Un român uitat, Ilie Lazăr

Ilie Lazăr (1895 - 1976)

Noi ne-am obişnuit să privim la politicienii noştri şi să ne zicem că niciodată în democraţie nu am avut o clasă politică atât de coruptă, slabă şi incompetentă. Metehne vechi, lucruri care se întâmplă şi pe la alţii, în democraţiile mai vechi şi mai consolidate. Ne raportăm de cele mai multe ori la perioada interbelică pe care în subconştientul nostru o identificăm cu o adevărată epocă de aur, înainte ca regimul comunist să radă toate vârfurile intelectuale, politice, ştiinţifice şi militare. Dar şi atunci au existat cazuri şi mari scandaluri de corupţie, politicieni incompetenţi şi demagogi, inculţi şi mincinoşi. Dar diferenţa majoră între cei de atunci şi cei de azi este nu numai faptul că primii aveau clasă, stil, ca urmaşi ai unor familii boiereşti astăzi risipite de regimul comunist, dar mai aveau ceva, cel puţin fruntaşii partidelor celor mai importante, respectiv cele care au jucat un rol în viaţa politică a ţării. Este vorba de legitimitate. O legitimitate dată de activitatea şi faptele lor din trecut, prin faptul că au luptat pentru ţară cu arma în mână în războiul de reîntregire a neamului, că au fost apărătorii şi propovăduitorii românismului în provinciile în care românii au fost împilaţi de secole, au sfidat autorităţile şi au făcut închisoare sau au fost deportaţi pentru activitatea lor românească. În cadrul României Mari, ei aveau legitimitate, puteau cere votul cetăţenilor români, cetăţenii se simţeau reprezentaţi de ei, de aceştia care au fost un exemplu şi model pentru români. De exemplu, George Brătianu, deşi era fiul primului ministru, a făcut războiul pe front luptând la Oituz, Iuliu Maniu a organizat regimentele ardeleneşti din Viena în 1918, a fost printre cei mai importanţi lideri ai românilor ardeleni, având un rol decisiv în organizarea adunării de la Alba Iulia şi al unirii Transilvaniei cu România (vezi Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)), iar exemplele pot continua la nesfârşit.

Se poate face vreo comparaţie cu politicienii de astăzi? Nici vorbă. Primul preşedinte postcomunist al României a înţeles perfect această lipsă de legitimitate a noii clase politice. De aceea a încercat să-şi prezinte permanent propria formaţiune politică ca o emanaţie a revoluţiei din decembrie 1989, o forţă creată din vâltoarea unei lupte revoluţionare, împotriva regimului ceauşist. A mai încercat să-şi atragă în partid dizidenţii regimului comunist, atâţia câţi erau, precum şi o serie de figuri publice populare şi necompromise de comunism. Nu prea a reuşit dintr-un motiv simplu, marea majoritate a politicienilor postdecembrişti proveneau din cadre ale regimului comunist, stâlpi ai regimului de tristă amintire. După ce au trecut în nefiinţă cei care ieşiseră din închisorile comuniste, au rămas doar aceştia, proveniţi din rezerva de cadre a partidului comunist. Iar politicienii tineri sunt copiii lor, sau tineri care se apucă direct de politică, fără a avea succes într-o meserie proprie, sunt politicieni de meserie, gata demagogi, fără vreo realizare în viaţa profesională, sunt cei ce se ocupă doar cu politica. În regimul trecut era o denumire pentru aceştia, politruci sau activişti de partid. De unde ar avea ei legitimitate, cine să le-o confere, dacă activitatea şi faptele lor anterioare intrării în politică nu au cum să o facă?

Tocmai pentru a evidenţia această diferenţă, m-am gândit să aduc în discuţie cazul lui Ilie Lazăr, fost fruntaş ţărănist, apropiat de Iuliu Maniu, insistând asupra faptelor care i-au conferit legitimitate pentru a candida şi a fi ales, şi mai puţin pe activitatea sa politică din perioada interbelică.

Incredibila viaţă a unui român adevărat

Ilie Lazăr s-a născut la Giuleşti, în Maramureş, în 1895, părinţii săi fiind descendenţii unor vechi familii româneşti din mica nobilime. Bunicul său, Vasile Lazăr, preot şi licenţiat în drept, fost protopop al Sighetului, descindea din şapte generaţii de preoţi. A crescut în tradiţiile româneşti şi ideile românismului pe care nu le-a abandonat niciodată, în ciuda persecuţiilor şi anilor de închisoare de mai târziu. Liceul îl face la Sighet şi Lugoj, unde intră în societatea aleşilor oameni de cultură români din acest oraş. Academia de drept o face la Sighet şi la Cluj, unde este nevoit să se transfere din cauza şovinismului profesorilor unguri, care îl vedeau ca şi „agitator” pe acest tânăr care organiza serate şi consfătuiri la care vorbea despre drepturile românilor şi distribuia broşuri editate de asociaţia ASTRA. Odată l-a căutat un curier din partea unchiului său care l-a sfătuit să plece din judeţ, deoarece urma să fie arestat. A plecat la Lugoj pentru câteva luni şi apoi a continuat studiile la Cluj.

