Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia

Generalul Ernest Broşteanu, comandantul Diviziei 11 române

care a intrat în Chişinău la 13 ianuarie 1918

Vorbeam în articolul precedent (Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea) despre felul în care au evoluat lucrurile în Basarabia după izbucnirea revoluţiei ruse în 1917. Bântuită de bandele de dezertori ruşi, deveniţi bolşevici, jefuită, violată, incendiată, totuşi, Basarabia a găsit resursele să trăiască o renaştere naţională autentică după mai bine de o sută de ani de ocupaţie sub cnutul rusesc. Sfatul Ţării se impune ca şi organ conducător şi reprezentant al provinciei, chiar dacă îi lipsea autoritatea să impună ordinea printre sutele de mii de bolşevici ruşi ce devastau ţara. La Chişinău, sute şi mii de telegrame din toate colţurile ţării cereau intervenţia trupelor moldovene sau a unor trupe străine pentru a garanta pacea şi liniştea locuitorilor. Dar trupele moldovene erau total insuficiente, procesul lor de formare era încă incipient, iar o parte dintre ele, la fel ca şi întreaga societate moldovenească, mă refer în parte, era încă în dilema spre care cale să o apuce, mai ales că promisiunile maximaliştilor (bolşevicilor) lui Lenin erau foarte ispititoare.

Într-adevăr, bolşevicii promiteau tot ce-şi doreau mai mult soldaţii ruşi şi nu numai. „Pace şi pământ!” era lozinca lor preferată. Este adevărat că după ce au cucerit puterea nu a mai fost vorba nici de pace şi cu atât mai puţin de pământ, URSS-ul trecând la colectivizarea forţată, aruncând pe toţi ţăranii înstăriţi (culaci) în Gulag. În ajutorul propagandei bolşevice au venit şi greşelile ruşilor albi, care reinstaurau marile moşii în zonele ocupate (ca şi Denikin în sudul Ucrainei), fapt care a aruncat mai mulţi ţărani din zonă în braţele bolşevicilor. Propaganda lor a avut efecte chiar şi în Basarabia, unde ţăranii erau speriaţi de către bolşevici cu ideea că de nu vor adera la marea familie sovietică, vor veni moşierii şi burjuii români şi le vor lua tot ce câştigaseră prin revoluţie. Ca o dovadă că metodele nu se schimbă în timp, iată ce li se spunea oamenilor la începutul anilor 90: dacă vor vota opoziţia, reprezentată atunci de partidele istorice, aceştia îi vor aduce înapoi pe marii moşieri.

Dar influenţa bolşevicilor era redusă în Basarabia, în primul rând prin antagonismul dintre ruşi şi români, aceştia din urmă fiind lămuriţi în ultima sută de ani de ce putea însemna colaborarea cu rusul, şi în al doilea rând de comportamentul de vandali al acestor mase bolşevice abrutizate. Lenin a felicitat conducerea basarabeană pentru declararea autonomiei, văzând în asta calea includerii de bunăvoie în marea familie sovietică. Dacă nu de bunăvoie, cu alte metode, aşa cum s-a făcut peste tot. Am văzut cum a eşuat tentativa de bolşevizare a României (vezi Primele lupte cu bolşevicii), dar maximaliştii ruşi nu doreau ca acest lucru să se repete şi cu Basarabia, care trebuia păstrată neapărat în cadrul imperiului. De aceea, după ce românii anihilează cuibul bolşevic de la Socola şi încep dezarmarea, uneori prin luptă, a bandelor comuniste, Rumcerodul de la Odessa trimite 50 de revoluţionari pentru a organiza rapid masele de soldaţi bolşevici pentru cucerirea şi instalarea puterii sovietice la Chişinău şi în întreaga Basarabie. Din 50 ajung 17, restul s-au mai pierdut pe drum, respectiv au cam dezertat de la o astfel de misiune de răspundere. Liderii lor erau Perper (cizmar din Odessa) preşedinte, secretar Dementiev (tot civil), şef de stat major Kaabak. Indiferent, cert este că aceştia care au ajuns la Chişinău s-au pus pe treabă, organizând elementele bolşevice pentru arestarea Sfatului Ţării şi instaurarea bolşevismului.

Numai în Chişinău erau peste 50000 de soldaţi ruşi în debandadă, mare parte dintre ei bolşevizaţi, restul de până la aproximativ un milion fiind împrăştiaţi după pradă în restul Basarabiei. Lor li se puteau opune în oraş cele trei cohorte moldoveneşti, dintre care două de cavalerie, conduse de Anatol Crihan. Mai erau două baterii de artilerie instalate pe dealul Râşcanu, la est de Chişinău, cu ţinta reglată direct pe clădirea Dadiani, sediul Frontodelului, şi care la prima tentativă de agresiune contra Sfatului Ţării vor trage distrugând sediul Secţiei Frontului. O altă baterie de artilerie a fost instalată direct în curtea clădirii Sfatului Ţării. Garda Sfatului Ţării era compusă din 200 de soldaţi şi 80 de marinari moldoveni devotaţi până la moarte. Pe Regimentul 1 moldovenesc, după episodul Ilie Cătărău, nu prea se putea conta, deşi ulterior se va vedea că nu este tocmai aşa.

