Ion Conea şi Transilvania

Nostalgia unora şi realitatea

Majoritatea dintre noi sunt de acord că astăzi România este lipsită de repere morale, iar mass-media este printre principalii vinovaţi de asta, dar nu numai ea, suntem şi noi cei vinovaţi, fiindcă girăm prin interesul nostru emisiunile şi apariţiile de această natură. De aceea avem clasa politică pe care o merităm, de aceea trăim aşa cum trăim, fiindcă în loc să muncim şi să ne facem treaba, fiecare în treaba lui şi pentru bunăstarea lui, căscăm gura şi stăm ca la meci în faţa dezbaterilor sterile din politica internă, în timp ce plan extern se petrec mari mutaţii şi evenimente care ne vor afecta direct, fără milă, iar noi habar nu avem de ele. Şi nimeni nu ne atenţionează.

Nici nu ar avea cine, politicienii noştri sunt cei pe care îi promovăm, cei care i-am votat şi care stau pe banii noştri făcând cu totul altceva decât ceea ce ar trebui să facă. Şi sunt şi ei de înţeles, nici ei nu ştiu ce să facă. Degeaba câţiva analişti pe partea externă se străduiesc să atragă atenţia asupra a ceea ce se întâmplă în lume, nu au succes, nu sunt populari şi nu fac rating. Mai bine un manelist.

De aceea, ar trebui să ne căutăm modelele în trecut, chiar dacă nici istoria nu ne-o cunoaştem prea bine. Dar mai uşor ne găsim modelele printre personajele de atunci decât printre cele din ziua de azi. Da, în trecut am avut şi personaje bune, şi rele, dar cele bune au fost chiar deosebite. Nu mă refer neapărat la politicieni, ci la cărturari, iar astăzi, printre intelectualii prezentului, este greu să găseşti o figură comparabilă. Poate de aceea intelectualitatea prezentului nu prea încearcă să aducă în faţă multe din personalităţile trecutului rămase încă necunoscute publicului larg. 

În toate domeniile, am avut personalităţi de excepţie, chiar şi în ştiinţa mai nouă numită geopolitică, ştiinţă cu al cărei studiu ar trebui să se ocupe orice politician ajuns în funcţii de responsabilitate, cel puţin în alte ţări aşa se întâmplă. Chiar dacă nu au fost numiţi ca atare, marii noştri cărturari au fost şi geopoliticieni, era necesar pentru a înţelege mersul lumii. Aşa au fost Iorga, Eminescu, chiar şi marele geograf Simion Mehedinţi, şi mulţi alţii. Dar astăzi am să-l aduc în discuţie poate pe cel mai mare geopolitician român, mă refer la Ion Conea. Şi nu oricum, ci publicând un material al său din 1941, intitulat Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc, pentru a vedea ce înseamna un studiu geopolitic atunci. Astăzi, nu mulţi reuşesc să mai scrie aşa. Ţinând cont şi de contextul în care a fost scris, la un an după ecdarea Ardealului de Nord prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, Ion Conea vine cu un răspuns pe măsură, cu argumente geopolitice, propagandei deşănţate "ştiinţifice" a ungurilor pentru refacerea Ungariei Mari. Unele dintre aceste argumente ale propagandei maghiare le mai găsim şi astăzi pe multe siteuri şi forumuri, precum şi printre afirmaţii ale unor organizaţii şi curente maghiare. Iată articolul.

Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc    

”Orice Stat, spune Kjellen, urmăreşte să acopere o regiune geografică organică în întregimea ei”. Basinul Dunării de mijloc, este o astfel de regiune, dar vecinii noştri Unguri nu-l pot pretinde nici pe departe în întregimea lui, pentru un Stat Unguresc ei sunt doar o modestă mică insulă etnică, ce se pierde în cadrul acestui mult prea larg pentru ei basin. - Şi n-ai dreptul să pretinzi pentru tine o regiune geografică organică întreagă decât atunci când neamul tău o umple în întregime. Altfel, trebuie să te mulţumeşti cu cât, din ea, ocupă masa neamului tău. – Iar Transilvania (o poţi afla din cel dintâi tratat de geopolitică, care-ţi va cădea sub priviri), e sortită de la începutul lumii să fie sâmbure de ţară, cum o vedem că e în România Mare – şi nu piesă de margine, secundară, cum a fost – şi ar fi! – într-o Ungarie Mare.    