Casa din Giuleşti, Maramureş, în care s-a născut şi a copilărit Ilie Lazăr

Între timp este înrolat în armata austro-ungară, el alegând regimentul 8 infanterie honvezi de la Lugoj, pentru a sta cât mai mult în acel mediu curat românesc. Până şi soldaţii şi ofiţerii de rezervă ai regimentului erau 80% români, iar propaganda continuă, mai pe ascuns, mai pe faţă, pentru cauza românească, în special prin intermediul ceaiurilor dansante, corurilor organizate şi altele, era una din principalele activităţi ale lui Ilie Lazăr. Ca o curiozitate, aici îl va cunoaşte bine şi chiar îl va avea în subordine pe Petru Groza. Mai târziu, când Petru Groza va conduce fi printre cei ce conduceau ţara, nu îi va fi deloc uşor lui Ilie Lazăr.

Războiul

Prima oară a ajuns pe frontul galiţian, fiind în prima linie la 10 iunie 1916, în timpul ofensivei Brusilov, chiar în locul în care s-a rupt frontul. Compania în care era comandant de pluton a rămas cu 27 de oameni din 184, el singurul ofiţer în viaţă, grav rănit la ambele picioare cu gloanţe dum-dum. A mai reuşit să fugă şi să se târască urmărit de cazaci vreo doi kilometri după care a căzut la pământ. Salvarea i-a venit de la prietenul său Maxim Radovan, care şi el împuşcat în piept, a reuşit să oprească o căruţă care să-l ducă în spatele frontului prăbuşit. Trenul cu răniţi se întorcea prin Sighet, a reuşit să-şi anunţe rudele care l-au aşteptat în gară şi unchiul său, Alexandru Lazăr, fost preşedinte de tribunal, însoţit de doi medici militari, îl iau aproape cu forţa din tren şi-l duc la spital, salvându-i picioarele sau chiar viaţa, cel stâng învineţindu-se şi Ilie având dureri îngrozitoare. Ulterior este mutat la spitalul din Gyor, apoi prin intervenţia episcopului la cel din Lugoj, apoi la Szeghedin. Ulterior este trimis la regimentul său pe perioada convalescenţei. Dar şi aici îşi continuă activitatea de propagandă românească, astfel că este retrimis pe front incomplet vindecat, cumva trebuia să i se închidă gura, ca şi în cazul lui Iuliu Maniu, care a fost trimis pe front ca simplu soldat.

Detalii cu prispa şi interiorul

În cazul acestui rebel faţă de regimul austro-ungar, până şi a doua plecare pe front a trebuit să fie marcată de evenimente. În Oroshaza, (în preajma intrării României în război, toate regimentele româneşti fuseseră mutate în Austria sau în Ungaria, cât mai departe de Ardeal) se ţin discursuri în piaţa publică de către conducătorii regimentului în ungureşte şi germană, neînţelese de cei 90% soldaţi români. După ce compania porneşte spre gară, orchestra începe să cânte ceardaşuri ungureşti, dar sublocotenentul Ilie Lazăr opreşte muzică şi ordonă soldaţilor să cânte „Când de acasă noi plecăm”, o cântare ostăşească românească, pe patru voci. Comandantul companiei, sublocotenentul Buckwald Odon, le interzice soldaţilor să cânte „olahul”, adică româneşte, în limba valahilor. Ilie Lazăr nu cedează, Buckwald îl face agitator şi loveşte pe un soldat român, pe fruntaşul Ilie Laz cu piciorul în burtă, Ilie Lazăr îl pune la punct, Buckwald îl face trădător, Lazăr se năpusteşte cu baioneta scoasă la el, alţii îi despart, soldaţii români gata să sară şi ei. Ofiţerii unguri dispar, Ilie duce compania în gară şi o aliniază pe peron, unde se încing dansuri şi jocuri româneşti. Un ofiţer român apare în gară şi îi spune că în oraş s-a împrăştiat vestea că „compania Ilie Lazăr s-a răsculat”. Apar ofiţerii unguri din garnizoană, se parlamentează îndelung, până la urmă pleacă pe front. Pe front ajunge şi la judecata Consiliului de Război de la Stray, pentru lovirea unui ofiţer în faţa soldaţilor. Treismuth Joseph i-a ordonat unui soldat român ceva şi acesta nu a ştiut să-i răspundă în ungureşte, la care acesta l-a înjurat ceva de genul „D-zeul vostru de valahi”, Ilie Lazăr i-a cerut socoteală, acesta i-a făcut trădători şi Lazăr i-a ars o palmă solidă în faţa trupei. A fost trimis cu acte în regulă la judecată, s-a apărat singur vorbind timp de trei ore, dar primeşte o pedeapsă cu închisoarea de trei luni, dar care ar urma să fie executată după război. Plin de amărăciune, în amintirile sale lăsate ascunse pe la rude şi publicate abia în anul 2000, Ilie Lazăr se întreabă dacă nu cumva cele trei luni de închisoare sunt cuprinse printr-o înţelegere dintre Petru Groza şi unguri în cei 17 de ani grei care i-a executat sub comunişti.

Cernăuţi

După căderea şi disoluţia frontului rusesc şi pacea de la Brest Litovsk, Ilie Lazăr face parte din trupele de menţinere a ordinii în judeţul Tulcin, regiunea Troscianetz – Podoslki. Aici a aflat de unirea Basarabiei cu România, tot aici, prin septembrie, a început să-şi pregătească dezertarea din armata austro-ungară. Erau complet izolaţi, germanii ocupaseră toate punctele cheie de cale ferată. Dar Ilie Lazăr nu dorea să dezerteze singur, ci împreună cu întreaga lui companie, care erau toţi români afară de un sergent şi de croitorul companiei. Şi nu numai să dezerteze, dar să ducă compania şi să se predea cu ea armatei române, cât mai aproape de Basarabia. A început pregătirea prin discuţii nocturne cu gradaţii, apoi şi cu soldaţii. Pregătirea a durat vreo două săptămâni, dar toţi au fost de acord cu planul lui Ilie Lazăr.