Merită a fi descris acest personaj caracteristic pentru acele vremuri tulburi, când tot felul de aventurieri reuşesc să apară şi să se caţere destul de sus pe piramida puterii. Originar din satul Măcăreşti, de pe Nistru, fiu al unui dascăl decedat, a făcut 2-3 clase de seminar teologic, dar spiritul de aventură l-a dus în România unde a dus o viaţă de parazit, ajungând să fie înfiat de un moşier român, cel puţin aşa se spunea. Este autorul aruncării în aer a statuii lui Arpad din Cluj, fapt pentru care a ajuns să fie destul de bine văzut în cercurile basarabene, dar atunci când a încercat pe lângă Pan Halippa crearea unui partid muncitoresc român, acesta nu l-a sprijinit, spunând că este înclinat mai mult spre aventură decât spre muncă statornică în folosul neamului. Totuşi, Onisifor Ghibu îl aprecia. Întrebarea ce se pune este de ce nu era în rândul trupelor române ce se băteau cu nemţii în Moldova, ca fiu de moşier din România. Cert este că apare ca soldat voluntar în primul regiment moldovenesc, unde încalcă dispoziţiile conducerii basarabene organizând alegeri pentru sfatul soldaţilor ajungând conducătorul acestora, în intenţia de câştigare a puterii. Cu o demagogie deşănţată a adunat adepţi credincioşi în rândul soldaţilor din acest regiment, cu care organiza chefuri şi orgii, aducând vite şi oi pe care le sacrifica în curtea regimentului, împreună cu cantităţi impresionante de rachiu şi vin, bineînţeles luate de la ţărani fără nicio plată, prin ameninţarea armelor, întocmai ca şi ruşii. La şedinţele Sfatului ţării apărea înarmat până în dinţi, împreună cu o gardă personală, în scopul de a intimida deputaţii. În mod cert, scopul lui era de a-şi crea o armată personală, întocmai ca şi Mahno în Ucraina, şi de a se instala cât mai sus în ierarhia puterii, profitând de vremurile tulburi de anarhie. De la un moment dat, până şi soldatul Levenzon, ajuns şeful garnizoanei ruseşti, s-a simţit ameninţat de demagogia lui Cătărău, mai ales că acesta începuse să se adreseze cu promisiuni şi soldaţilor ruşi. Cu câteva zile înaintea Crăciunului anului 1917, atât moldovenii din Sfatul Ţării (prin Gheorghe Pântea), cât şi Levenzon erau decişi că trebuiau să scape de Cătărău şi au trecut la acţiune. Două camioane, unul cu soldaţi şi marinari moldoveni, altul cu soldaţi ruşi din cele două regimente siberiene care mai păstrau o urmă de disciplină, au descins noaptea în faţa hotelului Londra, în restaurantul căruia chefuia tot timpul Cătărău cu două din gărzile sale. Ei ocupau două camere, una pentru gărzi şi alta pentru el. Moldovenii şi ruşii s-au postat în faţa şi spatele hotelului, iar grosul s-a năpustit la etaj, neutralizând gărzile şi dând buzna peste Cătărău ce dormea ameţit de băutură. Un fost boxer sârb, de fapt român din Serbia, din armata moldoveană, l-a culcat cu o lovitură la pământ şi ceilalţi l-au imobilizat, apoi l-au expediat prizonier la Odessa. Acolo el s-a dezvinovăţit susţinând că a fost arestat pentru că a luat apărarea ucrainenilor din Chişinău, iar garda ucraineană credulă l-a eliberat. A plecat în Europa de Vest, se susţinea că a ajuns regele unei insule polineziene, dar mai târziu apare la Paris şi este implicat într-un mare scandal cu furtul unor bijuterii de la o tânără americană cu care se logodise în calitate de conte, asta fiind doar o mică parte din escrocheriile practicate. După câţiva ani de închisoare, la bătrâneţe, revine în Basarabia deja ocupată de sovietici, speculează arestarea sa de către Sfatul Ţării şi primeşte o pensie grasă ca şi fost luptător comunist, pe care a ronţăit-o liniştit până la moarte. În acest timp, adevăraţii patrioţi înfruntau gloanţele plutoanelor de execuţie sau înfundau puşcăriile sau întinderile îngheţate ale Siberiei.

Din acest motiv, al episodului cu Ilie Cătărău, Sfatul Ţării la vremea respectivă nu prea putea pune bază pe Regimentul 1 moldovenesc, de teamă că s-a bolşevizat de propaganda acestui aventurier. Câteva zile mai târziu se va vedea că nu a fost chiar aşa.

Dezarmarea voluntarilor ardeleni în gara Chişinău

Kaabak, şeful statului major al secţiei Frontului, odată ajuns la Chişinău, şi-a dat seama că nu are cum să coaguleze imediat masele de soldaţi indisciplinaţi. Avea nevoie de un ţel, dar şi de o ameninţare la adresa revoluţiei. Ţelul era instaurarea puterii sovietelor în Basarabia, ameninţarea repetată erau moşierii români, dar pentru a-i motiva pe aceşti soldaţi în neorânduială îi mai trebuia ceva: o victorie rapidă şi uşoară, iar apoi îi va putea arunca asupra Sfatului Ţării rămas fără apărare. Iar pretextul pentru această victorie s-a ivit aproape imediat, respectiv pe 6 ianuarie 1918.

Gara Chişinău era punct de trecere obligatoriu pentru toate transporturile pe calea ferată înspre şi dinspre bucata din nordul Moldovei rămasă sub stăpânirea românească. Era calea pe care treceau furniturile militare şi aprovizionările, precum şi pe care se expediau spre casă soldaţii ruşi demobilizaţi, desigur, cei ce doreau să ajungă acasă, nu să hălăduie cuprinşi de frenezia bolşevică pe plaiurile mănoase ale Basarabiei. Tot pe aici veneau să întărească rândurile soldaţilor români şi voluntarii ardeleni şi bucovineni constituiţi din prizonierii luaţi de la armata austro-ungară de către armata rusă în primii ani de război. Aceşti voluntari vor înscrie o adevărată epopee în curând. Până în momentul 6 ianuarie 1918, peste douăzeci de garnituri cu voluntari ardeleni au trecut prin Chişinău, deci nu era ceva nou. Dar Kaabak şi acoliţii lui s-au gândit să speculeze asta.

În primul rând, ei au susţinut că acest regiment de ardeleni, de circa 800 de oameni, reprezintă avangarda trupelor contrarevoluţionare române ce aveau drept scop să cucerească Chişinăul. Cum au fi putut opt sute de oameni care nu cunoşteau locurile, fără armament greu şi artilerie, doar cu arme de infanterie, să ocupe un oraş în care erau circa 50000 de ruşi nu s-au căznit să explice. Sau de ce aceşti aşa-zis invadatori au ajuns în gară la orele 12 noaptea dormind, cu muniţia în alt vagon, având asupra lor doar armele şi cinci gloanţe de fiecare, nici atât. Asta ar fi fost pregătirea şi atitudinea unor atacatori? Greu de crezut. Oricum, la intrarea trenului în gară, ei au continuat să doarmă până dimineaţa, când au fost întâmpinaţi de priveliştea peronului gării întărit cu saci de nisip, cu mitraliere instalate pe baricade şi pe acoperiş, inclusiv de la geamuri. Chiar şi câteva tunuri, iar în spatele lor câteva mii de ruşi bolşevici. Relatarea cea mai completă vine de la profesorul Andrei Ghighiniţă din Sibiu (strada Andrei Şaguna nr 8), unul dintre cei patru ofiţeri ai eşalonului.

