Rusia şi apărarea imperiului

Rusia a anunţat trecerea la un program de înarmare fără precedent din epoca sovietică până astăzi, este vorba de 650 miliarde de dolari până în 2020. Premiera o constituie faptul că nu este vorba numai de armament rusesc, ci şi din cel produs de Occident, dar mai sunt unele aspecte care denotă preocupările Rusiei, şi anume rolul primordial acordat Kurilelor şi Mării Negre. Dinamica imperiilor Toate imperiile se nasc, se dezvoltă, ajung la apogeu, trec prin perioade de expansiune şi de declin, sunt confruntate cu crize şi trec prin perioade de înflorire, dar toate, absolut toate, la un moment dat, pier. Uneori, dispariţia unui imperiu este în urma unei lungi perioade de criză, poate de o pierdere a identităţii, sau este rezultatul cuceririi de către un alt imperiu. Nimeni nu face excepţie, istoria a demonstrat asta. Trecutul omenirii este plin de exemple, de imperii care au dominat lumea cunoscută, regiuni întregi până la o bună parte a globului, dar sfârşitul este inevitabil. Imperiile sunt sortite dispariţiei, unul după altul. Chiar dacă un nou imperiu apare, în zorii ridicării sale sunt prevăzuţi deja germenii dispariţiei. Mai devreme sau mai târziu, imperiul va intra în declin şi va dispărea ca şi imperiu. Istoria nu ne dă excepţii de la regulă, toate imperiile care au strălucit şi au dictat mersul lumii, toate, absolut toate, au dispărut. Cauzele dispariţiei sunt încă studiate de istorici, antropologi, economişti şi toată pleiada de înţelepţi pe care omenirea i-a putut produce, sunt o sumedenie de teorii şi de idei, dar faptele rămân. Imperiile nu sunt făcute să dureze. Fie că ne referim la zorii istoriei, la hitiţi, egipteni, romani, sau la evul mediu, cu imperiile bizantin, otoman, german, sau cele coloniale, ale spaniolilor, portughezilor, olandezilor sau britanicilor, rezultatul este acelaşi. Chiar şi în epoca modernă, care a văzut alte imperii, toate au sucombat, mai devreme sau mai târziu. Aşa a căzut imperiul francez, olandez, german, britanic, japonez, turc, austro-ungar, şi exemplele pot continua. Uneori, imperiile decad şi sucombă treptat, ca şi o evoluţie logică a mersului istoriei. Dar, în majoritatea cazurilor, se prăbuşesc în urma unor cutremure geopolitice majore, care le zdruncină din temelii. Poate cel mai cunoscut şi mai plin de urmări a fost cutremurul geopolitic al anului 1918, în urma primului război mondial. Atunci s-au prăbuşit patru imperii dintr-o dată, într-un singur an: imperiul german, austro-ungar, turc şi rus. Faliile geopolitice ce au urmat au fost imense, teritorii şi regiuni întinse au rămas pradă haosului, au urmat războaie după război (de după primul război mondial) care au provocat victime în număr comparabil cu cele din prima conflagraţie mondială. Ca şi un singur exemplu, pot spune că războiul civil din Rusia, care a durat patru ani, la fel ca şi primul război mondial, a înregistrat un număr de victime egal cu jumătatea celor din întreg războiul desfăşurat pe o arie mult mai mare, aproape pe întreg globul. La aceste victime se adaugă cele din războiul greco-turc, cu masacrele asupra populaţiilor civile, războiul sovieto-polonez, româno-ungar şi multe altele uitate astăzi. Un cutremur geopolitic major poate prăbuşi imperii, dar aduce victime şi războaie colaterale, în zonele de falie. A urmat al doilea război mondial, cu un alt cutremur geopolitic major, anul 1945, când Uniunea Sovietică şi-a împins stăpânirea peste jumătate din Europa, şi în alte zone din Asia. Al treilea cutremur geopolitic major a fost anul 1989, de fapt anii 1989-1991, până la prăbuşirea Uniunii Sovietice. De atunci, din nou, vorbim despre Rusia, nu despre Uniunea Sovietică, deşi putem vedea o continuitate între Rusia, Uniunea Sovietică, apoi din nou Rusia, o continuitate bizară, dar constantă. Vorbim aici de mentalităţi şi temeri. Logica imperială defensivă Rusia, de la începutul expansiunii sale, de când a devenit un imperiu, s-a confruntat cu justificarea motivelor cuceririi de noi teritorii. Fiindcă vorbim aici de o dinamică a expansiunii nemaiîntâlnită în