Când a sosit momentul, la ora 12 noapte, Ilie Lazăr a dat alarma la companie, apoi într-o jumătate de oră au urcat cu toţii în cele trei vagoane trase de o locomotivă care îi aştepta în gară. Lazăr mituise cu 27 puzi de grâu un mecanic şi doi angajaţi la căile ferate ucraineni ca să-i ducă până la Moghilev. Trenul s-a strecurat pe tăcute din gară. Dimineaţa erau la Vaniarka, apoi la Smerinka, dar de acolo sunt dirijaţi de comandantul german al gării spre Kiev. Lazăr insistă, mituieşte pe unul şi pe altul, îi forţează pe cei trei ucraineni care conduceau garnitura să continue drumul, deşi ei nu doreau să meargă mai departe, în sfârşit pleacă spre Moghilev. Aici gara e plină de gărzi civile care, văzându-i pe români înarmaţi, încearcă să-i dezarmeze. Ilie Lazăr coboară din tren împreună cu cinci gradaţi înarmaţi, având asupra lor şi grenade. Îi anunţă că sunt români şi merg până unde vor întâlni armata română, iar dacă se va trage în tren după plecarea garniturii, va opri, vor coborî, vor înconjura oraşul şi îi va da foc. Gărzile ucrainene cedează şi îi lasă să plece, în curând vor ajunge la Noua Suliţă, la frontiera Bucovinei unde coboară. Soldaţii votează şi acceptă propunerea lui Lazăr de a merge la Cernăuţi, un marş de câteva ore, pentru că de acolo le va fi mai uşor să se întoarcă acasă în Ardeal, majoritatea soldaţilor fiind bănăţeni.

Ajung în piaţa din Chişinău, aflând că oraşul este ocupat la periferii şi cazărmi de circa şapte sute de ucraineni înarmaţi veniţi din Colomeea, Stanislau şi Gniatin, în ideea de a realiza Ucraina Mare până la Siret. Ilie Lazăr îşi ţine compania aproape când de el se apropie profesorul Sextil Puşcariu care se prezintă şi le cere ajutorul până la sosirea armatei române împotriva ucrainenilor care au intrat în Casa Naţională, au jefuit totul şi pe fruntaşii români vor să-i captureze şi să-i ducă ostateci. Chiar şi Iancu Flondor este ascuns la Mitropolie. Avioanele româneşti au aruncat manifeste în care spuneau că în patruzeci şi opt de ore armata română va intra în oraş, respectiv divizia a 7-a a generalului Zadik. Ilie Lazăr se pune fără discuţie la dispoziţia fruntaşilor români pentru a salva oraşul, deşi sunt depăşiţi în proporţie de peste patru la unu. Lazăr pune la punct un plan, îi cere profesorului Sextil Puşcariu să-i aducă câţiva ofiţeri români ce s-ar găsi prin oraş, care să-l ajute să deplaseze trupa pe străzile laterale în grupuri mici, într-un loc ca şi o sală mare, unde să poată fi organizaţi şi gata de intervenţie, urmând să protejeze clădirile centrale şi pe fruntaşii români ce stăteau ascunşi. Au sosit împreună cu Sextil Puşcariu locotenentul Stan, domnul Nicoară, fraţii Micinski şi încă câţiva care au preluat grup după grup ducându-i la locul care va fi baza lor de acţiune.

Vestea apariţiei românilor în uniforme austriece, înarmaţi şi organizaţi, s-a răspândit ca fulgerul, punându-i pe ucraineni pe jar. Dar jafurile lor s-au limitat la zonele periferice, neîndrăznind să se apropie de zona centrală pe care românii începeau să o controleze. În acea noapte au încărcat tot ce au putut, au stins luminile şi au fugit în noapte cu ce pradă au reuşit să ia. După aceea, până la sosirea armatei române, singura forţă armată care va proteja viaţa şi avutul cetăţenilor din Cernăuţi vor fi soldaţii din compania Ilie Lazăr. Încă de a doua zi, s-a trecut la „preluarea imperiului” în Cernăuţi. Iancu Flondor, împreună cu Ilie Lazăr şi alţi ofiţeri români, au urcat într-o maşină, Ilie Lazăr călare pe motor cu steagul românesc în mână, şi au înlocuit străinii cu români în toate clădirile oficiale, punând şi santinele române. Tribunalul, Poliţia, Primăria, Jandarmeria, toate au ajuns sub conducere românească. În locul generalului de jandarmi Fischer, mare asupritor de români, a şi împuşcat mai mulţi în timpul mandatului său. În locul lui a fost pus locotenentul Dan. Fischer tremura de spaimă şi îi promitea baronului Iancu Flondor supunere desăvârşită în limba germană.

Primul steag românesc pe Primăria din Cernăuţi a fost pus după 174 de ani de către Ilie Lazăr şi Nicoară. Entuziasmul românilor când au văzut fâlfâind tricolorul pe Primărie a fost de nedescris.