Măsura luată de colonelul Popescu, comandantul regimentului, care avea ordin să evite orice fel de confruntare cu bolşevicii, a fost debarcarea întregului eşalon pe peron, cu arma la picior, pentru a demonstra intenţiile paşnice, în acelaşi timp dorind să trimită o delegaţie care să negocieze trecerea liberă spre Iaşi. În acel timp s-a strecurat la eşalonul ardelenilor căpitanul din trupele voluntare Vescan, responsabil cu aprovizionarea din Chişinău, care le-a comunicat ofiţerilor ardeleni că sunt prinşi în capcană, mitralierele şi tunurile sunt gata de tragere, iar în spatele gării sunt câteva mii de ruşi. Singura soluţie, spunea el, este atacarea rapidă a gării şi ocuparea ei. Colonelul Popescu nu a ţinut seama de acest sfat, deoarece el avea ordin să aducă trupa fără incidente şi pierderi la Iaşi. A apărut un ofiţer care a cerut să vină la ruşi un comandant român şi să trateze predarea eşalonului. A fost trimis Andrei Ghighiniţă pentru a negocia trecerea liberă. Cei doi ofiţeri se îndreptau spre gară, dar o rafală de mitralieră a trecut pe lângă ei, semn de începere a luptei. Ghighiniţă s-a întors la compania sa, în timp ce cădeau primii morţi şi răniţi dintre ardeleni. Eşalonul s-a culcat la pământ şi a pus mâna pe arme, dar ofiţerii au ordonat ca trupa să se retragă după vagoane, la adăpost. Au apărut primii atacanţi ruşi, asupra cărora ardelenii au tras cu sete, răzbunându-şi camarazii căzuţi. De câteva ori ruşii au atacat şi s-au retras, în faţa mulţimii de morţi şi răniţi. Dar ardelenii aveau doar câte cinci gloanţe fiecare, restul fiind în tren, aşa că în scurt timp au rămas fără muniţie. Colonelul Popescu a decis capitularea, pentru a evita continuarea vărsării de sânge. Când s-a fluturat steagul alb, ruşii s-au năpustit grămadă asupra ardelenilor jefuindu-i de tot ce aveau, inclusiv de mantalele soldăţeşti.

Cei patru ofiţeri au fost separaţi şi duşi la sediul Frontodelului, în timp ce soldaţii erau încolonaţi şi purtaţi ca prizonieri pe străzile Chişinăului. Ambulanţe auto şi trase de cai erau pline până la refuz cu cadavrele ruşilor şi cu răniţii lor. Ofiţerii au fost ţinuţi prizonieri fără mâncare până în 12 ianuarie, când au început să audă semne ale evacuării din clădire, iar atunci la fiecare zgomot de paşi se poziţionau de o parte şi cealaltă a uşii pentru a-şi vinde scump pielea, temându-se de o lichidare grabnică. Dar în 13 ianuarie au fost eliberaţi de Pan Halippa, Vlad Cazacliu şi alţi fruntaşi moldoveni, bucuroşi de apropierea trupelor române.

Soldaţii au fost duşi de către moldovenii din regimentul 1 în cazarma lor, refuzând să-i lase pe mâna ruşilor. Aici, în scurtă vreme au fraternizat, văzând că aceşti burjui şi moşieri sunt de fapt simpli ţărani ca şi ei, cu care se puteau înţelege perfect în limba română. De aici până la simpla constatare că sunt fraţi a rămas foarte puţin. Câteva zile mai târziu, când Frontodelul le-a ordonat moldovenilor să iasă şi să ocupe poziţii împotriva românilor ce se apropiau de Chişinău, soldaţii şi ofiţerii au ţinut o şedinţă la care a participat şi Vasile Harea, menţionând că în sală se aflau şi soldaţii ardeleni, iar toţi vorbitorii s-au pronunţat împotriva ordinului ruşilor, spunând că românii sunt fraţii lor, la fel ca şi aceşti ardeleni. Până la urmă, propaganda lui Ilie Cătărău nu a fost de durată.

Referitor la această luptă din gara de la Chişinău, relatări despre ea au apărut în ziarele ruseşti, fiind descrisă în termeni elogioşi disciplina revoluţionară a trupelor bolşevice, care s-au comportat eroic. Mai mult, se spunea că Regimentul 1 moldovenesc şi alte unităţi au trecut în întregime de partea Frontului, că Pelivan şi Crihan au fost arestaţi, că Sfatul Ţării a fost desfiinţat şi că în oraş situaţia este stăpânită de trupele ruseşti în frunte cu Secţia Frontului.

În seara de 6 ianuarie, citind aceste ziare, Pantelimon Halippa a exclamat: „Uite cum scriu istoria ruşii!” Câtă dreptate avea!

Acţiunile armatei române în Basarabia şi Bucovina

(ianuarie-februarie 1918)

Intrarea trupelor române în Basarabia

Începând cu acest moment din 6 ianuarie 1918 situaţia se precipită. Ciocnirea între Secţia Frontului şi Sfatul Ţării devine inevitabilă. Bolşevicii erau pe cai mari, îi bătuseră pe români şi erau gata să instaureze bolşevismul în Basarabia. Le mai stătea în cale doar conducerea efectivă a republicii autonome, Sfatul Ţării. Dar el putea fi rapid răsturnat de trupele care se acoperiseră de glorie în lupta împotriva românilor, nu? Mai ales că superioritatea numerică era de partea lor. Dar despre disciplina şi pregătirea lor, cred că un singur exemplu este relevant: în noaptea de 6 ianuarie, o baterie de şapte tunuri deservită numai de soldaţi, fără niciun ofiţer, a tras din centrul Chişinăului, din piaţa Libertăţii, toată noaptea asupra satului Petricani de la 3 kilometri de Chişinău, distrugând gospodăriile localnicilor, în ideea că luptă împotriva românilor.

În acea noapte a fost arestat de către ruşi Anatol Crihan. A fost recunoscut în preajma gării, dar câţiva soldaţi moldoveni din Regimentul 1 moldovenesc l-au cerut ruşilor ca să-l ducă la ei în unitate şi „să-l înveţe minte”. Ruşii l-au predat, dar moldovenii l-au eliberat câteva străzi mai încolo spunându-i să se ascundă. Crihan a pornit pe jos, peste dealuri, către Prut, prin ger, şi în câteva zile a trecut în Moldova. Ion Pelivan şi I. Buzdugan se aflau la mănăstirea Suruceni. Aici au venit Suruceanu şi Gafencu, anunţându-i că sunt căutaţi de ruşi pentru a fi arestaţi. Stareţul mănăstirii, părintele arhimandrit Dionisie Erhan, i-a trimis pe toţi cu o trăsură peste Prut, la Iaşi, unde Pelivan era cunoscut şi demersul său pentru aducerea trupelor române putea avea greutate mai mare.

