Omagiu armatei române

Astăzi este ziua armatei române, o zi care ar trebui să însemne pentru noi mult mai mult decât înseamnă cu adevărat. Motivul este simplu şi evident, şi aşa ar trebui să fie, dacă am privi doar puţin în istoria noastră, ca să vedem ce a reprezentat armata română în prezervarea şi existenţa noastră ca şi stat.

Înconjuraţi doar de duşmani, cărora le-am stat permanent ca sarea în ochi, insulă latină înconjurată de slavi şi fino-ugrici, de popoare venite din pustiurile Asiei pentru a se stabili aici, am fost permanent pentru ei o piedică în calea expansiunii lor. Toată istoria noastră a fost o luptă permanentă pentru existenţă şi păstrarea neamului, după atâtea lovituri, „este un miracol că mai avem un steag căruia să ne închinăm” spunea marele Nicolae Iorga. Prinşi între năvălitori, cuceritori şi imperii, călcaţi din toate părţile, am supravieţuit ca neam şi popor acolo unde alţii au dispărut.

Doi piloni de granit au fost cei care ne-au menţinut peste veacuri, credinţa şi sabia. Credinţa în Dumnezeu, biserica, credinţa în neam, în limbă şi tradiţii, credinţa în dreptatea lui Dumnezeu care nu se putea până la urmă să nu-şi întoarcă faţa către români. Şi sabia, puterea armată, forţa brută cu care stăteam în faţa forţei, tăria cu care ne ridicam de fiecare dată pentru a lovi din nou în duşman, făcându-l să muşte ţărâna sfântă a patriei, şi să ne respecte. Iar când venea din nou, să-l lovim din nou. Două milenii de existenţă, câte popoare se pot lăuda cu asta? Nu prea multe. O enigmă şi un miracol, poporul român, spunea istoricul Gheorghe Brătianu, şi asta am şi fost.

„Chiar şi în secolul XIX, mulţi doreau ca românii să dispară. Numai că românii au refuzat să dispară” spunea istoricul american Larry Watts. Aş adăuga, nu numai în secolul XIX, ci şi în secolele precedente, de la primele năvăliri barbare, s-a dorit dispariţia românilor. În alte părţi, în Peninsula Balcanică, în Câmpia Panonică, la est de Nistru, românii au cam dispărut sau sunt în număr extrem de redus. Aceeaşi soartă ne era destinată şi în arealul cuprins între Tisa, Dunăre şi Nistru, dar aici, în centrul românismului, ne-am încăpăţânat să supravieţuim. Bazându-ne pe cei doi piloni de care vorbeam, credinţa în Dumnezeu şi puterea armelor.

Nu este întâmplător că noi, românii, nu avem o dată oficială a creştinării noastre, cum au alte popoare, ca şi ruşii sau ungurii, data la care un anumit conducător al lor trece la creştinism. Explicaţia este simplă, poporul român s-a născut direct creştin, această religie pătrunzând în Dacia Romană adusă de soldaţi şi colonişti, astfel că la retragerea aureliană era deja un miez creştin care a crescut şi s-a dezvoltat făcând poporul român în devenire creştin încă din zorii existenţei sale. Nu este de mirare că biserica şi credinţa în Dumnezeu ne-a însoţit în fiecare etapă a istoriei noastre. Românul leagă fiecare etapă a vieţii şi activităţii sale de religie şi credinţă, ridică biserici, locaşuri de închinăciune şi troiţe la răspântii. Folclorul este plin de personaje creştine ca şi Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică, chiar şi simbolurile cioplite în porţile de lemn cuprind simboluri creştine timpurii, vechi de sute de ani. Pietrele de mormânt din primele secole au simboluri creştine, mai este şi „Ego Zenovie votum posvi”, una din primele danii creştine.

Dar spiritualitatea şi credinţa nu înseamnă nimic în materie de continuitate, în sensul că nu ar fi avut cum să supravieţuiască în lipsa unui braţ înarmat care să le apere în acele vremuri tulburi. Românii nu ar fi supravieţuit numai cu credinţa, la fel, braţul înarmat nu ar fi fost motivat dacă nu ar fi avut ce să apere, respectiv credinţa şi neamul. Una fără alta nu ar fi avut cum să existe. Chiar şi astăzi, după douăzeci de secole, vedem că aceleaşi simboluri sunt în topul încrederii la români: biserica şi armata. Să se mai îndoiască cineva de înţelepciunea poporului.

Avem o istorie militară atât de bogată încât multe alte popoare ne-ar invidia dacă ar cunoaşte-o. Dar cum să o cunoască alţii, dacă nici noi nu o cunoaştem, şi chiar dintre noi, românii, sunt  destui care o denigrează, o blamează şi o aruncă în desuetitudine afirmând fel de fel de inepţii, doar pentru a fi la modă sau pentru a se potrivi unui trend? Câţi uită, dacă nu toţi, că românii de cele mai multe ori s-a măsurat de la egal la egal cu cele mai mari puteri militare ale timpului, şi nu de puţine ori au ieşit victorioşi?

Pentru asta, cred că sunt necesare câteva cuvinte despre braţul înarmat al ţării, armata, începând de pe vremea când aceasta se numea simplu oaste.

Oastea română

Primele confruntări militare înregistrate de istorici pe teritoriul nostru ne duc departe în timp, în secolul V î. Cr., în timpul lui Darius, atunci când regiunea era populată de strămoşii noştri daci. În toate înscrisurile istorice, chiar şi la istoricii contemporani, dacii sau geţii erau văzuţi ca şi un popor războinic care lupta cu dispreţ faţă de moarte. Au luptat şi împotriva lui Alexandru Macedon, cel mai mare cuceritor al antichităţii. În timpul lui Burebista, au creat prin forţa armelor un imperiu imens ce se întindea din Balcani în Carpaţii Păduroşi şi de la Bug în Germania de astăzi. Mai târziu, dacii vor duce războaie cumplite împotriva celei mai mari puteri militare a lumii antice, Imperiul Roman. Douăzeci de ani i-au trebuit celei mai mari puteri militare a lumii pentru a-i învinge, dar nu definitiv. Decebal se sinucide în 106, Dacia devine în parte provincie romană, dar romanii nu au avut linişte. Prima răscoală a avut loc în 117, la moartea lui Traian. Au mai urmat şi altele, cea mai mare fiind cea din anii 166-168, ajutată şi de năvălirile dacilor liberi. Până la urmă, romanii se retrag lăsând germenii creării poporului român.

Izvoarele vremurilor următoare sunt sărace, dar putem trage unele concluzii, românii au existat şi contat şi în acele vremuri ca şi forţă militară. În Cântecul Nibelungilor, printre invitaţii la nunta lui Attila, regele hunilor (mijlocul secolului V), cu Krimhilda, s-a aflat şi Ramunk (Radu sau Roman) de Valahia, care nu putea fi menţionat dacă nu ar fi fost un lider militar important. La fel sunt alte documente bizantine, ca şi ambasadele lui Priscus, care atestă existenţa românilor în acele zone. Invazia maghiarilor spre vest este oprită cu greu, după ce aceştia pustiiseră deja mare parte din Europa, la Lechfeld în anul 955. Dar în calea lor spre est a stat Gelu şi mulţi alţii, ungurii impunându-şi dominaţia asupra Transilvaniei abia după câteva sute de ani, dar şi atunci având de luptat contra voievozilor români cum a fost cazul lui Litovoi. Între timp, Asăneştii constituiau un imperiu vlaho-bulgar care învingea Bizanţul şi zdrobea la 1205 prin Ioniţă Asan armatele cruciaţilor care ocupaseră Constantinopolele, inclusiv primul împărat cruciat al Constantinopolelui, Balduin de Flandra, găsindu-şi sfârşitul în închisoarea de la Târnovo. Alte fapte de arme, atacurile maghiare asupra Munteniei şi Moldovei, zdrobite la Posada sau Ghindăoani, luptele cu tătarii, cu turcii, cu polonezii.

Nu vreau să fac neapărat o retrospectivă istorică, spaţiul nu-mi permite, dar vreau să aduc în atenţie rolul preponderent care l-a avut oastea românească în tot ceea ce a însemnat istoria noastră. Bătăliile câştigate sub Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu şi sub alţi domnitori mai puţin mediatizaţi, din păcate, nu ar fi fost posibile fără existenţa unei armate puternice în stare să se opună cu succes oricărei armate de top în acea vreme. Iar când avea şi conducători pricepuţi, buni tacticieni, capabili să se folosească de avantajele terenului, cum au fost cei menţionaţi şi alţii uitaţi, românii au fost imbatabili.

Încă din secolul XV, perioada cruciadelor târzii, puterile occidentale căzuseră de acord că nu era posibilă organizarea unei cruciade antiotomane fără participarea măcar a uneia dintre cele trei ţări române.

Dar care era secretul unei astfel de eficienţe recunoscute? Nu era prea greu. Armatele occidentale erau formate din nobilii cavaleri, îmbrăcaţi în armuri, ce călăreau cai grei, şi aceştia protejaţi cu zale de metal. Fiecare nobil întreţinea o mică armată de soldaţi şi slujitori, aceştia trebuind să se preocupe de armura şi armamentul lor. La chemarea regelui, aceşti nobili îşi strângeau vasalii şi plecau la război. Dar întreţinerea lor costa mult, astfel încât numărul combatanţilor pe care îi putea aduce fiecare vasal sau nobil era limitat. Este adevărat, aceştia se ocupau în primul rând cu lupta, se antrenau permanent, erau buni luptători, dar numai individual, unul contra unul. Şi mai erau îngreunaţi de zeci de kilograme de armură. Deci, regii occidentali puteau strânge un număr limitat de luptători, dar profesionişti în arta duelului. Dacă poate exista vreo îndoială asupra acestui aspect, vă spun că istoricii au căzut de acord că la marea bătălie de la Azincourt din 1415 din timpul războiului de o sută de ani între Anglia şi Franţa nu au participat mai mult de 12000 (douăsprezece mii) de combatanţi. Comparaţi cu invazia otomană de 120 000 (o sută douăzeci de mii) împotriva uneia din ţările române. Domnitorii români aveau o oaste permanentă, curtenii, în schimb, ridicau la nevoie ce se numea oastea cea mare, care era formată din ţăranii agricultori, marea majoritate a populaţiei, dar care primeau periodic o pregătire militară. Erau echipaţi uşor, dar aveau deprinderi militare de luptă, şi erau arcaşi pricepuţi. La Crecy, în 1346, tot în acelaşi război de o sută de ani între Anglia şi Franţa, s-a văzut ce dezastru puteau face arcaşii cavalerilor înzăuaţi.