istorie. „O istorie de permanent expansionism teritorial, desfăşurat cu metodă, pe baza acestei viziuni şi care a avut drept rezultat anexarea în fiecare an din ultimele două secole, în medie, a unui teritoriu de mărimea Olandei. Expansiunea s-a făcut prin intermediul conflictelor militare, care nu au cunoscut întreruperi semnificative. De pildă, între 1700 şi 1870, Rusia a petrecut 106 ani numai în lupte, în cadrul a 38 de campanii militare, din care numai două au fost defensive... Există o realitate psihologică a momentului pe care îl traversează Rusia (astăzi), realitate ce poate deveni materie primă pentru noi întrupări ale ideii imperiale... Nostalgia imperială poate fi reaprinsă, fie printr-o politică de resentiment şi umilire din partea Occidentului, fie prin eşecul tranziţiei, care ar readuce în minţi vremurile de altădată (...suferim, dar cel puţin suntem mari şi temuţi). De aceea, apusul ideii imperiale este condiţionat în primul rând de succesul economic intern al Rusiei, de modernizarea sa.” (Paul Dobrescu, Geopolitica, 2008). Mai multe amănunte la Strategia Rusiei pe termen scurt (II). Când i-a cucerit pe tătarii din Kuban şi Astrahan, a spus că o face în numele creştinismului, în luptele cu polonezii, în numele ortodoxismului, când a cucerit popoare ortodoxe, în numele panslavismului, dar când a dat peste popoare slave, a găsit altă explicaţie. Anul 1917 şi următorii, au dat Rusiei, devenită Uniunea Sovietică, justificarea expansiunii, în numele comunismului. Conform lui Lenin şi Troţki, revoluţia comunistă mondială trebuia impusă, chiar cu forţa armelor. Expansiunea era justificată, chiar era o obligaţie, cea de a aduce „libertate tuturor proletarilor” din lume. De a impune puterea şi dictatura proletariatului pe întreg mapamondul. De aici a decurs Războiul Rece, după încheierea celui de-al doilea război mondial. Ciudat şi paradoxal, imperiul rus se teme. În ciuda expansiunii sale din decursul secolelor, imperiul rus se teme că va fi atacat şi cucerit de alţii. Se teme de răzbunarea istoriei, de momentul în care vor vedea reversul medaliei, prăbuşirea, deoarece sunt conştienţi că o asemenea expansiune extraordinară nu are cum să nu fie urmată de reflux. Această teamă s-a perpetuat timp de secole, menţinând până şi în ziua de astăzi mentalitatea de cetate asediată. Deşi în plină expansiune, împăraţii ruşi se temeau. Numai astfel se justifică inclusiv alegerea unui alt ecartament al căilor ferate, odată cu apariţia acestui nou mijloc de transport în secolul XIX, de teamă că va fi folosit pentru transportul trupelor de invazie pe teritoriul imens al imperiului rus. Cu toate că între 1700 şi 1870, Rusia a dus doar două campanii defensive, din totalul de treizeci şi opt, conform citatului de mai sus. Această logică ar părea greu de înţeles, dacă nu am studia puţin scrierile autorilor ruşi. Leontieff făcea o largă expunere, la jumătatea secolului XIX, asupra vieţii imperiilor, încercând să justifice şi să impună preponderenţa imperiului rus, bineînţeles, aducând omagii absolutismului rusesc. Alţi scriitori ruşi încercau să impună ideea de continuitate între imperiul bizantin şi cel rus, încercând să acrediteze ideea că Moscova este a treia Romă, un imperiu ce continuă tradiţia celui roman şi bizantin. Peste tot, doar o justificare a tendinţei imperiale, continuată sub formă comunistă, şi astăzi, sub orice formă la îndemână, panslavistă sau antioccidentală. În timpul Uniunii Sovietice, expansiunea era justificată ideologic. iar apărarea era structurată pe trei cercuri. Nu vorbim doar de apărare aici, ci şi de direcţiile sau zonele din care se putea desfăşura un atac. Primul cerc era format din republicile sovietice, cele ce constituiau Uniunea Sovietică. Că vroiau sau, erau în componenţa Uniunii Sovietice, ce se întindea pe două continente, un spaţiu imens. Al doilea cerc era format din ţările satelit din Europa de est şi din Asia. Iar al treilea cerc era constituit din ţările devenite socialiste sau prietene cu concursul diplomaţiei sau armamentului şi suportului sovietic. Aici intrau Cuba, dar şi