Principala formă de manifestare a Statului, glăsuieşte catehismul geopolitic, este lupta lui pentru spaţiu, faimosul ”Kampf um den Raum” al lui Ratzel. Spaţiul, spune acesta, este condiţia de grandoare a Statelor. Ca o buruiană rea, am zice, aşa caută Statul a se întinde, pe cât mai multă suprafaţă. Dar ceea ce e şi mai interesant în această fixare şi lăţire teritorială a unui Stat, este faptul că el caută a se prinde de ceea ce se cheamă un ţinut organic. Orice Stat, spune Kjellen, are această tendinţă: să devină ţinut organic. Iată cuvintele lui: ”Ceea  ce observăm aici este, în fond, nimic altceva decât tendinţa pe care o au Statele de a deveni ţinuturi organice. Ele umblă după un ţinut organic, cu care vor să se cunune, pentru că, după aceea, prin această căsătorie, ţinuturile lor să devină tot mai mult organice.”

Dar ce este acel ţinut sau aceea regiune geografică naturală, organică, după care Statul umblă să o găsească, să se fixeze pe ea, şi să o acopere toată, ca mânat de o forţă nevăzută? Tot Kjellen: ”Observaţia tot mai aprofundată în această direcţie, a arătat că acest concept de ţinut natural organic constă din două elemente: în afară, ţinutul să aibă hotare naturale, înăuntru – să aibă o articulaţie organică. În ambele aceste direcţii, legea aceasta a individualizării geografice a Statelor s-a dovedit a fi tot mai puternic activă” (în decursul vremii).

Iar ceea ce dă conţinut conceptului de ”ţinut natural organic” nu este uniformul, ci armonicul sau cu alte cuvinte, conţinutul regiunii naturale cu care Statul se va ”cununa”, nu va fi unul pe care să îl caracterizeze uniformitatea , ci atât în ceea ce priveşte relieful, cât şi produsele lui de sol şi subsol, unul cât mai variat cu putinţă. Totul, însă, să se închege, printr-o corelaţie strânsă, într-un întreg cât mai unitar şi, am zice, cât mai organic. Regiunea aceasta naturală să fie, adică, alcătuită dintr-o sumă de unităţi geografice naturale mai mici care, ca relief, să se îmbine într-un chip cât mai armonic şi mai strategic cu putinţă, iar sub aspectul economic să realizeze autarchia…

Să privim teritoriul Statului românesc din punct de vedere al structurii şi al articulaţiei lui lăuntrice, să considerăm cu alte cuvinte, conţinutul conturului, adică ceea ce Kjellen numeşte das Reichsgebiet. Şi să facem aceasta, spre a înţelege şi mai bine construcţia geografică a  acestui pământ, s-o facem comparând România mare de azi cu Ungaria mare de ieri. 

Într-un recent studiu apărut la Budapesta şi intitulat „Biograpgie des frontieres politiques du Centre-Est europeen”, d. Andre Ronai de la Universitatea din Budapesta, prezintă în acest chip pământul Ungariei Mari, adică al Ungariei de dinainte de Trianon: „C’est ...le territoire d’Eta le plus parfait, le plus uni et le plus harmonieux de toute la region quo nous examinons et peut–etre meme du monde entier”. O fi! Dar – şi vom vedea mai jos îndreptăţirea noastră de a ne pune o astfel de întrebare – ce le poate ţine aceasta de cald Ungurilor? Vrem şi spunem: Ce le pasă Ungurilor de aceasta, odată ce teritoriul de care-i vorba nu-i al lor sau, mai exact, nu-i numai al lor?

Geografii şi istoricii unguri invocă mereu, ca un argument pro-domo, forma rotundă a vechei Ungarii: Acest Stat satisfăcea. adică unele din primele postulate geopolitice: Hier ist die koncentrische Figur das Ideal (Kjellen) Numai că, dacă am vedea cât din acest cadru ocupă elementul etnic unguresc, trebuie să spunem:

„Nu poţi pretinde pentru Statul tău un teritoriu din care tu, etnic, nu ocupi decât o treime.” Altul e cazul cu România Mare, însă: Ea are dreptul, ca Stat, să rămână rotundă deoarece pe cât de întins şi de rotund îi e pământul (ţinut organic, prin excelenţă!), exact pe atât îi e şi neamul.

