Invatamintele conflictului ruso-georgian din 2008 (II)

Ciocnirile premergătoare războiului

Le voi enumera, în mare, pe cele mai importante, fără a încerca să intru într-o polemică, legată de cine le-a declanşat şi de când au început ostilităţile. Adevărul este, ţinând cont de dezvoltarea prezentată în articolul precedent, că aforismul generalului Gheorghe Rasoviceanu din 1940, folosit ca şi moto în romanul „Sânge pe Nistru”, se aplică pe deplin:

„Origina unui răsboiu nu se găseşte în cauzele din preajma primelor operaţii, ci în timpul depărtat, uneori foarte greu de precizat, atât timpul cât şi origina.”

Pe frontierele trasate de acordul din 1994 nu a fost deloc linişte. Schimburile de focuri, inclusiv duelurile de artilerie, în unele cazuri, incursiunile de ambele părţi, erau ceva frecvent, asemănător cu situaţia mult mai mediatizată de la graniţele Israelului.
Dar să revenim la anul 2008, în care fiecare parte a acuzat-o pe cealaltă în mod repetat de pregătiri de război şi de creşterea numărului trupelor şi armamentului din zonă.
La 20 aprilie un avion rusesc doboară un UAV (Unmanned Aerial Vehicle) georgian de recunoaştere. Georgia prezintă la BBC înregistrări video ce arată instalarea armamentului greu rusesc, dar Rusia respinge acuzaţiile.
Paralel, cele două ţări desfăşoară două exerciţii militare, Imediate Response 2008 şi Caucasus Frontier 2008. La exerciţiul georgian Imediate Response 2008 au participat şi 1000 de soldaţi americani, făcându-i pe ruşi să-i acuze ulterior pe americani că au pregătit împreună agresiunea împotriva Osetiei de Sud. O mică paranteză, Rusia a cerut în trecut în mod repetat SUA să facă ceva pentru a opri gherilele cecene să folosească defileul Pankisi dintre Georgia şi Cecenia ca o rută de aprovizionare şi refugiu. Drept răspuns, americanii au început să instruiască armata georgiană în tehnici antiinsurgenţă, având drept rezultat închiderea accesului cecenilor prin defileul Pankisi. Din păcate pentru ei, georgienii n-au fost instruiţi şi în tehnicile de luptă împotriva armatei unui stat modern, cum ar fi acţiunea împotriva blindatelor, ceea ce se va vedea mai târziu.
La 31 iulie, două bombe de 122 mm lovesc o maşină a poliţiei georgiene, 6 poliţişti sunt răniţi.
În seara de 1 august izbucnesc lupte serioase la graniţa sudosetină. Georgia acuză faptul că Osetia de Sud a bombardat satele georgiene, Osetia respinge acuzaţiile, un comandant sudosetin şi comandantul rus la trupelor de menţinere a păcii susţin că un miliţian şi alte trei persoane au fost ucise de lunetişti georgieni.
La 2 august începe evacuarea civililor sudosetini spre Rusia, prin Osetia de Nord. Ambasadorul rus Iuri Popov spune că Rusia va interveni dacă conflictul va începe, iar un oficial sudosetin, Dmitri Medoiev, declară că „voluntarii au sosit deja în Osetia de Sud, în primul rând din Osetia de Nord”.
În noaptea de 6 spre 7 august, duelurile de artilerie au devenit continue, la 2 noaptea punctul de control georgian de la Avnevi a fost bombardat, doi militari georgieni pierzându-şi viaţa. La 2.30, tancuri, obuziere de 122 mm şi tunuri de 203 mm georgiene încep deplasarea spre graniţă.

Războiul, scurtă desfăşurare

La 7 seara, în 7 august, preşedintele georgian Shaakashvili ordonă încetarea focului, dar aceasta nu va dura decât trei ore, după care ostilităţile reîncep. La 11 preşedintele declară că în urma bombardărilor satelor georgiene, va „reinstaura ordinea constituţională împotriva regimurilor criminale din Abhazia şi Osetia de Sud”.