unele state din Africa, America de Sud, Asia sau Orientul Mijlociu. Cutremurul geopolitic al anilor 1989-1991a schimbat mult situaţia. Al treilea cerc, nemaifiind susţinut de Uniunea Sovietică confruntată cu probleme economice, s-a prăbuşit. La fel şi al doilea cerc, în urma revoluţiilor din Europa de Est. Primul cerc a căzut şi el, în urma imploziei Uniunii Sovietice din 1991. Mai mult, dintre cele cincisprezece state ce compuneau Uniunea Sovietică trei au intrat în UE şi NATO, respectiv ţările baltice: Lituania, Letonia şi Estonia. Revoluţiile „portocalii” au aruncat o altă fostă republică în opoziţie cu imperiul, respectiv Georgia, în urma revoluţiei trandafirilor din 2003. Ucraina a încercat şi ea calea dizidenţei, în 2004, dar a revenit de curând, democratic, prin alegerea lui Victor Ianukovici ca şi preşedinte. Moldova, ţinută aproape timp de mulţi ani, schimbă partea încet, dar sigur, după „revoluţia twitter” din 7 aprilie 2009. Fostele componente ale Uniunii Sovietice din Asia Centrală, acum republici independente, gravitează în jurul Rusiei, dar au şi tendinţe de a ieşi din orbita ei, la fel cum am exemplificat într-un alt articol (Fisurarea flancului sudic al Rusiei (I) Dilema kirghiză). Azerbaidjanul are şi el tendinţele de apropiere spre Turcia şi interesul de a-şi vinde gazul şi petrolul mai competitiv, nu prin intermediul Rusiei, lucru care deranjează enorm Moscova, ameninţându-i monopolul din regiune. Aici aliatul fidel rămâne Armenia, temătoare de vecinătatea cu Turcia, cu care are probleme istorice nerezolvate şi dispute diplomatice, mai ales pe tema genocidului asupra armenilor în timpul primului război mondial. Apărarea imperiului astăzi Rusia poate fi considerată ca şi un imperiu chiar şi în ziua de astăzi, nu datorită întinderii sale, de altfel apreciabilă, ci prin prisma faptului că ţine între graniţele ei peste o sută de popoare în cadrul a 21 de republici autonome, în mare parte dintre ele ponderea ruşilor fiind mai mică de 5%, în unele sub 2%. Nu este de mirare că mulţi dintre locuitorii de dincolo de Urali se declară mai nou siberieni. La fel, în Caucaz, ponderea ruşilor este redusă, (33,6% în Karaciai-Cerchezia, 25% în Karbadino-Balkaria, 23% în Osetia de Nord, 1,2% în Inguşeţia, 4,7% în Daghestan şi 3,7% în Cecenia) fapt care poate explica parţial mişcarea separatistă de aici. De acum douăzeci de ani, de la implozia Uniunii Sovietice, Rusia se află în defensivă. A pierdut mult pe plan politic, a pierdut multe din teritoriile pe care le controla, atât direct, cât şi indirect. Din multitudinea de clienţi din lumea a treia, i-au rămas enorm de puţini, iar pe unii nu poate să-şi permită să-i susţină, fiindcă aceştia erau total dependenţi de Uniunea Sovietică. Cele trei cercuri defensive ale Uniunii Sovietice s-au prăbuşit, chiar şi cel interior are fisuri majore, după cum exemplificam mai sus. Rusia le-a înlocuit cu ce a putut, a mai cârpit pe ici, pe acolo, încercând să menţină ce mai putea din cele trei cercuri, prin orice mijloace avea la îndemână. Astfel, susţine regimuri paria ca şi Siria, Iran, cu armament şi chiar capabilităţi nucleare (în cazul celui din urmă), încearcă să vândă armament spre regimuri ca şi cel al lui Hugo Chavez din Venezuela (prietenul lui Fidel Castro) şi multe altele. Ajutată de potenţialul de export de materii prime, mai ales produse energetice de genul gazului şi petrolului, a început să creeze dependenţă mai ales în rândul ţărilor vest-europene dezvoltate, avide de aceste produse. Cu dublu scop, obţinerea de bani şi trecerea cu vederea de către acestea a comportamentului său agresiv în propria ogradă, respectiv vecinătatea apropiată, cum numesc ruşii fosta Uniune Sovietică. Nu a fost uitat nici al doilea cerc, foştii sateliţi din grupul ţărilor foste socialiste, dar aici apare, pe lângă ideea de a le face dependente de gaze, şi tentaţia de a influenţa politic deciziile şi orientările acestora, treptat şi gradual. Se mai adaugă cumpărarea industriilor cheie ale acestor state, prin intermediul oligarhilor ruşi miliardari apăruţi peste noapte, dar