Fiecare din ţările române ridica la nevoie 30000 de luptători, mai mult decât toate landurile germane luate la un loc. Şi aceşti luptători erau deosebit de eficienţi, cunoscători ai modului de luptă al otomanilor, mod de luptă pe care occidentalii nu l-au învăţat în tot decursul evului mediu, după cum s-a văzut la Nicopole (1396). Numărul maxim de luptători pe care l-a ridicat vreo ţară românească a fost Muntenia lui Mihai Viteazu, care avea o oaste de 50000 de luptători, dar din care 10000 erau mercenari (lefegii) inclusiv străini.

Dar apariţia armelor de foc, în speţă a archebuzelor, a făcut ca eficienţa oastei celei mari să decadă cu timpul. Nu mai era suficient să iei omul de la câmp, să-l instruieşti o lună şi să obţii un luptător eficient, îţi trebuia un antrenament permanent, soldaţi profesionişti şi archebuzele erau şi deosebit de scumpe. La fel s-a întâmplat şi cu următoarea generaţie de arme, şi de aici a decăzut statutul ţărilor române ca şi puteri ale timpului. Imperiile vecine şi-au impus suzeranitatea în secolul XVIII, oastea română nu mai putea fi întreţinută şi oastea cea mare nu avea cum să fie eficientă în faţa noilor arme de foc.

Dar progresul tehnologic a făcut ca aceste arme de foc să devină tot mai ieftine şi mai accesibile, dar şi mai uşor de manevrat, odată cu progresul ştiinţei în prelucrarea metalelor, inclusiv în producerea în serie a puştilor şi pistoalelor. Astfel s-a ajuns la vremurile moderne, în secolul XIX.

Armata română modernă

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi cele de la 1848 au însemnat pietre de hotar în renaşterea capacităţilor combative ale armatei române. Şi până atunci românii au continuat să fie buni luptători, dar în cadrul altor armate, aşa cum au fost grănicerii români în armata austriacă, cei de la Năsăud reuşind să-l oprească pe marele Napoleoan Bonaparte (vezi Românii care l-au oprit pe Napoleon) sau pandurii în războaiele ruso-turce.

Alexandru Ioan Cuza, după unirea principatelor (1859), poate fi considerat ca şi artizanul creării armatei române moderne. El a creat instituţiile de bază şi a implementat reformele necesare formării unei armate care a avut ocazia să-şi afirme puterea şi combativitatea în războiul de independenţă din anii 1877-1878.

În iulie 1877 ruşii pierd două bătălii la Plevna, situaţia lor pe frontul de la sud de Dunăre devenind precară. Este momentul în care marele duce Nicolae cere ajutor domnitorului Carol I. Românii trec Dunărea şi asediază Plevna alături de ruşi, ocupând sectorul de nord şi nord-est. Carol este numit comandantul trupelor româno-ruse de la Plevna, pentru a nu-l pune pe domnitorul român în situaţia de a primi ordine de la vreun general rus. Sub aceste auspicii începe a treia bătălie a Plevnei. În ziua de 30 august 1877, după trei asalturi, românii reuşesc să cucerească reduta Griviţa 1, primul mare succes din asediul Plevnei. În sectorul sudic, ruşii lui Skobelev (unul dintre cei mai destoinici generali ruşi) reuşesc să cucerească două redute, dar le pierd a doua zi, pe când românii îşi menţin poziţiile în ciuda contraatacurilor repetate ale otomanilor. Războiul continuă cu alte fapte de arme admirabile româneşti la Vidin, Rahova, Smârdan impunând armata română ca un factor de putere de care va trebui să se ţină seama în viitor.

Simptomatic mi se pare recunoaşterea bravurii româneşti chiar de către adversari, generalul turc Osman Paşa întinzându-i sabia generalului român Mihai Cristodulo Cerchez în semn de capitulare: „Capitulez cu armata mea, predându-mă în mâinile junei şi bravei armate române”. Dar Cerchez nu îi ia sabia, spunând că numai domnitorul României şi marele duce Nicolae pot decide în privinţa soartei armatei otomane prizoniere. A sosit şi generalul rus Ganeţki care i-a luat sabia lui Osman Paşa.

Voi menţiona doar câteva dintre numeroasele aprecieri din presa străină şi din partea analiştilor militari străini la adresa trupelor române: „Românii au contribuit foarte mult la strălucita luptă care a dus la căderea Plevnei. S-ar putea zice că, la un moment critic, ei au scăpat situaţia celei zile” (Memorial Diplomatique). „Românii s-au purtat cu vitejie, ei au luat parte la împresurarea Plevnei şi la înfrângerea definitivă a lui Osman Paşa, care a hotărât rezultatul campaniei, ei şi-au dovedit în rezbel, ca şi în pace, dreptul de a exista ca o naţiune independentă” (Le Bien Public – Belgia).” „Nu se poate tăgădui de nici un istoric militar imparţial că, fără ajutorul forţelor româneşti, întreaga armată rusă care lupta la nordul Balcanilor ar fi fost inevitabil bătută la Dunăre” (generalul turc Valentine Baker Paşa, participant la războiul din 1877-1878). ”Armata română s-a achitat pe deplin de misiunea ei, făcând faţă într-un chip strălucit competiţiei dificile cu puternica armată rusă” (Preusische Jahrbucher).

Într-un studiu consacrat principalelor bătălii dintre creştini şi musulmani, referitor la bătălia de la Plevna, scriitorul şi analistul militar Ralph Peters spunea că ocuparea Griviţei a impus România ca putere militară, dar conducerea ineptă a ruşilor şi lipsa de coordonare a acestora a anulat multe din câştigurile românilor. Iar drept mulţumire, ruşii le-au luat Basarabia.

Dar acesta este un alt subiect. Totuşi, România începe să conteze pe plan internaţional în timpurile moderne în primul rând datorită capacităţii militare dovedite din plin pe câmpurile de luptă din Bulgaria. „O armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în luptă, dar niciodată dezarmată” răspundea Carol ameninţării ruşilor cu dezarmarea armatei dacă nu acceptă pacea de la Berlin prin care ruşii ne luau cele două judeţe din sudul Basarabiei, spunându-ne că trebuie să ne mulţumim cu recuperarea Dobrogei (dar nu de la ei, ruşii nefiind stăpâni pe Dobrogea niciodată, deşi ar fi dorit-o).

Noul rol important conferit României în regiune, în primul rând datorită performaţelor militare dovedite, s-a demonstrat în campania din 1913 contra Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic, când România a pacificat regiunea, nu prin diplomaţie, ci prin forţa militară pe care a fost suficient să o afişeze trecând din nou Dunărea (vezi Noi şi bulgarii).

Primul război mondial a însemnat cel mai crunt examen de sânge şi foc pentru armata română, suprema încercare pentru orice forţă militară.

România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condiţiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand îşi calcă peste legăturile sale de neam şi de familie şi decide să fie credincios cerinţelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franţa, sora sa latină de care o lega atâtea aspiraţii. Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.

România intră în război pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată” ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.

României i s-a promis că la începerea operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureşului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă şi mai uşor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forţe (mai mult, ameninţând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a lua ofensiva. Am fost minţiţi şi păcăliţi pentru a servi ca şi trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război şi am înaintat în Transilvania. Cu această mişcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail şi a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane renunţă la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.

În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra Basarabiei româneşti, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.

Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparaţie, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.

Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai noştri. (citat din Primele lupte cu bolşevicii)

Au urmat luptele din 1917:

La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanşează ofensiva la Mărăşti, la 11 iulie, obţinând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăştilor, Momâia şi alte poziţii şi ofensiva progresează în fiecare zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage în debandadă, Armata a 2-a română nu pateu avansa prea mult deoarece ruşii nu mai vor să înainteze ca să ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusă (stânga) şi Armata a 9-a (dreapta), care spun că au ordin de la revoluţie să nu meargă mai departe. Mai mult, corpul 8 rus şi-a părăsit poziţia ce o ocupa pe Măgura Caşinului fără luptă şi fără să fie atacaţi de inamic. A fost nevoie ca armata română să-şi extindă flancul pentru a reocupa poziţia. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărăşeşti. Totuşi, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un front de 40 km, au fost luaţi peste 4000 de prizonieri şi capturate numeroase tunuri, arme, muniţii şi materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă ruşii ne-ar fi sprijinit flancurile în înaintarea noastră, am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea în debandadă.

Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forţă redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul şi să ocupe ce a mai rămas din ţară. Peste două săptămâni la Iaşi, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operaţiunile militare chiar în prezenţa kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorţii chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiţiei îşi dăduse obştescul sfârşit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiţii. Germanii şi austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina şi pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau poziţiile noastre din sud, dacă ruşii cedau pe frontul lor din nord şi lăsau descoperită pe aici calea spre Iaşi?

S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărăşeştilor pentru a putea constitui o forţă care ar putea redresa consecinţele ruşinoasei retrageri de la Tarnopol şi din Bucovina, menţinând frontul în nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. În aceste condiţii s-au dat cumplitele lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, chiar în timpul retragerii ruseşti, iar trupele ruse rămase au fugit de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unităţi române deplasate în grabă, care după marşuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranşeele părăsite de ruşi fără nicio rezistenţă. Pe frontul Mărăşeştilor, patru divizii române epuizate au ţinut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeaşi situaţie. Ruşi părăsindu-şi poziţiile, înlocuiţi în ultima clipă de români, ţinând piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut şi un fapt mişcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unităţi ruseşti, formate din basarabeni, au rămas pe loc şi au luptat până la ultima suflare alături de fraţii lor români. La fel au făcut-o şi unităţile formate din voluntarii ardeleni şi bucovineni foşti prizonieri luaţi de ruşi din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrăţire prin sânge, jertfă şi luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an şi câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau în faţa României, şi următoarele lovituri vor veni nu de la duşmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliaţi.

Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre şi puternice s-au topit în faţa baionetei soldatului ţăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldaţii români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiţ la baionetă”. Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul şi dotările erau apropiate, s-a dovedit că putea sta în faţa celor mai buni soldaţi din lume, iar dacă este condus de ofiţeri şi generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decât aceştia. Atacat de forţe net superioare, în proporţie de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca şi până atunci de aliatul său, românul a învins. Şi a obţinut întreaga recunoaştere a aliaţilor şi admiraţia întregii lumi. Chiar şi astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărăşeştii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front. (tot din Primele lupte cu bolşevicii)

Nu a fost îndeajuns, am avut de luptat şi în anul 1919, contra bolşevicilor în Moldova (Primele lupte cu bolşevicii), apoi în Basarabia (Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia) şi mai târziu pe linia Nistrului şi dincolo de el, tot în 1919, când am ocupat Tiraspolul şi alte zone din Transnistria pentru a asigura stânga francezilor ce se retrăgeau de la Odessa, am intrat în nord în Pocuţia şi Ucraina, pentru a continua frontul polonez, (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa) şi ne-am bătut în Transilvania contra bolşevicilor unguri (Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa), pe Tisa şi dincolo de ea (Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), până la Budapesta (Ocuparea Budapestei (I)). Ne-am bătut şi mai târziu, pe linia Nistrului (Lupte antibolşevice după Unire).