Apoi, Flondor, Lazăr şi cei câţiva ofiţeri au parcurs cu maşina cei 50-60 de kilometri spre sud, la generalul Zadik. Sunt întâmpinaţi de acesta şi şeful lui de stat major, locotenent-colonelul Rovinaru într-o mică gară. Lazăr şi Flondor îi invită să intre cât mai repede în oraş, deoarece populaţia este nerăbdătoare şi mai există încă pericolul să fie atacaţi de ucraineni, dacă se vor întoarce cu forţe sporite şi mai bine organizate. Generalul Zadik îi primeşte frăţeşte, spunându-le că va intra în 14 ore în oraş, deoarece înaintarea trebuie făcută metodic, pentru a preîntâmpina surprizele.

Au revenit în oraş, a doua zi populaţia s-a strâns să întâmpina armata română, dar regimentul 29 Dorohoi condus de colonelul Gheorghiu s-a oprit la Ceahor, o suburbie a Cerbnăuţilor. Abia în ziua următoare a intrat cu forţe masive armata română în Cernăuţi. Ilie Lazăr este invitat în maşina generalului Zadik alături de lt-col Rovinaru. Ajunşi în piaţa din faţa Casei Naţionale, sunt întâmpinaţi cu urale şi imnuri, cu o ploaie de flori de aproape întreaga populaţie a oraşului. Generalul Zadik este luat pe sus în urale şi este dus în interiorul arhiplin, unde aşteptau intelectualii români bucovineni în înaltă ţinută. La prezidiu, Iancu Flondor îl îmbrăţişează pe general în uralele mulţimii spunându-i: „Să-mi daţi voie, domnule general, să vă îmbrăţişez ca pe un frate dulce de care am fost despărţit 174 de ani!”.

Aşa a fost intrarea trupelor române în Cernăuţi, aşa s-a ridicat primul steag românesc pe primăria din Cernăuţi, de către Ilie Lazăr, la fel cum mai târziu, un alt mare patriot român, Gheorghe Ghimpu, fratele lui Mihai Ghimpu, mort în mod suspect într-un accident de circulaţie în anul 2000, va ridica primul steag românesc înlocuindu-l pe cel sovietic după mai bine de patruzeci de ani pe primăria din Chişinău, la 27 aprilie 1990.

La Alba Iulia

După vreo două săptămâni Ilie Lazăr pleacă acasă prin Borşa în Maramureş, unde participă la organizarea gărzilor naţionale române. Alături de alţi mari români maramureşeni, Vasile Filipciuc, Gheorghe Bârlea, Vasile Chindriş, Ion Bilţiu şi mulţi alţii organizează comitetele şi gărzile, tot timpul pe teren. Oficialităţile maghiare îl ameninţă şi intervin pe lângă alţii să-l potolească pe Ilie Lazăr, care a călcat în picioare, în plină adunare, tricolorul maghiar. Ucrainenii sunt organizaţi dincolo de Tisa de locotenenţii Vorobetz şi Mayer, aceiaşi pe care îi alungase din Cernăuţi.

Ilie Lazăr este trimis delegat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, tot drumul a fost un triumf, o atmosferă sărbătorească de neuitat. În gara Ulmeni li se ataşează vagonul cu badea Gheorghe Pop de Băseşti, luptător pentru drepturile românilor mai bine de şaizeci de ani, cel care va prezida adunarea de la Alba Iulia. Primiţi sărbătoreşte în toate gările, au avut altercaţii la Dej cu secui care se retrăgeau spre Ungaria şi care erau gata să arunce cu grenade în tren, dar la Războieni a fost o altercaţie cu ungurii care au tras spre ei, murind atunci plutonierul Ion Arion şi mai mulţi fiind răniţi. Ca reprezentant al plasei Şugătag din Maramureş, cu credenţional, Ilie Lazăr a fost printre cei care au votat unirea cu România. Şedinţa o deschide octogenarul preşedinte Gheorghe Pop de Băseşti, care după ce rosteşte „acum, Doamne, slobozeşte pe robul Tău, că văzură ochii mei mântuirea neamului românesc...” nu-şi mai poate stăpâni plânsul şi nici să conducă şedinţa. În prezenţa lui, Ştefan Cicio-Pop conduce lucrările mai departe, la ora 12 se ridică Vasile Goldiş şi citeşte moţiunea, apoi Iuliu Maniu ţine un discurs în care motivează hotărârile istorice. În faţa poporului, pe locul în care au fost traşi pe roată Horia şi Cloşca, moţiunea şi votarea au fost citite de episcopul ortodox Miron Cristea şi greco-catolic Iuliu Hossu.

Steagul românesc purtat la Alba Iulia de către Ilie Lazăr

De la Alba Iulia, Ilie Lazăr pleacă cu prietenii săi bănăţeni la Lugoj, unde chestiunea Banatului nu era încă lămurită şi acesta fusese ocupat de trupele sârbe, fără să ţină cont de aranjamente şi linii de demarcaţie, inclusiv Lugojul fiind sub ocupaţia sârbă. Gărzile naţionale române au fost dezarmate, materialul de război evacuat în Serbia şi o mulţime de preoţi şi intelectuali au fost arestaţi şi duşi la Belgrad ca şi ostatici, inclusiv părinţii colegilor de liceu ai lui Ilie Lazăr, Aldan şi Grozăvescu. Din fericire, au apărut şi francezii din armata lui Franchet d’Esperey, cu care românii s-au înţeles mai bine, fiind nelipsiţi de la petrecerile în cinstea lor organizate de lumea bună lugojeană. După o săptămână află că şi el a fost luat la ochi de sârbi, deoarece era cam „agitator”, şi în pericol de a fi dus şi el la Belgrad ca ostatic. Împreună cu prietenul său Frenţiu, decide să plece la Sibiu şi de acolo la Bucureşti. Ajunşi la Branisca lângă Ilia Mureşului, nu mai pot trece peste Mureş, acolo era linia demarcaţională. Observă în gară o locomotivă şi află că mecanicii sunt din Simeria, de dincolo de Mureş şi ar fi şi ei tentaţi să treacă. Lazăr le pune problema direct. Unităţile masive maghiare erau la Zam, locul de unde vor fi respinse de trupele române la 16 aprilie 1919. Când santinela nu era atentă, Frenţiu şi Lazăr sar în locomotiva care părea să facă manevre şi trec înainte ca santinela ungurească să reacţioneze, Ilie Lazăr plătindu-le o sută de coroane mecanicilor. Intră cu locomotiva în Deva şi o predau trupelor române abia sosite.