La Chişinău se ţine o nouă şedinţă a Sfatului ţării, în timp ce împuşcăturile prin oraş nu mai conteneau. Anarhia era totală, toţi derbedeii erau înarmaţi, iar soldaţii ruşi bolşevizaţi se dedau la acte de brigandaj. Concluzia Sfatului era că nu există nicio forţă care să poată menţine ordinea, deci singura soluţie era venirea trupelor române. Trei delegaţi, V. Ţanţu, Gh. Buruiană şi M. Minciună au fost trimişi la Iaşi încă din acea noapte. Spiritul combativ al ruşilor începea să se topească, mai ales când au apărut zvonurile despre sosirea iminentă a trupelor române. În nopţile de 11, 12 şi 13 ianuarie au încărcat tot ce au putut din Chişinău şi au fugit. În ultimele zile, patrularea oraşului se făcea numai de trupe moldoveneşti, nu câte 3-4 oameni, ci plutoane întregi. S-au iscat certuri şi încăierări cu ruşii ce încercau să ia totul cu ei, dar nu s-a ajuns la vărsări de sânge. De fiecare dată când moldovenii încercau să ia înapoi de la grupe de ruşi armele sau ceea ce doreau să ducă cu ei (inclusiv mobilier), ei cedau acolo unde erau mai puţini. Jaful cel mare s-a făcut organizat, în timpul nopţii, când ruşii se evacuau în grupuri de sute de oameni.

După mai multe ezitări pentru a nu agrava situaţia, guvernul român a hotărât trimiterea trupelor române în Basarabia. La această decizie a contribuit şi reţinerea ardelenilor, dar şi faptul că în perioada 1 - 6 ianuarie, bolşevicii au reţinut alte şase garnituri cu destinaţia Iaşi. Scopul trimiterii trupelor române era stăvilirea anarhiei şi paza căilor de transport, a depozitelor de alimente şi muniţii. Fără aceste depozite, armata şi populaţia înghesuită în nordul Moldovei era condamnată la foamete.

Trupele române trec Prutul la 10/23 ianuarie 1918, iar în 13 ianuarie 1918, divizia a 11-a condusă de generalul Broşteanu intră în Chişinăul evacuat de către bolşevici. Armata română a fost întâmpinată pretutindeni cu mare bucurie, populaţia basarabeană văzând în sosirea ei garanţia instaurării liniştei. Trupele române aflate prin sate au fraternizat cu uşurinţă cu populaţia civilă, soldaţii şi ofiţerii fiind invitaţi pe la diferite evenimente, în schimb ei dând o mână de ajutor la muncile agricole. În acelaşi timp, românii nu s-au amestecat cu nimic în treburile politice ale republicii.

În proclamaţia generalului Broşteanu, la 12 ianuarie 1918, se menţionează că armata română va apăra viaţa şi avutul obştesc al locuitorilor împotriva cetelor de anarhişti şi progromişti. Într-adevăr, în întreg teritoriul controlat de armata română s-a instaurat liniştea, cu unele excepţii, acolo unde pătrundeau elemente bolşevice provocatoare de multe ori venite de dincolo de Nistru. Deşi Chişinăul a fost ocupat fără luptă, nu la fel au stat lucrurile în alte regiuni, unde bolşevicii se simţeau mai puternici.

Luptele cu bolşevicii pentru Basarabia

Kaabak, şeful statului major bolşevic de la Chişinău, trimite o telegramă la Odessa la 11 ianuarie: „Situaţia este gravă. Românii, aranjaţi în formă de semicerc, se găsesc la 20-25 verste de liniile ferate Bender - Chişinău şi Ungheni – Chişinău. Românii de la Străşeni au un spate de apărare slab. Sub influenţa propagandei Sfatului Ţării, comitetul moldovenesc a cerut evacuarea Frontodelului, care lupta împotriva românilor. Ţăranii care s-au despărţit au hotărât să nu permită intrarea românilor pe teritoriul lor. Sfatul Ţării nu cedează. Ne gândim să lichidăm astăzi, mâine, Sfatul ţării şi Directoratul. Kaminski, şeful trupelor bolşevice din Chişinău, a părăsit comanda şi nepredând-o nimănui, a plecat. Noi ne vom opune până la extrem şi vom lua măsuri decisive. Depozitele de avere le evacuăm. La Bender lăsăm o comandă de mineri. Plecând, vom distruge calea ferată. Pentru apărarea Benderului, unde sunt concentrate forţele armate, soseşte din Odessa un batalion de căi ferate, pe care se poate conta. Situaţia în armată este satisfăcătoare. Naştarum Kaabak.”

Avântul belicos al lui Kaabak s-a mai temperat pe măsura apropierii românilor, el fugind de asemenea peste Nistru. Este adevărat că pentru Tighina s-au dat lupte cumplite, în care din nou românii au ieşit biruitori, dar trebuie să privim aceste lupte în contextul mai larg, în care românii încă mai erau prinşi în dezarmarea şi evacuarea ruşilor de pe frontul Moldovei, unde de asemenea se dădeau adevărate bătălii, menţionate în articolul Primele lupte cu bolşevicii. Aici spuneam că România este primul stat care a luptat cu arma în mână împotriva bolşevismului, dar, după intrarea trupelor române în Basarabia, România devine primul stat din lume căruia Rusia Sovietică îi declară război. Voi încerca să enumăr câteva din cele mai importante lupte de pe teritoriul basarabean, aşa cum apar pe blogul lui Nicolae Ţibrigan, aici fiind deosebit de amănunţit şi bine descrise.

„Bender (Tighina)

Operaţiunea de a alunga trupele sovietice din Bender (Tighina)[5] a fost încredinţată detaşamentului 22, condus de lt. col. Macovescu. În executarea ei, s-au săvârşit unele greşeli, ceea ce a dus la o încleştare deosebită. Eroarea aparţine M.C.G. şi conducerii Diviziei 11, prin faptul că detaşamentul era redus numeric faţă de inamic şi nu s-a ţinut cont de ostilitatea populaţiei rusofone, precum şi de specificul oraşului prin cetatea militară medievală, oferindu-i duşmanului condiţii prielnice de a duce lupte subterane.

S-a pornit de la informaţii contradictorii şi parţial inexacte:

1. în zonă se află doar un regiment de ucraineni pentru paza podului Tiraspol-Bender care au ocupat oraşul

2. în Bender e linişte, oraşul nu este ocupat de inamic

3. de la Prut la Chişinău, Divizia 11 fusese însoţită şi de Brigada 22, podul şi gara nu sunt păzite de sovietici.[6]

„Brigada 22 era alcătuită, de fapt, dintr-un batalion de infanterie, două companii de pionieri, 1 escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie.”[7]

