Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni

MOTTO:

“Cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Fraţii noştri! Nu ne lăsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”

Toma Jalbă,

reprezentant al românilor transnistreni la

Congresul ostaşilor moldoveni

din octombrie 1917

Cred că în această perioadă, în care se pune tot mai mult pe plan diplomatic problema rezolvării situaţiei Transnistriei, respectiv fâşia de teren parte a Republicii Moldova în stânga Nistrului care formează astăzi Republica Nistreană, nerecunoscută de nimeni, scăpată de sub controlul Chişinăului şi întreţinută de Rusia, ar trebui cunoscută la noi şi situaţia românilor transnistreni, reduşi acum cu mult ca şi număr faţă de ceea ce reprezentau odată. Astfel am putea să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra transnistrenilor şi asupra dăinuirii istorice a românilor în zone la est de Nistru mult mai vaste decât teritoriul actual în dispută. Inclusiv faptul că românii (numiţi moldoveni) din actuala regiune nistreană sunt în superioritate relativă (40%) faţă de ruşi şi ucraineni (aproximativ 30% fiecare) spune multe despre caracterul etnic al acestei regiuni, în care cea mai numeroasă populaţie continuă să fie cea românească. Ba mai mult, acest fapt aruncă o lumină şi asupra caracterului etnic de bază, valabil cu câteva decenii în urmă, al regiunii mai extinse de la stânga Nistrului, adevărata Transnistrie, care se întinde între Nistru şi Bug. La aceste consideraţii putem adăuga faptul că din actuala Transnistrie din Republica Moldova, procentul de 30% cât îl ocupă în prezent elementul etnic rus este unul cu totul artificial, format din conducerea politică, Armata a XIV-a rusă cu familiile, pensionarii din armata roşie şi alte elemente căzăceşti stabilite pentru paza şi protecţia regimului comunist ce conduce la Tiraspol.

Românii transnistreni, scurtă retrospectivă istorică

Nu intenţionez să fac o prea lungă incursiune în istoria regiunii, ci doar să amintesc unele repere importante, care demonstrează clar caracterul etnic românesc iniţial al regiunii.

Regiunea dintre Nistru şi Bug, poate şi unele porţiuni dincolo de Bug, către Nipru, a făcut parte din imperiul dac al lui Burebista, la fel ca şi alte întinse regiuni din Balcani sau Câmpia Panonică, la sud şi la vest, precum şi până în Carpaţii Păduroşi, la nord. După cucerirea şi retragerea romanilor din Dacia, populaţia daco-romană era predominantă în regiunile mai sus menţionate, valurile migratoare venind şi trecând, dar populaţia de bază rămânând pe loc, deplasându-se doar cei cu turmele, prin transhumanţă.

Primii vlahi la est de Carpaţi sunt pomeniţi încă din secolul IX, în tăbliţele runice de pe insula Gotland, şi s-ar putea să fie vorba chiar de români de la est de Nistru, deoarece drumurile vikingilor „de la varegi la greci” treceau de la Marea Baltică la Marea Neagră pe Volga, Nipru, Bug, Nistru şi posibil Prut. Dar pomeniri sigure ale românilor transnistreni apar în jurul anilor 1150 în cronicile slave şi bizantine, care îi menţionează între secolele IX şi XIII. Numiţi bolohoveni, aceştia stăpâneau părţi din provinciile Podolia, Volânia, Kiev şi partea nordică a Basarabiei, pe când partea sudică a Basarabiei şi zona transnistreană limitrofă era sub stăpânirea vlahilor numiţi brodnici. Brodnicii, sub conducerea voievodului Ploscânea, participă la bătălia de la râul Kalka (1223), unde mongolii îi strivesc pe ruşi, brodnicii luptând în aripa stângă alături de mongolii conduşi de Tsukir Han şi Teshi Han. Rezultatul acestei bătălii este intrarea ruşilor sub vasalitatea mongolă pentru mai bine de trei sute de ani. Bolohovenii, pentru a putea rezista presiunii Kievului, se aliază cu Batu Han, hanul tătar din Crimeea. Unul dintre cnezii ruşi învinşi la Kalka, Daniil, cneazul Kievului şi el sub suzeranitatea tătară, profitând de invazia mongolă din 1241 în Ungaria la a lui Batu Han, atacă şi distruge unitatea politică a cnezatului bolohovenilor. Ulterior, cronicile nu-i mai menţionează pe brodnici şi bolohoveni, ci doar pe vlahi sau valahi, care este similar cu românii (vezi Români sau valahi, o dezbatere sterilă). Aceste cronici îi menţionează pe aceştia pe ambele maluri ale Nistrului, apar până la Bug şi chiar dincolo de el, aşa cum ne pot dovedi denumiri geografice şi chiar multe sate rămase ca prin minune româneşti în ciuda eforturilor de deznaţionalizare şi exterminare, aşa cum arată şi Vasile Şoimaru în cartea sa Românii din jurul României.

