică a ţării constă în faptul că domină înălţimile ce mărginesc valea Ferghana, împărţită de sovietici între Uzbekistan şi Tadjikistan, primii stăpânind cea mai mare parte a acesteia, iar ultimii intrarea sa îngustă. Mai mult, Kirghistanul domină prin înălţimile munţilor Tian Şan o parte din bazinul Tarim, parte din regiunea Xinjiang din China, dominat de minoritatea musulmană uigură.
Piesele necesare unei răsturnări erau puse în scenă încă din martie 2010. Preşedintele Kurmanbek Bakiev devenise nesigur pentru Rusia. Printre păcatele sale, delegaţia trimisă în China condusă de fiul său, care s-a întors cu o serie de tratate economice ce subminau poziţia rusească, era cel mai puţin important. Deoarece aceste contracte vizau construirea de facilităţi electrice care ar fi scăzut dependenţa ţării de Rusia.
Un alt război subversiv se duce în zonă, un război nu mai puţin important decât cel din Afghanistan. Este vorba de luptele pentru influenţă în zona Asiei Centrale, între principalii actori la preponderenţă într-o zonă strategică din apropierea zonelor bogate în resurse energetice din Marea Caspică. Menţionez aici Rusia, SUA, China, Iranul şi Turcia. Iar unul dintre fronturile pe care se duce această luptă între primii doi actori preponderenţi este cel al bazelor militare. Restul încearcă doar să-şi proiecteze influenţa încă prin intermediul armelor economice sau etice şi ideologice. Singurele puteri cu piciorul bine înfipt în zonă, respectiv prin intermediul bazelor militare, sunt Rusia şi SUA. Prima, ca şi moştenitoare a fostei Uniuni Sovietice, a doua, în urma războiului din Afghanistan.
În urma atacurilor de la 11 septembrie 2001, regimul taliban din Afghanistan a fost răsturnat, talibanii fiind alungaţi în zonele muntoase din proximitatea graniţelor cu Pakistanul. Un sistem logistic de aprovizionare care să poată susţine efortul militar a fost edificat prin baze americane închiriate în ţările din jur, ţări aflate până de curând în sfera de interese a Rusiei ca foste state sovietice. Iniţial, Rusia a interpretat acest război împotriva terorismului ca un cec în alb pentru a se ocupa de proprii islamişti, dintre care cei mai agresivi rămâneau cecenii. Ulterior, poziţia Rusiei s-a mai nuanţat, ea devenind din ce în ce mai nemulţumită de prezenţa americană, mai ales când aceştia nu păreau să fie prea grăbiţi să lichideze rezistenţa talibană, al cărei sfârşit nu ar mai fi justificat prezenţa militară americană în regiune. Deoarece această prezenţă era dublată de bani, mulţi bani pompaţi către statele respective avide de valută. Urmau apoi şi unele investiţii, iar mai târziu ideile occidentale îşi făceau loc în societăţile respective. „Revoluţiile portocalii” din regiune sunt şi o consecinţă directă a prezenţei americane. A reuşit în Georgia, dar a eşuat în sânge în Uzbekistan, în urma revoltei de la Andijan din 2004, chiar şi România a găzduit câţiva refugiaţi atunci. Eşecul din Uzbekistan a dus la închiderea bazei americane din această ţară, eveniment care americanii nu doreau să-l repete în altă parte.
Poziţia americană este vitală din mai multe privinţe. În primul rând, este o continuare a politicii de „containment”, de îngrădire a Rusiei, asemănătoare cu cea din timpul Războiului Rece. În ciuda declaraţiilor, americanii nu au încredere în Rusia, chiar dacă spun altfel, iar conducerea rusă le ţine isonul. Rusia este nesigură, oricând poate ajunge la putere un regim care să redeschidă vremurile declarate apuse ale Războiului Rece. În caz că se va întâmpla asta, SUA doresc să fie pregătite. Alt aspect îl constituie izolarea Iranului, prins din două părţi, şi dinspre Afganistan şi dinspre Irak. Aici, lupta pentru influenţă continuă, retragerea trupelor combatante americane din Irak fiind doar un episod. Nu în ultimul rând, trebuie menţionată influenţa asupra Chinei. Valul revoluţionar „portocaliu” a ajuns destul de aproape de graniţele acesteia, proiectând contestarea partidului unic comunist şi a regimului chiar din interior. Şi nu este un lucru prea dificil, provinciile vestice ale Chinei fiind Tibetul şi Xinjiang, ultima predominat musulmană. Răbufnirea tulburărilor din Tibet din 2008 pot fi privite şi din această perspectivă.