obedienţi Kremlinului, care nu ezită să-i distrugă dacă nu se supun (vezi cazul Hodorkovski). În interiorul primului cerc, Rusia a avut mai multă marjă de manevră. A creat pseudostate pe teritoriul fostelor provincii devenite independente, le-a susţinut şi le susţine economic şi material, şi intervine în forţă atunci când existenţa lor este ameninţată. Aici putem exemplifica cu Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria, Nagorno-Karabah şi altele mai puţin cunoscute, dar nu mai puţin potenţial explozive. În Asia Centrală a intervenit nu o dată cu trupe, cum a fost cazul în Tadjikistan. Susţinerea regimurilor dictatoriale favorabile sunt regula, chiar dacă lucrurile iau o turnură violentă, ca şi în Belarus, Uzbekistan sau Kirghistan, excepţii sunt doar acelea unde revoluţiile au reuşit, Georgia, Moldova şi pentru o scurtă perioadă Ucraina. Dar această poziţie asumată de către imperiu este costisitoare, enorm de costisitoare. Atunci nu mai trebuie să ne întrebăm unde merg încasările uriaşe din petrol şi gaze, din moment ce, cetăţeanul de rând nu simte nicio ameliorare a condiţiilor sale de trai, serviciile publice sunt la fel de proaste sau chiar mai proaste ca şi acum douăzeci de ani, infrastructura continuă să fie la pământ. Dar Rusia raportează cu mândrie noi şi noi arme, mai moderne şi mai puternice. Totuşi, începe să cumpere armament performant din Occident, fapt care pune unele întrebări. De ce? De ce Rusia îşi sabotează indirect propria producţie de armament şi credibilitatea pieţelor sale de export de armament, riscând să le piardă în favoarea altor competitori, care vor vedea în aceasta o recunoaştere indirectă a inferiorităţii produselor fabricate de propria industrie de profil, susţinută cu costuri imense? Se teme Rusia de ceva acum mai mult ca şi cu câţiva ani în urmă? Răspunsul este afirmativ. Imperiul se pregăteşte de luptă Sunt foarte puţine, chiar infime, cazurile din istorie în care un imperiu renunţă pur şi simplu la poziţia sa predominantă. Un exemplu îl constituie imperiul britanic, care a înţeles că nu mai are cum să-şi menţină imperiul său colonial imens, ce se întindea pe toate meridianele. Totuşi, a trebuit să sângereze înainte de a înţelege pe deplin asta. A făcut-o în Palestina şi în alte părţi, dar a avut conducători înţelepţi care au perceput mersul istoriei şi s-au retras elegant, chiar dacă retragerea lor a fost presărată din loc în loc cu cadavre. Dar a fost incomparabil un cost mai mic decât dacă ar fi încercat să se cramponeze de ceea ce nu mai puteau menţine. Exemple opuse pot fi multe, francezii au fost nevoiţi să poarte războaie îndelungate şi sângeroase în Indochina şi Algeria până când a apărut Charles de Gaulle care a înţeles. Până şi cuvintele sale rostite de la un balcon din Alger, „J’y compris!”, adică “V-am înţeles!” sunt mult mai pline de substanţă decât au părut atunci. Rusia a avut parte de un caz special. Imperiul rus, pe întreaga sa perioadă de existenţă a fost un caz special. Oricum, toate imperiile au propriile caracteristici deosebite, dar Rusia le întrece pe toate. În 1918, când patru imperii se prăbuşeau, Rusia intra în zodia războiului civil. Acest război civil a rezultat cu o ideologie învingătoare care s-a suprapus peste mentalitatea imperială, dându-i proporţii globale. Revoluţia bolşevică urma să cuprindă întreg mapamondul, nu doar regiunile la care aspira Rusia imperială. Pentru rusul de rând, lucrurile rămâneau cam la fel. Din iobag devenea proletar, dar tot asuprit şi tot condamnat la o viaţă de pe o zi pe alta. În plus se mai adăugau şi dimensiunile terorii ideologice conduse de Stalin, care a împânzit Siberia cu gulaguri. Războiul Rece a fost pierdut de către Uniunea Sovietică în primul rând economic. O economie de stat, planificată şi centralizată nu avea cum să facă faţă unei economii bazate pe proprietate şi concurenţă, ca şi cea occidentală. Cei din lagărul socialist, nefiind proprietari decât cu numele, nu aveau interes să muncească, din moment ce nu vedeau beneficiile muncii lor. Iar concurenţa, care descătuşează energie, creativitate