Nu cred că este cineva care ar putea contesta rolul armatei române în realizarea României Mari, rolul soldatului român în impunerea realităţii României Mari. Una este ce spun cancelariile occidentale, alta este situaţia din teren. Degeaba Conferinţa de Pace de la Paris ar fi zis că Transilvania aparţine României, dacă România nu-şi putea impune prin forţă, la nevoie, stăpânirea asupra acestei provincii. Crede cineva că Franţa sau Marea Britanie ar risca viaţa unui singur soldat ca să facă dreptate României, dacă aceasta nu era capabilă să o facă singură? O rezoluţie a Parisului i-ar fi speriat pe unguri sau pe ruşi în aşa grad încât aceştia să evacueze în goană Transilvania sau Basarabia? Să nu ne facem iluzii, România Mare a fost impusă prin forţa armelor, prin baioneta soldatului român şi prin dârzenia acestuia, prin jertfa şi sângele său, nu prin rezoluţii de la Paris. Am putea echivala astăzi rezoluţiile de la Paris cu rezoluţiile ONU din prezent. Câte state împotriva cărora au fost date rezoluţii ONU s-au grăbit să le accepte şi să le pună în practică? A fugit Saddam Hussein din Kuweit în 1991 de spaima rezoluţiilor ONU? Sau a făcut-o sub presiunea armată a coaliţiei? Şi exemplele pot continua cu sutele. În concluzie, nu politicienii, nu diplomaţii, au fost aceia care au realizat România Mare, ci meritul realizării ei stă în puterea celor care au impus-o: soldaţii armatei române! Şi au impus-o cu arma, nu cu vorba!

O altă probă de foc a fost al doilea război mondial, când din nou a trebuit să ne bazăm pe forţa armatei pentru a ne păstra existenţa ameninţată. Anul 1940 a fost momentul în care toată lumea a înţeles că diplomaţii şi politicienii au eşuat. România Mare, clădită pe sângele şi jertfa înaintaşilor, încetase să mai existe. Armele vor vorbi, din nou.

Am pornit la război nu pentru spaţiu vital, nu pentru cuceriri, ci pentru a ne recupera teritoriile pierdute prin ultimatumuri şi dictate. Armata s-a bătut cu mult curaj, în Basarabia, Bucovina, Transnistria, Odessa, Crimeea, Caucaz, Cotul Donului, Stepa Kalmukă, Stalingrad, în multe bătălii împotriva unor forţe superioare şi sorţi potrivnici. Am fost principala forţă militară a Axei pe frontul de est după germani. Pe frontul de vest, de asemenea, ne-am bătut pentru Transilvania, în Ungaria şi Cehoslovacia, a patra forţă militară a aliaţilor, după URSS, SUA, Marea Britanie şi înaintea Franţei. Ceea ce am obţinut şi ceea ce nu am obţinut nu i se poate imputa sub nicio formă armatei, ea şi-a făcut datoria, a urmat ordinele, cu ce dotări a avut. Nu ne puteam opri pe Nistru în 1941 (Ne puteam opri pe Nistru?) cum nu ne-am putut opri la graniţa maghiară în 1944. Armata a plătit cu mult sânge, pierderile româneşti fiind mari, dar armata s-a bătut cu curaj, dovadă fiind numeroasele aprecieri ale aliaţilor şi chiar ale adversarilor.

Armata astăzi

Armata continuă să constituie un pilon de bază al ţării, prin faptul că până şi astăzi se află în topul încrederii populaţiei. Nu se poate contesta rolul acesteia în revoluţia din decembrie 1989, fără fraternizarea armatei cu populaţia lucrurile ar fi stat mai rău, totuşi au existat incidente.

Modul de a duce războiul s-a schimbat, acum am trecut la armata profesionistă, s-a schimbat şi genul conflictelor în care armata României s-a implicat. Misiunile de menţinere a păcii şi intervenţiile internaţionale au devenit preponderente, dar nu trebuie să uităm de rolul primordial al armatei, cel de apărare a ţării. Sunt multe recunoaşteri internaţionale ale profesionalismului armatei române, chiar dacă am lua ultimele declaraţii ale ambasadorului celei mai mari puteri militare a lumii, SUA, care spunea că „piloţii români sunt printre cei mai buni din regiune” şi „trupele terestre române sunt printre cele mai bune din lume”, ar fi suficient. Dar pentru a preîntâmpina valul denigratorilor despre care vorbeam la începutul articolului, voi mai menţiona câteva, foarte puţine faţă de numărul lor. Washington Post, înainte de intrarea noastră în NATO, spunea într-un articol că România are lungi tradiţii militare, iar corespondentul său militar, după o demonstraţie a vânătorilor de munte în Munţii Braşovului, exclama: „nu ştiu dacă România va fi invitată să adere la NATO la Summitul de la Praga, dar ştiu un singur lucru: în următorul conflict, aş prefera ca băieţii ăştia să fie de partea mea, nu împotriva mea!”. Comandantul britanic al SFOR, în anii 90, spunea că este impresionat de profesionalismul românilor şi că ar fi onorat dacă aceştia ar servi în Bosnia sub comanda britanică. Mai multe despre aceste aspecte şi despre românii în Afganistan, în articolul Ce căutăm în Afghanistan?

Dar băieţii noştri nu-şi pot face datoria pe deplin decât dacă au armament adecvat, modern şi corespunzător. Nu le putem cere performanţă maximă fără să le oferim ce este mai bun în materie de tehnică şi pregătire, daţi-le uneltele cu care să-şi facă treaba, deoarece pentru noi o fac! O cheltuială în apărare nu este o cheltuială, este o asigurare, asta nu învăţăm în generaţii, deşi istoria ne-a plesnit de atâtea ori, atrăgându-ne atenţia. Daţi-le băieţilor avioanele de care au nevoie, armele de care au nevoie, ultimul loc de unde trebuiesc tăiate cheltuielile este din apărare. Dacă nu dotăm armata cu ce trebuie, ne vom trezi la fel ca şi în 1916 sau 1940, cu regrete că nu am făcut-o şi cu mult, mult sânge românesc pe mâini. Politicieni, treziţi-vă, până nu e prea târziu!

Azi e ziua armatei, a bărbaţilor şi femeilor ce poartă uniforma românească, a celor care îşi fac datoria cu ce au, cu ce ţara le-a dat, şi nu se plâng niciodată. Ei nu se plâng, nu protestează, nu fac greve, din când în când cad la datorie, prilej numai bun pentru politicieni de a-şi mai căra câteva înjurături unii altora. Şi nimic nu se schimbă, bani tot nu se găsesc, dar în schimb se găsesc suficienţi pentru pomeni electorale o dată la patru ani. Doar zece procente din totalul pomenilor electorale cred că ar fi fost suficiente pentru dotarea aviaţiei române nu cu patruzeci şi opt, ci cu o sută douăzeci de aparate de luptă, maximum cât ne permite Convenţia de la Viena. E nevoie doar de o mică voinţă politică.

Revenind la ceea ce ne-a ţinut pe noi aici două milenii, spun din nou că nu partidele, nu preşedinţii, nu primăriile au făcut-o. Ci doar credinţa în Dumnezeu şi braţul armat al ţării. Aşa că, de fiecare dată când treceţi pe lângă o biserică, închinaţi-vă; dar descoperiţi-vă şi închinaţi-vă şi de fiecare dată când treceţi în grabă şi pe lângă un cimitir al eroilor. Ei merită asta din partea noastră, măcar atât mai putem face pentru ei!

Dumnezeu să ocrotească România şi armata ei!   

              

Un război numit Afghanistan

Datorită faptului că puţină lume cunoaşte caracteristicile geografice şi politice, precum şi trecutul recent al principalului teatru de operaţiuni în care soldaţii români îşi fac datoria, încerc să suplinesc informaţiile prea puţine din media prin intermediul acestui articol.