Ori, Rusia în revenire, după succesul din Ucraina îşi îndreaptă atenţia spre sud, încercând să aplice o lovitură aici, destabilizând poziţia americană şi chiar cea chineză, suflându-i contractele economice semnate în ianuarie. Loviturile succesive în sectoare diferite, chiar divergente, a fost o tactică aplicată de toţi marii generali. Fiindcă Rusia aşa gândeşte şi aşa acţionează, ca şi o cetate sub asediu. Întreaga propagandă internă încearcă să inducă în mentalul colectiv al poporului rus această imagine, cea a cetăţii asediate.
În Kirgistan, miza o constituie baza americană de la Manas, denumită aşa de la aeroportul Manas din vecinătatea capitalei Bishkek. Tentativa de a-i scoate pe americani din baza de la Manas datează din februarie 2009, când preşedintele Bakiev anunţă iminenta închidere a bazei, urmată de votul favorabil al parlamentului. Deloc întâmplător, Rusia anunţă un acord cu Kirghistanul, prin care oferă un ajutor de 150 milioane dolari şi împrumuturi de 2 miliarde. Americanii revin cu oferta de a creşte chiria pentru baza militară la 60 milioane USD (mai mult decât triplu) şi un ajutor guvernamental direct de 117 milioane USD. Se pare că americanii par mai solvabili, aşa că un nou acord pe un an se încheie în iunie 2009. Acest acord expira în iunie 2010, dar se pare că Rusia nu a mai avut răbdare, forţând schimbarea preşedintelui şi a regimului. Era o tentaţie prea mare, cea de a folosi arma occidentală împotriva americanilor. E vorba de o „revoluţie portocalie” inversă, în folosul Rusiei.
Cum spuneam, în martie piesele erau pregătite. Din februarie, preţurile la energie au crescut enorm, pentru încălzire cu 400% şi electricitate cu 170%. Din martie, o puternică campanie media antiprezidenţială a fost pornită. Trebuie menţionat că majoritatea mijloacelor media din această ţară sunt în proprietate şi mâini ruseşti. Ca o urmare din anii Războiului Rece, în goana după alianţe în zonele sensibile, şi americanii au fost nevoiţi să accepte şi să susţină regimuri autocratice, în unele zone chiar dictatoriale. Astfel, ca răspuns, preşedintele Bakiev închide câteva ziare şi posturi de televiziune. În zilele premergătoare tulburărilor, vârfurile opoziţiei vizitează Moscova şi se întâlnesc cu primministrul Vladimir Putin, iar bazele ruse de pe teritoriul Kirghistanului sunt întărite cu 150 de paraşutişti, asta chiar a doua zi după izbucnirea tulburărilor.
Demonstraţiile pornite la începutul lui aprilie 2010 duc la ocuparea clădirilor oficiale de către protestatari, preşedintele fiind nevoit să fugă. Desfăşurarea evenimentelor este importantă, dar prea lungă pentru a fi subiectul acestui articol. Contează rezultatele şi consecinţele pentru înţelegerea situaţiei actuale, să vedem unde ne aflăm. Pornită ca o mişcare populară cu scopul de a înlocui conducerea cu una obedientă Moscovei, situaţia a degenerat grav, ajungându-se la masacre şi purificări etnice, mai ales în zona de sud. Iniţial, se părea că Rusia şi-a atins scopurile, ancorându-se solid în Kirghistan, instalându-şi un guvern şi un preşedinte interimar favorabil în persoana Rozei Otumbaieva,
În sud, situaţia degenerează pe zi ce trece, confruntările continuând. Vorbim deja de mii de morţi şi sute de mii de persoane dislocate. Purificarea etnică este la ordinea zilei, iar guvernul pare să fi pierdut total controlul. Peste o sută de mii de etnici uzbeci au trecut în Uzbekistan, când această ţară îşi închide inexplicabil graniţele refugiaţilor. Explicaţia este simplă, Uzbekistanul îşi vrea cei trei sute de mii de etnici în interiorul Kirghistanului, nu în propria ţară. Tulburările îi servesc de minune pentru a submina controlul kirghiz în această zonă pentru ca mai târziu să o poată pur şi simplu alipi. Vorbeam mai devreme despre graniţele trasate intenţionat de sovietici, chiar cu scopul de amesteca neamurile cu ţările, pentru a crea conflicte permanente, îngheţate sau active, pentru a le arbitra şi gestiona în scopul de a-şi menţine dominaţia zonală. Ori, se pare că Uzbekistanul, privit de mulţi ca şi „omul forte” al Asiei Centrale, prin faptul că este cea mai populată ţară de aici, cu 27 milioane de locuitori, de cinci ori mai mult decât Kirghistanul şi o mare masă de etnici uzbeci împrăştiată în ţările din jur. Chiar dacă a făcut jocul Rusiei în 2004, expulzând baza americană de aici, de această dată se pare că Uzbekistanul are o agendă proprie, pe care este decis să o îndeplinească.