şi inovaţie, era inexistentă în lagărul socialist, unde totul era planificat. Economia socialistă nu avea cum să concureze cu cea capitalistă, bazată chiar pe concurenţă. Este o contradicţie chiar în termeni, cum să concurezi cu cineva bazat pe concurenţă. De aici apare rezultatul, economia capitalistă performantă a putut aloca bani mai mulţi pentru înarmare şi noi sisteme de armament, în timp ce economia socialistă nu a putut face acelaşi lucru. De aici a rezultat o inferioritate militară a taberei socialiste, inferioritate pe care aceştia, în doctrina lor militară, încercau să o suplinească printr-o superioritate numerică. Dar asta cerea mai mulţi militari, care trebuiau scoşi din procesul economic, şi spirala a continuat. Breşa majoră în sistemul comunist a fost Iniţiativa de Apărare Strategică (supranumită şi Războiul Stelelor) iniţiată de preşedintele american Ronald Reagan, care prevedea edificarea unui sistem de apărare antirachetă în spaţiu, care reducea enorm potenţialul distructiv al rachetelor balistice nucleare sovietice. Astfel, ameninţarea nucleară sovietică era eliminată. Atunci a devenit clar pentru toată lumea că sovieticii nu mai pot ţine pasul. Uniunea Sovietică a avut parte atunci de un lider suficient de inteligent care a înţeles că a pierdut cursa înarmării, şi a încercat atunci să o câştige pe cea a dezarmării. Iar pentru asta a trebuit să slăbească şurubul dictaturii, şi totul s-a prăbuşit. Odată dând frâu liber libertăţii, este greu să revii imediat la dictatură, fără să calci peste multe cadavre. Dar Rusia de astăzi a revenit pe ruinele a ceea ce a fost Uniunea Sovietică. Şi nu vrea să cedeze fără luptă, chiar dacă trosneşte din toate încheieturile. Iar această pregătire de luptă este cu atât mai ciudată, cu cât nimeni din exterior nu ameninţă Rusia. Nimeni nu se înarmează ca să provoace Rusia, cel puţin în Europa. Cu toate acestea, retorica belicoasă a Rusiei se îndreaptă şi spre Europa. Când s-a hotărât crearea sistemului antirachetă în estul Europei, un sistem defensiv, un înalt oficial rus a lăsat să-i scape porumbelul din gură, spunând că de fapt este preludiul unui potenţial atac asupra Rusiei. A trecut ceva vreme până când râsetele s-au potolit de la Atlantic la Marea Neagră. Totuşi, Rusia îşi menţine aceeaşi atitudine, de parcă mâine ar trebui să intre în război. Ca şi vechea Rusie, ca şi Uniunea Sovietică, Rusia de astăzi se teme. Se teme în primul rând de ideile democratice care traversează frontiere prin reţelele internetului şi ajung peste tot, ameninţând conducerea autoritară rusească. Deoarece aceasta se teme, nu Rusia în ansamblu. La fel se teme şi conducerea chineză, care nu ezită să cenzureze internetul. Şi totuşi, ideile vin, traversează frontiere şi mobilizează oameni. În revoluţia română din decembrie 1989 nu a existat internetul, dar oamenii erau informaţi prin posturile de radio occidentale, ca şi „Europa liberă”. Astăzi, este mult mai uşor, chiar revolta de la 7 aprilie 2009 a fost parţial şi rezultatul unei mobilizări prin internet. Iar dovada că ideile circulă indiferent de restricţiile pe care le-ar putea impune un regim dictatorial se văd şi în ziua de azi prin revoltele din Tunisia, Egipt şi chiar în Libia, unde puţini ar fi putut crede că regimul forte al lui Ghadafi ar fi putut fi contestat. Şi Rusia ia măsuri. Una dintre ele este revigorarea şi exacerbarea naţionalismului (vezi Zvârcolirea naţionalismului rus) pentru a-şi asigura o bază internă de susţinere. Se găsesc sau se inventează duşmani externi care sunt gata să năvălească asupra Rusiei, coagulând forţele interne în jurul conducerii. Astfel a fost zgândărit diferendul cu Japonia pentru Kurile, publicând chiar discuţiile lui Medvedev cu ministrul apărării referitoare la măsurile ce trebuie luate pentru protejarea acestui „teritoriu rusesc” de la extremitatea estică a imperiului. Totuşi, Rusia sângerează, nu de pe urma unui pericol extern, ci chiar din interior. Caucazul este o rană care se extinde, nu este de ajuns că luptele şi atentatele de aici nu încetează ci se intensifică, cuprinzând