În audienţă la Brătianu

După două zile, la Sibiu, Ilie Lazăr urcă în trenul care ducea la Bucureşti actul unirii de la Alba Iulia. Alexandru Vaida-Voievod, care îl cunoştea, îl prezintă pe Ilie Lazăr la toţi delegaţii. la Bucureşti, în Gara de Nord, li se face o primire entuziastă, guvern, armată, popor, şi câte şi mai câte. La masa de la restaurantul Carpaţi îl cunoaşte şi pe generalul Traian Moşoiu, viitorul comandant al trupelor din Transilvania până la sosirea generalului Mărdărescu la 14 aprilie 1919. Ilie Lazăr insistă pe lângă Vaida să pună la guvern problema Maramureşului istoric, de la nord de Tisa, lucru susţinut şi la adunarea de la Alba Iulia. Vaida îi aranjează prin Viorel Trifu, viitor ministru, o audienţă la primul ministru Brătianu în chestiunea tratativelor de pace. Este primit de acesta acasă, în locuinţa sa din strada Lascăr Catargiu.

Aşa ajunge Ilie Lazăr, la 23 de ani, să prezinte un memoriu asupra Maramureşului istoric marelui om de stat I. C. Brătianu, memoriu în care insista asupra drepturilor istorice româneşti asupra întregului Maramureş, arătându-i pe o hartă avută la îndemână localităţile româneşti, denumirile toponimice româneşti, explicându-i despre existenţa românilor şi rutenilor în localităţile de la nord de hartă. Brătianu avea o lupă şi studia harta cu interes, interesându-se de toate comunele de pe hartă. La un moment dat a întrebat dacă nu cumva şi Baranis (Baranya) a fost cumva românească. Afară de descrierea istorico-geografică, Lazăr îl roagă pe primul ministru să ordone armatei române care se oprise la Dej să ocupe şi Maramureşul, deoarece bande neregulate de ucraineni, probabil bolşevizaţi, deja ocupaseră Sighetul, terorizând populaţia românească din toată regiunea. Instituţiile româneşti se refugiaseră în satele de mai către munţii Gutâi. Brătianu îl ascultă cu interes, ia telefonul şi-l sună pe Şeful de Stat Major, generalul Prezan, apoi îl dă la telefon pe Ilie Lazăr care îi repetă generalului despre ocuparea Sighetului de ucraineni. Deci, cei ce susţin că primministrul Brătianu nu cunoştea situaţia Maramureşului istoric de dincolo de Tisa se înşeală amarnic.  

Generalul Prezan ia act de cele aflate, informându-l pe Brătianu că va ordona diviziei a 8-a, de la Dej, să înainteze spre nord pentru a ocupa Baia Mare, Baia Sprie şi Sighetul, iar lui Ilie Lazăr îi cere să vină a doua zi la Statul Major pentru a i se da documente şi însărcinări cu caracter militar pentru divizia a 8-a. Cu cele necesare, se întoarce în Ardeal cu acelaşi tren cu delegaţia ardeleană cu care venise.

Eliberarea Maramureşului şi bătălia de la Cămara

Merge la Dej cu mesajul de la Marele Stat Major, acolo află că brigada de la Ileanda are ordin să înainteze spre Baia Mare, dar el intenţionează să meargă cu trupele ale căror misiune este ocuparea Sighetului. La Baia Mare află că această misiune o are regimentul 14, de a ocupa Baia Sprie şi de acolo Sighetul. Lazăr se prezintă la comandantul regimentului, colonelul Gheorghiu (zis Ţiganu), căruia îi arată hârtiile de la Statul major şi îşi oferă serviciile. La popotă are loc o consfătuire cu ofiţerii regimentului asupra traseului. Aici mai sunt maior Popovici, căpitanii Luca şi Refic, locotenent Popescu (va cădea eroic peste câteva zile în lupta de la Peri), locotenent Năsturaş şi alţii.

Mormântul sublocotenentului Dumitru Popescu, căzut la Peri

Având în vedere că erau în plină iarnă, luna ianuarie, şi peste Gutâi, prin Crăceşti, era imposibil de trecut, Lazăr propune trecerea munţilor prin Cavnic. Avangarda o formează trupele maiorului Popovici şi căpitanului Luca, călăuză fiindu-le Ilie Lazăr. Tunurile erau imposibil de trecut peste deal, prin zăpada mare, cu caii slabi ai regimentului, aşa că Ilie Lazăr pleacă călare înainte, prin sate, ia contact cu prietenii săi refugiaţi acolo, Pop Mihai, Longin Mihai, Emil Ardeleanu şi fratele său Vasile Lazăr, împreună cutreieră satele Budeşti, Sârbi, Călineşti şi Breb, rechiziţionează vreo şaizeci de perechi de boi, se întorc cu ei şi în înjugă la tunuri. Aşa a intrat armata română în Maramureşul istoric, cu tunurile trase de boii strânşi de Ilie Lazăr.