Afghanistanul, prin poziţia sa în Asia Centrală, a fost permanent în calea invaziilor şi migraţiilor. Pe aici converg toate traseele, pornind din bazinul Tigrului şi Eufratului, prin platoul iranian, către India prin trecătorile din munţii Hindu Kush, sau din Orientul Îndepărtat prin bazinul Tarim, către stepele eurasiatice. Cum era normal, geografia i-a influenţat istoria, la fel cum o face şi astăzi. Multe imperii s-au întins peste teritoriul de azi al Afghanistanului, unul dintre cei mai cunoscuţi cuceritori fiind Alexandru Macedon, în 330 î.Ch., influenţându-i limba, cultura, religia şi chiar etniile ce-l populează în ziua de astăzi. Ultimul imperiu afghan a fost fondat de Ahmad Shas Durani la începutul secolului XVIII, prin unificare triburilor din regiune. Sunt de notorietate luptele britanicilor în pasul Kyber în războaiele anglo-afghane din secolul XIX şi dârzenia luptătorilor afghani. Dar sunt cunoscute şi războaiele civile care au măcinat societatea afghană de secole.
Geografia Afghanistanului a avut o mare înrâurire asupra vieţii în acest ţinut. Două treimi din teritoriu este acoperit de munţii Hindu Kush, o continuare a munţilor Himalaya, altitudinea maximă din Afghanistan fiind de 7492 metri la Noshaq. În sud-vest există o zonă de câmpie, platoul sud-vestic, circa un sfert din teritoriu, şi o fâşie de câmpie la nord. Climatul este vitreg, iar asta sa s-a manifestat şi asupra locuitorilor. Oameni aspri, deprinşi cu lipsurile şi durităţile, la fel ca şi vântul tăios printre colţurile stâncii de cremene. Iar toate armatele ce au trecut pe aici au simţit asta.
Afghanii trăiesc în văile mărginite de creste aride, ce separă comunităţile prin bariere dificil de trecut. De aceea unicitatea fiecărei comunităţi, împreună cu climatul aspru şi condiţiile grele de supravieţuire, au marcat caracterul oamenilor şi au mărit ascendentul unor caracteristici individuale ale fiecărei comunităţi asupra poporului ca ansamblu.
Astfel, nu este greu de înţeles în ce măsură, la fel ca şi în cazul altor comunităţi asiatice sau africane, tribul are preponderenţă majoră asupra noţiuniunilor ca şi cea de naţiune sau patrie. Afghanul de rând este credincios în primul rând tribului, comunităţii înguste din care face parte. Adăugând la aceasta şi clivajul etnic şi politic, putem să ne facem o idee asupra loialităţii afghanilor, precum şi asupra mozaicului ce caracterizează societatea afghană.
Predominanţi în regiune sunt paştunii (10 milioane din populaţia de 28,4 milioane, nu este clar dacă această cifră include şi cei 3 milioane de afghani refugiaţi în ţările vecine). Simptomatic pentru problemele regiunii este faptul că un număr mai mare de paştuni trăiesc compact în zona de graniţă cu Pakistanul, iar grupuri ceva mai reduse în estul Iranului, de asemenea învecinat cu Afghanistanul. Tadjicii (4,3 milioane), unii sunt grupaţi în zona de nord, aproape de graniţa cu Tadjikistanul, dar domină numeric patru din cele şase mari oraşe ale Afghanistanului: Kabul, Herat, Ghazni şi Majar-i-Sharif. În cadrul tadjicilor există şi subgrupuri de religie şiită, spre deosebire de majoritatea care este sunnită, la fel ca şi aproape întreaga populaţie afghană (80-89% sunniţi din cei 99,7% islamişti).
Urmează grupurile etnice ale hazarilor, turkmenilor, balucilor, nuristanilor şi altele. Mai există şi diferenţele lingvistice, ţara având două limbi oficiale, pashtu şi persană (numită şi dari), ambele indo-europene, precum şi o serie de alte limbi recunoscute la nivel regional, cum ar fi uzbekă, turkmenă, nuristană. Se mai adaugă şi alte limbi minore, ca şi pamiră, brahui, kirghiză, etc.
În anii 80 au secolului trecut, se estima populaţia Afghanistanului undeva la 16 milioane de locuitori. Ritmul de creştere, ca şi în ţările subdezvoltate, este deosebit de înalt, ţinând cont de faptul că între 0,6 şi 2 milioane au dispărut între 1979 şi 2001, la care se adaugă şi cei aproximativ 5 milioane refugiaţi. ONU estimează populaţia Afghanistanului în 2050 la 82 milioane locuitori.
Această creştere explozivă generează o populaţie tânără majoritară, fără speranţe, dar nerăbdătoare, gata să se revolte sau să fie folosită şi manevrată de oricine promite ceva, aşa cum s-a întâmplat până acum. La fel cum s-a văzut şi în cazul altor state subdezvoltate, un procent ridicat de populaţie între 20-30 de ani este un catalizator pentru mişcări radicale şi alunecare spre extremism, datorită lipsei perspectivelor de realizare economică individuale şi de grup.
De acea, ralierea tinerilor afghani grupărilor militare diverse, inclusiv în rândul talibanilor, este mai uşor de înţeles din această perspectivă. Întotdeauna va fi o suficientă pepinieră de candidaţi la Războiul Sfânt, inclusiv de doritori de a deveni martiri, adică atentatori sinucigaşi. Iar subdezvoltarea şi lipsa de perspectivă nu face decât să mărească această pepinieră.
Astfel, ţinând cont de caracteristicile Afghanistanului, nu este de mirare faptul că întreaga ţară este fragmentată în triburi şi grupări paramilitare zonale, conduse de adevăraţi seniori feudali, care întreţin vaste armate private şi trăiesc în regiuni fortificate impenetrabile, de neatins de conducerea centrală afghană, fiind practic singuri stăpâni cu drept de viaţă şi moarte asupra unui anumit teritoriu. Acolo legea sunt ei, nu guvernul de la Kabul. Presa occidentală le-a găsit un nume sugestiv: seniori ai războiului (local warlords). Într-adevăr, asta şi sunt. Şi din timpuri străvechi, au făcut ce au ştiut mai bine, şi anume să se lupte între ei pentru influenţă şi resursele reduse ale Afghanistanului.

Războiul sovieto-afghan

Anul 1979 a fost un an plin de evenimente importante în contextul Războiului rece ce opunea cele două blocuri, comunist şi occidental. Revoluţia islamică condusă de ayatollahul Khomeini răstoarnă regimul şahului proamerican în Iran, la Camp David se semnează pacea între Egipt şi Israel, punând capăt războiului dintre cele două state ce a durat din 1948, data apariţiei statului evreu. Sfârşitul acestui an marchează şi invazia sovietică în Afghanistan, eveniment major în istoria acestei ţări.
Interesul Rusiei în regiune este mai vechi, încă din secolul XIX s-au ciocnit zonele de influenţă britanice şi ruseşti în zonă. Puterea sovietică, de asemenea, a manifestat o preocupare constantă faţă de Afghanistan, încă din 1919, când îi furnizează armament şi instructori pentru a lupta împotriva britanicilor. Aceste relaţii s-au dezvoltat constant şi în deceniile următoare.
Înlăturarea monarhiei, în 1973, a lăsat câmp liber de acţiune partidului marxist PDPA, divizat în două grupări rivale, ce se luptau între ele. La 27 aprilie 1978, preşedintele Mohammad Daoud Khan este înlăturat şi ucis împreună cu membrii familiei sale, apoi Nur Muhammad Taraki, succesorul, este înlăturat de către adjunctul său, Hafizullah Amin. Între timp izbucnise războiul civil, mujahedinii ridicându-se împotriva conducerii marxiste din PDPA. Sovieticii vedeau în Amin o persoană care destabilizează revoluţia, prin epurările începute, ducând la creşterea opoziţiei antimarxiste, aşa că au decis înlăturarea lui printr-o invazie sprijinită de trupele sovietice deja existente în ţară ca şi sprijin şi consilieri.
La 27 decembrie 1979, când întreaga lume petrecea Crăciunul, 700 de soldaţi din trupele speciale sovietice, Spetznatz (Grup Alfa şi Zenit), îmbrăcaţi în uniforme militare afghane, ocupă principalele obiective din capitală, inclusiv palatul prezidenţial, ucigându-l pe Hafizullah Amin şi punându-l în loc pe Babrak Karmal, liderul fracţiunii rivale desprinse din partidul marxist PDPA. Concomitent, divizia de paraşutişti Vitebsk ocupă aeroportul Bagram, iar grosul forţelor sovietice intră în ţară. În două săptămâni, cinci divizii sovietice ocupă principalele oraşe: a 105-a Aeropurtată şi 306 Motorizată Kabul, Brigada 66 Motorizată Herat, Divizia 357 Infanterie Motorizată Kandahar şi a 16-a Infanterie Motorizată Badakshan. A urmat o perioadă de nouă ani sângeroşi, până la încheierea retragerii sovietice, începută la 15 mai 1988 şi finalizată la 15 februarie 1989, în care sovieticii au luptat şi sângerat din plin.
Americanii sesizează oportunitatea de a le oferi sovieticilor propriul Vietnam. Sunt date ce arată implicarea CIA în susţinerea mujahedinilor cu arme şi consilieri încă înainte de invazia sovietică, din timpul războiului civil, cu scopul răsturnării conducerii prosovietice. După decembrie 1979, cu atât mai mult va creşte susţinerea CIA, din moment ce avea ocazia de a oferi suport şi antrenament în taberele create în Pakistan tuturor acelora ce doreau să lupte împotriva sovieticilor. Asta includea şi susţinerea grupărilor radicale islamiste, pe motiv că duşmanul duşmanului putea fi considerat prieten. În contextul Războiului Rece totul era permis, aşa cum era permisă şi susţinerea dictaturilor ce se înregimentau în lupta împotriva comunismului, chiar dacă regimul lor era dezaprobat de principiile democratice occidentale. Iar de această susţinere vor beneficia şi unele personaje care ulterior vor deveni o mare problemă pentru societatea occidentală, printre ele şi un obscur şi necunoscut individ numit Osama bin Laden. O resurgenţă fără precedent cuprinde lumea musulmană, mii de voluntari grăbindu-se spre Afghanistan, creând un precedent şi o masă de luptători care ulterior, după căderea URSS, se vor concentra împotriva Occidentului. De aici se vor recruta viitorii combatanţi din Cecenia sau Bosnia-Herţegovina.
Sovieticii aveau o mare problemă, deşi controlau principalele oraşe, nu puteau controla restul ţării, mai bine de 80% din teritoriu fiind în afara autorităţii guvernamentale. Încercând să aducă restul teritoriului sub control, trupele sovietice, mare parte recruţi cu puţină instrucţie, s-au văzut prinşi într-un război pe teren muntos, împotriva unor luptători de gherilă ce atacau şi dispăreau, gen de luptă pentru care nu erau deloc pregătiţi. Chiar şi acoperirea aeriană oferită iniţial de elicopterele Mi-24 Hind a început să fie problematică, odată cu dotarea mujahedinilor cu performantele rachete antiaerine FIM-92 Stinger. Până la urmă, sovieticii au repetat greşelile americanilor în Vietnam, câştigând bătăliile majore, dar pierzând războiul, prin simplul fapt că nu reuşeau să stăpânească teritoriul. Vechiul principiu, „boots on the ground”, îşi spunea cuvântul. Rezultatul a fost o înfrângere majoră pentru URSS, mii de vieţi pierdute şi cheltuieli enorme, fapt care a grăbit implozia Uniunii Sovietice. Pierderile (recunoscute) de Uniunea Sovietică au fost de 14453 de oameni morţi sau dispăruţi, 469685 răniţi sau bolnavi, 118 avioane cu reacţie, 333 elicoptere, 147 tancuri, 1314 transportoare, etc.
Retragerea sovietică lăsa o ţară în haos, dominată de războaie interne, de seniori ai războiului omnipotenţi, care reuşiseră să-şi păstreze puterea printr-un joc riscant, alternând susţinerea lor de o parte sau alta în timpul războiului, în funcţie de direcţia în care bătea vântul. Au fost cazuri în care unii au schimbat alianţele de mai multe ori, din calculul simplu care îi făcea în final să-şi păstreze puterea asupra unei regiuni pe care au continuat să o controleze. Astfel i-a prins perioada imediat următoare retragerii sovietice.
Sovieticii au lăsat baltă Afghanistanul, dar la fel au făcut şi americanii. Ameţiţi de victorie, şi-au făcut bagajele şi au plecat, lăsând ţara în haos, deoarece nu mai prezenta interes. Mai târziu, vor regreta această decizie.
Războiul civil a continuat, mujahedinii luptând împotriva trupelor guvernamentale, dar reuşind să-l răstoarne pe Mohammad Najibullah (instaurat de sovietici în 1986 în locul lui Babrak Karmal) abia în 1992, punând capăt conducerii comuniste. Dar nu şi disputelor interne, care vor genera un nou război civil.