noi şi noi teritorii, dar teroriştii au ajuns să lovească dur şi în Moscova, cu zeci de morţi şi răniţi. Nu este de mirare că un sondaj neoficial arată că mai bine de jumătate dintre ruşi doresc retragerea din Caucaz. Ori, când poporul şi conducerea au viziuni opuse, există o problemă majoră. De aceea conducerea încearcă să arate că este la datorie, apărând ţara împotriva ameninţărilor externe, chiar dacă acestea nu prea există, dar trebuiesc inventate, din moment ce cu ameninţările interne nu prea are succes, după cum se şi vede. Iar pentru a da greutate asigurărilor că este la datorie, Rusia trece la o înarmare fără precedent de la perioada sovietică. 1000 de elicoptere, 600 de avioane de luptă, 100 de nave de război şi 8 noi submarine nucleare dotate cu rachete balistice. Principalele beneficiare vor fi forţele navale, cu 35 de corvete noi, 15 fregate şi patru porthelicoptere franceze Mistral. Este logică această importanţă dată componentei navale, din moment ce Marea Neagră, Marea Baltică, Ocenul Pacific şi cel Îngheţat sunt covârşitoare pentru securitatea Rusiei. Noile submarine (clasa Borei) vor fi dotate cu noile rachete balistice Bulava (SS-N-30), o versiune îmbunătăţită a rachetei Topol-M (SS-27) cu lansare de pe platforme submarine, dar care au picat până acum jumătate din testele la care au fost supuse. Capabilă să poarte 10 ogive nucleare la o distanţă de 8000 kilometri, Rusia speră ca această armă să fie capabilă de o reală descurajare. Politica existentă în ultimele decenii, în timpul Războiului Rece, se baza pe conceptul MAD (Mutual Assured Distruction), în sensul că ambele blocuri militare aveau suficiente capabilităţi nucleare încât în cazul unui război direct, care ar putea deveni nuclear, să nu poată exista învingători, ambele tabere fiind total anihilate. Acest concept strategic a menţinut un echilibru şi a împiedicat degenerarea într-un război direct între supraputeri: circa 50000 de ogive nucleare, dintre care 95% în mâinile celor doi principali adversari, SUA şi URSS. După încheierea Războiului Rece, numărul lor a scăzut, în urma tratatelor de dezarmare nucleară, dar şi datorită faptului că întreţinerea lor costa enorm. Aceste sisteme se degradează în timp, şi menţinerea lor costă mult. După un număr de ani, nu mai poţi fi sigur că vor funcţiona. Mai ales în cazul celor sovietice, majoritatea păstrate în condiţii necorespunzătoare. Este suficient să ne gândim la aceste rachete ca sisteme foarte complexe, dar o mare parte din dispozitive, ca şi motoarele lor, sunt mecanice, iar o cât de mică disfuncţionalitate poate genera un eşec. Mai mult, majoritatea rachetelor sovietice erau pe bază de combustibil lichid, mai predispuse eşecurilor, spre deosebire de cele bazate pe combustibil solid. Oricum, încă nimeni nu a încercat un război lansând o mulţime de rachete purtătoare de ogive nucleare, pentru a putea măsura rata de succes. Rusia are nevoie acum de o armă credibilă de a echilibra descurajarea adversarului, prin posibilitatea de a recurge la armament nuclear. Deşi mai are din vremea sovietică circa 1131 de rachete cu 4944 ogive (faţă de 1326 rachete cu 8448 ogive americane), totuşi, pentru a putea da greutate argumentelor, are nevoie de o rachetă purtătoare mai credibilă, în locul celor deja existente, dar depăşite şi care ar putea fi interceptate de elementele scuturilor antirachetă. Aici apare rolul Bulava, de a putea depăşi scuturile antirachetă, inclusiv cel care va fi construit în Europa de Est, dând astfel greutate cuvântului Rusiei. În cazul unui schimb nuclear, fiecare va încerca să anihileze rachetele celuilalt înainte de a fi lansate. Asta înseamnă că primele vizate vor fi silozurile şi bazele de lansare ale adversarului, pentru a-i distruge şansa unei riposte prin distrugerea a cea mai mare parte din rachetele şi capabilităţile existente. Deci, cine dădea prima lovitură, era în avantaj. Pentru a minimiza aceste pierderi, s-a încercat, pe lângă construirea unui sistem defensiv antirachetă (Iniţiativa de Apărare Strategică, sau Războiul Stelelor al lui Ronald Reagan) şi