Ocupă plasa Ocna Şugatag, unde Ilie Lazăr se revoltă că prim pretorul plasei, Mihali Gabor, deşi din familie românească veche, nu a dat jos steagul Ungariei de pe pretură, pe motiv că „încă nu a fost dezlegat de jurământul maghiar”. Le-a dat jos Ilie Lazăr, apoi a plecat mai departe spre Sighetul ocupat de ucraineni împreună cu armata română.

Compania căpitanului Luca înaintează până la Fereşti, de acolo trimite patrule la Vad, 5 kilometri de Sighet, precum şi ţărani români de încredere în recunoaştere, pentru a obţine informaţii precise despre situaţia ucrainenilor ce ocupaseră oraşul. Vasile Lazăr, fratele lui Ilie, împreună cu nişte ţărani din Giuleşti, se angajează la această sarcină. Îmbrăcaţi ţărăneşte, pleacă la târg, cum s-ar zice, Vasile revenind cu informaţii precise. Căpitanul Luca decide avansul spre Vad, împreună cu trupele române venind şi flăcăi din Giuleşti şi vreo cinci studenţi, alături de Ilie Lazăr. Trec peste dumbrava dintre Fereşti şi Onceşti, apoi peste râul Iza şi înaintează prin pădure către Valea Porcului, ajungând dimineaţa la ora patru. Vasile Lazăr se apropie pe neobservate de santinela de la podul de fier de la Vad şi trage asupra ei, dând astfel semnalul de atac. Garda care era în case, vreo patruzeci de ucraineni, sunt capturaţi şi trimişi sub pază la Berbeşti, românii urmărindu-i pe cei care au reuşit să scape. Grosul trupelor ucrainene care era la Sighet nu a putut fi alarmat încă, aşa că o acţiune rapidă se impunea, atât timp cât încă beneficiau de elementul surpriză. Se încinge o luptă scurtă de vreo oră la fabrica de cărămizi şi podul Ronişoarei, după care acestea sunt ocupate.

Apare o disensiune între căpitanul Luca, care dorea să atace oraşul frontal, şi Ilie Lazăr, care insista să învăluie pentru a le tăia retragerea. Luca rămâne la ideea lui, dar îi dă lui Lazăr şi fratelui său Vasile un pluton cu care să-şi urmeze planul de a înainta prin învăluire la Cămara, de unde vor baricada şoseaua şi calea ferată, tăind retragerea ucrainenilor. Luca pleacă cu grosul la atac frontal, împreună cu localnicii Pop Mihai, Emil Ardeleanu şi Florentin Bilţiu, în timp ce Ilie Lazăr cu fratele său învăluie cu plutonul pus la dispoziţia lor condus de un tânăr sublocotenent. La scurt timp pe calea ferată secundară apare o locomotivă cu un vagon deschis, mecanicul strigându-le să se grăbească că ucrainenii fug spre gara mare şi se îmbarcă în trenuri.

Un transport cu vreo trei sute de inşi a reuşit să scape, dar detaşamentul lui Lazăr ajunge la timp pentru următoarele. Baricadează şoseaua şi calea ferată şi o distrug pe o porţiune, pentru a fi siguri că nimic nu le va mai scăpa. Trimite un mesaj urgent la căpitanul Luca după ajutoare, transmiţându-i că următorul transport le va cădea în plasă. Ilie Lazăr, cu experienţa lui de front, îşi plasează oamenii pe poziţii de foc în anfiladă, parte din ei pe malurile Tisei spre Biserica Albă. Imediat apare trenul încărcat cu ucraineni, pe vagoanele deschise şase mitraliere gata de tragere, iar pe locomotivă, lângă mecanic, chiar locotenentul Vorbetz. Sunt somaţi să se predea chiar la cotitura după care erau dispuse baricadele, ca răspuns ucrainenii deschid focul. Românii ripostează, dintre ei cade mort sergentul Iosif Gabor, un altul este rănit. Ucrainenii, de pe tren, au zeci de morţi şi răniţi. După o oră şi jumătate, între timp sosind şi ajutoarele de la căpitanul Luca, ucrainenii se predau în grupuri, unii încearcă să fugă spre Tisa, aruncându-se în apă. În cursul luptei a murit şi un fierar din Bocicoi care s-a nimerit din greşeală în mijlocul luptei.

Strângându-şi răniţii şi pe cel decedat, românii intră în Sighet în triumf, pe străzile pline de lume. Românii majoritari se bucurau, alţii, de alte naţionalităţi, erau indiferenţi. Între timp, colonelul Gheorghiu venind cu grosul diviziei îl arestează la Ocna Şugatag pe prim pretorul Mihali Gabor şi îl aduce la Sighet, cel care nu dăduse jos steagurile maghiare că încă nu avusese dezlegare de jurământ. Este eliberat la insistenţele lui Ilie Lazăr, dar asta nu l-a împiedicat ca în perioada interbelică, în calitate de prefect liberal să îl aresteze de nenumărate ori pe rivalul ţărănist Ilie Lazăr în campaniile electorale, iar după Dictatul de la Viena din 1940 să trădeze cauza românismului intrând în Casa Magnaţilor unguri, împotriva consemnului de la Bucureşti. Vechiul proverb cu facerea de bine, care se va adeveri în cazul lui Ilie Lazăr şi cu Petru Groza.