Ascensiunea talibanilor

După demisia lui Najibullah din 1992, războiul din Afghanistan intră într-o nouă fază. Implică mai multe fracţiuni, inclusiv în controlul asupra capitalei Kabul. Trebuie menţionat din nou faptul că sovieticii şi americanii au abandonat Afghanistanul, primii în urma înfrângerii severe din război, ultimii în euforia victoriei, considerând că şi-au atins scopul, cel de a oferi URSS propriul Vietnam. Ulterior, după încheierea Războiului Rece, americanii, în beţia victoriei, au neglijat total teatrul afghan dominat în continuare de război civil, lăsând loc altor vecinilor să încerce să-şi afirme tendinţele de dominaţie regională.
Pakistanul l-a susţinut iniţial pe Gulbuddin Hekmatyar, liderul fracţiunii Hezbi Islam, ce controla sudul Kabulului. Vestul era deţinut de gruparea Hezde Wahdat aliată cu Ittehad I-Islami, susţinuţi de Iran, iar nordul de către gruparea condusă de Ahmad Shah Massoud. O altă grupare uzbekă, condusă de Abdul Rashid Dostum era susţinută de către Uzbekistan, ţară ce încerca să-şi amplifice influenţa, la fel cum va face în 2010 în conflictul din Kirghistan. Massoud avea un oarecare sprijin ONU, şi încerca să medieze discuţii, dar fără rezultat, tentativele sale de a obţine încetări ale focului având durata de maximum câteva zile, asta deși toate parțile semnaseră inițial acordurile de la Peshawar, ce proclamă Republica Islamică Afghanistan.
Prin aceste acorduri, încheiate în aprilie 1992, imediat după demisia lui Najibullah, se urmărea înțelegerea dintre diferitele fracțiuni mujahedine, pentru a evita izbucnirea unui nou război civil, de data asta între grupările mujahedine victorioase împotriva sovieticilor și aliaților afghani ai acestora.
Lui Gulbuddin Hekmatyar i s-a propus postul de prim ministru, dar a refuzat, in ciuda insistențelor lui Massoud, care l-a implorat să nu pornească ostilitățile. Dar Gulbuddin a declarat că va intra în Kabul cu sabia și, susţinut logistic și prin aprovizionarea cu armament și muniții de ISI, serviciul secret pakistanez, începe atacul, distrugând jumătate din Kabul prin tirurile sale de rachete. Inițial, cei din Hezb-i Islami s-au strecurat în oraș, făcînd ca Massoud să-și trimită și el luptătorii în oraș, pentru a menține acordurile de la Peshawar și a evita căderea țării sub dictatura lui Hekmatyar. Jamiat-i Islami, gruparea lui Massoud, a beneficiat de armamentul din depozitele capturate la Bagram sau alte garnizoane, precum și de susținerea a ceea ce a mai rămas din armata afghană. După câteva zile de lupte cumplite în Kabul, Hezb-i Islami sunt respinși din oraș, lăsând în urmă sute de morți și prizonieri. Totuși, s-au retras la o distanță suficientă de mică de Kabul, tirurile de rachete din arsenalul pakistanez continua să facă ravagii în capitală. Războiul civil a continuat cu furie.
Generalul Dostum ripostează cu artileria împotriva lui Hezb-i Islami, iar în vestul Kabului încep lupte crâncene între forțele șiite Wahdad (susținute de Iran) și între milițiile wahhabiste Ittehad susținute de Arabia Saudită. Periodic și sporadic, sunt atrași în acest conflict și membrii Jamiat. În scurtă vreme, toată lumea luptă cu toată lumea, susținuți de majoritatea vecinilor cu interese în Afghanistan.
Războiul civil dezlănțuit a accentuat starea de nesiguranță și dezastrul umanitar. Mai ales bombardamentele nediscriminatorii asupra cartierelor de locuițe ale Kabului făceau mii de victime civile. Toate grupările s-au acuzat reciproc de țintire deliberată a civililor. Aprovizionarea cu cele necesare devenise imposibilă, chiar și cu eforturile ONG-urilor. Ulterior, prin atacarea Uzinei Electrice, s-a întrerupt aprovizionarea cu electricitate în toată capitala. Iar luptele continuau cu furie.
Două grupări principale, cea a Statului Islamic Afghanistan, condus de președintele Burhanuddin Rabbani și cu Ahmad Shah Massoud ca și ministru al apărării, și Hezb-i Islami a lui Gulbuddin Hekmatyar, își disputau întâietatea. În jurul lor se polarizau, nu o dată schimbând părțile, alte grupări organizate pe baze tribale sau religioase, sponsorizate și aprovizionate de sponsori de peste hotare. În primul rând vorbim de Pakistan (care-l susține pe Hekmatyar), Iranul (șiiți din Wahdad, întăriți în mare măsură cu luptători străini), Arabia Saudită (Ittehad, formată din sunniți de orientare wahhabistă), Uzbekistan (gruparea generalului Dostum, formată în mare parte din etnici uzbeci).
În a doua jumătate a lui 1993, se încearcă o nouă mediere cu scopul de a pune capăt războiului, un acord de încetare a focului pentru a crea condiții desfășurării de alegeri în 1994. Din nou, în prima fază, Gulbuddin Hekmatyar acceptă, cu condiția ca Massoud să părăsească postul de ministru al apărării, iar el însuși să devină prim ministru. Massoud acceptă și demisionează. Dar din nou Gulbuddin Hekmatyar se răzgândește și deschide un ucigător tir de artilerie asupra Kabulului, soldat cu peste 700 de victime. Războiul reîncepe cu aceași furie.
La începutul lui 1994, generalul Dostum schimbă partea, aliindu-se cu Gulbuddin Hekmatyar, punând presiune pe Massoud și aliații săi. Totuși, către sfârșitul anului, erau în defensivă, fiind împinși încet, dar sigur, din mare parte din Kabul și alte regiuni, chiar dacă reușiseră să scoată forțele lui Massoud din Mazarr-i-Shariff. În acest an mulți seniori ai războiului au schimbat părțile, unii chiar de mai multe ori. Dar în acest an a apărut o nouă forță militară care se va dovedi hotărâtoare: talibanii.
Mișcarea s-a implicat militar în august 1994, susținând obiectivul de a elimina conducerea coruptă a seniorilor războiului de la Kabul și de a crea o societate islamică pură. Din octombrie, și-au asigurat suportul logistic și material al Pakistanului, care renunța la sponsorizarea ineficientului Gulbuddin Hekmatyar. Scopul Pakistanului era instalarea unui guvern prieten, dacă nu chiar marionetă, în Afghanistan, în așa fel încât să aibă mâinile libere spre est, către conflictul cu India pentru provincia Kashmir. Mai erau și alte interese, cum ar fi securitatea căilor comerciale spre Asia Centrală ce treceau prin Afghanistan și revenirea acasă a celor peste 3 milioane de refugiați afghani de pe teritoriul său, mulți dintre ei aflați aici de peste 15 ani.
Revolta talibană începe în octombrie 1994 în zona Kandaharului, moment din care începe susținerea pakistaneză prin intermediul ISI, serviciul lor secret. În scurt timp, sudul țării este în mâna lor, în 5 noiembrie 1995 căzând și Kandaharul. În această perioadă, se îndreaptă spre Kabul, unde li se alătură Hezb-i Wahdad, deși o parte din membrii săi aleg partea lui Massoud. Gulbuddin Hekmatyar abandonează pozițiile, lăsând în mâna talibanilor aproape întreg arsenalul său. Massoud începe o contraofensivă împotriva Whadad, apoi împotriva talibanilor pe care îi scoate din împrejurimile Kabulului. În timpul retragerii, talibanii îl execută pe noul lor aliat, conducătorul Whadad, Mazari, aruncându-l din elicopter.
După câteva luni de acalmie, talibanii revin asupra Kabulului, la începutul lui 1996, bombardându-l puternic. Vor acorda un răgaz de cinci zile guvernului pentru a evacua capitala. Acum beneficiază și de susținerea Arabiei Saudite, iar în rândurile lor, cu rol preponderent, se află un anume Osama bin Laden. Spre a evita o nouă baie de sânge, Massoud își retrage trupele din oraș. Talibanii intră victorioși în capitala Kabul. La început îl torturează pe fostul președinte Najibullah și pe fratele acestuia, după care îi spânzură de un tun. Vor urma masacre cumplite comise de talibani, mai ales împotriva șiiților și hazarilor. Dar nu vor scăpa nici sunniții. Pentru cei aflați sub conducerea talibană va începe o epocă cumplită, sub cea mai crudă dictatură teocratică. Massoud se retrage cu forțele sale în nordul țării, de unde apare și denumirea grupării sale, Alianța Nordului, cunoscută așa în media occidentală de după 1996. Peste un milion de afghani se refugiază de groaza talibanilor în zona controlată de Alianța Nordului. Aici, Ahmad Shah Massoud va institui un regim oarecum democratic, dar va continua lupta împotriva talibanilor.

