joi, 10 februarie 2011

Zvârcolirea naţionalismului rus


Preşedintele rus Dmitri Medvedev face o vizită scurtă, de patru ore, în insulele Kurile, prima vizită a unui şef de stat rus sau sovietic de la ocuparea şi anexarea acestor insule de la Japonia, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1945. Japonezii reacţionează dur, ambasadorul rus fiind convocat pentru explicaţii, mai ales că Japonia nu a recunoscut niciodată anexarea sovietică a insulelor, denumite de ei Teritoriile de Nord, cele patru insule fiind situate la nord de Japonia şi la sud de Peninsula Kamceatka. În Japonia există o zi de comemorare a pierderii Teritoriilor de Nord, iar acest diferend ce durează de aproape şaizeci şi şase de ani a stat în calea încheierii unui tratat de pace între Uniunea Sovietică şi Japonia, după 1991 între Rusia şi Japonia. Juridic, cele două state se află în continuare în stare de război. În timpul preşedenţiei lui Boris Elţin, a fost vehiculată ideea retrocedării celor patru insule Japoniei, dar reacţia dură a naţionaliştilor a făcut ca administraţia de la Kremlin să dea înapoi. În 2004, cu ocazia vizitei preşedintelui Vladimir Putin la Tokio, când i s-a conferit onorific inclusiv centura neagră la judo, Putin fiind un vechi practicant al acestui sport, negocierile au fost relansate, una dintre propunerile ruse fiind returnarea celor două insule sudice, la fel ca şi în 1956, dar Japonia a respins din nou această idee. Atunci Putin dorea investiţii japoneze în Rusia şi era dispus la concesii, măcar de faţadă.
Dar iată că în noiembrie 2010, preşedintele Medvedev face această vizită în Kurile, promiţând investiţii şi cerând o creştere a prezenţei militare în regiune, cu scopul de a proteja aceste insule. La protestele japoneze, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, le-a declarat inacceptabile, spunând că preşedintele rus are dreptul de a vizita orice regiune a Rusiei, subliniind astfel apartenenţa acestui arhipelag la Rusia, şi ştergând astfel cu buretele orice negociere prealabilă, chiar dacă anterior, însuşi Putin era deschis să retrocedeze două dintre insule, recunoscând indirect că nu aparţineau Rusiei. Interesant este faptul că aceste insule au fost ocupate de sovietici la 18 august 1945, la trei zile după capitularea Japoniei. Pretenţiile sovietice au fost atunci şi mai mari, ei cerând americanilor şi o zonă de ocupaţie în insula cea mai nordică, Hokkaido, dar aceste pretenţii au fost respinse de generalul Douglas MacArthur. Acest diferend asupra insulelor este mai acut acum, când se pare că în zonă ar fi importante rezerve de petrol şi gaz natural. Dar nu este singurul din estul Pacificului, Japonia confruntându-se şi cu pretenţiile chineze asupra unor insule din Marea Chinei de Est, iar în regiune sunt multe revendicări teritoriale asupra unor astfel de insule, care implică de la două la patru state.
Întrebarea ce se pune este de ce, din moment ce negocierile erau în curs şi lucrurile păreau să decurgă pe o pantă amiabilă, de ce preşedintele rus se hotărăşte brusc să facă această vizită, prima a unui şef de stat de la ocuparea acestor insule, doar ca să agite Japonia, provocând reacţii în lanţ. Fiindcă este imposibil să nu fie prevăzută reacţia japoneză la un astfel de gest, iar contrareacţia rusească a fost pe măsură, reiterând că este vorba de un teritoriu rusesc, chiar dacă nu este recunoscut ca atare.