Trei sute treizeci şi şapte de prizonieri ucraineni, primii prizonieri luaţi de armata română în campania din Ardeal din 1919 au fost escortaţi la Dej de un pluton însoţit de civili maramureşeni conduşi de Ilie Lazăr. Armata româna a mers mai departe, generalul Marcel Olteanu a venit în Maramureş de unde a comandat sectorul nordic al Grupului de Nord condus de generalul Traian Moşoiu în cursul războiului cu ungurii (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa). Locotenentul Popescu a căzut în lupta de la Peri.

Între timp a început disputa politică pentru conducerea judeţului. Pentru a rezolva problema, Ilie Lazăr alături de alţi maramureşeni merge la Sibiu, la Consiliul Dirigent, cerându-i lui Iuliu Maniu să numească un prefect străin de judeţ, ceea ce acesta face în persoana marelui român dr. Vasile Chiroiu.

Ilie Lazăr pleacă la Cluj pentru a-şi da examenele de doctorat, dar continuă activitatea naţionalistă. Preia alături de alţi studenţi Casa Magnaţilor din Cluj, după care continuă o sărbătoare naţionalistă într-o cafenea. Studenţii cântau continuu „Deşteaptă-te române”, este zărit Amos Frâncu, invitat să vorbească, apoi purtat în triumf pe umeri afară din cafenea, Ilie Lazăr zăreşte statuia honvedului din faţa primăriei, la îndemnul său mulţimea se îndreaptă spre statuie şi o dărâmă, apoi continuă până în faţa statuii lui Matei Corvin, unde s-au ţinut cuvântări patriotice, studenţii declarând că pe Matei îl iartă, deoarece „şi ungurii să ştie că cel mai mare rege al lor a fost tot un român, iar cel mai mare comandant de oşti, alt român, Ioan Huniade”. În ziua următoare, trei inşi, printre care şi Ilie Lazăr, sunt chemaţi să dea explicaţii la comandantul trupelor române, generalul Holban, sosit abia în urmă cu două zile. Ilie Lazăr declară în scris că „nu puteam noi, studenţimea română, să tolerăm în piaţa Clujului românesc un honved înarmat, în consecinţă l-am arestat”. Se pare că generalul Holban s-a distrat şi le-a dat drumul.

De la Cluj, este invitat de ruda sa Alexandru Racolţi, noul prefect de Satu Mare, să vină să preia misiunea de secretar al prefectului oraşului şi judeţului. Contribuie la numirea administraţiei româneşti în judeţ şi la organizarea vizitei regelui Ferdinand şi reginei Maria la Carei. Mai încolo pleacă la Viena la studii, deşi la intrarea în Ungaria este arestat ca dezertor din armata austro-ungară, a fost nevoie de un scandal diplomatic să fie eliberat, era după eliberarea Budapestei de teroarea bolşevică şi retragerea armatei române din Ungaria. De la Viena se întoarce în ţară la chemarea lui Iuliu Maniu de a intra în lupta politică, la început în Partidul Naţional Român, apoi din 1926, după fuziunea cu Partidul Ţărănesc, în Partidul Naţional Ţărănesc, căruia i-a fost credincios până la moarte. Între timp a profesat şi avocatura, deşi a fost deputat în multe legislaţii. Nu este obiectul acestui articol să insist asupra activităţii sale politice, nu asta mi-am propus, am vrut să arăt doar ce înseamnă legitimitate pentru un lider de partid în perioada interbelică.

Ilie Lazăr a contribuit cum a putut şi în 1944 pe când armata română înainta să elibereze Ardealul său scump, aranjând să fie numit „comisar politic” după modelul sovietic pe lângă Armata a 4-a, de fapt onorific, având sarcina să facă legătura între trupe şi populaţia civilă, ţinând cont de imensa popularitate de care se bucura în Transilvania. Peste tot, pe unde armatele române avansau, înlocuia administraţia hortystă cu cea românească, dar mai târziu au schimbat-o sovieticii cum au dorit ei.

Răsplata

Pentru atitudinea sa intransigentă, pentru felul său de fi, pentru corectitudinea sa ireproşabilă, pentru caracterul său românesc infailibil, pentru patriotismul său înflăcărat prin fapte, nu prin vorbe, pentru popularitatea sa în Transilvania, dar mai ales în Maramureş, pentru toate acestea a fost persecutat continuu atât de rivalii politici care nu se puteau ridica la nivelul său, cât şi de conducători.

A fost arestat în timpul dictaturii lui Carol al II-lea şi deţinut la poliţie, siguranţă, apoi la mănăstirea Turnu sub pază alături de Leucuţia şi Răchiţeanu, dar şi de Virgil Madgearu şi Ion Antonescu timp de trei luni sub pază, pe timp de iarnă. Sub regimul lui Antonescu, alături de aceeaşi doi este internat în lagărul de la Târgu Jiu, tot timp de trei luni. Caracterul său intransigent l-a făcut să-i trimită lui Antonescu un raport despre abuzurile şi exploatările petrecute aici, unde erau internaţi vreo trei mii de deţinuţi, majoritatea legionari.