Ofensiva georgiană ocupă mare parte din Tskinvali, capitala Osetiei de Sud, în ziua de 8 august, în jurul prânzului. În curând intră în luptă trupele mecanizate ruse venite prin tunelul Roki din Osetia de Nord. Există aici unele neconcordanţe între interpretările părţilor, Rusia declarând că primele sale trupe au trecut prin tunelul Roki în jurul orei 2 p.m. şi au ajuns în Tskinvali seara, dar Georgia susţine că a fost în luptă cu armata rusă încă înaintea zorilor zilei de 8 august. Ca şi dovadă, Georgia a adus interceptări ale comunicaţiilor ruse, respinse de către aceştia. Tot atunci au loc atacuri aeriene ruseşti, inclusiv la bazele din jurul capitalei georgiene Tbilisi. Rusia a pierdut atunci trei aparate de luptă Suhoi-25 şi un Tupolev Tu-22M doborâte de apărarea antiaeriană georgiană. După unele surse, alte două avioane de luptă au fost doborâte în incidente gen friendly-fire, ceea ce aduce totalul pierderilor aviaţiei ruse la 6 aparate, în cinci zile de conflict, asta în ciuda faptului că zborurile au fost suspendate până la 10 august, în urma masivelor pierderi. Până în seara zilei de 8 august, georgienii stăpâneau o mare parte din Tskinvali, mai puţin partea de nord, acolo unde afluiau rezervele ruseşti. Chiar şi acestea erau permanent hărţuite de forţele speciale georgiene, care au reuşit să-l rănească într-o ambuscadă pe general-locotenentul Anatoli Kruliov, comandantul Armatei 58, şi să-l ucidă pe maiorul Denis Vetchinov, ulterior decorat postmortem cu cea mai înaltă decoraţie militară rusească, cea de Erou al Federaţiei Ruse. Până în dimineaţa de 10 august, georgienii au deţinut cea mai mare parte a oraşului, dar confruntaţi cu trupele ruse ce continuau să vină au fost nevoiţi să dea înapoi, mai ales după ce au început să piardă artileria şi poziţiile dominante din jurul oraşului. Seara oraşul era evacuat de georgieni, iar în a doua parte a zilei de 11 august se retrăgeau din teritoriul sudosetin.
Oraşul Gori, pe teritoriul georgian, aflat la 25 de kilometri de Tskinvali, a fost bombardat începând cu 8 august, la 7.30, atunci când încă Rusia nu intrase în Osetia de Sud, conform propriilor declaraţii. Atunci a căzut prima rachetă cu rază scurtă de acţiune SS-21, urmată de atacuri aeriene ale două avioane de luptă, în dimineaţa zilei de 9 august. Un alt bombardament în piaţa centrală a ucis şase civili şi pe jurnalistul olandez Stan Storimas. A fost lovit şi spitalul, apoi alte poziţii au fost atacate de bombe cu fragmentare (cluster bombs). Până în 12 august, 56000 de civili au fugit din oraş, care va fi ocupat fără luptă de ruşi la 13 august, în urma retragerii georgienilor din Osetia de Sud. Ocupanţii s-au dedat la jafuri şi atrocităţi, ruşii dezvinovăţin-du-se acuzându-i pe aliaţii sudosetini de astfel de fapte.
La 9 august Rusia deschide un al doilea front în Abhazia, desfăşurând 9000 de militari din divizia a 7-a Novorossiisk şi a 76-a Pskov desant aerian, precum şi elemente din divizia 20 mecanizată şi 8 infanterie marină din Flota Mării Negre, alături de cel puţin 5000 de abhazi, infanterie şi artilerie. La 11 august încep raidurile în adâncul teritoriului georgian şi a doua zi în defileul Kodori, chiar dacă georgienii se retrag. Sunt ocupate poziţii în jurul portului Poti, iar la 14 august acesta este ocupat, câteva nave georgiene fiind scufundate în rada portului. Tot materialul militar georgian este distrus sau capturat.
Nave din Flota rusă a Mării Negre au părăsit portul Sevastopol îndreptându-se spre coastele georgiene începând cu seara de 8 august. Aici s-au întâlnit cu trei nave de desant plecate mai devreme. La 10 august au impus o blocadă, tot atunci corveta Mirazh (Miraj) de clasa Nanuchka III a scufundat cu rachete SS-9-N (Malakhit) o navă de patrulare georgiană, primul angajament naval rusesc de după 1945. Flota rusă avea în compunerea ei crucişătorul purtător de rachete Moskva şi distrugătorul Smetlivyi.
La 14 august 2008 se semnează un acord de pace în şase puncte, mediat de preşedintele francez Szarkozy, Franţa deţinând preşedinţia prin rotaţie a Uniunii Europene.

Învăţămintele conflictului

Cam asta a fost desfăşurarea războiului. Bineînţeles, mai sunt încă multe lucruri nelămurite sau contestate de una sau alta dintre părţi, dar ceea ce ştim ne este suficient să tragem nişte concluzii, şi de ce nu, nişte învăţăminte pentru viitor. Deoarece viitorul este cel ce ne interesează, care vine spre noi, fie că ne place sau nu, poate fi, şi sigur va fi legat de conjunctura geopolitică, precum şi de faptele şi pregătirile noastre.
Reiau întrebările puse în prima parte, pentru a putea răspunde cât mai complet.
Dar de ce, în 2008, Rusia scoate mănuşa de catifea şi atacă militar micuţa Georgie? De ce Rusia renunţă la armele atât de eficiente, cum ar fi şantajul energetic, pentru a se lansa într-o acţiune de forţă pură, cum este cea militară? Nu putea fi evitată această opţiune? Şi, ce a câştigat Rusia, sau ce s-ar fi aşteptat să câştige, prin această acţiune? Chiar a câştigat Rusia acest război?
Acest conflict recent are încă multe neclarităţi, dar se pot trage nişte concluzii şi învăţăminte. Am putea să le clasificăm în două părţi, considerente de natură tactică şi de natură strategică.
Mai întâi cele de natură tactică.
Războiul pare de neînţeles, mai ales pentru partea georgiană. De ce să atace Osetia de Sud, riscând intervenţia Rusiei? Şi totuşi au făcut-o. Nu cred în ideea unei acţiuni sinucigaşe. De ce nu au aruncat în aer tunelul Roki, lung de doi kilometri, ce leagă Osetia de Sud de cea de Nord, de pe teritoriul Rusiei? Preşedintele Shaakashvili răspunde parţial la această necunoscută într-o declaraţie de presă, conform căreia tunelul era plin cu refugiaţi civili sudosetini, de aceea nu a autorizat distrugerea lui. O interpretare care aruncă în desuetitudine acuzaţia Rusiei de barbarism şi genocid a Georgiei faţă de populaţia din Osetia de Sud. Totuşi, declaraţia sudosetinilor spune că evacuarea civililor a început în 2 august şi s-a încheiat în 6 august, iar atacul georgian a pornit o zi mai târziu. Care este adevărul? Un lucru este sigur, Rusia are şi a avut tot timpul în Georgia suficienţi agenţi de influenţă şi de spionaj. Aceştia nu au fost străini de amplele manifestaţii de protest împotriva lui Shaakashvili de la finele anului 2007, care l-au făcut pe acesta să organizeze alegeri anticipate în ianuarie 2008, pe care le-a câştigat din primul tur, atunci când populaţia s-a declarat în proporţie de trei sferturi pentru aderarea la NATO la referendumul organizat cu aceeaşi ocazie. Observatorii străini nu au avut reproşuri referitoare la desfăşurarea scrutinului. Deci iată cum provocarea de tulburări masive poate fi organizată de o minoritate beneficiind, bineînţeles, de sprijin extern.
Un semn de întrebare există referitor la intervenţia rapidă şi promptă a trupelor ruseşti. Trec aici peste înregistrările georgienilor prin care ei arată că armata rusă se afla în Osetia de Sud în zorii zilei de 8 august, pe când ruşii susţin că au trecut prin tunelul Roki abia la ora 2 p.m., ajungând la Tskinvali şi în contact cu armata georgiană abia în seara de 8 august. Acest amănunt nu prea are relevanţă, o neconcordanţă de 12 ore nu are prea mare importanţă.
Mai important este următorul aspect. Pentru ca să treci o brigadă de tancuri peste Munţii Caucaz, până la intrarea în tunelul Roki, ai nevoie cam de trei săptămâni, deoarece tunelul lung de doi kilometri reprezintă doar capătul traseului. Până acolo sunt kilometri de drum dificil, de pante şi urcuşuri greu de străbătut cu tancuri şi vehicule blindate. Iar aceste tancuri nu pot merge singure. Au nevoie de echipe de întreţinere, de mentenanţă şi servicii, mai ales că modelele prezente în acest conflict nu sunt noi, ba dimpotrivă, majoritatea erau de tipul T-72. Şi în plus, combustibil. Enorm de mult combustibil. Tancurile şi blindatele consumă cantităţi imense de combustibil, iar în condiţiile de traseu menţionate, consumul creşte proporţional. Vă puteţi închipui cât timp ar avea nevoie cisternele să urce pe serpentinele Caucazului? Acest coşmar logistic pentru orice armată a contribuit şi el la înfrângerea Uniunii Sovietice în războiul din munţii Afghanistanului.
Interesant că Rusia nu a folosit modele mai noi, cum ar fi T-84, sau chiar mult lăudatul model nou-nouţ, T-90. Poate încă nu era gata de luptă, sau echipajele nu erau obişnuite cu el, sau chiar Rusia nu avea încredere în performanţele foarte lăudate şi nu a dorit să se expună unui potenţial fiasco? Greu de apreciat, deoarece o victorie facilă împotriva unui adversar mediocru ca Georgia ar fi putut demonstra calităţile superioare ale tancului T-90, făcându-i o bună reclamă la export, mai ales că Rusia se bazează destul de serios pe exportul de armament.
Ca o primă concluzie, ruşii au plănuit de mult timp ofensiva în Georgia. Au plănuit-o şi şi-au poziţionat trupele blindate, în efective cam de două divizii, imediat la nord de tunelul Roki. Iar pe lângă cele două divizii de blindate, cu toată logistica lor, a fost nevoie cel puţin încă pe atâta susţinere de infanterie, inclusiv motorizată, deoarece nu poţi lăsa tancurile singure pe câmpul de luptă. Cam acesta a fost nucleul Armatei 58 condusă de general-locotenent Anatoli Kruliov, rănit în timpul confruntărilor. Armata 58 s-a evidenţiat iniţial prin represaliile din Cecenia.
Rusia a explicat că apariţia trupelor sale tocmai la timp s-a datorat exerciţiului militar desfăşurat în nord, încheiat la 2 august. Dar trupele ruseşti nu s-au retras la încheierea exerciţiului militar, ci dimpotrivă, s-au îndreptat spre tunelul Roki, aşteptând izbucnirea ostilităţilor. Deplasarea lor a început mult mai devreme, după cum spuneam. În schimb, la încheierea exerciţiului militar georgian, cei 1000 de soldaţi americani participanţi au plecat din Georgia. Încă un aspect care ne duce la ideea premeditării de către Rusia, încă cu mult timp înainte.
Încă un aspect, frontul abhaz.
La 9 august, a doua zi după ce, conform surselor ruse, au intrat prin tunelul Roki în Osetia de Sud, ruşii pornesc ofensiva în Abhazia, încă pe două linii divergente, spre sud-est, către Poti şi interiorul teritoriului georgian, şi spre nord-est, prin defileul Kodori. Participă divizia a 7-a Novorosiisk, a 76-a Pskov, a 20-a mecanizată şi a 8-a infanterie marină. Acestea de unde au apărut? Numai dacă ne uităm pe hartă, la garnizoanele de reşedinţă ale primelor două divizii, ne dăm seama că nu au putut fi transportate în două zile, nici nu ar fi avut cum. Singura explicaţie este că deja erau acolo. Fiindcă transportarea unei divizii, fie ea şi de desant aerian, necesită săptămâni de pregătire, tot din cauza logisticii. Nu este suficient să aduci oamenii la punctul de plecare în ofensivă, ci trebuie să le aduci armament, vehicule, muniţii şi subzistenţă, şi să le asiguri tot necesarul, aspecte care nu se văd în filmele de război. Dar a căror importanţă este covârşitoare, fără de care nu se pot duce nici măcar operaţiuni defensive, ce să mai vorbim de o ofensivă.
Alt aspect, componenta navală.
Navele din flota Mării Negre au părăsit portul Sevastopol în seara de 8 august. Dar pentru a participa la lupte, era nevoie ca ele să fie înarmate, pregătite de război. Ori, acest lucru necesită de asemenea săptămâni de pregătire. Muniţia, armamentul, mai ales rachetele, nu se păstrează la bordul navelor pe timp de pace, mai ales în porturi, din motive lesne de înţeles. Condiţiile de păstrare inadecvate, precum şi riscurile accidentelor (vezi cazul submarinului Kursk, în anul 2000). Pentru evitarea acestor riscuri, muniţia se păstrează în cea mai mare parte în depozite sigure. La bord există doar un stoc limitat, pentru a putea face faţă unor evenimente nedorite. În rest, totul se încarcă în momentul declanşării alarmelor de luptă. Toate ţările au impus grade diferite de alertă, cele mai cunoscute din filme fiind cele americane, de tipul Defcon, de la 1 până la 5. Ori, în seara de 8 august, navele ruseşti din Sevastopol erau gata de luptă, ceea ce impune logic că au fost deja înarmate şi pregătite de război, din moment ce scufundă cu rachete o navă de patrulare georgiană odată ajunse în preajma coastelor Georgiei, două zile mai târziu. Mai mult, întâlnesc navele de desant, plecate mai devreme, acestea încărcate cu militarii din infanteria marină. Aceştia când au fost îmbarcaţi, deoarece infanteriştii marini nu dorm pe navele de desant. Ei au fost îmbarcaţi cel puţin cu două zile mai devreme, iar armamentul şi echipamentul lor a fost adus şi mai devreme. O altă dovadă a premeditării acţiunii, cu mult înaintea izbucnirii ostilităţilor între Georgia şi Osetia de Sud.
În fine, componenta aeriană.
Loviturile aeriene contra obiectivelor georgiene s-a desfăşurat după un program prestabilit. dar, conform declaraţiilor unui expert militar american, numai elaborarea programelor de zbor, a reînarmărilor şi aprovizionărilor unui asemenea atac aerian ar fi necesitat luni de pregătire. Spre exemplu, dau aici câteva date referitoare la pregătirea altor atacuri aeriene, de către armate mult mai bine organizate, e drept împotriva unor obiective mult mai multe şi mai dificile. Dar raportul ne dă o dimensiune a nivelului programării, care exclude din start posibilitatea ca aviaţia rusă să fi mers orbeşte, fără o planificare minimă de câteva săptămâni. În operaţiunea „Furtună în deşert”din 1991, americanii şi aliaţii lor au pregătit campania de bombardamente asupra Irakului timp de mai multe luni. la fel în cazul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei din 1995 şi 1999. Din nou, teza susţinută de Rusia a răspunsului la agresiunea Georgiei nu stă în picioare.
Nu în ultimul rând, problema voluntarilor.
Cu câteva zile înaintea declanşării ostilităţilor, osetinii spuneau că voluntarii au şi sosit. De ce au venit, din moment că încă nu era sigur că va izbucni un război? Situaţia de la începutul lui august nu era mult diferită faţă de alte perioade de escaladare de-a lungul graniţelor. Totuşi, sunt evacuaţi civilii şi sosesc voluntarii. Cine sunt unii din aceşti voluntari? Fotografii luate de jurnalistul Arkadi Babcenko în timpul conflictului arată nişte indivizi bărboşi pe TAB-uri ruseşti inscripţionate cu litere albe. Ceceni din batalionul Vostok, conduşi de Badrudin Iamadaev, cel ce s-a remarcat în primăvară cu mercenarii săi prin atrocităţile din Gudermes, când până şi preşedintele prorus al Ceceniei a cerut desfiinţarea unităţii. Trebuie menţionat că la ora actuală, Cecenia este condusă cu o mână forte de preşedintele prorus Ramzan Kadârov, fiul lui Ahmad Kadârov, ucis de o bombă plasată sub tribuna oficială cu ocazia defilării de ziua victoriei la 9 mai 2004. Trupele neregulate ale lui Ramzan sunt cunoscute pentru crimele şi torturile împotriva tuturor celor suspectaţi de colaborare cu separatiştii ceceni.
Deci, alături de trupele ruse apar şi mercenarii ceceni ai lui Ramzan Kadârov. Asemănătoare situaţie ca şi în războiul din Transnistria din 1992, când criminali din închisorile ruse au fost trimişi să lupte la Nistru împotriva moldovenilor.
Pe lângă ei, s-a recunoscut prezenţa a 5000 de abhazi pe frontul deschis acolo. Dar recrutarea, înarmarea, sau simpla deplasare a acestor voluntari necesită timp, iar acest timp nu se explică decât printr-o singură concluzie, cea a premeditării, încă cu mult timp înainte.
Trebuie să considerăm şi momentul loviturii.
Mulţi analişti au remarcat că de obicei, atacurile ruseşti survin în decursul lunii august, atunci când mai toţi oficialii occidentali se află în concediu, aşa cum a fost cazul în Cehoslovacia în 1968. Sau în zilele importante, atunci când oficialii sunt ocupaţi cu altceva. Aşa a fost cazul invaziei din Afghanistan, începută în Ajunul Craciunului anului 1979. La fel şi în Georgia, majoritatea liderilor importanţi ai lumii se aflau la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Beijing.
Aici, luând în calcul şi premeditarea, intrăm de fapt în consideraţiile strategice.
Începând din ce moment a luat Rusia decizia pedepsirii Georgiei? Nimeni nu ar putea spune cu precizie, dar sunt sigur că odată cu instalarea la putere a lui Shaakashvili în urma „revoluţiei trandafirilor” din 2003, Rusia a făcut planuri pentru înlăturarea lui, mai ales după alte revoluţii portocalii, ca şi cea de la Kiev, din 2004, sau cea eşuată în sânge la Abidjan, în Uzbekistan. În orice caz, după părerea mea, la Summitul NATO din aprilie 2008, opţiunea militară era deja coaptă. Amintiţi-vă de declaraţiile preşedintelui Putin atunci când se vorbea tot mai explicit despre posibilitatea acordării MAP (Member Action Plan) Ucrainei şi Georgiei, primul pas spre aderarea la NATO. Ameninţări la adresa Ucrainei, prin posibilitatea preluării Crimeeii de către Rusia, sau chiar a dezintegrării statului. Comparaţii cu probleme etnice din România şi Spania, etc. Dar nimic, sau mai nimic despre Georgia. Asta înseamnă că planul era deja făcut, iar Putin, ca un adevărat strateg, ducea atenţia lumii în altă parte. Soarta Georgiei era deja pecetluită. Nu numai că Vladimir Putin a pregătit şi condus atacul împotriva Georgiei, dar a şi anticipat reacţia lumii, adică un mare fâs. Declaraţii, condamnări vocale, dar nicio reacţie clară. Asemănătoare cu reacţiile Europei la agresiunile lui Hitler din 1938-1939.
Am lăsat la o parte reacţiile detaliate ale liderilor mondiali, pentru a nu intra în amănunte care nu sunt relevante pentru subiectul articolului de faţă. În concluzie, aş vrea să răspund întrebării de bază: cine a câştigat şi cine a pierdut în conflictul ruso-georgian din august 2008?
Eu zic că ambele ţări au pierdut.
Georgia, cu parte din teritoriu devastat şi jefuit, îşi vede mai îndepărtată perspectiva aderării la NATO, prin prisma nesiguranţei frontierelor şi a prezenţei ameninţătoare a Rusiei, care nu doreşte un stat NATO în coasta sudică, călare pe rutele de aprovizionare cu petrol şi gaze. Statele europene membre NATO, aşa cum au demonstrat-o şi la Summitul de la Bucureşti, evită să supere Rusia pentru a nu-şi periclita sursele de aprovizionare cu gaz. Întrebarea este până unde va merge compromisul Vesticilor faţă de Rusia? Vor reacţiona în cazul unei agresiuni, nu neapărat militare, împotriva ţărilor baltice? Sau a României? Sau a Moldovei, prin Transnistria? Deoarece, până acum, în cazul Georgiei, singura democraţie ceva mai avansată din regiune, Vestul nu prea a reacţionat.
Rusia a dorit să-şi arate puterea şi să transmită un mesaj tuturor celor care i-ar contesta supremaţia regională. A dorit să-şi spele imaginea puterii militare şubrezite de bâlbâielile repetate din Cecenia şi din imposibilitatea ca stat să-şi controleze criminalitatea mafiotă. Nu a reuşit, ba dimpotrivă.
În ciuda tonului triumfalist şi festivist în care şi-a prezentat victoria pe plan intern, orice analist extern înţelege slăbiciunea Rusiei. Mai mult, prin această perspectivă, Rusia apare mai mult ca şi imprevizibilă în viitor.
Despre forţa ei militară, de fapt ceea ce dorea în primul rând să dovedească, imaginea oferită este deplorabilă.
În toate înregistrările difuzate, soldaţii ruşi fumează continuu. Nu mă refer la ceea ce însemnă fumatul excesiv pentru condiţia fizică a unui militar, dar mai ales la condiţiile de siguranţă. Chiar coperta revistei Time din acea perioadă înfăţişa un militar rus ieşit pe jumătate din turela unui tanc, cu braţul ridicat în care ţinea o ţigară aprinsă. Faţa îi era acoperită pe jumătate cu o bandană, mă întreb pe unde trăgea fumul. Dar, orice soldat cu vechime de o zi în cadrul forţelor armate ale oricărei ţări ştie ce pericol înseamnă o ţigară aprinsă în apropierea muniţiei stocate în apropiere, chiar şi în interiorul unui tanc. Aceste imagini spun multe despre disciplina din armata rusă. Sunt sigur că, la fel ca şi în vremurile de mai demult, pe lângă ţigară mai există şi o sticlă de votcă. Combinaţie periculoasă, dar care, din nou, spune multe despre disciplină. Imagini cu militari ruşi jefuind magazine spun totul, deoarece dacă un ofiţer sau subofiţer nu-şi poate ţine oamenii în mână, nu le poate impune disciplina în deplasare, nu o va putea impune nici în luptă, ba cu atât mai puţin. Oamenii săi se vor împrăştia ca potârnichile la primul angajament mai serios. Eşecurile repetate din Cecenia poate îşi găsesc o explicaţie aici.
Blindatele ruse se deplasează ca o turmă, fără nicio logică militară. Se aglomerează toate şi înaintează „bară la bară”. Peste tot, oamenii urlă unii la alţii, de parcă nu ar exista superiori. Chiar şi ultimul răcan dintr-o armată profesionistă ştie că există reguli de deplasare, cu distanţe minime impuse pentru a reduce riscul ambuscadelor, cu asigurarea flancurilor, etc. Chiar şi un militar georgian chior cu AG ar fi putut provoca dezastru într-o astfel de coloană. Să ne mai mirăm că însuşi comandantul Armatei 58 a fost rănit într-o astfel de acţiune? Dacă celor 2000 de georgieni aduşi de avioanele americane de transport din Irak, dar prea târziu pentru a mai participa la lupte, li s-ar fi dat câte un lansator antitanc Javelin la fiecare pluton, ar fi putut face prăpăd fără prea mare efort.
Oricum, nu ştim pierderile ruse din război. Georgienii le-au declarat pe ale lor, 168 de morţi. Într-un târziu, după multe luni, ruşii au declarat 64 de morţi din trupele ruseşti, fără aliaţii şi voluntarii abhazi şi sudosetini. Ca de obicei, statistica lor este necredibilă, la fel cum este cea din Afghanistan sau din cele două războaie cecene. Numai în Cecenia, prin datele strânse de Comitetul Mamelor Soldaţilor, s-a ajuns la peste 10000 de morţi.
Simptomatică mi se pare aviaţia rusă, care a pierdut oficial patru avioane de luptă, neoficial şase, în doar cinci zile de conflict. Acest număr depăşeşte totalul pierderilor vesticilor în patru războaie, Irak (1991 şi 2003), Iugoslavia (1999) şi Afghanistan (2001).
Asta împotriva unei ţări a cărei armată se ridică în total la 21500 de oameni, la care se adaugă câteva sute de poliţişti. Numai pe un singur front, în Osetia de Sud, Rusia împreună cu aliaţii ei au desfăşurat mai mulţi soldaţi decât întreaga armată georgiană.
Singurul front în care Rusia s-a dovedit puternică a fost cel informatic deoarece, la fel ca şi în atacul informatic împotriva Estoniei, şi în cazul Georgiei şi-a atins obiectivele.
Ca o concluzie, consider că şi Rusia a pierdut mult în acest război. Mai ales la capitolul la care dorea să strălucească, cel al imaginii unei armate profesioniste renăscute din cenuşa Războiului Rece. Eşec lamentabil, chiar dacă pe plan intern totul a fost prezentat triumfalist, ca o mare victorie. Rusia avea nevoie pe plan intern de o victorie militară, pentru a-şi asigura populaţia de renaşterea Rusiei sub regimul autoritar impus în 2000, căruia majoritatea populaţiei continuă să-i acorde încrederea. De asemenea, ar fi trebuit să-l legitimeze pe noul preşedinte succesor al lui Vladimir Putin ca şi un preşedinte puternic, hotărât şi victorios. Reţeta a funcţionat şi înainte, declanşarea celui de-al doilea război cecen de către Vladimir Putin i-a adus o cotă de popularitate imensă, făcându-l să câştige alegerile din 2000 fără probleme. Un lider puternic, asta îşi doresc ruşii, renunţând chiar şi la libertăţile lor politice, inclusiv cele de liberă exprimare, în schimbul unor uşoare concesii sociale şi economice, dar având în minte conştiinţa de mare putere. Totuşi, adevărata imagine a armatei ruse este dezamăgitoare.
Mai mult, dacă americanii îi vor înarma şi instrui pe georgieni corespunzător, cu sisteme antiaeriene şi antitanc, precum şi cu tacticile necesare, mâine Georgia va fi o problemă mult mai greu de abordat de către armata rusă şi aliaţii ei, dar mai ales dacă Georgia se integrează într-un sistem de alianţe militare.

În perspectiva viitoarelor jocuri olimpice de iarnă de la Soci din 2012, în imediata vecinătate a frontierei Rusiei cu Abhazia, situaţia este departe de a se fi clarificat.

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.