Afghanistanul sub talibani

Kabul a fost cucerit de talibani la 27 septembrie 1996, cu largul concurs al Pakistanului și Arabiei Saudite și cu sprijinul direct al Al Queda. În ultima fază, Pakistanul a participat direct cu trupe de frontieră și chiar cu unități ale armatei regulate, asta pe lângă luptătorii străini aduși în principal de Al Queda. Se estimează că din 45000 de luptători de partea talibanilor în acea perioadă (până în 2001), numai 14000 au fost afghani. În jur de 20000 au fost trupe regulate pakistaneze, din trupele de grăniceri, Divizia 50 Aeropurtată și Regimentul 12 Infanterie. Urmau alți voluntari, majoritatea pakistanezi recrutați în trupele neregulate (circa 8000), dar și din țările arabe sau asiatice, în jur de 3000.
La sfârșitul lui 1996, Alianța Nordului, formată din forțele lui Massoud și Dostum, deveniți din nou aliați, controla cam 30% din teritoriul Afganistanului (zona de nord), iar situația se va menține așa până în 2001. Restul țării se afla sub stăpânirea talibanilor, care își vor impune regimul cu cruzime.
Talibanii (însemnând studenți), sunt promotorii unei mișcări islamiste radicale, devenită grup politic ce a ajuns să domine o mare parte a Afghanistanului. Denumirea provine de la principalii inițiatori, studenți refugiați afghani ce frecventau școlile islamice, și care își vor pune în practică învățăturile stricte după Coran. Radicalismul islamic a beneficiat de condiții favorabile de dezvoltare și exprimare în condițiile haosului războiului civil. În condițiile Războiului Rece, americanii au înarmat pe oricine putea aținti în Afghanistan o armă împotriva sovieticilor, chiar dacă până atunci unii se remarcaseră doar prin faptul că aruncau cu vitriol în fața femeilor care nu purtau vălul tradițional care să le ascundă fața (burqa). Astfel au beneficiat de armament și sprijin american mulți ultrafundamentaliști care mai târziu au devenit coloana vertebrală a organizațiilor teroriste islamice, inclusiv Al Queda. Inițial, mullahul Omar, liderul talibanilor, avea mai puțin de 50 de oameni în subordine. Legenda spune că Omar și-a mobilizat oamenii pentru a salva două tinere răpite de un senior al războiului local. Treizeci de talibani, cu șaisprezece arme, au eliberat fetele și l-au spânzurat pe răpitor de țeava unui tun. În 1994, talibanii au reușit să preia controlul a 12 provincii din totalul de 34 ale Afghanistanului. Cu toate succesele inițiale, talibanii au început să înregistreze și înfrângeri zdrobitoare, fapt care a dus la creșterea implicării militare pakistaneze, inclusiv prin serviciile secrete ISI, dar și la creșterea fondurilor pompate de Arabia Saudită în regimul taliban.
Dacă în cazul Pakistanului motivația este clară, în perspectiva asigurării unui vecin, dacă nu aliat, cel puțin neutru în contextul interminabilului conflict cu India, poate părea paradoxală susținerea regimului fundamentalist taliban de către petrodolarii proveniți de la monarhia saudită, din moment ce scopul declarat al talibanilor și al luptătorilor fundamentaliști sosiți în Afghanistan (printre care și AlQueda) era tocmai răsturnarea regimurilor din statele Golfului și distrugerea Occidentului. Dar nu este deloc paradoxal, regimul saudit lovind doi iepuri deodată cu această mișcare. Familia regală saudită este poate cea mai numeroasă familie regală de pe glob, având câteva mii de membri, emiri și prințișori de diferite ranguri. Oricât de bine ar fi organizate serviciile saudite de securitate, nu au cum să-i protejeze pe toți, unii putând deveni ușor ținte ale grupărilor teroriste, fie prin uciderea lor, fie prin răpirea pentru răscumpărări pentru finanțarea mișcării. Astfel, Arabia Saudită preferă să plătească, susținerea financiară a talibanilor devenind astfel o taxă de protecție neoficială. O a doua motivație este de natură regională, saudiții temându-se de întărirea puterii Iranului, cum s-au temut și de Irak până în 2003 când a fost ocupat de americani.
Într-adevăr, deși ambele regimuri sunt teocratice fundamentaliste, în realitate sunt dușmani de moarte, tocmai prin prisma religiei, talibanii fiind sunniți, iar iranienii șiiți. Iar o întărire a puterii talibanilor nu ar face decât să slăbească puterea iraniană. Așa s-a întamplat atunci când talibanii au ucis câțiva diplomați iranieni în Afghanistan, s-a ajuns la ciocniri la graniță, Iranul concentrând trupe în vederea unui conflict ce părea iminent.
În Afghanistan își găsise refugiu sigur și Osama bin Laden, conducătorul Al Queda, organizație teroristă fondată în 1988, cu scopul declarat al introducerii Califatului în lumea musulmană și distrugerea ”necredincioșilor”. În 1998 Al Queda fuzionează cu Jihadul Islamic egiptean condus de doctorul Ayman al Zawahiri care devine locțiitorul lui bin Laden. Tot în 1998 au loc atentatele sinucigașe cu camioane capcană încărcate cu explozibil la ambasadele americane din Dar es Saalam (Tanzania) și Nairobi (Kenia), soldate cu peste două sute de morți și mii de răniți, majoritatea localnici. SUA au lansat atunci rachete Tomahawk împotriva unor ținte din Sudan (o fabrică suspectată de a produce arme chimice, lucru infirmat ulterior) și Afghanistan, asupra unei baze talibane din regiunea Kost. În 2000, o barcă cu motor reușește un atac sinucigaș asupra distrugătorului USS Cole, avariindu-l și omorând 17 marinari americani. Nevoit să plece din Sudan, bin Laden se stabilește în Afghanistan, de unde își conduce activitățile prin rețeaua de celule teroriste de pe întreg mapamomdul.
În zona controlată de talibani, aceștia au impus un regim de teroare. Femeilor li s-a interzis să muncească, iar fetele au fost excluse din școli. Nu puteau ieși în public decât însoțite și purtând burqa. Un simplu denunț că ai furat și mâna îți era retezată pe loc. Patrule de talibani cutreierau străzile, sancționând cu bătaia publică orice abatere. Pentru abateri mai grave se organizau execuții publice, prin împușcare sau lapidare.
În zonele pe care reușeau să le ocupe talibanii comiteau adevărate masacre asupra civililor. De exemplu, când au cucerit Mazar-i-Sharif, în 1998, au fost uciși circa 4000 de civili, mai mulți au fost torturați. Erau vizați cu precădere șiiți sau etnicii hazari. Printre cei uciși s-au aflat și câțiva diplomați iranieni, fapt care a dus aproape de izbucnirea războiului dintre Iran și talibani.
Din zonele controlate de talibani, mai bine de un milion de oameni s-au refugiat, cea mai mare parte în ariile controlate de Massoud. Dar teritoriul controlat de Alianța Nordului se tot micșora, generalul Dostum a fost înfrânt și a plecat în exil, iar Ahmad Shah Massoud a rămas aproape singur să ține piept talibanilor, Al Queda și pakistanezilor. Trupele conduse de el au luptat bine, i-au respins pe talibani și au fost pe cale să reocupe Kabulul în 1997, dar avionul care-l transporta pe prim ministrul independent desemnat și agreat de toate forțele antitalibane, Abdul Rahim Gafoorzai, s-a prăbușit și acesta și-a pierdut viața. De teamă să nu reapară haosul dintre anii 1992-1996, Massoud a renunțat la ocuparea Kabului până la desemnarea unui nou prim minstru agreat de toate părțile. Dar între timp, unii generali l-au trădat pe Dostum trecând de partea talibanilor care au putut ocupa Mazar-i-Sharif, chiar dacă ulterior se vor răzgândi și vor reveni în Alianța Nordului.
În teritoriul controlat de Massoud populația se bucura de toate drepturile unei democrații incipiente. Massoud era chiar împotriva tradiționalismului referitor la statutul femeii inferior bărbatului, spunând că și bărbatul și femeia sunt creațiile Domnului și trebuie să aibă aceleași drepturi și aceleași șanse în societate, idee destul de avansată pentru societatea afghană. Talibanii i-au propus postul de premier, cu condiția dezarmării și predării teritoriului, dar a refuzat, bănuind o capcană și din considerentul că nu putea accepta Califatul pentru Afghanistan. Mai mult, a spus că nu a căutat vreodată vreo funcție de putere politică. În eforturile sale de a pacifica țara, s-a dus la întâlniri și negocieri cu toată lumea, inclusiv cu unii lideri talibani. S-a dus neînarmat și a plecat nevătămat, dar liderii talibani au fost ulterior executați de mullahul Omar pentru că l-au avut în mână pe Massoud și l-au lăsat să plece.
La începutul lui 2001, Ahmad Shah Massoud se adresa Parlamentului European de la Bruxelles, cerând mai multă implicare și mai mult ajutor internațional pentru țara sa. Despre talibani, spunea că au ales o cale greșită a Islamului și că nu sunt invincibili, trebuie stopat ajutorul pakistanez și saudit și talibanii se vor prăbuși în mai puțin de un an. Totodată, a spus tuturor, conform serviciilor sale de informații, talibanii pregătesc ceva major, un atac major pe teritoriul american. Nu a fost ascultat.
Timp de 26 de ani, asupra lui Ahmad Shah Massoud au fost nenumărate tentative de asasinat, prima pe când avea 22 ani. Ultima, cea care a reușit, a fost la 9 septembrie 2001, de către doi atentatori sinucigași Al Queda deghizați în reporteri. O mișcare strategică a Al Queda, care își neutraliza principalul inamic chiar cu două zile înaintea atentatelor programate de la 11 septembrie 2001. La înmormântarea sa, deși într-o zonă rurală, au participat peste o sută de mii de afghani, iar de atunci 9 septembrie este zi de doliu în Afghanistan, pentru unul dintre cei mai mari patrioți afghani, care a avut un rol major atât în înfrângerea sovieticilor, cât și în păstrarea speranței într-un alt Afghanistan, nu o dictatură teocratică care a ajuns să fie urâtă de majoritatea populației.
John P O’Neill a fost un expert în contraterorism și chiar director adjunct al FBI. S-a retras în 2001 și în iulie a acceptat postul de director al securității la World Trade Center. La 10 septembrie, referindu-se la asasinarea lui Massoud, spunea că ceva grav se petrece, va urma curând un atac masiv pe teritoriul american. A doua zi a murit în prăbușirea turnului sudic al World Trade Center.
Acest atac terorist a adus schimbări fundamentale în Afghanistan. Diplomația americană a tăiat ajutorul pakistanez și saudit acordat talibanilor. Mai mult, începând cu 7 octombrie 2001, un nou actor apărea pe scena confruntărilor din țară, armata americană, urmată ulterior de o largă coaliție, inclusiv NATO.

Ce căutăm în Afghanistan?