Dar nu se compară cu ce a suferit în perioada comunistă, începând cu persecuţia vechiului prieten şi protejat al său pe când era în armata austro-ungară, dr. Petru Groza. Pentru început, este condamnat la 27 mai 1946 la şapte luni închisoare pentru omisiunea denunţării complotului în procesul „Mişcării Naţionale de Rezistenţă”. Soţia sa, Maria, candidează în locul său pe listele PNŢ ca deputat în Maramureş şi este aleasă la alegerile din noiembrie 1946, în ciuda fraudării masive a acestor alegeri de către comunişti. În 1947 este condamnat în procesul înscenării de la Tămădău la 12 ani de închisoare, urmaţi de alţi ani de domiciliu obligatoriu. La Sighet, pe când nici un deţinut nu ştia unde se află, a recunoscut clopotele de la biserica din strada Dragoş Vodă, dăruite acesteia de către familia sa. A spus atunci: „de-ar ştii maramureşenii mei unde mă aflu, ar dărâma zidurile închisorii din Sighet pentru a mă elibera”. Nu greşea prea mult, Maramureşul era un focar al rezistenţei anticomuniste din munţi şi păduri. A urmat închisoarea de la Râmnicu Sărat, coloniile de muncă de la Culmea şi Periprava.

A fost eliberat la 9 mai 1964, a trăit la Cluj, într-un bloc din cartierul Grigorescu, şi a murit la 6 noiembrie 1976 la 81 de ani, fără să abdice nicio clipă de la principiile sale, fără să înceteze vreo clipă de a fi român, să aibă încredere în poporul român şi viitorul lui.

Realitatea astăzi

Am dat exemplul unui politician român din trecut mai mult pentru a întări vorbele marelui poet român Mihai Eminescu care spunea în „Scrisoarea a III-a”:

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...

Adevărat ai grăit, maestru al slovei româneşti!

Faceţi o comparaţie, astăzi faţă de perioada trecută. Atunci venea să vă ceară votul unul ca şi Ilie Lazăr, spunând ce are în spate, ce studii, ce activităţi, ce a făcut şi a realizat pentru România. Acum, cine vă cere votul, dragi români?

La asta mă refer când vorbesc de legitimitate, de fapte, nu de promisiuni. Un politician poate să ceară votul poporului suveran peste dreptul său de a alege atunci când are ceva în spate, are realizări în domeniul în care a activat până la momentul în care cere votul populaţiei. Astăzi, din păcate, nu prea ai din ce să alegi, după cum spuneam la începutul articolului. Cum aş putea eu să aleg între X sau Y, când niciunul nu a realizat ceva în viaţă pe forţele proprii? Cum pot să-i dau decizia asupra viitorului meu unuia care şi-a clădit prezentul pe nimic, trecutul său este nul, iar viitorul... va fi extraordinar pentru el dacă va primi votul meu, nu? Asta în cazul în care DNA-ul doarme.

Un criteriu esenţial pentru a alege pe cineva ar trebui să fie ceea ce a făcut, nu ceea ce promite să facă. De exemplu, eu nu ştiu cum aş putea să votez pe cineva care să ajungă în comisia parlamentară care să se ocupe de economie dacă în viaţa lui nu a fost măcar angajat într-o companie şi nu ştie ce este aia o factură. Cineva să aibă cuvânt de decizie în politici economice când habar nu are cum funcţionează o firmă comercială. Sau să fii în comisia de apărare şi să nu ştii cum funcţionează armata sau să nu ai habar ce înseamnă NATO. Sau în comisia de sănătate şi să nu ştii cum funcţionează un spital.

La asta se ajunge din lipsa de legitimitate, ne sunt prezentaţi candidaţi la fel de găunoşi încât nu ai cum să-i diferenţiezi. Sunt afoni, sunt habarnişti, nu de puţine ori am auzit parlamentari europeni care nu ştiau să răspundă la întrebări simple despre funcţionarea instituţiilor europene.

Ce diferenţă majoră faţă de legitimitatea politicienilor interbelici! Închipuiţi-vă o dezbatere publică între Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu! Dar pe atunci televiziunea nu exista! Ne aflam într-o monarhie constituţională şi regele numea primul ministru, erau alte vremuri şi alte reguli. Totuşi, niciunul dintre ei nu i-ar fi putut reproşa celuilalt trecutul, amândoi au luptat pentru România Mare. Amândoi au avut realizări şi greşeli, dar amândoi au avut o legitimitate pe care nimeni în ziua de astăzi nu o are şi nu o poate spera vreodată.

Vor veni unii să spună că pe atunci erau alte vremuri, nimeni dintre actorii politici nu are cum să aibă trecutul de luptă al unui politician din perioada interbelică. Perfect adevărat, zic eu.

Dar daţi-mi politicianul care să susţină interesele româneşti nu doar dând din gură, ci argumentat, economic şi strategic, care să-mi dovedească că în anii precedenţi nu a condus doar bolidul lui tata ci şi o companie care să se descurce cât de cât şi care să aibă o viziune politică clară privind viitorul României, un politician care să aibă mai devreme succes în ceea ce a încercat înainte să intre în politică, în meseria lui, un politician care să fie român înainte de a fi politician, un politician care să vadă interesul naţional înainte de orice, nu prin vorbă, ci prin faptă, şi îl voi vota la fel cum l-aş fi votat pe Ilie Lazăr dacă aş fi trăit în timpul lui. Dar, din păcate, astăzi doar vorbim, până acum nimeni nu m-a convins, iar asta este drama României în momentul de faţă. 

Bibliografie: 
Ilie Lazăr, Amintiri, Fundaţia Academia Civică, 2000
Mihai Dăncuş, Gheorghe Todincă, Unirea Maramureşului cu ţara, Muzeul Maramureşului, 2008
Alexandru Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Editura Gutinul, Baia Mare