Plecarea s-a făcut la 15 ianuarie, detaşamentul înaintând în cursul zilei de 16 ianuarie pe dealurile din jurul Benderului, a fost primit cu foc atât dinspre oraş cât şi dinspre satele înconjurătoare. În seara de 16 ianuarie, trupele române ajung la est de calea ferată; dar din raţiunea de a nu fi atacaţi în timpul nopţii, detaşamentul a fost retras şi cantonat în satul Bulboaca. Bolşevicii în schimb, vroiau să încercuiască detaşamentul român ca să-i rupă legăturile cu Divizia. Lt. col. Macovescu cere imediat întăriri, iar în dimineaţa de 17 ianuarie, comandantul diviziei a trimis ca întărire, încă un detaşament, compus din 2 batalioane, condus de col. Meleca. Detaşamentul are de înfruntat bande bolşevice, dar ajunge la destinaţie în seara zilei de 17 ianuarie. Apoi, generalul Broşteanu trimite încă un batalion, ajuns tot la Bulboaca, în dimineaţa zilei de 19 ianurie. Detaşamentul de la Bender este comus din 4 batalioane, un escadron şi 2 baterii. La 18 ianuarie, Divizia 11 trimite un detaşament la Orghiev (Orhei) unde trupe înarmate de sovietici devastau şi prădau depozitele. Două batalioane de voluntari ce sunt îndreptate spre Chişinău şi Bender sunt atacate de inamic şi dezarmate în localitatea Căinari (40 km la sud de Chişinău) deoarece comandantul nu dăduse ordin să tragă nici un foc în caz de întâlnire cu inamicul. În ziua de 20 ianurie, detaşamentul declanşează atacul, ocupând localităţile Lipcani, Borisovka şi Varniţa, situate la nord de oraş. Sosesc şi alte întăriri, detaşamentul ajungând la 5 baterii, 5 batalioane şi un escadron. Este declanşat un bombardament violent de artilerie asupra oraşului, iar în ziua de 21 ianuarie, la ora 5 dimineaţa, detaşamentul atacă prin surprindere şi la 10 oraşul este eliberat.[8]

„Armata română capturează un imens material feroviar şi de război, între care un depozit de artilerie, având 800 de tunuri – adăpostit în cetate şi i-au produs inamicului mari pierderi de oameni: morţi şi răniţi.”[9]

Sunt formate mici garnizoane pentru apărarea gărilor, localităţilor şi materialelor, iar în Bender este oprit doar un batalion. Artileria ocupă poziţia Borisovca şi Lipcani având obiectiv podul şi satul Parcani. Este trimis un detaşament de o companie şi jumătate şi o secţie de artilerie în direcţia S-E de Bender, având misiunea de a alunga inamicul. Bolşevicii profită de dispersarea trupelor române şi fiind bine informaţi, la 23 ianuarie, declanşează o puternică contraofensivă dinspre Tiraspol, folosind maşini militare blindate şi tunuri pe care la trec cu uşurinţă peste podul rămas intact şi nepăzit în mod corespunzător. Atacul surpriză determină trupele române să se retragă la Berezovca, abandonând poziţiile.[10]

„A rămas pe loc doar o companie din Regimentul 57 Mehedinţi, alcătuită din 62 ostaşi şi 3 ofiţeri, condusă de maiorul invalid Anghel Ciucu. Acest mic detaşament a luptat eroic, baricadat în hrube şi case timp de 3 zile, până la revenirea camarazilor lor.”[11]

Trupele retrase se regrupează la Bulboaca, primesc întăriri – 2 batalioane şi la 24 ianuarie, contraatacă.

„Înaintarea spre Bender se face pe trei coloane:

coloana din dreapta, de forţa unui batalion, pe direcţia Bulboaca – Gheorbanovschi – Bender, având misiune de a face legătura cu Brigada 4 Roşiori, aflată în zona Fărlădari – Lişca şi, împreună cu aceasta, să ajute la recuperarea Benderului (Tighinei);

coloana din centru, de forţa a 5 batalioane şi două baterii, atacă pe direcţia Bulboaca-Bender;

coloana din stânga, de forţa unui batalion şi o baterie, pe direcţia Bulboaca – Râşcani – Bender”[12]

În dimineaţa de 25 ianuarie, la ora 6, cele trei baterii ale detaşamentului, împreună cu baterie călăreaţă a Brigăzii 4 Roşiori, deschid un foc violent asupra Benderului, iar peste 20 min., infanteria porneşte la atac. Înaintarea s-a făcut uşor până la liziera de vest a oraşului, dar în localitate a fost grea, fiind primită cu foc dens din partea inamicului. Totodată, de pe malul stâng al Nistrului, dinspre localitatea Parcani, artileria inamică trage şi ea spre Bender. Între orele 11-12, oraşul este recuperat de trupele noastre. Iar cele bolşevice şi susţinătorii lor, respinse peste Nistru, se retrag la Tiraspol. În această luptă, trupele române au pierdut 3 ofiţeri şi 138 trupă. Menţionăm că luptele de la Bender în rândurile bolşevicilor au luptat şi două sute de români, proveniţi dintre dezertori şi muncitori voluntari, membri ai batalionului revoluţionar român din Odesa – organizat şi condus de Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu-Bujor ş.a.[13]

„Benderul (Tighina) reprezenta un punct strategic militar de prima mărime pentru că, aşa cum s-a arătat, de la el plecau căile de acces – ferate şi rutiere – spre Chişinău şi Iaşi, precum şi spre sudul Basarabiei.”[14]

Cahul

La 10 ianuarie un detaşament de ostaşi români, alcătuit dintr-un escadron de cavalerie, două companii de infanterie, cu o secţie de mitraliere au trecut Prutul şi au intrat în Cahul. La Bolgrad, generalul Kotzbuc, comandantul armatei VI-a ruse, este arestat; ceea ce a dus la o dezlănţuire a anarhiei în regiunea din stânga Prutului. În aceste împrejurări, M.C.G. hotărăşte să trimită în Basarabia încă trei divizii: a 13-a Infanterie, 1 şi 2 Cavalerie; fiind dispuse astfe:

Divizia 13, întărită cu regimentul 5 Călăraşi, să înainteze şi să se concentreze în zona Bolgrad – Kazaclia – Novotroion – Sandaclia;

Divizia 2 Cavalerie să se concentreze în regiunea Gura Galbini – Carbuna – Batior – Cimişlia;

Divizia 1 Cavalerie în zona Bălţi – Strâmba – Putigeşti[15]

Misiunea lor era de a asigura ordinea pe căile ferate şi normala funcţionare a trenurilor şi de a apăra populaţia de jafuri şi distrugeri. Divizia 2 Cavalerie trebuia să asigure legăturile dintre diviziile 13 şi 11, iar Divizia 1 trebuia să acopere flancul stâng al trupelor ce operau în zona Chişinău – Bender.[16]

Constituirea Corpului 6 Armată Român

Până la 24 ianuarie 1918, cele 4 divizii aflate în Basarabia erau subordonate Marelui Cartier General Român care hotărăşte crearea, începând cu 25 ianuarie 1918, a Corpului 6 Armată, condus de generalul de divizie Gheorghe Istrati avându-l ca şef al statului major pe colonelul T. Dumitrescu. În componenţa Corpului 6 Armată mai intrau: Regimentul 5 Călăraşi repartizat lângă Divizia 11, flota de operaţiuni navale, trupe însărcinate cu acoperirea Deltei, două escadrile de aviaţie şi un detaşament de jandarmi rurali. Zona de operaţii a corpului de armată era cuprinsă între Prut – Dunăre – Sfântu Gheorghe – Nistru şi în nord până la Soroki (Soroca) – Ripiceni (Pripiceni), inclusiv. Misiunile Corpului 6 Armată erau: respingerea peste Nistru a trupelor bolşevice; asigurarea ordinii şi circulaţiei libere a trenurilor; formarea depozitelor necesare armatei române ş.a. După estimările autorităţilor militare române, în Basarabia se aflau 46 000 de ostaşi ruşi şi ucraineni ostili românilor, dar aflaţi în stare de disoluţie şi anarhie. Astfel, Divizia 1 Cavalerie, împărţită în mici detaşamente efectua deja operaţiunile de dezarmare a satelor din regiunea de nord a Basarabiei. La 20 februarie, ea ajunge la Soroca, de unde stabileşte legături cu armata poloneză. Garnizoana ei rămâne însă la Bălţi; Divizia 2 Cavalerie, după ce dezarmează mai multe sate din zona Gura Galini, trimite, în ziua de 24 ianuarie, Brigada 4 Roşiori şi o baterie călăreaţă la Bulboaca, unde cooperează cu detaşamentul Bender din Divizia 11, la recuperarea oraşului în ziua de 25 ianuarie. La 17 februarie, detaşamentele Diviziei 11 ajung în regiunea Talmazi, de unde supraveghea malul stâng al Nistrului. Divizia 11 trimite, la 27 ianuarie, un detaşament în stâmga Nistrului pentru a ocupa temporar localitatea Dubăsari. Divizia 13 opera în sud, participând alături de unităţile marine, la luptele de eliberare a Chiliei. Ismailului, Cetăţii Albe (Akkerman) şi oraşul Vâlcov.[17]

Cahul şi Bolgrad

Prima s-a pus în mişcare Divizia 13. Plecând din dreapta Prutului din zona Bujor – Băneasa – Mestecani; Divizia 13 s-a împărţit în două detaşamente: detaşamentul Prut a trecut râul pe la Vadul lui Isac şi s-a îndreptat spre sud, ocupând peste trei zile portul Reni; iar detaşamentul Bolgrad trece pe la Oancea şi ocupă Bolgradul la 19 ianuarie 1918. Ambele detaşamente au întâmpinat reacţii minore din partea inamicului. Divizia 2 Cavalerie a pornit din judeţul Fălciu executând marşul în trei etape, instalându-se în seara zilei de 20 ianuarie în localitatea Cimişlia. În satul Socol – Dezginze, Regimentul 11 Infanterie rus a încercat să-i opună, în ziua de 19 ianuarie, o uşoară rezistenţă, dar , avertuzat cu câteva proiectile, depune imediat armele. Divizia 1 Cavalerie, comandată de generalul Mihail Schina, se afla şi ea tot în judeţul Fălciu, de unde s-a deplasat pe axa pe axa Huşi-Bălţi în 6 etape, pe trei coloane. Divizia a atacat la 23 ianuarie, din toate părţile, oraşul Bălţi, apărat de bolşevici şi de soldaţi voluntari moldoveni conduşi de căpitanul Popa. În aceeaşi zi reuşesc să ocupe oraşul dezarmându-i pe foştii aliaţi. La 25 ianuarie, Brigada 2 Roşiori e trimisă la Cubolta, iar Brigada 3 Roşiori în regiunea Putineşti, unde au procedat la dezarmarea dezertorilor ruşi şi la restabilirea ordinei.[18]

Ismail

Ajunsă în regiunea Bolgrad, Divizia 13, comandată de generalul Popescu a trimis în seara de 20 ianuarie detaşamentul colonelului Dragu, de forţa a trei batalioane, 3 baterii şi un escadron, să ocupe Ismailul. Vedeta nr. 6, sosită de la Bolgrad şi staţionată la Jalpug, era destinată a face legătura între forţele de uscat şi flota de Dunăre. Ordinul primit era de a nu lăsa în spate nici o unitate militară rusă, soldaţii ruşi disparaţi să fie adunaţi şi trecuţi peste Nistru. În seara zilei de 20 ianuarie detaşamentul Dragu staţionează la Cişmeaua, pentru ca apoi, să-şi reia marşul spre Ismail prin Caraclia, unde patrulele române sunt primite cu focuri. Tot aşa sunt întâmpinate şi patrulele trimise spre Broasca, Saftiom şi Ismail. Datorită declanşării unui tir de artilerie, de intimidare, cele două sate s-au predat imediat. Pentru a elibara oraşul Ismail, detaşamentul Dragu mai primeşte sprijin de la detaşamentul col. Rotaru şi flota operativă de pe Dunăre. Pentru intimidarea inamicului şi ajutor în caz de nevoie – la Periprava staţionau trei canoniere de tip „Oltul”; la Chilia Veche (în dreapta Dunării) erau: monitorul „Kogălniceanu”; câteva baterii flotante, trei vedete, un torpilor şi trei şalupe, iar în apropiere de Ismail se aflau monitoarele: „Brătianu”, „Catargiu”, „Lahovari” şi o vedetă în poziţie de tragere chiar în portul Ismail. Vasele ruseşti se retrag în ordine, dar nu renunţă la rezistenţă oprindu-şi flota la Vâlcov şi întărindu-şi flota aici. Răspunsul la gloanţele trase de inamic, când trupele române se apropiau de Ismail a fost focul de artilerie deasupra oraşului. Concomitent infanteria a înaintat spre Ismail cu aripa sa stângă, pentru a tăia retragerea revoluţionarilor spre Chilia. Apoi, pe la ora 16:00, trupele române au pătruns în oraş, cooperând cu un detaşament de marină. Portul a fost ocupat pe de-a întregul în acea noapte. Au fost capturate depozite de armament şi s-a dispersat un periculos centru de agitaţie antiromânească.[19]

Chilia Nouă

Detaşamentul col. Dragu a fost divizat. La 24 ianuarie, lăsând la Ismail un batalion de baterie, şi împreună cu două batalioane, două baterii şi un escadron, s-a îndreptat spre Chilia Nouă cu misiunea de a restabili ordinea. Totodată, din portul Vâlcov au plecat trei canoniere şi patru barje ruseşti cu direcţia Chilia Nouă. Tot la Chilia Nouă a fost trimis şi detaşamentul col. Rotaru, alcătuit din două batalioane şi două baterii; iar pe apă a fost trimis un batalion de marină, iar din Sulina, prin Periprava, două companii cu secţii de mitraliere, din detaşamentul de debarcare. În contextul concentrării de forţe româneşti navele ruseşti fac cale întoarsă. În ziua de 26 ianuarie, diviziunea 1 monitoare, ajunsă la Chilia Nouă, a debarcat un detaşament de marinari fără a întâmpina rezistenţă.[20]

Vâlcov

Toate forţele militare române - de uscat sau de marină – s-au îndreptat spre Vâlcov. Atacul s-a conceput atât dinspre uscat cât şi dinspre apă. Forţele române trimise în obiectivul de luptă erau alcătuite din aproximativ trei batalioane de infanterie, un escadron de cavalerie, circa trei baterii de artilerie şi un batalion mixt trimis la Periprava, vizavi de malul drept al braţului Chilia spre a constitui, împreună cu trupele de marină, un corp de debarcare în apropierea oraşului. Pe de altă parte, flota de apărare a luat poziţie, cu Diviziunea 1 de Monitoare (2 vase) la 500 m deal de gura canalului Cernovca, iar Diviziunea 2 Monitoare (2 vase) la 500 m deal de Sulimanca. Pentru ocuparea Vâlcovului, comandamentul Diviziei 13 a dat ordin de operaţii care priveau flota de operaţiuni şi detaşamentul col. Dragu. Escadra de Dunăre trebuia să ocupe poziţiile amintite de tragere în noaptea de 27 ianuarie. Dar în seara zilei precedente, vase uşoare ruseşti de război au tras asupra satului Periprava, unde se găseau companii din batalionul de debarcare. Iar în ziua de 27 au încercat să debarce aici, dar au fost respinse. Bateria instalată în pădurea Peripravei trage cu obuze în direcţia portului Vâlcov unde se vedeau o mulţime de ostaşi inamici. Imediat, trei vase ruse, tip Doneţ, şi 10-12 barje au deschis foc asupra monitoarelor româneşti aflate pe canalul Cernovca. Surprinse nepregătite, acestea sunt nevoite să se retragă. În consecinţă, s-a cerut comandamentului Corpului 6 Armată să aprobe amânarea operaţiunii de ocupare a Vâlcovului, iar lupta să se reia pe uscat. La 29 ianuarie, detaşamentul Dragu, ocolind portul pe la nord, a ocupat satele Galileşti, Ghibărţeni şi Zăbrieni. Dar artileria rusă de pe vase a bombardat Zăbrieni şi detaşamentul a trebuit să-l abandoneze. Apoi, ruşii bombardează biserica din Periprava unde era observatorul artileriei române. Frigul, viscolul şi zăpada făcea şi mai grea ducerea luptei de către armata română. Pentru armata română situaţia devenea critică şi la 1 februarie, s-a obţinut aprobarea de a se răspunde şi a contraataca. Două avioane au făcut recunoaşterea asupra întregii zone. Artileria, trăgând spre Vâlcov, distruge turlele bisericilor rusă şi lipoveană care serveau inamicului drept punct de observare. Infanteria rusă atacă dinspre Zăbrieni, dar forţele române rezistă; totuşi, pentru a nu înregistra pierderi, detaşamentul se retrage la Coviachi, lăsând în urmă doar posturi înaintate. Aici detaşamentul este întărit cu noi trupe de cavalerie. În acelaşi timp, infanteria română se extinde pe latura stângă interceptând liniile de comunicaţie dinspre Cetatea Albă (Akkerman). Vâlcovul este blocat dinspre uscat. Ambele forţe combatante îşi săpau tranşee, deşi vremea era greu de înfruntat. La 1 februarie, comandantul Diviziei 13, aflat la Bolgrad, ordonă declanşarea contraofensivei. Greul luptei trebuia să-l ducă trupele marinei, conduse de contraamiralul V. Scodrea, în colaborare cu detaşamentele col. Dragu şi respectiv col. Rotaru, acesta din urmă fiind amplasat la Periprava. Conform ordinului operativ al comandantului flotei de apă, comandantul V. Scodrea, din 28 ianuarie, misiunea flotei române de apă era de a ocupa Vâlcovul, cooperând cu cele două detaşamente de uscat. Ca atare, Divizia 1 Monitoare urma să ia poziţia în canalul Cernovca, 500 m în amonte de gura acestuia, iar Divizia 2 în apropiere; barjele cu obuzire să ia poziţie între cele două diviziuni. Aceste forţe aveau sarcina de a sprijini debarcarea trupelor de pe malul stâng şi de a ţine sub tir de foc vasele ruse răzvrătite dacă le-ar fi atacat cele române, sau localitatea Periprava. Vedeta nr.6 să se plaseze la km 28 pentru a face legătura cu comandamentul col. Dragu prin T.F.S., ori vasul plutitor de mine de la km 36, gata de a crea un baraj, la km 33, dacă vase de război ar înainta spre Vâlcov. Divizionul de obuziere de 127 mm din Regimetul 3 şi bateria de 75 mm din detaşamentul col. Rotaru să ia poziţii în pădurea Letea, lângă Periprava pentru a susţine trecerea trupelor noastre de pe malul stâng al Chiliei şi a trage în vasele şi artileria rusă pe barje în caz că ar ataca Corpul de debarcare, compus din trei baterii, batalionul de debarcare, o companie de pontonieri şi încă două companii din Regimentul 48 Infanterie să meargă pe canalul Cernovca, lângă podul de pe gârla Sulimanca, spre a putea fi uşor îmbarcat şi trecut pe malul stâng, în dreptul km 22. Comanda forţelor de debarcare era încredinţată maiorului Sebastian Avramescu, comandantul batalionului de debarcare. Vasul spital de pe canalul Cernovca trebuia dus la 5 km în amonte de gârla Sulimanca. Lângă el, pentru legătură şi transport a fost plasat vasul „Mântuirea”. Aplicarea acestui ordin s-a făcut peste patru zile când s-a trecut la ofensivă. Din Chilia Veche (de pe malul drept al Dunării) unde se afla comandorul V. Scodrea a expediat, în ziua de 1 februarie 1918, câte un ordin telegrafic Diviziunii 1 monitoare, la ora 2:50 şi maiorului Sebastian Avramescu la ora 3:15. Diviziunea 1 avea misiunea să ocupe imediat poziţii pe canalul Cernovca, la circa 3 km de Sulimanca şi la ora 16:00 să deschidă foc de artilerie asupra turlelor bisericii ruse din Vâlcov şi apoi şi în cele ale bisericii Lipovene, unde se aflau observatoarele de dirijare a artileriei bolşevicilor, precum şi a vaselor acestora de pe canal. Iar în cazul în care vasele ruse deschideau foc înainte de ora 16:00, acţiunea trebuia dusă cu hotărâre luând legătură cu maiorul Avramescu; fiecare monitor putea trage doar 200 de proiectile; iar în cazul în care situaţia era critică, trebuiau să se retragă din bătaia artileriei ruse. Vasul „Mântuirea” trebuia să fie amplasat la întretăierea canalelor Babina cu Cernovca, iar semnalul chemării la luptă să fie trei fluierături lungi şi trei scurte. Maiorul Sebastian Avramescu avea ordinul de a deschide focul de pe vasele româneşti spre Vâlcov. O baterie trebuia să tragă în biserica lipovenească, iar barjele cu obuziere în cea rusă; o altă baterie trebuia să blocheze canoniera rusă de la gura canalului Oceacov. Tot spre acest canal să se concentreze şi divizionul din regimentul 23 artilerie. Tuturor li se preciza numărul de obuze ce aveau voie să tragă. De asemenea, trebuiau să se păstreze legături cu comandantul acestei diviziuni, căpitanul comandor Rădulescu. Luptele româno-bolşevice se desfăşurau cu intensitate maximă, îndeosebi cu artileria de mare şi de pe uscat, până în ziua de 3 februarie. Sediul sovietului local din Vâlcov este lovit. Totodată, sunt distruse şi turlele bisericilor , iar vasele ruseşti nu-şi mai puteau regal tirul; unele vase eşuează, iar altele se retrag fără a fi tras măcar un obuz. Trupele bolşevice se îmbarcă pe vase şi iau drumul spre mare cu direcţia Odesa şi Sevastopol. În ziua de 3 februarie, atât Vîlcovul cât şi Zăbrienii au fost ocupate de trupele române fără a întâlni vreo rezistenţă. Cu acest prilej, au fost capturate mai multe şlepuri şi o însemnată cantitate de materiale şi muniţii.[21]