Foto: www.globalsecurity.org

Prezenţa noastră în Afghanistan nu a făcut subiectul unei dezbateri adevărate, cu argumente clare şi la obiect, şi, ca de obicei, a căzut la nivelul luptei politice, cu acuzaţii de o parte sau de alta, mai ales atunci când un militar român cădea la datorie. Argumentele erau date la o parte în favoarea disputelor sterile, la nivel de partide, pierzând din substanţă şi mai ales ducând lipsă de motivaţii şi aspecte militare, strategice şi, de ce nu, geopolitice. Fel de fel de pseudospecialişti îşi dau cu părerea invocând motive populiste pentru păstrarea sau retragerea trupelor dintr-un teatru de operaţiuni sau altul, ajungându-se chiar punerea sub semnul întrebării a direcţiei sau a interesului naţional în funcţie de orientarea de moment a unui partid sau altul. Această atitudine a politicienilor slab pregătiţi, culmea, tocmai aceştia ajungând să-şi dea cu părerea asupra unor chestiuni strategice, nu poate avea decât un efect dăunător asupra opiniei publice interne şi a impactului internaţional al acţiunilor României în calitate de aliat şi membru NATO, punând România într-o lumină proastă în problema deciziei şi susţinerii angajamentelor internaţionale.
Ori, angajamentele internaţionale ale României, mai cu seamă cele ce cuprind şi componenta militară sunt chestiuni serioase, şi orice ieşire a unui lider important sau altul care să conteste acestea, ba chiar să ceară nerespectarea lor, fără o consultare şi o anunţare prealabilă a aliaţilor, nu poate decât să arunce o umbră de neîncredere şi neseriozitate asupra voinţei şi capacităţii ţării de a-şi onora propriile angajamente, punând în funcţiune un întreg mecanism NATO pentru a înlocui o posibilă defecţiune din dispozitivul militar edificat al coaliţiei. Iar dacă aceste derapaje sunt repetitive, ce impresie şi-ar putea face partenerii asupra posibilităţii ca România să-şi poată respecta propriile angajamente faţă de aliaţi?
Cădem din nou în vechea noastră meteahnă, a politicianismului şi a demagogiei, de care nu ne-am dezbărat nici după câteva decenii de dictatură. Politicienii noştri continuă să se lupte între ei, pe plan intern, sacrificând cu nonşalanţă interesul naţional, politica externă. Pentru câteva procente electorale, sunt gata să arunce la gunoi alianţe externe obţinute cu mare trudă şi mari sacrificii.
Una peste alta, este nevoie de un consens şi o discuţie serioasă, argumentată, asupra interesului naţional, asupra politicii externe, asupra pericolelor pe care le-am putea înfrunta în viitor, mai ales că sunt din ce în ce mai mulţi care ne avertizează, ultimul fiind chiar George Friedman, fondatorul Stratfor, care ne-a vizitat în ultimele zile, şi care avertizează că România nu şi-a rezolvat problemele de securitate prin aderarea la NATO, iar istoria noastră zbuciumată ne va prinde din urmă, mai devreme sau mai târziu. Ne place sau nu ne place, viitorul vine spre noi, iar noi va trebui să ne pregătim să-l întâmpinăm. Iar complăcându-ne în lupta noastră politică internă nu facem decât să agravăm situaţia, amânând măsurile preventive. E ca şi cum o familie se ceartă dându-şi cu tigăile în cap în timp ce le arde casa.
Una peste alta, mi se pare absurd să avem parlamentari sau chiar miniştri care să nu aibă habar de ţările membre NATO sau UE, de problemele şi ameninţările lumii moderne, sau chiar de ce se întâmplă în jurul nostru. M-am săturat de politicieni care se vaită continuu în loc să acţioneze, să facă ceva, să pună România pe harta intereselor pe care o ţară cu statutul şi potenţialul ei este în drept să le aibă, să aşeze România acolo unde merită, indiferent de dificultăţile de moment, deoarece acestea vor trece, iar locul unde vom fi în viitor depinde de acţiunile noastre din prezent. O astfel de atitudine defetistă îndepărtează aliaţii şi prietenii, care consideră România o ţară slabă, nesigură, care nu şi-a găsit ţinta, şi încurajează neprietenii care devin din ce în ce mai îndrăzneţi.
Revenind la subiect, de ce trebuie să fim în Afghanistan? Această întrebare se leagă de altele, de exemplu, de ce a trebuit să fim în Bosnia, Kosovo sau Irak, ca să menţionez doar unele din teatrele de operaţiuni în care România, prin armata sa şi prin alte componente a fost prezentă.
Am să menţionez doar argumentele mai puţin sau chiar deloc dezbătute în media noastră, din păcate prea puţin pregătită pentru un subiect atât de complicat. Ştiu că poate îmi voi atrage unele comentarii negative, dar sunt convins că sunt lucruri care trebuiesc spuse, chiar cu cinism, mai bine mai târziu decât niciodată.
Un prim aspect ţine de pregătirea armatei române. Dintotdeauna s-au depus mari eforturi pentru o cât mai bună pregătire a forţelor armate de către fiecare ţară, ştiut fiind dictonul „cu cât mai multă sudoare pe câmpul de instrucţie, cu atât mai puţin sânge pe câmpul de luptă”. Cu toate acestea, calitatea şi valoarea combativă a unei unităţi sau a unei armate nu a putut fi verificată decât odată cu intrarea ei în luptă, când de multe ori era prea târziu pentru a mai putea îmbunătăţi ceva. Oricât de bine pregătit ar fi poligonul, câmpul de luptă este acela care este hotărâtor. Fiindcă, în poligon, atunci când se ştie că este doar un exerciţiu, militarul, unitatea, se comportă într-un fel, dar când ajunge pe câmpul de luptă, poate altfel. Este ceea ce se numeşte experienţa luptei, şi în decursul războaielor s-a verificat că experienţa este precumpănitoare, veteranii altor lupte având mai mari şanse decât recruţii, atât de a obţine un rezultat pozitiv, cât şi de a supravieţui. Când vorbesc de experienţă mă refer nu numai la experienţa individuală a combatantului în folosirea armamentului şi a dotării, ci şi la pregătirea psihică, ştiut fiind că solicitarea unui serviciu pe câmpul de luptă este mult mai intensă, acolo eşti în alertă zi şi noapte, nu doar de când intri şi până ieşi din poligon. Mai mult, este vorba şi de experienţa dobândită la nivel de conducere, logistică, aprovizionare şi altele, în condiţii reale de luptă, lucru dificil de dobândit doar prin antrenament.
Prin participarea la misiunile internaţionale, armata română dobândeşte acest atu esenţial, experienţa, nu numai la nivelul de unităţi combatante, ci chiar şi la nivel de conducere, de stat major, planificare, informaţii, interoperabilitate cu aliaţii. Experienţa interoperabilităţii este un alt mare câştig, deoarece următoarele războaie tind să devină de coaliţie, unde multe lucruri depind de o bună cooperare cu aliaţii. Iar noi suntem în NATO, interacţionăm cu aliaţii din NATO, iar faptul că luptăm alături de unii dintre ei nu poate fi decât benefic.
Ca o scurtă privire istorică, v-aş aminti că România a dus în perioada modernă doar războaie de coaliţie, cu o notabilă excepţie, războiul româno-ungar din 1919, dar şi atunci noi aveam aliaţi, pe cehoslovaci şi sârbii alături de francezi, dar care nu au intervenit în decursul ostilităţilor. Nu văd de ce următoarele războaie în care vom fi implicaţi să nu fie tot de coaliţie, în cadrul NATO. În decursul celor două războaie mondiale, am avut nevoie de misiuni militare străine pentru a ridica nivelul de pregătire al armatei la cerinţele războiului modern pentru vremea aceea. Aşa a fost cazul misiunii militare franceze în 1916-1917, precum şi a celei germane, în 1940-1941. Prin dobândirea experienţei în teatrele de operaţiuni, prin participarea alături de aliaţi, se asigură această pregătire de care beneficiază din ce în ce mai multe unităţi, pe baza principiului de rotaţie în teatrele de luptă, astfel că ajungem să avem un număr din ce în ce mai mare de militari pregătiţi, ba chiar să pregătim armatele altor state, aşa cum este cazul prin intermediul instructorilor români în Irak şi Afghanistan.
La summitul NATO actual de la Lisabona, România insistă pe întărirea articolului 5, cel care stipulează că un atac asupra unui stat NATO este considerat un atac asupra tuturor statelor NATO, incluzând obligativitatea aliaţilor de a veni în ajutor statului agresat. Este bine că se insistă pe acest articol, pentru o reasigurarea a statelor ce se consideră expuse, dar asta nu este tot. Lumea se schimbă, o pace continuă în Europa, cu excepţia războaielor interne iugoslave, a făcut ca lucrurile să se schimbe, în sensul că vest-europenii nu prea mai par dispuşi să-şi rişte bunăstarea şi armatele oricum.
Indiferent, după cum spunea fostul ministru al apărării francez, Michel Debré: “o naţiune este întotdeauna singură în faţa destinului său, în sensul că nicio naţiune nu poate să se aştepte ca o altă naţiune să lupte pentru ea, decât cu două condiţii: să fie în joc interesele acestei alte naţiuni, iar naţiunea periclitată să facă tot ceea ce trebuie pentru ea însăşi”. Dar pentru a putea face tot ce trebuie, ai nevoie de o armată dotată, experimentată şi combativă. Dotările nu intră în subiectul articolului, ar fi şi aici multe de zis, dar cea mai bună experienţă se câştigă în luptă. Iar băieţii noştri în Afghanistan asta fac, luptă. Şi o fac foarte bine, la fel cum au făcut-o şi în celelalte misiuni internaţionale, în Bosnia, Kosovo, Irak şi cea din Afghanistan, ca să nu le reamintesc decât pe cele mai importante.
Pe lângă experienţă, armata română câştigă şi prestigiu, şi nu este puţin lucru, într-o alianţă care numără armate dintre cele mai bine dotate, pregătite şi experimentate din lume, ca să nu mă refer decât la cea americană şi britanică. Chiar şi în acest club select, armata română este deosebit de apreciată, spre deosebire de politicieni. Nu degeaba armata este în topul încrederii populaţiei, iar politicienii la antipod. Poporul român, de cele mai multe ori, are un grad ridicat de discernământ.
Citez doar câteva recunoaşteri, din multitudinea celor existente, dar prea puţin cunoscute la noi dintr-una din multele scăpări ale presei noastre. Nu este prima dată când suntem elogiaţi de alţii, iar noi continuăm să ne lamentăm.
În timpul misiunii din Bosnia-Herţegovina, un general britanic, a declarat că este impresionat de profesionalismul militarilor români din SFOR şi Comandamentul Britanic ar fi onorat dacă militarii români ar acţiona în subordinea britanicilor. Corespondentul ziarului Washington Post, invitat la o demonstraţie a vânătorilor de munte de lângă Braşov, în 2002, cu puţin înaintea summitului NATO de la Praga, unde România a primit invitaţia de aderare la NATO, vorbea despre români ca având „lungi tradiţii militare” şi că eventuala aderare a tuturor statelor candidate, şapte la număr, ar aduce doar un singur câştig real pentru alianţă şi anume România, îşi încheia articolul după ce asistase la demonstraţia vânătorilor ce coborau de pe stânci în rapel trăgând cu arma: „nu ştiu dacă România va fi chemată să adere la NATO la summitul de la Praga, dar sunt conştient de un singur lucru: în următorul război, aş dori ca băieţii pe care i-am văzut la demonstraţie să fie de partea mea, nu împotriva mea”. Impresionant, mai ales că aceste laude sunt de la unii care nu prea se întrec cu aprecierile. Mai mult, în Afghanistan, trupele române administrează o zonă cam de dimensiunea Dobrogei, regiunea Zabul. Aici au în subordine o companie americană, fapt cu puţine precedente în istorie, ţinând cont de superioritatea militară americană, precum şi de orgoliul unei mari puteri. De la al doilea război mondial încoace, când unităţi americane au acţionat şi sub comandă britanică, nu am găsit un precedent, deşi s-ar putea să mă înşel. Oricum, nu cred că este puţin lucru, o recunoaştere indirectă a profesionalismului militarilor români, deoarece nu părea cred că americanii şi-ar lăsa militarii sub o comandă în care nu au încredere că se poate descurca foarte bine.