Răspunsul la această întrebare nu este atât de dificil, dacă ne uităm pe agenda ultimelor evenimente. Rusia este confruntată cu o criză economică severă, încasările din vânzările de petrol şi gaze mergând în alte direcţii, cetăţeanul obişnuit nu are beneficii de pe urma acestora. Ca să ascundă acest lucru, Rusia foloseşte vechea metodă, aplicată cu succes încă din timpurile sovietice, cea de a arunca problema spre alţii sau cea de a arăta că alţii o duc mai rău (vezi De ce nu mai poate Rusia de grija noastră). Dar, ca să aibă succes, mai trebuie accesată panta naţionalistă, ideea de cetate asediată, făcând apel la forţele responsabile să protejeze ţara în primejdie, dar în acelaşi timp să arate că liderii sunt acolo, sunt prezenţi, gata de acţiune. Iar o reacţie dură la protestul japonez face parte din acest arsenal mediatic.
Dar să vedem ce se întâmplă în Rusia. Confruntaţi cu războiul fără sfârşit din Caucaz, cu atentate teroriste, cu pierderi de vieţi omeneşti zilnice, din ce în ce mai mulţi ruşi încep să fie favorabili ideii ca Rusia să renunţe la Caucaz, mai ales că sunt minoritari până la 3% în unele republici, sunt pompaţi o grămadă de bani acolo pentru a menţine conducerile proruse fără rezultate palpabile, iar soldaţii şi poliţiştii mor în continuare. mai mult, islamiştii caucazieni lovesc şi pe teritoriul rusesc, şi lovesc tare, ca şi la 24 ianuarie, în aeroportul Domodedovo.
Sunt convins că în cursul actualei conduceri nu se va organiza vreun referendum pe această problemă, dar dacă la alegerile următoare, opoziţia o va propune spre dezbatere, vor fi din ce în ce mai mulţi ruşi care ar agrea o astfel de idee. Neoficial, deoarece nu există sondaje oficiale corecte privind această problemă, numărul ruşilor care ar fi favorabili retragerii din Caucaz s-ar apropia, pentru unii ar depăşi, jumătate din populaţie. O miză grea, mai ales că forţele de securitate s-au dovedit incapabile să protejeze Rusia de aceşti islamişti, care câştigă în Caucaz tot mai mult teren.
Spre exemplu, ultimele zile. Doar în republica Kabardino-Balkaria activitatea teroristă a crescut de patru sau cinci ori faţă de anul trecut, conform rapoartelor oficiale. Mai mult, se pare că aceştia exportă terorişti şi în republicile vecine, chiar dacă cele populate predominant de islamici, cum ar fi Cecenia şi Daghestan, au propria activitate teroristă deosebit de activă. În 2 februarie cinci poliţişti au fost împuşcaţi într-o cafenea în Chegem. O explozie pe calea ferată a provocat întreruperea circulaţiei a mai multor trenuri, din fericire trenul vizat nu a fost deraiat şi nimeni nu a fost rănit, doar geamurile au fost sparte în urma exploziei, la 3 februarie. Tot la 3 februarie, în capitala Daghestanului, adjunctul şefului departamentului de arhitectură al capitalei a fost ucis într-o explozie. Au mai avut loc două explozii, una într-o cafenea şi alta într-un magazin. În 31 ianuarie au fost descoperite două dispozitive explozive într-o turbină de la hidrocentrala Irganaisky din Daghestan, cu ocazia unui control de rutină. Nu mi se pare a fi o stăpânire a activităţilor teroriste.
Dar cea mai importantă acţiune a fost explozia din aeroportul Domododevo din Moscova, la 24 ianuarie 2011. 36 de morţi şi peste o sută de răniţi. Pe lângă faptul că nu pot stăpâni insurgenţa caucaziană, autorităţile ruse au dovedit că nu pot face faţă nici atacurilor asupra propriei capitale. Asta după ce două explozii în metroul din Moscova au produs 38 de morţi şi peste şaizeci de răniţi, la 29 martie 2010. Îi vom distruge pe toţi, spunea preşedintele Medvedev atunci. Nu numai că nu i-a distrus, dar în Caucaz situaţie este cea actuală, iar aceşti terorişti lovesc din nou, de data asta pe unul dintre cele mai importante aeroporturi, provocând aproximativ acelaşi număr de morţi şi răniţi. Ce bază mai poate pune cetăţeanul rus pe promisiunile liderilor?