Prin forţa împrejurărilor, se pare că Rusiei i-a scăpat total situaţia de sub control, aflându-se acum în situaţia ucenicului vrăjitor care a pornit evenimentele şi nu le mai poate controla. Decizia de a accepta observatori din forţele de poliţie europene, în cadrul OSCE, este o mărturie a neputinţei. Numărul lor redus (52 de poliţişti neînarmaţi pe post de consilieri cu posibilitatea de suplimentare cu încă 50) denotă, totuşi, faptul că Rusia îi doreşte aici mai mult ca şi martori pentru a se apăra de acuzaţiile că nu a pus la cale aceste tulburări. Adevărul este că a pus la cale o mişcare care a scăpat total de sub control şi nu se ştie cum se va sfârşi şi care va fi situaţia strategică după ce lucrurile se vor linişti, când se vor linişti. Mai mult, se pare că pe termen scurt nu şi-a atins obiectivele: guvernul interimar a prelungit contractul cu americanii pentru închirierea bazei de la Manas cu încă un an. Dar alegerile urmează să se desfăşoare la sfârşitul anului în curs, dacă situaţia din sud va permite organizarea lor.
În concluzie, se pare că Rusia a iniţiat o contralovitură după modelul oranj, dar care a degenerat într-o situaţie ambiguă din care nu se ştie cum se va ieşi. Când s-a trezit cu cartoful fierbinte în mână, Rusia a încercat să îl arunce către OSCE, dar această organizaţie s-a dovedit de-a lungul anilor total impotentă pentru scopurile pentru care a fost creată. Deci, nu vom şti încă cum se va ieşi de aici, dar important este faptul că timpul lucrează împotriva Rusiei. Americanii au mai multe atuuri ca să întoarcă situaţia în folosul lor, bineînţeles, dacă au cap să o facă. Părerea mea, analizând strict situaţia de faţă, este că Rusia s-a expus prea mult, purtată de valul victoriei ucrainene, iar situaţia actuală reprezintă un recul în strategia sa. Pot spune că Kirghistanul poate fi, dacă americanii îşi vor juca bine cărţile, ar putea fi o înfrângere majoră pentru Rusia, deoarece de pe acum este o înfrângere parţială, fie numai prin faptul că nu şi-a îndeplinit obiectivele: expulzarea americanilor de la Manas şi instaurarea unui regim favorabil, inclusiv excluderea economică a chinezilor prin anularea tratatelor economice ce scădeau dependenţa Kirghistanului de Rusia. În schimb, a obţinut o situaţie în pragul unui război civil, iar Rusia ştie ce înseamnă să gestionezi un război civil, din moment ce a mai avut parte de unul în Tadjikistan, în anii '90. Mai mult, a implicat şi Uzbekistanul într-o problemă în care l-ar fi vrut deoparte. Nu m-ar mira o bruscă apropiere viitoare între UA şi Uzbekistan, pe baze comune. Vorbesc aici inclusiv de baze militare americane în Uzbekistan, chiar dacă acum şase ani au fost daţi afară.

Următorul articol se va referi la al doilea eveniment recent care fisurează flancul sudic al Rusiei şi va fi intitulat Războiul fără sfârşit din Caucaz

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului