marți, 23 noiembrie 2010

Ce căutăm în Afghanistan?

Foto: www.globalsecurity.org
Prezenţa noastră în Afghanistan nu a făcut subiectul unei dezbateri adevărate, cu argumente clare şi la obiect, şi, ca de obicei, a căzut la nivelul luptei politice, cu acuzaţii de o parte sau de alta, mai ales atunci când un militar român cădea la datorie. Argumentele erau date la o parte în favoarea disputelor sterile, la nivel de partide, pierzând din substanţă şi mai ales ducând lipsă de motivaţii şi aspecte militare, strategice şi, de ce nu, geopolitice. Fel de fel de pseudospecialişti îşi dau cu părerea invocând motive populiste pentru păstrarea sau retragerea trupelor dintr-un teatru de operaţiuni sau altul, ajungându-se chiar punerea sub semnul întrebării a direcţiei sau a interesului naţional în funcţie de orientarea de moment a unui partid sau altul. Această atitudine a politicienilor slab pregătiţi, culmea, tocmai aceştia ajungând să-şi dea cu părerea asupra unor chestiuni strategice, nu poate avea decât un efect dăunător asupra opiniei publice interne şi a impactului internaţional al acţiunilor României în calitate de aliat şi membru NATO, punând România într-o lumină proastă în problema deciziei şi susţinerii angajamentelor internaţionale.
Ori, angajamentele internaţionale ale României, mai cu seamă cele ce cuprind şi componenta militară sunt chestiuni serioase, şi orice ieşire a unui lider important sau altul care să conteste acestea, ba chiar să ceară nerespectarea lor, fără o consultare şi o anunţare prealabilă a aliaţilor, nu poate decât să arunce o umbră de neîncredere şi neseriozitate asupra voinţei şi capacităţii ţării de a-şi onora propriile angajamente, punând în funcţiune un întreg mecanism NATO pentru a înlocui o posibilă defecţiune din dispozitivul militar edificat al coaliţiei. Iar dacă aceste derapaje sunt repetitive, ce impresie şi-ar putea face partenerii asupra posibilităţii ca România să-şi poată respecta propriile angajamente faţă de aliaţi?
Cădem din nou în vechea noastră meteahnă, a politicianismului şi a demagogiei, de care nu ne-am dezbărat nici după câteva decenii de dictatură. Politicienii noştri continuă să se lupte între ei, pe plan intern, sacrificând cu nonşalanţă interesul naţional, politica externă. Pentru câteva procente electorale, sunt gata să arunce la gunoi alianţe externe obţinute cu mare trudă şi mari sacrificii.
Una peste alta, este nevoie de un consens şi o discuţie serioasă, argumentată, asupra interesului naţional, asupra politicii externe, asupra pericolelor pe care le-am putea înfrunta în viitor, mai ales că sunt din ce în ce mai mulţi care ne avertizează, ultimul fiind chiar George Friedman, fondatorul Stratfor, care ne-a vizitat în ultimele zile, şi care avertizează că România nu şi-a rezolvat problemele de securitate prin aderarea la NATO, iar istoria noastră zbuciumată ne va prinde din urmă, mai devreme sau mai târziu. Ne place sau nu ne place, viitorul vine spre noi, iar noi va trebui să ne pregătim să-l întâmpinăm. Iar complăcându-ne în lupta noastră politică internă nu facem decât să agravăm situaţia, amânând măsurile preventive. E ca şi cum o familie se ceartă dându-şi cu tigăile în cap în timp ce le arde casa.
Una peste alta, mi se pare absurd să avem parlamentari sau chiar miniştri care să nu aibă habar de ţările membre NATO sau UE, de problemele şi ameninţările lumii moderne, sau chiar de ce se întâmplă în jurul nostru. M-am săturat de politicieni care se vaită continuu în loc să acţioneze, să facă ceva, să pună România pe harta intereselor pe care o ţară cu statutul şi potenţialul ei este în drept să le aibă, să aşeze România acolo unde merită, indiferent de dificultăţile de moment, deoarece acestea vor trece, iar locul unde vom fi în viitor depinde de acţiunile noastre din prezent. O astfel de atitudine defetistă îndepărtează aliaţii şi prietenii, care consideră România o ţară slabă, nesigură, care nu şi-a găsit ţinta, şi încurajează neprietenii care devin din ce în ce mai îndrăzneţi.
Revenind la subiect, de ce trebuie să fim în Afghanistan? Această întrebare se leagă de altele, de exemplu, de ce a trebuit să fim în Bosnia, Kosovo sau Irak, ca să menţionez doar unele din teatrele de operaţiuni în care România, prin armata sa şi prin alte componente a fost prezentă.
Am să menţionez doar argumentele mai puţin sau chiar deloc dezbătute în media noastră, din păcate prea puţin pregătită pentru un subiect atât de complicat. Ştiu că poate îmi voi atrage unele comentarii negative, dar sunt convins că sunt lucruri care trebuiesc spuse, chiar cu cinism, mai bine mai târziu decât niciodată.
Un prim aspect ţine de pregătirea armatei române. Dintotdeauna s-au depus mari eforturi pentru o cât mai bună pregătire a forţelor armate de către fiecare ţară, ştiut fiind dictonul „cu cât mai multă sudoare pe câmpul de instrucţie, cu atât mai puţin sânge pe câmpul de luptă”. Cu toate acestea, calitatea şi valoarea combativă a unei unităţi sau a unei armate nu a putut fi verificată decât odată cu intrarea ei în luptă, când de multe ori era prea târziu pentru a mai putea îmbunătăţi ceva. Oricât de bine pregătit ar fi poligonul, câmpul de luptă este acela care este hotărâtor. Fiindcă, în poligon, atunci când se ştie că este doar un exerciţiu, militarul, unitatea, se comportă într-un fel, dar când ajunge pe câmpul de luptă, poate altfel. Este ceea ce se numeşte experienţa luptei, şi în decursul războaielor s-a verificat că experienţa este precumpănitoare, veteranii altor lupte având mai mari şanse decât recruţii, atât de a obţine un rezultat pozitiv, cât şi de a supravieţui. Când vorbesc de experienţă mă refer nu numai la experienţa individuală a combatantului în folosirea armamentului şi a dotării, ci şi la pregătirea psihică, ştiut fiind că solicitarea unui serviciu pe câmpul de luptă este mult mai intensă, acolo eşti în alertă zi şi noapte, nu doar de când intri şi până ieşi din poligon. Mai mult, este vorba şi de experienţa dobândită la nivel de conducere, logistică, aprovizionare şi altele, în condiţii reale de luptă, lucru dificil de dobândit doar prin antrenament.
Prin participarea la misiunile internaţionale, armata română dobândeşte acest atu esenţial, experienţa, nu numai la nivelul de unităţi combatante, ci chiar şi la nivel de conducere, de stat major, planificare, informaţii, interoperabilitate cu aliaţii. Experienţa interoperabilităţii este un alt mare câştig, deoarece următoarele războaie tind să devină de coaliţie, unde multe lucruri depind de o bună cooperare cu aliaţii. Iar noi suntem în NATO, interacţionăm cu aliaţii din NATO, iar faptul că luptăm alături de unii dintre ei nu poate fi decât benefic.
Ca o scurtă privire istorică, v-aş aminti că România a dus în perioada modernă doar războaie de coaliţie, cu o notabilă excepţie, războiul româno-ungar din 1919, dar şi atunci noi aveam aliaţi, pe cehoslovaci şi sârbii alături de francezi, dar care nu au intervenit în decursul ostilităţilor. Nu văd de ce următoarele războaie în care vom fi implicaţi să nu fie tot de coaliţie, în cadrul NATO. În decursul celor două războaie mondiale, am avut nevoie de misiuni militare străine pentru a ridica nivelul de pregătire al armatei la cerinţele războiului modern pentru vremea aceea. Aşa a fost cazul misiunii militare franceze în 1916-1917, precum şi a celei germane, în 1940-1941. Prin dobândirea experienţei în teatrele de operaţiuni, prin participarea alături de aliaţi, se asigură această pregătire de care beneficiază din ce în ce mai multe unităţi, pe baza principiului de rotaţie în teatrele de luptă, astfel că ajungem să avem un număr din ce în ce mai mare de militari pregătiţi, ba chiar să pregătim armatele altor state, aşa cum este cazul prin intermediul instructorilor români în Irak şi Afghanistan.
La summitul NATO actual de la Lisabona, România insistă pe întărirea articolului 5, cel care stipulează că un atac asupra unui stat NATO este considerat un atac asupra tuturor statelor NATO, incluzând obligativitatea aliaţilor de a veni în ajutor statului agresat. Este bine că se insistă pe acest articol, pentru o reasigurarea a statelor ce se consideră expuse, dar asta nu este tot. Lumea se schimbă, o pace continuă în Europa, cu excepţia războaielor interne iugoslave, a făcut ca lucrurile să se schimbe, în sensul că vest-europenii nu prea mai par dispuşi să-şi rişte bunăstarea şi armatele oricum.
Indiferent, după cum spunea fostul ministru al apărării francez, Michel Debré: “o naţiune este întotdeauna singură în faţa destinului său, în sensul că nicio naţiune nu poate să se aştepte ca o altă naţiune să lupte pentru ea, decât cu două condiţii: să fie în joc interesele acestei alte naţiuni, iar naţiunea periclitată să facă tot ceea ce trebuie pentru ea însăşi”. Dar pentru a putea face tot ce trebuie, ai nevoie de o armată dotată, experimentată şi combativă. Dotările nu intră în subiectul articolului, ar fi şi aici multe de zis, dar cea mai bună experienţă se câştigă în luptă. Iar băieţii noştri în Afghanistan asta fac, luptă. Şi o fac foarte bine, la fel cum au făcut-o şi în celelalte misiuni internaţionale, în Bosnia, Kosovo, Irak şi cea din Afghanistan, ca să nu le reamintesc decât pe cele mai importante.
Pe lângă experienţă, armata română câştigă şi prestigiu, şi nu este puţin lucru, într-o alianţă care numără armate dintre cele mai bine dotate, pregătite şi experimentate din lume, ca să nu mă refer decât la cea americană şi britanică. Chiar şi în acest club select, armata română este deosebit de apreciată, spre deosebire de politicieni. Nu degeaba armata este în topul încrederii populaţiei, iar politicienii la antipod. Poporul român, de cele mai multe ori, are un grad ridicat de discernământ.
Citez doar câteva recunoaşteri, din multitudinea celor existente, dar prea puţin cunoscute la noi dintr-una din multele scăpări ale presei noastre. Nu este prima dată când suntem elogiaţi de alţii, iar noi continuăm să ne lamentăm.
În timpul misiunii din Bosnia-Herţegovina, un general britanic, a declarat că este impresionat de profesionalismul militarilor români din SFOR şi Comandamentul Britanic ar fi onorat dacă militarii români ar acţiona în subordinea britanicilor. Corespondentul ziarului Washington Post, invitat la o demonstraţie a vânătorilor de munte de lângă Braşov, în 2002, cu puţin înaintea summitului NATO de la Praga, unde România a primit invitaţia de aderare la NATO, vorbea despre români ca având „lungi tradiţii militare” şi că eventuala aderare a tuturor statelor candidate, şapte la număr, ar aduce doar un singur câştig real pentru alianţă şi anume România, îşi încheia articolul după ce asistase la demonstraţia vânătorilor ce coborau de pe stânci în rapel trăgând cu arma: „nu ştiu dacă România va fi chemată să adere la NATO la summitul de la Praga, dar sunt conştient de un singur lucru: în următorul război, aş dori ca băieţii pe care i-am văzut la demonstraţie să fie de partea mea, nu împotriva mea”. Impresionant, mai ales că aceste laude sunt de la unii care nu prea se întrec cu aprecierile. Mai mult, în Afghanistan, trupele române administrează o zonă cam de dimensiunea Dobrogei, regiunea Zabul. Aici au în subordine o companie americană, fapt cu puţine precedente în istorie, ţinând cont de superioritatea militară americană, precum şi de orgoliul unei mari puteri. De la al doilea război mondial încoace, când unităţi americane au acţionat şi sub comandă britanică, nu am găsit un precedent, deşi s-ar putea să mă înşel. Oricum, nu cred că este puţin lucru, o recunoaştere indirectă a profesionalismului militarilor români, deoarece nu părea cred că americanii şi-ar lăsa militarii sub o comandă în care nu au încredere că se poate descurca foarte bine.
Există două tipuri de misiuni în Afghanistan, ISAF (International Security Assistance Force) şi Enduring Freedom. La ISAF participă majoritatea ţărilor, este vorba de o misiune de asistenţă şi securitate în zonele relativ liniştite, scăpate de controlul talibanilor, chiar dacă mai apar şi aici atentatori, mai degrabă sub forma teroriştilor sinucigaşi. Misiunea de bază este Enduring Freedom, cea de luptă efectivă, care încearcă să smulgă de sub controlul taliban regiunile montane şi greu accesibile, mai ales cele situate lângă graniţa afghano-pakistaneză, devenită un sanctuar pentru talibani şi Al-Queda. Dacă ne uităm doar pe cifre, sunt peste 150 000 de militari aliaţi în Afghanistan, dar doar 22 000 implicaţi în operaţiuni de eliminare a talibanilor, respectiv în Enduring Freedom. Este unul dintre motivele pentru care lucrurile bat pasul pe loc aici.
România participă la ambele misiuni, la cea de-a doua, cea mai importantă, Enduring Freedom, având peste 600 de militari angajaţi, alături de puţine ţări NATO care riscă să-şi trimită militarii în astfel de acţiuni primejdioase. Acum câteva luni erau doar şase state participante activ, printre care şi România.
Mai mult, sunt multe ţări care ar dori să-şi trimită trupele speciale să se pregătească cu Delta Force-ul american, fără a putea spera că ar putea lupta alături de ei. Dar România, cu trupele ei speciale, luptă cot la cot cu Delta Force în Afghanistan. Din păcate, a trebuit să cadă la datorie căpitanul Petre Tiberius pentru a afla mai multe despre această colaborare. Acesta, membru al Batalionului Operaţiuni Speciale 1 „Vulturii” Târgu Mureş a fost ucis în acţiune la 3 aprilie 2009, în timp ce participa împreună cu Delta Force la o intervenţie armată pentru capturarea unor lideri talibani. De ani de zile, România nu a confirmat că ar avea trupe speciale, dar evidenţa a impus recunoaşterea existenţei acestora. Există, sunt active şi pregătite. Batalionul „Vulturii” Târgu Mureş şi Batalionul HUMINT (Human Intelligence) Buzău.
O forţă militară trebuie să arate că este pregătită şi dotată, pentru a descuraja potenţialii inamici, dar forţele speciale trebuie să rămână în umbră, pentru a nu da informaţii potenţialilor atentatori asimetrici asupra gradului de ripostă la care s-ar putea aştepta. Iar forţele speciale cu asta se ocupă. Puterea militară trebuie exprimată, dar operaţiunile secrete trebuie să rămână secrete. Dar noi aflăm că aceste trupe speciale nu numai că există, dar luptă alături de cele mai bune formaţiuni speciale din lume, Delta Force.
Aderarea noastră la NATO a fost un vis, un ţel spre care năzuiam de generaţii. Era o recunoaştere a faptului că aparţinem spaţiului democraţiei occidentale, împărtăşit de întreaga populaţie. În 1940, un ofiţer superior german spunea altor ofiţeri români: „voi aţi dori ca în acest război germanii să-i bată şi să vă scape de ruşi, iar apoi englezii să-i bată şi să vă scape de germani, iar voi aţi da o mână de ajutor la amândoi”. Într-adevăr, asta era speranţa bunicilor noştri, şi pentru asta şi-au vărsat sângele la Nistru, în Caucaz şi la Stalingrad. Iar când valurile istoriei ne-au lovit şi ne-au aruncat în toate părţile, partizanii anticomunişti din munţi şi întregul popor aştepta „să vină americanii”.
Acum suntem în NATO, nu este un sfârşit, o împlinire, ci poate un început. Un început în care va trebui să înţelegem că NATO nu înseamnă sfârşitul problemelor noastre de securitate, ci începutul unei noi abordări. NATO înseamnă siguranţă, drepturi, dar înseamnă şi obligaţii. Pentru a fi protejat, trebuie să fi gata să-i protejezi pe alţii. Beneficiile atrag obligaţii. România va anunţa la acest summit că nu a reuşit să-şi îndeplinească angajamentele faţă de NATO. Sunt şi alte state care nu au reuşit acest lucru. Dar depinde şi gradul de reuşită, sau de nereuşită, iar aici România stă mult mai bine decât alţii. România a devenit un exportator de securitate, nu doar un consumator. Iar misiunile din străinătate dovedesc acest lucru mai mult ca orice declaraţie politică. În timp, vom rezolva şi restul problemelor.
La ora actuală, una dintre problemele principale cu care se confruntă alianţa este cea a terorismului. Mâine poate vor fi altele, dar astăzi este aceasta. Iar cel mai bine este să combaţi o ameninţare de la originea ei, de unde a început să crească, profitând de sanctuarul care devenise Afghanistanul pentru mişcarea fundamentalistă arabă. Intervenţia americană în Afghanistan era logică şi aşteptată după 11 septembrie 2001. Războiul şi cauzele pentru care durează atât demult le voi analiza într-un articol următor. SUA au invocat articolul 5 al Tratatului NATO, singura dată din istorie când a fost invocat. Acesta prevede că un atac asupra uneia din ţările NATO este considerat un atac asupra tuturor. Noi şi partenerii estici din NATO insistăm pentru acest articol, inclusiv la summitul portughez, deoarece istoria ne-a învăţat să nu avem încredere în vorbe, ci doar în fapte. Iar dacă noi, când SUA invocă acest articol, nu reacţionăm trimiţându-ne trupele, cum am putea pretinde ca americanii să-şi trimită soldaţii în cazul în care România ar deveni victima unei agresiuni?
Fiindcă SUA a fost atacată şi a ripostat. A cerut sprijinul aliaţilor, mai mult pentru a demonstra justeţea cauzei sale, nu că ar fi avut neapărată nevoie de ajutor militar, dar nici acum nu-i strică susţinerea militară aliată. Dacă SUA ar fi adoptat o politică defensivă, atacurile majore asupra teritoriului american ar fi continuat. Cine şi-ar fi putut închipui, în 12 septembrie 2001, la o zi după cele mai grave atentate teroriste din istorie, că în următorii nouă ani nu va mai fi nici un atentat major reuşit pe teritoriul american? Şi asta numai datorită ofensivei aliate care a lovit posibilităţile de acţiune şi refugiu ale teroriştilor. În cazul în care decideam să rămânem în afară, pe motiv că nu e treaba noastră, intrăm în NATO şi ne apără alţii, când ar fi trebuit să intervenim? Când explodau maşini capcană în Bucureşti? Fiindcă nici noi n-am fi fost iertaţi. Ar fi ajuns şi la noi, deoarece aceşti oameni urăsc modul de viaţă occidental, urăsc democraţia, libertatea şi urăsc drepturile femeilor. Şi orice stat care le acceptă, devine o ţintă, atâta doar că lista este prea lungă.
Din păcate, în acest război am avut şi victime, morţi şi răniţi la datorie. Totuşi, faţă de alte state, chiar care au un număr mai mic de militari implicaţi şi acţionează în zone cu un risc mai scăzut, numărul de victime este scăzut. Înseamnă oare că ai noştri sunt mai bine pregătiţi, se feresc mai bine, sau doar sunt mai norocoşi? Vreau să fiu bine înţeles, dar trebuie spus că, în misiunile internaţionale, am avut mai multe victime în accidente sau în urma bolilor sau sinuciderilor, decât în misiuni de luptă cu inamicul, cel puţin până în anii trecuţi, dacă nu mă înşel. Chiar dacă angajamentele cu inamicul au fost suficient de numeroase. În armata americană, din cei peste 4 000 de soldaţi căzuţi în Irak, un procent de aproape 20% (parcă 18,5%), au fost victimele accidentelor, bolilor sau sinuciderilor. La noi procentul este mult mai ridicat, nu fiindcă au fost mai multe accidente, ci fiindcă au fost mai puţine victime în luptă, deşi, mă repet, angajamentele nu au lipsit.
Un alt aspect necunoscut la noi în ţară îl reprezintă numărul victimelor inamice făcut de soldaţii români în luptă. Sunt date care nu prea se dau la televizor, din motive diverse. Dar, dacă urmăriţi reportajul făcut de Adelin Petrişor în Afghanistan, veţi vedea la un moment dat cadavrele a opt talibani ucişi în cursul unui atac asupra trupelor române. La 3 aprilie 2009, în acţiunea în care a căzut în luptă căpitanul Petre Tiberius, din interviurile camarazilor săi, înţelegem că inamicii talibanii au fost eliminaţi, şi exemplele ar putea continua. Soldaţii noştri nu sunt ţinte pasive, cum poate ar crede unii mai puţin informaţi în ţară.
În următorul articol despre Afghanistan voi detalia mai mult situaţia actuală din această ţară aflată de mai bine de treizeci de ani în război. Până atunci, nominalizez militarii căzuţi în luptă în teatrele de operaţiuni, să le aducem un omagiu şi fie ca Dumnezeu să-i odihnească.
Irak:
Sublocotenent post-mortem (pm) Bogdan Valerian Hâncu, ucis de un Dispozitiv Explozibil Improvizat (DEI) în misiunea de antrenare a armatei irakiene, la 27 aprilie 2006
Slt. (pm) Ioan Grosaru, ucis de un DEI la 21 septembrie 2006
Afghanistan:
Slt. (pm) Iosif Silviu Fogoraşi, ucis într-un schimb de focuri, la 11 noiembrie 2003
Slt. (pm) Mihai Anton Samoilă, decedat în urma rănilor primite în schimbul de focuri cu talibanii la 11 noiembrie 2006
Slt. (pm) Narcis Şonei, ucis de un DEI în misiune de patrulare la 24 aprilie 2005
Slt. (pm) Ionel Gheorghiţă Drăguşanu, ucis de un DEI în misiune de patrulare, la 20 iunie 2006
Slt. (pm) Aurel Marcu, ucis de un DEI în misiune de patrulare, la 6 septembrie 2007
Slt. (pm) Ionuţ Cosmin Sandu, ucis de un DEI în misiune de patrulare, la 20 martie 2008
Slt. (pm) Claudiu Marius Covrig, ucis într-un schimb de focuri pe autostrada Qualat-Kabul, la 13 iunie 2008
Slt. (pm) Dragoş Traian Alexandrescu, ucis de un DEI pe autostrada Qualat-Kabul, la 31 august 2008
Slt. (pm) Claudiu Chira, ucis de un DEI pe autostrada Qualat-Kabul, la 26 februarie 2009
Maiorul (pm) Petre Tiberius-Marcel şi-a pierdut viaţa în timpul unei misiuni de intervenţie rapidă în sprijinul unei subunităţi aliate atacate de insurgenţi, la 3 aprilie 2009.
Maiorul (pm) Iuliu Vasile Unguraş, ucis de un DEI pe autostrada Qualat-Kabul, la 7 aprilie 2009
Slt. (pm) Florin Bădiceanu, ucis de un DEI pe autostrada Kandahar-Kabul, la 23 februarie 2010
Slt. (pm) Valerică Leu, căzut la datorie în timpul unei misiuni de intervenţie pentru securizarea unei căi de acces pe autostrada A1 (Qalat-Kabul), la 12 mai 2010
Slt. (pm) Dan Ciubotaru, ucis de un DEI în timpul unei misiuni de luptă pe autostrada Kandahar-Kabul, la 23 iunie 2010
Slt. (pm) Marius Florin Sfecheş, ucis de un DEI la 1 octombrie 2010
Slt. (pm) Cristian Petru Filip, ucis de un DEI la 1 octombrie 2010

6 comentarii:

  1. BRAVO! FOARTE BUN ARTICOLUL! MERITĂ RELUAT ŞI ÎN ALTE PUBLICAŢII! FELICITĂRI! MARIO B.

    RăspundețiȘtergere
  2. "teatrele de operaţiuni" sau Razboi de agresiune Dle Negrea? Credeti ca schimbarea denumirii unui loc de lupta armata poate schimba si denumirea actiunii in sine? Am ajuns de toata scarba transformandu-i pe copiii Romaniei in mercenari si trimitandu-i sa omoare oameni nevinovati. Pentru ca asta sunt in ochii romanilor - mercenari. Ce rau ne-au facut afganii sau irakienii sau sarbii, etc? De la intrarea in structura terorista NATO, nu facem altceva decat sa participam la razboaie de agresiune - ceea ce este o mare pata neagra pe Istoria Romaniei. Cei care lupta in razboaiele de agresiune (ca sa le spunem pe romaneste) pentru interesele unei structuri teroriste cum este "NATO", platiti, nu sunt altceva decat MERCENARI. Armata Romana si-a murdarit uniforma pentru totdeauna. Militarii romani puteau sa capete experienta in actiuni de pregatire duse pe teritoriul Romaniei, nu macelarind straini. Ati desfiintat serviciul militar obligatoriu in loc sa il pastrati si sa pregatiti toata populatia Romaniei pentru aparare. Chiar credeti ca o mana de oameni cu "experienta criminala" in Afganistan, Irak, poate apara Romania?!! O mana de oameni poate fi rapusa imediat Dle Negrea. Si va intreb, cu ce o veti inlocui, cu "armata de zombi" NATO? Am impresia ca nu ganditi lucid, ori, in nici un caz in interesul Romaniei. Propaganda si manipularea NU mai au efecte asupra unei populatii mult prea informate in aceste vremuri Dle Negrea.

    Poate ca Dumnezeu o sa ii ierte pe acesti macelari, dar nu stiu cine o sa le poata sterge pacatul de a fi ucis si mutilat oameni nevinovati.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Domnule Anonim, observ pe langa antioccidentalismul dvs primitiv si de o crasa necunoastere a realitatii nu numai in intreaga lume, dar si aici,la noi acasa. Banuiesc doar ca sunteti neinformat, desi mi se pare ca mai degraba sunteti dezinformat. In primul rand, nu cred ca cineva din tara asta poate vorbi despre militarii proprii ca fiind macelari sau mercenari. Si ca dovada ca nu este asa, perceptia nu este cea pe care o prezentati dvs, este faptul ca armata este in topul increderii la romani, iar acestia sunt sufiecient de inteligenti sa nu aiba in topul increderii o armata de macelari, cum ziceti dvs. Despre pregatire si armata profesionista, as fi de acord cu o pregatire a populatiei voluntare de gen garda nationala, dar armata trebuie sa ramana profesionista, deoarece ai nevoie de mult timp si resurse pentru pregatirea si familiarizarea cu noile armamente, razboiul nu inseamna numai sa porti o pusca si atat.