Acest vajnic căutător face parte din tradiţia altor cercetători ai vieţii româneşti de la est de Nistru, începând cu Teodor Burada, folclorist român ce a călătorit mult în a Transnistria în a doua jumătate a secolului XIX, culegând folclor şi identificând multe sate româneşti inclusiv pe valea Bugului, aşa cum menţionează în cele două lucrări ale sale O călătorie în satele Moldoveneşti din gubernia Cherson (1882) şi O călătorie la Românii din gubernia Kamenitz-Podolsk (1884), lăsând o mulţime de observaţii asupra obiceiurilor, portului, limbii acestora, remarcând unitatea sufletească a acestora cu românii basarabeni, transilvăneni sau din România. În 1942 apare monumentala lucrare a sociologului român Anton Golopenţia, Românii de la est de Bug, motiv pentru care acesta este ucis în închisoare de comunişti (1951).

Sursele documentare medievale sunt în general sărace despre regiunea transnistreană, totuşi, găsim suficiente documente care să ateste permanenţa românilor transnistreni, dar şi stăpânirea lor peste porţiuni destul de mari la est de Nistru. Ion Vodă cel Cumplit vorbeşte de ţara Moldovei de dincolo de Nistru şi, de exemplu, la 10 mai 1574, dă un hristov prin care îl împroprietărea pe Ion Golia, marele logofăt al Moldovei, cu moşii dincolo de Nistru, la gura Iahurlucului şi mai sus de Orhei, la capul Peşterei, inclusiv loc de patru mori. Ori, acest lucru nu putea fi realizat decât dacă domnul moldovean chiar stăpânea acele locuri. Mai departe, sunt numeroase documente ulterioare care confirmă stăpânirea ţinuturilor de pe peste Nistru. Tot aşa, la 4 august 1588, Petru Voievod confirmă printr-un hristov împărţirea moşiilor între jupâneasa lui Golia şi a lui Eremia pârcălabul pe Răut, jumătate din satul Oxintia, o moară la Mihăilaşa etc. La 11 august 1593, Ieremia Movilă reînnoieşte un hristov de pe vremea lui Ion Vodă referitor la aceleaşi moşii, iar în 1602 boieri moldoveni vorbesc de neamurile de dincolo de Nistru. Mai mult, trebuie amintită stăpânirea cetăţii Lerici a genovezilor, de la limanul Niprului, ocupată de moldovenii lui Petru Aron la 1454 şi deţinută de Ştefan cel Mare până la 1475. Secolul XVIII cuprinde mult mai multe documente şi acte de vânzare, danii ale moşiilor de peste Nistru, care dovedesc o dată în plus stăpânirea acestor pământuri de către domnii moldoveni, chiar dacă aflaţi sub suzeranitate otomană.

Cazacii români

O scurtă paranteză, pentru a arăta importanţa românilor transnistreni în regiune în această perioadă, menţionez existenţa unor conducători importanţi români chiar şi în rândurile cazacilor. Dau aici un scurt fragment din articolul lui Viorel Dolha despre Transnistria:

Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români.. Prin denumirea de cazac, tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui P.Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei ,,Domnişori”, fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Dănilă Apostol

Hatman al Ucrainei

1727 - 1734

 Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc si-l vor încerca şi alţi români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă, Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloşanin (Românul), Ion Şărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenta Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec XVI – XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhăţel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Raşcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre ,,dacii transnistrieni” sunt: Ţopa, Scapă, Ţăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654, iar alţii precum generalul Ciorbă şi coloneii Mândra, Ghinea şi Brânca vor intra în serviciul Rusiei. (întregul articol aici).

Din secolul XVII la revoluţia rusească

La mijlocul secolului XVII, după moartea lui Bohdan Hmelniţki, Ucraina controlată de cazaci se divide în două părţi, mărginite de Nipru. Partea din stânga, sub hatmanul Samuilovici şi partea din dreapta, sub hatmanul Doroşcenko. Cei din stânga intră sub suzeranitatea rusească a ţarului Alexis Mihailovici, iar cei din dreapta, sub cea otomană, Doroşcenko primind un tratament egal cu cel al hanilor din Crimeea sau al principilor români de sub suzeranitatea sultanului.

La 1681, domnul Moldovei Gheorghe Duca devine domn al Moldovei şi Ucrainei, stăpânirea sa fiind recunoscută de sultan până la Nipru, devenind şi administrator al acestei părţi din Ucraina. Acesta colonizează cu români întinsele teritorii devastate de război, adăugând un nou val de viaţă românească celei existente, dar rarefiate, şi introduce o seamă de reforme pentru a ajuta revenirea vieţii economice, prin privilegiile date din capitala Ucrainei româneşti, Nemirova (Nimirov, pe Bug), la 20 noiembrie 1681. Duca numeşte comandanţi români ai regiunii de dincolo de Nistru şi construieşte cetatea Kanev pe Nipru. Pe lângă hotarul etnic, este împins şi hotarul politic mult dincolo de Nistru. După el, au mai deţinut conducerea Ucrainei şi Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici. Viaţa în Ucraina românească ce cuprindea teritoriul dintre Nistru, Nipru, Camenca (la nord) şi marea Neagră (la sud) era identică cu cea a românilor din Moldova, documentele fiind redactate în limba română şi acolo domnind „jus valahicum”, legea română. Teritoriul era împărţit administrativ în două, de la Nistru la Bug şi de la Bug la Nipru.

Speriat de expansiunea românească, hatmanul cazac de la stânga Niprului face paşi şi mai importanţi către Rusia, şi ea îngrijorată. Expediţiile militare ale lui Petru cel Mare îl aduc pe domnul Moldovei Dimitrie Cantemir în tabăra rusească, iar după bătălia de la Stănileşti, pe Prut (1711), acesta este nevoit să fugă în Rusia împreună cu mulţi boieri de-ai săi care vor juca în continuare un rol important în viaţa românească de la est de Nistru şi chiar în viaţa culturală şi militară rusească.

Porţiunea dintre Nipru şi Bug ajunge sub stăpânirea rusească în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774), dar şi până atunci românii, cunoscuţi pentru calităţile lor militare, au fost recrutaţi în armata rusă. De exemplu, în 1740 este format un corp de armată din moldoveni, cu colonelul Horvat, maiorul Filipovici, care avea steagurile decorate cu stema moldavă. Ruşii ating Nistrul în 1792 în urma păcii de la Iaşi, înglobând provincia numită de ei Edisan, între Nistru şi Bug (Transnistria sudică). La 1793 este înglobată în imperiul rus şi Podolia (Transnistria nordică). În Edisan, ruşii găsesc, conform episcopului de la Ecaterinoslav, 67 de localităţi dintre care 49 româneşti (73%), una lipovenească şi 17 armeneşti şi greceşti, niciuna rusească sau ucraineană!

Până atunci ruşii încurajau românii să se stabilească în provinciile ocupate de ei, dar ulterior au trecut la un proces masiv de rusificare, pentru a integra, îngloba şi deznaţionaliza populaţia românească, cea mai veche de pe aceste pământuri, de dinaintea venirii valurilor de migratori dintre care făceau parte şi slavii. Cu toate acestea, populaţia românească a continuat să fie majoritară pe arii extinse şi dincolo de Nistru, mai ales în provinciile mai apropiate de fluviu, unde legăturile cu românii din teritoriul Moldovei erau mai puternice servind ca o piedică serioasă contra rusificării. Ca şi o dovadă elocventă este faptul că la est de Nistru, noua provincie alipită la Rusia în 1792 şi împărţită în patru districte, a fost pusă sub administrarea boierilor români, asta până la consolidarea poziţiei ruseşti, când vor fi anulate toate privilegiile şi se va trece la o rusificare forţată, inclusiv prin colonizarea masivă a elementelor alogene ruse şi ucrainene, dar ţinând cont că aceştia nu erau suficienţi, ruşii vor coloniza cu ce vor găsi, inclusiv cu germani.

În sprijinul existenţei preponderente a elementului românesc la est de Nistru poate fi adus şi argumentul toponimiei şi al etimologiei multor oraşe şi târguri din Transnistria. Movilăul (actual Moghilev) a fost întemeiat de domnitorul Moldovei Ieremia Movilă, Raşcovul (fostă reşedinţă a domniţei Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu) de boierul Raşcu, Dubăsari de boierul Jora. Movilăul şi Raşcovul cu regiunile împrejmuitoare au făcut parte din Moldova chiar la 1812, la anexarea rusească a Basarabiei, şi au rămas în componenţa acesteia încă ani buni după 1812. Oceakovul a fost construit cu ajutorul lui Petru Şchiopul, iar Odessa după planurile arhitectului Manole, mâna dreaptă a ducelui Richelieu (de origine franceză), constructorul oraşului. O mare parte din Odessa, cartiere întregi erau româneşti la începuturile acestui oraş, românii primind loc de case în oraş.

De la anexarea Basarabiei, la 1812, şi accentuarea spolierii şi rusificării populaţiei, tendinţa se inversează accelerat, tot mai mulţi români fugind înapoi în Moldova de dincolo de Prut, atât din Bararabia cât şi din Transnistria. Sate întregi se depopulează rapid, autorităţile ruseşti intrând în alertă în faţa unui asemenea exod. Funcţionarul în ministerul de externe rus P. P. Svinin, trimis de ţar la 1815 să verifice informaţiile primite referitoare la abuzurile autorităţilor ruse, raporta ţarului că numai în decurs de un an, din judeţul Tighina au fugit dincolo de Prut 900 de familii, din judeţul Codrilor 290 de familii, iar din judeţul Hotin 3359 de familii. Cu toate acestea, statistica lui Koeppen, profesor de statistică la Universitatea din Petersburg şi membru al academiei ruse, în lucrarea sa Despre harta etnografică a Rusiei europene, apărută sub auspiciile Societăţii imperiale ruse de geografie la Petersburg în 1852, la capitolul Tabelul străinilor, la rubrica românilor găsim 406182 în Basarabia (86% din populaţia Basarabiei), dar şi 75000 în gubernia Kherson, 9858 în gubernia Ecaterinoslav şi 7429 în Podolia. Asta după un adevărat exod care va continua până la revoluţia din 1917.

Unirea Basarabiei şi românii transnistreni

Despre cum s-a realizat şi pregătit unirea Basarabiei cu România, despre acele clipe de frământare, speranţă şi eroism am scris în articolele Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia, de aceea mă voi referi la partea ce priveşte românii transnistreni în vâltoarea acestor zile de zbucium şi foc.

În condiţiile create de revoluţia rusă, românii moldoveni şi transnistreni încep să se organizeze în urmărirea idealurilor lor naţionale. Zorii libertăţii deschişi de revoluţia din martie vor fi striviţi de cizma bolşevică pentru cea mai mare a fostului imperiu al ţarilor, devenit imperiu comunist cu o apetenţă expansionistă mult mai mare.

Dar până atunci românii mai aveau de luptat pentru idealul naţional, pe ambele maluri ale Nistrului. Românii din stânga Nistrului se organizează pe mai multe planuri, în mai multe grupări, toate urmărind realizarea câtor mai multe deziderate pentru români. Fruntaşii românilor transnistreni se organizează alături de românii ardeleni aflaţi la Kiev dintre foştii prizonieri din Rusia, alături de români din regatul român, soldaţi basarabeni din armata rusă, studenţi români şi alţii. Astfel, în cadrul Radei Ucrainene, în urma demersurilor făcute de societatea românească „Deşteptarea”, i se recunoaşte minorităţii române din Ucraina dreptul de a fi reprezentată în Rada Centrală de 8 deputaţi. Legea cerea ca acest drept să se acorde în urma unui sufragiu făcut în sânul minorităţii, în urmă căruia cel puţin o sută de mii de persoane declarate de o anumită etnie să declare în scris acest lucru şi să declare că vor drepturi naţionale politice şi culturale, iar minorităţile mai mari puteau avea şi un reprezentant în guvern. Strângerea de semnături a început printre românii transnistreni de pe teritoriul ucrainean, iar în acest timp au activat în Rada de la Kiev doi reprezentanţi români, Ion Precul, preşedintele societăţii „Deşteptarea” şi I. Dumitraşcu. În lunile în care a funcţionat Rada ucraineană, până în 1918 când războiul se extinde în această ţară, aceştia şi-au făcut datoria de români. Astfel, la 9 ianuarie 1918, Ion Precul de la tribună cere drepturi pentru cei 800000 de români ce vieţuiesc la stânga Nistrului, iar Dumitraşcu protestează la 20 aprilie 1918 contra pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei şi ia apărarea României contra căreia Rada a luat decizia de a trimite o moţiune de protest contra unirii Basarabiei cu România. La apariţia bolşevicilor în Ucraina, fruntaşii românilor au fost nevoiţi să se refugieze dincoace de Nistru.

Trebuie menţionat că încă din aprilie 1917, în programul Partidului Naţional Moldovenesc, la punctul 10 se stipula: „Moldovenilor de dincolo de Nistru să li se chezăşuiască aceleaşi drepturi pe tărâm cultural, bisericesc, politic şi economic, pe care le vor avea în Basarabia locuitorii de alt neam.”

În continuare, pe de altă parte, la Congresul ostaşilor moldoveni din Chişinău deschis la 19 octombrie 1917 au luat parte şi delegaţi de dincolo de Nistru. Aici, Pantelimon Halippa cere unirea cu România, iar unul dintre cei care a luat cuvântul a fost Toma Jalbă, în numele românilor din Transnistria:

„Şi aşa, fraţilor, din cuvintele ce le-am auzit aici, văd că v-aţi hotărât cu toţii să vă luaţi ce vi se cuvine, drepturile şi autonomia. Dar eu acum vă întreb pe domniile voastre, fraţilor, fraţii mei şi neamurile mele, că noi suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecii în gura motanului? Fraţii noştri! Nu ne lăsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”

Adunarea aplaudă în picioare strigând „Nu vă vom lăsa!” Ion Buzdugan îi răspunde lui Toma Jalbă:

„Când am auzit jeluirea fratelui nostru Toma Jalbă, moldovean de dincolo de Nistru, mi s-a părut că aud bocetul mamei care şi-a pierdut copiii. Cuvintele lui Toma Jalbă sunt o doină, de care plâng văile şi munţii pe tot pământul românesc. În glasul lui Jalbă e toată tânguirea şi deznădejdea neamului nostru. Nu ne lăsaţi! Strigă fratele nostru, eu socot că şi pietrele dacă ar auzi s-ar umple de jale. Nu vă lăsăm, fraţilor, veniţi în braţele noastre! Nistrul îl vom săpa împreună şi vom îndrepta apa lui pe dincolo de hotarul sufletului românesc, pentru ca nimic să nu ne mai despartă!

La 17-18 decembrie 1917 s-a ţinut la Tiraspol Congresul Românilor de peste Nistru, la care au participat ca invitaţi cinci delegaţi ai Sfatului Ţării din Basarabia conduşi de Onisifor Ghibu şi din care făcea parte şi vicepreşedintele Sfatului, Pantelimon Halippa. Unul dintre cei cinci iniţiatori ai congresului era chiar soldatul ţăran Toma Jalbă. Înaintea congresului, Onisifor Ghibu a văzut proiectul de discurs al lui Toma Jalbă, şi după cum el însuşi mărturiseşte, l-a rugat să-l schimbe, iar Toma Jalbă a acceptat cedând preşedinţia congresului lui Ştefan Bulat, un tânăr învăţător şi ofiţer, ceva mai temperat. Motivul ni-l dă chiar Ghibu, într-un articol din revista Moldova Nouă din 1941: „Precauţiunea mea era dată de grija de a nu lăsa să se producă la Tiraspol nimic ce ar putea dăuna pe de-o parte Basarabiei, care deşi era îndrumată relativ binişor în cele politice, totuşi era minată la fiecare pas de anarhia nesăbuită ce se întinsese de la un capăt al său la celălalt, ameninţând în fiecare clipă cu răsturnarea situaţiei de drept şi a ordinei sociale, pe de alta României, care trecea, tocmai în acele vremuri, prin cele mai cumplite încercări din cursul războiului. A te lansa, în aceste împrejurări, la votarea pe faţă a unor rezoluţii care depăşesc prea mult ideologia revoluţionară rusească, putând întărâta pe cei ce dispuneau de situaţie, aceasta o socoteam o greşeală ce ar fi putut deveni fatală şi pe care, tocmai pentru aceea voiam s-o evit, pe cât atârna de mine.”

Totuşi, ridicarea chestiunii unirii teritoriilor româneşti de la est de Nistru cu Basarabia nu a putut fi evitată la acest congres. Ţăranii stăruiau înduioşător „să ne soidinim (unim) cu fraţii” şi „oamenii de la ţară sunt trimişi cu aiastă vorbă: să fim toţi împreună, cu aiastă vorbă ne aşteaptă pe noi oamenii la sate”. Ţăranii Sofron Coldâba şi Ştefan Logut din satul Garmaţcaia au cerut ca „acum să se facă măcar o bucăţică de rezoliuţie că ne soidinim cu Moldova”. Totuşi, nici aceasta nu s-a făcut, doar s-a hotărât ca referitor la această chestiune să se mai ţină un congres special la 8 ianuarie, cu delegaţi din toate satele moldoveneşti din Kherson, Podolia şi Cameniţa. Acest congres nu a mai putut fi ţinut din cauza bandelor bolşevice ce au cuprins în anarhia lor întregul ţinut al Basarabiei şi Transnistriei, făcând necesară intervenţia trupelor române în Basarabia.

Basarabia s-a unit cu România, armata română a trecut Nistrul în 1919 ocupând Dubăsariul, Tiraspolul pentru a acoperi flancul armatei franceze de Dunăre care se retrăgea din Odessa refuzând să lupte contra bolşevicilor. Francezii şi câteva divizii greceşti au trecut Nistrul în sudul Basarabiei, românii au trecut şi ei lăsându-i pe transnistreni, peste un milion de suflete, în afara graniţelor.

Au urmat incursiunile bolşevice peste Nistru, (vezi Lupte antibolşevice după unire şi Moartea unui erou, generalul Stan Poetaş) care au făcut din acest hotar o linie fortificată între România şi barbaria comunistă, dar lăsându-i pe bieţii transnistreni victime sigure ale terorii roşii. Chiar întemeierea Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti la 11 octombrie 1924, deşi cu scopul principal de a menţine pretenţiile sovietice asupra întregii Moldove româneşti, demonstrează indirect existenţa şi preponderenţa populaţiei româneşti în stânga Nistrului.

Masacrele de la Nistru

Dar calvarul românilor transnistreni era abia la început. Teroarea comunistă îşi lăsa aripa grea asupra imperiului, strivind popoare şi mutilând destine. Românii, cei mai refractari la noua doctrină, sunt printre primii vizaţi, odată cu încheierea războiului civil prin victoria lui Lenin. Un genocid antiromânesc prea puţin cunoscut a avut loc încă înaintea ocupării Basarabiei în 1940, asupra dimensiunii crimelor avem parte doar de informaţii fragmentare şi incomplete.

Românii transnistreni erau arestaţi, schingiuiţi, executaţi, sau deportaţi în lagărele Siberiei pentru vina de a fi români. La început zeci, apoi sute dintre aceştia îşi lăsau tot ce aveau şi încercau să treacă apa Nistrului în România, înfruntând curenţii şi gloanţele grănicerilor sovietici. Câţi au murit în Nistru sau sub gloanţe nu vom putea ştii niciodată, dar putem veni cu date şi exemple cutremurătoare despre masacrele de la Nistru.

Ziariştii occidentali spuneau în 1932 că ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este cu desăvârşire necunoscut lumii. În fiecare noapte, la această graniţă se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi, dintre cei care nu au reuşit să treacă. La început, refugiaţii erau în mare parte din intelectualii români urmăriţi şi pentru activitatea lor proromânească dar câţiva ani mai târziu, după epurarea intelectualilor, teroarea s-a mutat asupra populaţiei rămasă fără îndrumători şi care se opunea colhozurilor. De atunci, şi mai ales de la declanşarea foametei din Ucraina, exodul a luat amploare. Părintele îşi lăsa familia în voia soartei, ascunzându-se prin păduri până prindea momentul prielnic să treacă Nistrul în România. Autorităţile sovietice, pentru a stăvili această fugă generalizată, detaşează în Republica Moldovenească Sovietică agenţi GPU şi trupe speciale menite să zăvorească frontiera. Detaşamentele de grăniceri sunt întărite în aşa fel încât nimic să nu mai poată trece. Totuşi, românii, dar nu numai ei, ci şi ruşi sau ucraineni, încearcă şi uneori reuşesc imposibilul, mai ales în nopţile geroase de iarnă, când puteau păcăli mai uşor vigilenţa grănicerilor şi traversarea se putea face pe gheaţă. Dar victimele erau nenumărate, grănicerii folosind mitralierele pentru a-i opri.

Român împuşcat de sovietici la trecerea Nistrului.

Santinela română şi soţia încearcă să-l ridice

Astfel, corespondentul ziarului Cuvântul menţiona la 19 ianuarie 1932 faptul că în ultimele zile au trecut Nistrul peste 80 de familii din Moldova Sovietică, bărbaţi, femei, unele însărcinate, bătrâni, copii. Datorită acestor treceri şi faptului că refugiaţii nu aveau nimic şi nici posibilităţi de întreţinere, se organizează „Comitetul pentru ajutorarea refugiaţilor moldoveni de dincolo de Nistru” condus de Pantelimon Halippa, care preia donaţiile pentru refugiaţi şi se ocupă de cazarea, hrana, îmbrăcarea lor, face eforturi pentru găsirea rudelor, caută locuri de muncă pentru adulţi şi se ocupă cu şcolarizarea copiilor refugiaţi. Între timp, rândurile refugiaţilor se îngroaşă din ce în ce mai mult, dar şi ale victimelor, iar poveştile supravieţuitorilor sunt cutremurătoare: foamea, frigul, ameninţările deportărilor şi comportamentul bestial al autorităţilor i-a făcut să rişte ce le-a mai rămas, viaţa, în încercarea de a trece Nistrul în România.

Grup de refugiaţi adăpostiţi în căminele din Chişinău

Doi refugiaţi români transnistreni răniţi grav la spitalul din Tighina

Soţiile şi copiii lor au fost ucişi de bolşevici la trecerea Nistrului

Pavel Criviţchi şi copilul său au reuşit să treacă

Soţia şi celălalt copil nu, au fost ucişi pe gheaţa Nistrului 

De exemplu, doar în 25 februarie 1932, au trecut Nistrul în România următorii: prin punctul Leucani, Jalea Mitică de 15 ani, rănită de grănicerii sovietici, prin punctul Chiţcani, Nichita Talie cu soţia şi trei copii, prin Tighina, 10 refugiaţi, locuitori din Molovata, printre care Arsenie Zaitur cu soţia şi doi copii, Mihail Cebotaru şi Spiridon Oprea, prin Unghia Boului, au trecut Profirie Tudorache, Grigore Tudorache, Dumitru Mihail Luca M. Mihail, de 18 ani, toţi din satul Stroeşti, Ucraina, prin punctul Lipnic, Ion Borjanu, dezertor din Armata Roşie, regimentul 14, prin punctul Poiana, au reuşit să treacă şase familii din satele Ecaterinovska şi Molovata din raionul Dubăsari, restul de cinci familii (22 de suflete) au fost împuşcate de sovietici.

La 4 martie, la ora 3 după amiază, în faţa Tighinei, Teodor Crăjanov din satul Caragaci cu soţia şi două fiice a reuşit să treacă. Peste două ore, Nichita Bucovanu din acelaşi sat a încercat să treacă împreună cu soţia, fiica şi copilul de cinci luni, cu sania. Sania a fost prinsă în focul grănicerilor în mijlocul râului şi calul a fost ucis. Bucovanu a luat copilul mai mare în braţe şi a luat-o la fugă spre malul românesc, dar un glonţ l-a ucis la câţiva metri de ţărm. Soţia şi copilul mai mic au rămas înţepeniţi în sanie. A doua zi sania a fost ridicată de grănicerii sovietici, iar trupurile îngheţate ale celor doi au fost aruncate pe gheaţă. În aceeaşi zi au mai trecut prin punctul Bârda Vasile Nărăcelu, Evdochia Zidar şi Ana Scodalcu, rănită de grăniceri. Prin pădurea Olăneşti, au sosit din Purcari 36 de refugiaţi.

Români transnistreni împuşcaţi de sovietici la trecerea Nistrului

Fotografii publicate de Geo London în presa occidentală, aprilie 1932

La 5 martie 1932, ora 10 dimineaţa, în apropierea punctului Rezina, judeţul Orhei, au încercat să treacă o familie compusă din soţ, soţie, un fiu de 7 ani şi o fiică de 8 luni. Gloanţele sovietice l-au ucis pe soţ şi au rănit-o pe soţie. Copilul o ia la fugă spre malul românesc strigând „Ajutor!”, dar cade ucis nu departe de ţărm. Soţia cu fiica de opt luni în braţe abia au reuşit să se târască până pe malul românesc unde a fost internată în spitalul din satul Gorna. În acelaşi spital a fost adus ofiţerul Laniţchi rănit de grănicerii de pe malul celălalt, unde a şi murit.

La 11 martie au apărut la punctul Clucat, lângă Şerpeni, doi copii din familia Zenhan, care au relatat că mama (Domnica) cu cinci fiice (Maria, 19 ani, Daria, 17 ani, Natalia, 14 ani, Titiana, 12 ani şi Serafima, 10 ani), au încercat să treacă Nistrul, dar pe partea românească s-a rupt gheaţa, Maria fiind trasă la fund. Mama a alergat să o salveze, alături de celelalte două fiice mai mari, dar toate patru s-au înecat, salvându-se doar cele două fiice mai mici.

Români răniţi de grănicerii sovietici în spitalul din Tighina.

Bătrânul va muri după patru zile, 

cei doi vor rămâne cu picioarele amputate

Dezertor din Armata Roşie, regimentul 124,

rănit de sovietici la Nistru

 Familia Şagun a încercat să treacă aproape de Talmaz. Aftenie (30 de ani), soţia de 26 de ani şi copilul de doi ani. Nu departe de malul românesc au fost zăriţi de grăniceri şi s-a deschis focul asupra lor. Copilul a fost ucis şi părinţii au fost răniţi la picioare, fiind salvaţi de grănicerii români şi internaţi în spitalul din Talmaz.

Astfel de cazuri au fost zilnice, o graniţă incomparabil mai însângerată decât Zidul Berlinului de mai târziu. O dată la câteva zile sunt pescuite cadavre ciuruite de gloanţe din apele Nistrului.

Orfani cu părinţii ucişi la trecerea Nistrului de către grănicerii sovietici

În a adoua fotografie, surorile orfane Sărăuţa

Dar unul dintre cele mai cumplite masacre de pe Nistru s-a produs la 23 februarie 1932. La ora 12 noaptea, în dreptul comunei Olăneşti, de pe malul sovietic unde era o pădure, se aude o canonadă prelungă de mitraliere şi bubuituri de grenadă. Canonada durează vreo douăzeci de minute, după care încetează cu totul. După un timp pe malul românesc îşi face apariţia un grup de douăzeci de refugiaţi moldoveni îngroziţi, cu privirile rătăcite. Opt dintre ei sunt răniţi de gloanţe. Tremurând de spaimă, povestesc că au fost mai bine de şaizeci de români care au pornit spre malul Nistrului prin pădurea Olăneşti, dar au fost surprinşi de grănicerii sovietici şi agenţii GPU care au deschis focul fără somaţie. Mai bine de patruzeci de români transnistreni din grupul lor au plătit cu viaţa încercarea lor de a trăi în libertate alături de fraţii lor din România. Nimeni nu era înarmat, doreau doar să fugă din „paradisul muncitorilor şi ţăranilor”, dar la ieşirea din pădurea de lângă Purcari, cerul s-a luminat de rachetele sovietice şi s-a dezlănţuit măcelul. Prinşi în focul mitralierelor care secerau vieţi omeneşti, supravieţuitorii au luat-o la fugă, urmăriţi de o unitate GPU care trăgea continuu după ei, fără să le pese de ţipetele victimelor, printre care erau femei şi copii.

Supravieţuitori ai masacrului de la pădurea Olăneşti

Soţii şi părinţii copiilor au fost ucişi de sovietici 

Acest masacru a ajuns şi în discuţia Parlamentului României în şedinţa de la 26 februarie 1932, dar măsuri concrete nu s-au putut lua, din moment ce sovieticii tratau toate aceste acuze ca şi propagandă capitalistă. Ziaristul Geo London a publicat un amplu reportaj despre acest masacru în ziarul francez „Le Journal”, atrăgându-şi invectivele oficiosului partidului comunist francez „L’Humanite” şi protestele ambasadei sovietice care calificau cele scrise ca şi atacuri incalificabile la realităţile din Uniunea Sovietică. Societatea Naţiunilor, nici ea nu a făcut nimic.

Dar toate acestea vor fi făcute uitate de intensitatea masacrelor şi atrocităţilor comise faţă de români după cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord la 26 iunie 1940. Tragedia basarabenilor şi bucovinenilor, mult mai apropiată şi mai mediatizată, a făcut uitată tragedia românilor transnistreni.

Chiar şi în ziua de azi îi uităm cu desăvârşire, deşi astăzi, sub regimul de la Tiraspol, sunt cei mai viteji români ai zilelor noastre. Sub teroare continuă să fie români, să lupte pentru limba lor, nişte copii care s-au baricadat în liceele lor de limbă română ameninţate să fie închise de brutele smirnoviste ne-au oferit o lecţie de patriotism şi românism cum demult nu am mai văzut-o. La fel, românii transnistreni au fost în prima linie în războiul de pe Nistru din 1992, au luptat cu curaj şi eroism cu AK-47 contra tancurilor, tot ei formau majoritatea legendarilor luptători din grupările scorpionilor sau burunducilor. Au căzut la datorie şi nu au dat nici un pas înapoi pe platourile de la Coşniţa şi Cocieri, la Dubăsari şi Tighina. La 20 iunie 1992, 20 de tancuri ale armatei a XIV-a ruse intră în Tighina sprijinite de infanterie şi cazaci, arborând drapelul Rusiei fără nicio jenă. Tinerii luptători din Tighina, mare parte transnistreni, fără artilerie, doar cu câteva RPG-uri, distrug şase din aceste tancuri în lupte de stradă, unele cu sticle de benzină. Întrebaţi-vă de unde sunt cei care au făcut 12 sau 15 de ani de închisoare doar pentru că sunt români şi au refuzat să se numească altfel? Şi culmea, mare parte din românii din dreapta sau stânga Nistrului sunt de părere că republica Moldova ar trebui să renunţe la fâşia numită Transnistria, o mică fâşie din ceea ce a fost înainte cunoscut sub numele de Transnistria, realizând astfel o premieră mondială, prima dată când un stat renunţă de bunăvoie la o porţiune din teritoriul său recunoscut de ONU!

Da, aşa e, ne merităm soarta!

„Cui ne lăsaţi, fraţilor?” o întrebare sfâşietoare pusă de românul Toma Jalbă acum aproape o sută de ani, la care cu greu putem găsi chiar şi astăzi răspuns. Am putea să parafrazăm cuvintele lui Tudor Vladimirescu, ridicat din mijlocul taberei sale de panduri de către grecii eterişti pentru a fi ucis şi aruncat într-o fântână părăsită. Pandurii l-au întrebat „pe noi cui ne laşi?”, iar el le-a răspuns „corbilor şi câinilor!” Aşa i-am lăsat şi noi pe transnistreni, corbilor şi câinilor.

Şi asta o facem din nou, zi de zi, oră de oră, în care ne dezinteresăm total de soarta celor rămaşi la stânga Nistrului, sub cizma comunistoidă sponsorizată de Moscova.


Bibliografie:
N. P. Smochină, Moldova Nouă, Revistă de studii şi cercetări transnistrene, an VI, 1941  
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru - Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992