Ca şi contraexemplu, dacă la 12 septembrie 2001, a doua zi de la cele mai grave atentate teroriste de pe teritoriul american, cineva ar fi venit la mine şi mi-ar fi spus că timp de zece ani nu se va produce alt atac terorist major pe teritoriul american, l-aş fi crezut nebun. Dar au trecut aproape nouă ani şi jumătate şi uite că nu s-au petrecut. Dar liderii ruşi, după fiecare atentat major de pe teritoriul lor promit că atacanţii vor fi pedepsiţi, şi totuşi, ruşii continuă să moară sub bombe. Nu este de mirare că tot mai mulţi se vor afară din Caucaz.
Dar este suficient să priveşti harta ca să înţelegi de ce liderii actuali ai Rusiei nici nu vor să audă de aşa ceva. Dacă pierd Caucazul, pierd cel mai sudic punct al Rusiei, un pinten înfipt în istmul dintre Marea Neagră şi Marea Caspică. Pierd proximitatea de regiunile bogate în hidrocarburi de aici, pierd capul de pod spre Turcia, un potenţial rival şi spre Iran, potenţial aliat, dar şi potenţial rival într-o altă conjunctură. Pierd Armenia, un aliat şi un cap de pod în regiune. Pierd o parte din influenţa spre Asia Centrală. Pierd crestele Caucazului, văzându-se împinşi spre câmpie, teritoriu mai greu de apărat la nevoie. Pierd Abhazia şi Osetia de Sud, enclavele care le permit să controleze Georgia, şi prin ea întregul istm dintre Marea Neagră şi Marea Caspică. Prin extindere, pierd parţial controlul asupra Mării Negre. Prea mult de pierdut, aşa că orice sacrificii merită pentru menţinerea Caucazului de Nord. Iar conducerea actuală a Rusiei îl va menţine, chiar dacă va continua să sângereze mult pentru asta. (vezi Fisurarea flancului sudic al Rusiei (II) Răboiul fără sfârşit al Caucazului)
Revenind la explozia de la aeroport, din 24 ianuarie 2011, două zile mai târziu premierul Vladimir Putin spunea că atentatul nu are legătură cu Cecenia, iar teroriştii nordcaucazieni nu au cereri clare, calificându-i drept anarhişti. Dacă citim printre rânduri, premierul Putin respinge orice fel de negocieri cu islamiştii nordcaucazieni, chiar dacă din ce în ce mai multe voci sunt pentru, doar în ideea de a stopa crimele. Înregistrarea din 7 februarie, conform căreia Doku Umarov, liderul insurgenţei nordcaucaziene, îşi asumă responsabilitatea asupra atentatului de la aeroportul Domododevo, îl contrazic flagrant pe Putin, punând conducerea moscovită într-o poziţie jenantă.
În această situaţie, cu economia în criză şi cetăţeni tot mai nemulţumiţi, când pierderile din Caucaz cresc şi teroriştii lovesc chiar în capitală a nu ştiu câta oară, liderilor ruşi nu le mai rămâne decât o singură opţiune pentru a dirija nemulţumirea cetăţenilor, cea a naţionalismului. Chiar dacă uneori loveşte neaşteptat, cum a fost cu ocazia luptelor de stradă când grupările naţionaliste au scăpat de sub control după uciderea unui suporter al unei echipe de fotbal, arma rămâne eficientă, o supapă prin care se poate scurge nemulţumirea maselor. În acest context se poate include actuala dispută cu Japonia. Medvedev a mers în Kurile pentru a satisface naţionalismul rus, făcând să se dea uitării alte probleme presante pentru Rusia. Iar aceste probleme sunt suficient de grave încât să merite stricarea relaţiilor cu Japonia, una din marile puteri economice ale momentului (locul 3 în lume, până de curând locul 2 în lume).