      Cat despre afirmatiile dvs consider ca nu merita sa le raspund. Totusi, o voi face. In primul rand, armata romana nu poarta razboi impotriva civililor si nu omoara oameni nevinovati. Dimpotriva, rolul lor este sa-i protejeze, deoarece, daca dvs nu stiati, in Afghanistan majoritatea zdrobitoare a populatiei doreste eliminarea talibanilor si chiar a amintirii regimului lor trecut. Ca sa va amintesc, in 1996, cand au cucerit orasul Mazar-i-Sharif, talibanii au executat peste 3000 de musulmani. Credeti ca afghanii plang dupa ei? Mai departe, ati auzit ce inseamna o alianta? Ce presupune a fi membru intr-o alianta? Iar NATO ce credeti ca este? Cum am putea cere ajutor NATO in caz de nevoie, daca noi nu dam ajutor in caz de nevoie? Ma intrebati ce ne-au facut afghanii de exemplu? Nimic, inca. Atat doar ca al-Queda a ucis 16 romani la Madrid in 2004. Iar talibanii care au condus Afghanistanul pana in 2001 i-au sustinut, instruit, finantat si adapostit. Iar acestia nu mai sunt la conducerea Afghanistanului din 2001 de la razboiul numit de dvs de agresiune. Sa va intreb eu ceva: ce vina a avut taranul sarb daca un alt sarb, Gavrilo Princip, l-a ucis pe arhiducele Franz Ferdinand in 1914? Deoarece taranul sarb a luptat in razboiul care a urmat, la fel ca si cel rus, german, francez, roman.
      Pana la urma, imi dau seama ca nu prea intelegeti realitatea si nici nu prea stapaniti istoria, la fel, va lipsesc cunostinte elementare despre lumea de astazi.

      Ștergere
  3. Eu nu pot fi asa de transant ca Anonimul, dar ca sa nu ocup mult spatiu voi formula fraze scurte, astfel:
    1. Atacurile de la 11 Septembrie 2001 nu au fost planuite de "teroristi" fundamentalisti ci de SUA, pentru a-si justifica viitoarele actiuni/politici de agresiune peste hotare; Haideti sa terminam cu dezinformarile...
    2. "Razboiul contra terorismului", aparut ca o consecinta a "atentatelor" de la 11 Septembrie, este o continuare a razboiului rece, orientat doar spre alti "dusmani" si ei inventati pt ca banii contribuabilului american sa ajunga unde trebuie, adica la baietii destepti din SUA ce controleaza bancile si industria de armament;
    3. Odata cu declansarea acestui "razboi" s-a urmarit si s-a obtinut ingradirea periculoasa a drepturilor cetateanului american (si nu numai), chiar cu acceptul acestuia, doar pt ca SUA sa fie virf de lance impotriva "terorismului",etcetc - faceti o paralela cu rusul care e multumit cu vodca si traiul strimtorat doar ca Rusia sa fie mare si tare. Dovada ca cineva la foarte mare "inaltime" controleaza ambele state...
    4. Adevaratele interese in zonele de conflict, de exemplu Afganistan, sint altele: traficul de droguri care a ajuns in mina Aliatilor, stiut fiind ca Afganistanul este un mare producator de substante de acest gen, talibanii in regimul lor reducind, aproape eradicind, acest flagel. Aliatii nu au interes sa iaa din Afganistan, e o mina de aur, ce Doamne iarta-ma!
    5. Un plus pentru Armata Romana (atit cit mai este din ea) este totusi cistigarea experientei de lupta in mediu de conflict real .
    6. Nu sint de acord cu desfiintarea serviciului militar obligatoriu. O tara mica ca Romania cu atitia dusmani nu-si poate permite acest lux. Uitati-va la tinerii din ziua de azi: efeminati, drogati, numai cu distractia si cu alcoolul in cap (95% dintre ei). Armata avea in primul rind un rol educativ! Educatia este la pamint, sanatatea asemenea, valorile/modelele de urmat intoarse cu 180 de grade. Cum se va putea purta un razboi de aparare cu tinerii acestia care nu-si cunosc istoria, daramite sa traga invataminte din ea? Cica se face economie cu o armata mica...economii s-au facut si in perioada interbelica, cind tot astfel de partide democratice/istorice ne conduceau, politicienii erau la fel ca acum si unde am ajuns? La 1940 si rapturile acelui an, Dumnezeu sa ne fereasca de unul nou! Si atunci aveam "aliati" de incredere, ei si? Atentie, Istoria se repeta, stiti bine!

    RăspundețiȘtergere
  4. La punctul 4 de mai sus se mai poate adauga interesul major al SUA de a fi prezenta militar in flancul sudic al Rusiei, asa cum ati mentionat intr-un articol trecut.

    RăspundețiȘtergere