dispersarea ţintelor, pentru a putea rămâne suficiente pentru ripostă. Astfel au apărut rachetele tractate, care sunt dispersate şi ascunse în diferite puncte, dar gată să fie lansate la momentul oportun. Dar cel mai important factor îl constituie rachetele lansate de pe submarinele balistice. Submarinele, mai ales cele nucleare, pot sta în imersiune perioade de ordinul anilor, şi pot fi ascunse suficient de bine încât adversarul să nu ştie unde se află. Greu de detectat şi greu de urmărit, un astfel de submarin poate lansa fără veste rachete intercontinentale. De aceea Bulava vor fi armate pe submarinele clasa Borei. În cazul unui conflict nuclear între Rusia şi SUA, majoritatea rachetelor vor trece pe deasupra Polului Nord, pe calea cea mai scurtă, nu pe deasupra Europei. Scutul antirachetă din estul Europei poate proteja teritoriul american doar de rachetele care vor fi lansate din Iran şi Orientul Mijlociu, pentru cele din Rusia traiectoria este alta, peste Polul Nord. Cu atât mai mult Rusia nu are de ce să fie atât de deranjată de acest scut. Este drept, scutul protejează vestul Europei de rachetele nucleare tactice, cu rază mai scurtă de acţiune, ce ar putea fi lansate de pe teritoriul Rusiei. Rachetele lansate peste pol s-ar putea să aibă o problemă de ghidaj, datorită trecerii pe deasupra polului nord magnetic, problemă numită „bias”. Acest bias ar putea afecta serios eroarea circulară probabilă (CEP), respectiv cercul în care este de aşteptat să lovească cu o anumită probabilitate. Adăugând sisteme GPS nu ar fi neapărat o rezolvare, deoarece ghidarea GPS se bazează pe informaţiile de la sateliţi, iar în cazul unui război nuclear este de aşteptat ca o mare parte dintre aceştia să fie distruşi. O rezolvare posibilă ar fi plasarea rampelor de lansare cât mai aproape de teritoriul american, în aşa fel încât traiectoria să fie cât mai scurtă şi să nu treacă peste Polul Nord. Aici intervin submarinele Borei. Dar şi SUA au capabilităţi marine şi submarine de excepţie. Submarinele ruseşti care s-ar apropia de coastele americane ar putea fi detectate şi neutralizate înainte de a avea şansa unei lovituri, mai ales că încă din timpul Războiului Rece SUA a dispus un sistem de sonare pe fundul oceanelor care ar putea detecta nu numai apropierea unui submarin, ci prin zgomotele caracteristice, şi tipul, iar dacă a mai fost înregistrat înainte, ar putea fi identificat în urma confruntării bazelor de date. Deci submarinele Borei vor trebui dispuse la adăpost de sonarele şi marina americană. Greu de înţeles pentru toată lumea a fost burzuluiala şi agitaţia creată de curând în jurul Kurilelor, insulele luate de URSS de la Japonia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Se părea că scopul principal era abaterea atenţiei de la tragedia de la aeroportul Domodedovo, din februarie, când un atacator sinucigaş din Caucaz a detonat o bombă care a ucis 35 de oameni şi a rănit peste o sută. (vezi Zvârcolirea naţionalismului rus ). Dar mai era şi un alt motiv. Preşedintele Dmitri Medvedev a decis întărirea garnizoanei ruse din insulele Kurile (divizia a 18-a, 3500 militari), cu vehicule blindate şi elicoptere, deşi această divizie este destul de bine dotată, inclusiv cu tancuri T-80. Infrastructura va fi modernizată, inclusiv porturile pentru a putea găzdui porthelicopterul Mistral ce va fi alocat Oceanului Pacific. Aeroportul de pe insula Iturup va fi lărgit în aşa fel încât să permită decolarea şi aterizarea aeronavelor de transport Il-76, necesare pentru a aduce întăriri în caz de conflict. Deşi aeroportul militar de pe insula Sahalin, din vecinătate, găzduieşte un regiment de avioane de luptă ce poate interveni în câteva minute deasupra Kurilelor, garnizoana de aici va primi sisteme de rachete antiaeriene cu rază lungă de acţiune S-400, cele mai moderne din dotarea forţelor armate ruseşti. Din cele 45 de regimente de rachete antiaeriene, numai unul este echipat cu S-400, cel destinat cu apărarea Moscovei (apropos, Moscova este singura capitală din Europa permanent apărată cu rachete antiaeriene, ceea ce