Iar Japonia s-ar putea să-şi revizuiască constituţia adoptată după 1945, prin care nu poate să desfăşoare acţiuni militare înafara teritoriului naţional. Atunci, pentru a nu permite revenirea imperialismului japonez, noua constituţie a prevăzut acest lucru. Americanii s-au implicat în securitatea Japoniei, inclusiv prin baze militare, dintre care cea din Okinawa mai funcţionează şi astăzi, permiţând Japoniei saltul economic uriaş, din moment ce nu cheltuia mai nimic pentru apărarea asigurată de americani. În măsură mai mică, de acelaşi avantaj au beneficiat şi vesteuropenii, care sub protecţia americanilor şi prin planul Marshall au putut să iasă rapid din haosul economic de după al doilea război mondial. Revenind la Japonia, aceasta şi-a trimis în anii 90 soldaţii ca şi trupe de menţinere a păcii, după ce au amendat constituţia. Dar s-ar putea ca în urma unei astfel de răciri şi confruntări cu Rusia, Japonia să revină la înarmare, şi poate chiar la schimbarea constituţiei. Acest aspect ar crea un nou inamic potenţial pentru Rusia. Este inadmisibil ca Rusia să nu prevadă acest aspect. Dar prin faptul că totuşi a marşat pe trezirea naţionalismului japonez, doar pentru a-l zgândări pe cel propriu, ne dă o dimensiune a problemelor cu care se confruntă Rusia, probleme cunoscute de puterea de la Kremlin, care este capabilă să arunce la gunoi considerentele strategice, doar pentru câştiguri tactice, de moment. Este un semn de disperare această insistenţă naţionalistă, în urma scăderii încrederii în statul rus ca şi garant al securităţii, aşa cum se vede prin eşecul nu numai din Caucaz, dar şi de acasă, de la Moscova, unde după ce metroul a devenit nesigur, nici pe aeroport nu te poţi baza.
Conducerea de la Kremlin se teme în primul rând de erodarea, în urma acestor eşecuri, a bazei susţinerii sale, de aceea naţionaliştii sunt cu grijă încurajaţi. De aceea a privit cu îngrijorare momentul în care au părut să scape din mână, atunci când nici forţele de ordine, atât de experte în reprimarea mitingurilor opoziţiei, nu au putut să le stea în faţă tinerilor din grupările Nashi (Ai noştri) ce urmăreau caucazieni pe străzi, în urma morţii unui suporter al unei echipe de fotbal. Putin a încurajat crearea şi dezvoltarea acestor mişcări, de unii comparate cu Komsomolul sau cu Hitlerjugend, dar se pare că începe să le scape din mână, din moment ce nu mai ascultă nici de forţele de ordine şi de apelurile prim ministrului Vladimir Putin. Iar aceste grupări sunt naţionaliste, deci singurul mod ca să te asiguri de loialitatea lor, mai ales că vin alegerile, este să te areţi naţionalist. Şi cel mai bun mod să fii naţionalist, dacă nu poţi să menţii pacea în Caucaz sau securitatea în Moscova, este să latri la vecini, mai ales la cei cu care ai avea dispute teritoriale.
Astfel, Moscova se zburleşte la Japonia, pentru motivul mai sus menţionat, dar şi la România, pentru pretenţii asupra Moldovei. Nu este nici prima, şi nici ultima dată, când Rusia are treabă cu România pentru Republica Moldova, şi nu numai. De exemplu, la 3 februarie, ambasadorul rus de la Chişinău, Valeri Kuzmin, a declarat că SUA, UE şi România exercită presiuni asupra sistemului politic din Republica Moldova. Mai mult, ambasadorul rus aruncă momeala, promiţând reduceri la gaze pentru concesii politice, după exemplul ucrainean.
Şi este doar ultima, din multele declaraţii ale oficialilor ruşi despre amestecul României în Moldova. Să fim serioşi, amestecul României, în perioada sa maximă, dacă ar reuşi să atingă maxim 10% din amestecul permanent al Rusiei, prin toate mijloacele. Dar ce nu poate să înţeleagă şi să accepte Rusia, este faptul că elementul românesc s-a păstrat în Republica Moldova în ciuda deceniilor de crime, asasinate şi deportări în masă. Totuşi, acuză SUA, UE, România, doar pentru a crea ideea de asediaţi, pentru a menţine naţionalismul şi a crea o atitudine ostilă străinătăţii agresive, care va coagula întreaga populaţie în jurul conducerii patriotice care stă de veghe, din Kurile până la Chişinău, pentru păstrarea şi menţinerea maicii Rusia.