Există două tipuri de misiuni în Afghanistan, ISAF (International Security Assistance Force) şi Enduring Freedom. La ISAF participă majoritatea ţărilor, este vorba de o misiune de asistenţă şi securitate în zonele relativ liniştite, scăpate de controlul talibanilor, chiar dacă mai apar şi aici atentatori, mai degrabă sub forma teroriştilor sinucigaşi. Misiunea de bază este Enduring Freedom, cea de luptă efectivă, care încearcă să smulgă de sub controlul taliban regiunile montane şi greu accesibile, mai ales cele situate lângă graniţa afghano-pakistaneză, devenită un sanctuar pentru talibani şi Al-Queda. Dacă ne uităm doar pe cifre, sunt peste 150 000 de militari aliaţi în Afghanistan, dar doar 22 000 implicaţi în operaţiuni de eliminare a talibanilor, respectiv în Enduring Freedom. Este unul dintre motivele pentru care lucrurile bat pasul pe loc aici.
România participă la ambele misiuni, la cea de-a doua, cea mai importantă, Enduring Freedom, având peste 600 de militari angajaţi, alături de puţine ţări NATO care riscă să-şi trimită militarii în astfel de acţiuni primejdioase. Acum câteva luni erau doar şase state participante activ, printre care şi România.
Mai mult, sunt multe ţări care ar dori să-şi trimită trupele speciale să se pregătească cu Delta Force-ul american, fără a putea spera că ar putea lupta alături de ei. Dar România, cu trupele ei speciale, luptă cot la cot cu Delta Force în Afghanistan. Din păcate, a trebuit să cadă la datorie căpitanul Petre Tiberius pentru a afla mai multe despre această colaborare. Acesta, membru al Batalionului Operaţiuni Speciale 1 „Vulturii” Târgu Mureş a fost ucis în acţiune la 3 aprilie 2009, în timp ce participa împreună cu Delta Force la o intervenţie armată pentru capturarea unor lideri talibani. De ani de zile, România nu a confirmat că ar avea trupe speciale, dar evidenţa a impus recunoaşterea existenţei acestora. Există, sunt active şi pregătite. Batalionul „Vulturii” Târgu Mureş şi Batalionul HUMINT (Human Intelligence) Buzău.
O forţă militară trebuie să arate că este pregătită şi dotată, pentru a descuraja potenţialii inamici, dar forţele speciale trebuie să rămână în umbră, pentru a nu da informaţii potenţialilor atentatori asimetrici asupra gradului de ripostă la care s-ar putea aştepta. Iar forţele speciale cu asta se ocupă. Puterea militară trebuie exprimată, dar operaţiunile secrete trebuie să rămână secrete. Dar noi aflăm că aceste trupe speciale nu numai că există, dar luptă alături de cele mai bune formaţiuni speciale din lume, Delta Force.
Aderarea noastră la NATO a fost un vis, un ţel spre care năzuiam de generaţii. Era o recunoaştere a faptului că aparţinem spaţiului democraţiei occidentale, împărtăşit de întreaga populaţie. În 1940, un ofiţer superior german spunea altor ofiţeri români: „voi aţi dori ca în acest război germanii să-i bată şi să vă scape de ruşi, iar apoi englezii să-i bată şi să vă scape de germani, iar voi aţi da o mână de ajutor la amândoi”. Într-adevăr, asta era speranţa bunicilor noştri, şi pentru asta şi-au vărsat sângele la Nistru, în Caucaz şi la Stalingrad. Iar când valurile istoriei ne-au lovit şi ne-au aruncat în toate părţile, partizanii anticomunişti din munţi şi întregul popor aştepta „să vină americanii”.
Acum suntem în NATO, nu este un sfârşit, o împlinire, ci poate un început. Un început în care va trebui să înţelegem că NATO nu înseamnă sfârşitul problemelor noastre de securitate, ci începutul unei noi abordări. NATO înseamnă siguranţă, drepturi, dar înseamnă şi obligaţii. Pentru a fi protejat, trebuie să fi gata să-i protejezi pe alţii. Beneficiile atrag obligaţii. România va anunţa la acest summit că nu a reuşit să-şi îndeplinească angajamentele faţă de NATO. Sunt şi alte state care nu au reuşit acest lucru. Dar depinde şi gradul de reuşită, sau de nereuşită, iar aici România stă mult mai bine decât alţii. România a devenit un exportator de securitate, nu doar un consumator. Iar misiunile din străinătate dovedesc acest lucru mai mult ca orice declaraţie politică. În timp, vom rezolva şi restul problemelor.
La ora actuală, una dintre problemele principale cu care se confruntă alianţa este cea a terorismului. Mâine poate vor fi altele, dar astăzi este aceasta. Iar cel mai bine este să combaţi o ameninţare de la originea ei, de unde a început să crească, profitând de sanctuarul care devenise Afghanistanul pentru mişcarea fundamentalistă arabă. Intervenţia americană în Afghanistan era logică şi aşteptată după 11 septembrie 2001. Războiul şi cauzele pentru care durează atât demult le voi analiza într-un articol următor. SUA au invocat articolul 5 al Tratatului NATO, singura dată din istorie când a fost invocat. Acesta prevede că un atac asupra uneia din ţările NATO este considerat un atac asupra tuturor. Noi şi partenerii estici din NATO insistăm pentru acest articol, inclusiv la summitul portughez, deoarece istoria ne-a învăţat să nu avem încredere în vorbe, ci doar în fapte. Iar dacă noi, când SUA invocă acest articol, nu reacţionăm trimiţându-ne trupele, cum am putea pretinde ca americanii să-şi trimită soldaţii în cazul în care România ar deveni victima unei agresiuni?
Fiindcă SUA a fost atacată şi a ripostat. A cerut sprijinul aliaţilor, mai mult pentru a demonstra justeţea cauzei sale, nu că ar fi avut neapărată nevoie de ajutor militar, dar nici acum nu-i strică susţinerea militară aliată. Dacă SUA ar fi adoptat o politică defensivă, atacurile majore asupra teritoriului american ar fi continuat. Cine şi-ar fi putut închipui, în 12 septembrie 2001, la o zi după cele mai grave atentate teroriste din istorie, că în următorii nouă ani nu va mai fi nici un atentat major reuşit pe teritoriul american? Şi asta numai datorită ofensivei aliate care a lovit posibilităţile de acţiune şi refugiu ale teroriştilor. În cazul în care decideam să rămânem în afară, pe motiv că nu e treaba noastră, intrăm în NATO şi ne apără alţii, când ar fi trebuit să intervenim? Când explodau maşini capcană în Bucureşti? Fiindcă nici noi n-am fi fost iertaţi. Ar fi ajuns şi la noi, deoarece aceşti oameni urăsc modul de viaţă occidental, urăsc democraţia, libertatea şi urăsc drepturile femeilor. Şi orice stat care le acceptă, devine o ţintă, atâta doar că lista este prea lungă.
Din păcate, în acest război am avut şi victime, morţi şi răniţi la datorie. Totuşi, faţă de alte state, chiar care au un număr mai mic de militari implicaţi şi acţionează în zone cu un risc mai scăzut, numărul de victime este scăzut. Înseamnă oare că ai noştri sunt mai bine pregătiţi, se feresc mai bine, sau doar sunt mai norocoşi? Vreau să fiu bine înţeles, dar trebuie spus că, în misiunile internaţionale, am avut mai multe victime în accidente sau în urma bolilor sau sinuciderilor, decât în misiuni de luptă cu inamicul, cel puţin până în anii trecuţi, dacă nu mă înşel. Chiar dacă angajamentele cu inamicul au fost suficient de numeroase. În armata americană, din cei peste 4 000 de soldaţi căzuţi în Irak, un procent de aproape 20% (parcă 18,5%), au fost victimele accidentelor, bolilor sau sinuciderilor. La noi procentul este mult mai ridicat, nu fiindcă au fost mai multe accidente, ci fiindcă au fost mai puţine victime în luptă, deşi, mă repet, angajamentele nu au lipsit.
Un alt aspect necunoscut la noi în ţară îl reprezintă numărul victimelor inamice făcut de soldaţii români în luptă. Sunt date care nu prea se dau la televizor, din motive diverse. Dar, dacă urmăriţi reportajul făcut de Adelin Petrişor în Afghanistan, veţi vedea la un moment dat cadavrele a opt talibani ucişi în cursul unui atac asupra trupelor române. La 3 aprilie 2009, în acţiunea în care a căzut în luptă căpitanul Petre Tiberius, din interviurile camarazilor săi, înţelegem că inamicii talibanii au fost eliminaţi, şi exemplele ar putea continua. Soldaţii noştri nu sunt ţinte pasive, cum poate ar crede unii mai puţin informaţi în ţară.
În următorul articol despre Afghanistan voi detalia mai mult situaţia actuală din această ţară aflată de mai bine de treizeci de ani în război. Până atunci, nominalizez militarii căzuţi în luptă în teatrele de operaţiuni, să le aducem un omagiu şi fie ca Dumnezeu să-i odihnească.
Irak:
Sublocotenent post-mortem (pm) Bogdan Valerian Hâncu, ucis de un Dispozitiv Explozibil Improvizat (DEI) în misiunea de antrenare a armatei irakiene, la 27 aprilie 2006
Slt. (pm) Ioan Grosaru, ucis de un DEI la 21 septembrie 2006
Afghanistan:
Slt. (pm) Iosif Silviu Fogoraşi, ucis într-un schimb de focuri, la 11 noiembrie 2003
Slt. (pm) Mihai Anton Samoilă, decedat în urma rănilor primite în schimbul de focuri cu talibanii la 11 noiembrie 2006
Slt. (pm) Narcis Şonei, ucis de un DEI în misiune de patrulare la 24 aprilie 2005
Slt. (pm) Ionel Gheorghiţă Drăguşanu, ucis de un DEI în misiune de patrulare, la 20 iunie 2006
Slt. (pm) Aurel Marcu, ucis de un DEI în misiune de patrulare, la 6 septembrie 2007
Slt. (pm) Ionuţ Cosmin Sandu, ucis de un DEI în misiune de patrulare, la 20 martie 2008
Slt. (pm) Claudiu Marius Covrig, ucis într-un schimb de focuri pe autostrada Qualat-Kabul, la 13 iunie 2008
Slt. (pm) Dragoş Traian Alexandrescu, ucis de un DEI pe autostrada Qualat-Kabul, la 31 august 2008
Slt. (pm) Claudiu Chira, ucis de un DEI pe autostrada Qualat-Kabul, la 26 februarie 2009
Maiorul (pm) Petre Tiberius-Marcel şi-a pierdut viaţa în timpul unei misiuni de intervenţie rapidă în sprijinul unei subunităţi aliate atacate de insurgenţi, la 3 aprilie 2009.
Maiorul (pm) Iuliu Vasile Unguraş, ucis de un DEI pe autostrada Qualat-Kabul, la 7 aprilie 2009
Slt. (pm) Florin Bădiceanu, ucis de un DEI pe autostrada Kandahar-Kabul, la 23 februarie 2010
Slt. (pm) Valerică Leu, căzut la datorie în timpul unei misiuni de intervenţie pentru securizarea unei căi de acces pe autostrada A1 (Qalat-Kabul), la 12 mai 2010
Slt. (pm) Dan Ciubotaru, ucis de un DEI în timpul unei misiuni de luptă pe autostrada Kandahar-Kabul, la 23 iunie 2010
Slt. (pm) Marius Florin Sfecheş, ucis de un DEI la 1 octombrie 2010
Slt. (pm) Cristian Petru Filip, ucis de un DEI la 1 octombrie 2010