spune multe despre paranoia rusească). Al doilea regiment dotat cu S-400 va fi detaşat în Kurile: două divizioane cu câte opt lansatoare fiecare, fiecare lansator având opt rachete. De ce această înarmare a Kurilelor? Nu poate fi împotriva Japoniei, deoarece nu prea cred ca japonezii să atace Rusia prea curând pentru a-şi revendica stăpânirea insulelor. Nici chinezii. Dar aceste insule, în prelungirea peninsulei Kamceatka, sunt ca o barieră protectoare a Mării Ohotsk spre est şi sud-est, singura cale mai uşoară de acces. Iar în Marea Ohotsk vor fi plasate submarinele Borei, armate cu rachete Bulava ce vor putea trage spre teritoriul american fără ca rachetele să fie nevoite să traverseze polul nord. Aici vor putea fi protejate şi la adăpost de marina americană, dar ţinând teritoriul american în raza de acţiune a rachetelor Bulava şi a ogivelor nucleare purtate de acestea. De aceea sunt înarmate şi apărate Kurilele, ca linie defensivă a Mării Ohotsk, viitoarea principală bază a descurajării nucleare ruseşti. Rusia a simţit pe propria piele ce înseamnă să fii o ameninţare necredibilă. În Marea Neagră, flota militară turcă depăşeşte flota rusă şi ucraineană luate la un loc. În timpul conflictului cu Georgia, din august 2008, a pierdut patru avioane de luptă în cinci zile de conflict în faţa unei armate ce nu avea practic aviaţie militară. (vezi Învăţămintele conflictului ruso-georgian din 2008 (II)). Dar Rusia a decis să achiziţioneze porthelicopterele Mistral, dintre care unul va fi poziţionat în Marea Neagră, din mai multe motive, unul dintre ele fiind şi instabilitatea Caucazului care începe să-i scape Rusiei din mână (vezi Caucazul şi Mistralul). Tot în Marea Neagră, Rusia intenţionează să doteze flota sa cu 15 fregate, 10 nave de suprafaţă de alte tipuri şi 5 submarine. Noile rezerve de gaze şi petrol şi rutele acestora necesită o sporită prezenţă militară. Mare parte din regimentele de apărarea antiaeriană ruseşti sunt dotate cu rachete S-300PT sau PS, nedigitale, datând din anii 80. Aşa era şi regimentul antiaerian 108 cu baza la Voronej, 500 de kilometri sud de Moscova. Mai mult, majoritatea acestora erau regimente total lipsite de soldaţi, doar câteva cadre militare, respectiv ofiţeri şi subofiţeri care aveau în grijă lansatoarele şi rachetele. Efectivele armatei au scăzut de la 5,2 milioane de soldaţi în timpul URSS la 1 milion astăzi, în Rusia. Confruntată în ultimii douăzeci de ani doar cu războaie în care adversarii nu puteau fi în niciun caz o ameninţare aeriană, Moscova a neglijat total aceste regimente, astfel că s-a ajuns ca imense teritorii sau zone de graniţă să nici nu fie monitorizate radar. Astfel, în timpul războiului cu Georgia, trupele ruseşti s-au oprit la Poti nu numai în urma presiunilor diplomatice, dar şi prin recunoaşterea faptului că nu aveau cu ce să descurajeze manevrele aeriene americane. Cu patru avioane pierdute şi sistemele antiaeriene lipsite de soldaţi, ba dotate cu rachete din anii 80, ce credibilitate avea armata rusă? Astfel, cei 2000 de georgieni au putut fi readuşi din Irak de avioanele americane, iar un pod aerian cu ajutoare americane ar fi putut fi constituit fără ca Rusia să poată face ceva. În Marea Neagră începuse desfăşurarea NATO care ar fi protejat un astfel de sistem de convoaie cu ajutoare, inclusiv ajutor militar, către Tbilisi. Asta a fost forţa din spatele manevrelor diplomatice ale vestului care au oprit avansul Rusiei către Tbilisi. Iar acum Rusia nu mai doreşte să fie pusă în aceeaşi situaţie. Îşi dotează regimentele antiaeriene cu rachete şi militari, le comasează cu cele radar, cumpără armament performant din Occident, construieşte nave, corvete, submarine, fregate, ba chiar şi un portavion, rachete balistice etc. Un program de 650 miliarde dolari în următorii zece ani, doar pentru menţinerea imperiului, deşi nimeni nu se gândeşte să-l atace. Dar Moscova uită că tot printr-o astfel de cursă a înarmării a fost falimentată şi s-a prăbuşit Uniunea Sovietică. Iar în paranoia ei şi în goana după gloria şi statutul pierdut, Rusia îi calcă rapid pe urme.