Cetatea Albă

La 14 februarie 1918, Marele Cartier General, prin ordinul 8722, face cunoscut comandamentului Corpului 6 Armată să treacă la eliberarea oraşului Cetatea Albă (Akkerman), prin aruncarea inamicilor peste Nistru; să cureţe satele de inamici şi să supravegheze trecerile peste graniţă pe porţiunea de la Corniari şi Ialanca, până la Cetatea Albă. Pentru aceasta, comandamentul Corpului 6 Armată a dispus, în ziua de 15 februarie, constituirea unui detaşament mixt, denumit „Akkerman”, pus sub comanda nemijlocită a şefului Diviziei 13 infanterie. Acest detaşament era alcătuit dintr-o brigadă mixtă şi Regimentul 5 Călăraşi din componenţa Diviziei 13, Brigada 4 Roşiori şi o companie de ciclişti de la Divizia 2 Cavalerie, Regimentul 3 Vânători, un batalion de infanterie şi două plutoane cavalerie, date de Divizia 11, Brigada 25 Infanterie, dată de Divizia 1 Cavalerie. Asaltul asupra oraşului-cetate era programat pentru 24 februarie, însă datorită trecerii unui detaşament german dinspre frontul român, prin sudul Basarabiei spre Ucraina, operaţia a fost devansată cu 24 de ore. Trupele române care, după 16 februarie fuseseră organizate pe trei coloane, cu două detaşamente, după un marş de 60 km, parcurşi în patru zile, au pătruns în seara zilei de 23 februarie în Cetatea Albă. Flota de apă, care era în componenţă, cu o parte a Regimentului 47 Infanterie pe flancul drept n-a participat la acţiune. În ziua de 27 fenruarie, oraşul a fost eliberat fără lupte. La sfârşitul lunii februarie 1918, Basarabia era împărţită în patru zone, controlate de cele patru divizii componente a Corpului 6 Armată, după cum urmează:

Divizia 1 Cavalerie, cu cartierul general la Bălţi, ocupa zona limită la nord de linia Moghilev – Litpvac – Lopatin – Viişoara, iar la sud de linia Zuri – Zorobatin – Rizeni – Cotu-Morii;

Divizia 13 cavalerie, cu cartierul general la Bolgrad, ocupa zona învecinată la nord cu Divizia 2 Cavalerie şi la sud de Dunăre şi Marea Negră;

Divizia 2 Cavalerie, cu cartierul general la Cimişlia, ocupa zona limită la nord de Divizia 11, iar la sud linia Purcani – Carasinscaia – Flămânda;

Divizia 11, cu cartierul general la Chişinău, ocupa fâşia de centru dintre diviziile 1 şi 2 Cavalerie

Ele au asigurat liniştea şi siguranţa Basarabiei până în aprilie 1918, când locul Corpului 6 Armată e luată de Corpul 5, iar unele dintre ele au fost mutate din Basarabia în dreapta Prutului. În aceste lupte pentrueliberarea Basarabiei, Corpul 6 Armată a pierdut 3 ofiţeri şi 22 trupă morţi, 12 ofiţeri şi 300 trupă-răniţi, precum şi 151 dispăruţi.[22]

Note:

[1] Comandantul Regimentului 2 Grăniceri din Fălticeni.

[2] Stanescu Marin C., Armata română şi unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România: 1917-1918, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1999, p. 100.

[3] Arhiva M.Ap.N., fond microfilme, r.P. II 12508, c. 501-692, C. Kiriţescu, op. cit, vol. III, p. 30-48.

[4] Stanescu Marin C., op. cit., p. 102.

[5] Arhiva M.Ap.N., fond M.C.G., dosar 1073, fila 7, fond M.St.M., serviciul istorie, dosar 1002/79, filele 24-37; fond microfilm,/ r.P.II.

[6] Stanescu Marin C., op. cit., pp. 102-103.

[7] Ibidem.

[8] Idem, pp. 103-104

[9] Idem, p. 105

[10] Ibidem

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 106.

[14] Idem. P. 107

[15] Arhiva M.Ap.N., fond M.C.G, dosar 2066, filele 262-265 in Marin C. Stănescu (p. 109)

[16] Stanescu Marin C., op. cit., pp. 108-109.

[17] Stanescu Marin C., op. cit., pp. 109-112.

[18] Idem, p. 112.

[19] Idem, p. 113.

[20] Idem, pp. 113-115.

[21] Idem, pp. 115-118.

[22] Idem, pp. 119-120.”

Aşa s-a scris, cu lupte şi jertfe, istoria curăţirii Basarabiei de bolşevici. Sosirea armatei române şi alungarea comuniştilor la 1918 a deschis calea exprimării libere a voinţei populare, care proclamă la 24 ianuarie 1918 Basarabia independentă, iar apoi, la 27 martie 1918, proclamă unirea pe veci a Basarabiei cu România. Dar luptele împotriva bolşevicilor nu vor înceta nici atunci, imperiul nu concepea să renunţe la Basarabia, la fel cum nu o face nici astăzi.