Interesant este şi faptul că şi noii sateliţi adoptă aceeaşi metodă, din moment ce sunt confruntaţi cu probleme asemănătoare. Ucraina, după ce a intrat sub aripa Rusiei devenind sora Belarusului, confruntată cu ideea tot mai des manifestată a federalizării până la separare, caută refugiu tot sub mantia naţionalismului.
Pare de tot râsul, dacă nu ar fi luat foarte în serios de oficialii ucraineni. La 22 ianuarie ei au serbat cu mult fast ziua unităţii naţionale. Să fie sănătoşi, dar care unitate şi care naţiune?
Păi să vedem: deputatul Rostislav Novojeneţ, reprezentantul Blocului Iulia Timoşenko, a declarat că "în 1919, teritoriul Ucrainei era cu 60% mai mare decât astăzi. Noi am pierdut Lemkovşcina, Nadsianie, Holmşcina, Podliaşie - care au trecut la Polonia; Beresteişcina, Gomelşcina - care au trecut la Belarus; Starodubşcina, Slobojanşcina de Est, în sfârşit, Kuban, care la 28 mai 1918 s-a unit cu Ucraina... Am pierdut Transnistria, Maramureşul, Sudul Bucovinei, care acum se află în România. De aceea, noi astăzi nu avem integritate teritorială, dar trebuie să tindem spre acest lucru". Este ciudată această declaraţie făcută chiar de un reprezentant al unui partid ce se proclamă proeuropean. I-aş reaminti acestui demn reprezentant al Blocului Iulia Timoşenko chiar declaraţia liderului grupului, Iulia Timoşenko în persoană: oamenii din vest vorbesc tot mai deschis de separarea statului, când vor vorbi şi politicienii despre asta, vom avea o disoluţie a statului, citat aproximativ. Deci, se merge după modelul rusesc, spre a evita o discuţie tot mai presantă despre federalizare sau cedare de teritorii, faci scandal spre vecini, pentru a asigura poporul că eşti acolo să aperi naţia. Care naţiune, în cazul Rusiei în Caucaz sau al Ucrainei în alte zone, am mai discutat. (vezi România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări)
Ori, această atitudine nu poate duce prea departe. Există prea puţine posibilităţi, atât în cazul Rusiei, cât şi al Ucrainei, care la ora actuală este condamnată să urmeze soarta Rusiei. Dacă în Rusia se va schimba radical conducerea, lucru puţin probabil, şi această conducere se va orienta spre o altă direcţie, poate chiar renunţând la Caucaz, dar în acest caz trebuind să facă faţă unor alte foarte probabile cereri de secesiune, din moment ce teritoriul rusesc conţine peste o sută de popoare, Rusia o va apuca pe o cale care va trebui analizată.
Dar în cazul mult mai probabil, în care se menţine actuala politică şi conducere, în foarte scurt timp vom asista la o fascizare a Rusiei (conform Petru Bogatu). Iar această cale are doar două ieşiri, ori dictatură, ori anarhie ca şi în Egipt. Nu degeaba Rusia urmăreşte cu mare atenţie evenimentele de acolo. Dar anarhia din Rusia în mod sigur va fi de o mult mai mare anvergură decât cea din Egipt, ţinând cont şi de întinderea teritorială, putând fi un fenomen asemănător războiului civil din 1918-1921.
Iar Ucraina va urma calea mentorului rus, ori spre dictatură, ori spre anarhie.

Un comentariu:

  1. Interesanta analiza, cu alte griji pt noi...!
    Si ma tot gandesc la Const.Stere care toata viata a avertizat asupra rolului Rusiei de jandarm al Europei...

    RăspundețiȘtergere