 

            În adevăr, poate că fiecare Stat, dac-ar privi peste hotarele lui, ar descoperi teritorii limitrofe care s-ar articula şi mai organic în cadrul lui dacât în al Statului vecin respectiv. Urmează de aici, numaidecât că vecinul acesta trebuie invitat să... evacueze,  spre a ţi-l lăsa ţie, teritoriul acela, pe simplul motiv că acestui teritoriu i-ar sta mai bine, cartografic, în cadrul Statului tău? Da, şi aceasta, însă într-un singur caz: când acel teritoriu, deşi stăpânit de altul, este populat cu oameni de ai tăi! Dar... acesta să fie cazul Ungurilor, atunci când ei îşi aruncă ochii şi pretenţiile... dincolo de Munţii Apuseni? Adevărat este că acea regiune naturală pe care o concepe şi o vrea (mai ales!) geopolitica drept temelie geografică pentru o alcătuire de Stat – este totdeauna  (sau... ar fi mai bine să fie!) alcătuită dintr-o sumă de alte regiuni naturale mai mici  (după cum la rându-i, chiar acea regiune naturală, s-ar putea integra într-o alta şi mai întinsă, în aşa fel încât unitatea geografică de un ordin şi mai superior, rezultată din această integrare, să fie şi mai armonică pentru ochi, şi mai completă ca organism economic, şi mai redutabil din punct de vedere strategic.) Dar... ce are a face una cu alta? Pretenţiile acestea într-un singur caz... merg: când le susţine etnicul. Pentru că, dacă e numaidecât necesar, cum spuneţi, ca Statele să acopere, ca arie geografică, fiecare câte o regiune naturală, atunci socoteala e simplă: Fiecare Stat va acoperi regiunea (sau complexul de regiuni naturale) pe care le acoperă (dacă le acoperă!) poporul a cărui expresie politică el este. Aceasta, însă, încă odată, dacă pretenţia geografică e susţinută, pe dedesubt, de suportul masei etnice.

Dar când dintr-un complex armonic de regiuni naturale tu ocupi ( cum prin excelenţă, ca să zicem aşa, era cazul Ungurilor în cadrul Statului ungar de până la Trianon) cînd ocupi un singur mădular al lui, în virtutea cărui principiu de etică şi, dacă vreţi, estetică geopolitică, pretinzi autoritatea ta de Stat întinsă şi peste celelalte mădulare, pe care alte neamurile ocupă şi locuiesc?    

            Nu uniformul ci armonicul – am văzut ce spunea Kjellen – trebuie să caracterizeze regiunea organică, acel Naturgebiet (de fapt termenul cel mai potrivit şi care ar traduce cel mai bine gândul lui Kjellen ar fi aici acela de organisches Gebiet) cu care tinde să se „cunune”, cartografic, organismul unui Stat. Conţinutul lui geografic şi economic trebuie să fie cât mai variat, şi dacă se poate, într-o repartiţie spaţială cât mai simetrică şi cât mai strategică. Aceasta este, însă, încă odată, idealul.

Hartă din lucrarea citată în text a d-lui A. Ronai: Carpaţii româneşti ai Munteniei şi Moldovei ies în evidenţă cu un alt lanţ Himalaia , pe câtă vreme Apusenii mai că nu există. primii trebuie să fie „hotar” – ceilalţi, dacă s-ar putea, să dispară cu desăvârşire. În plus, această hartă ar avea să spună că fizionomia şi litologia podişului Transilvaniei sunt identice (!?) cu ale pustei ungureşti!

            O examinare a hărţii pământului românesc, nu poate însă, să nu impună oricui, de la prima vedere, că el se încheagă într-un tot de o armonie aproape unică, pe cât de variat în structura lui de amănunt, pe atât de unitar prin chipul quasi-organic în care mădularele lui se încheagă între ele: Un mare podiş în mijloc, închis într-o centură de munţi cari cad spre exterior în trepte concentrice din ce în ce mai joase până în şesurile şi luncile din margini, pentru ca totul să sfârşească în rotunda îmbrăţişare a celor trei ape din margini. O hartă geologică a acestui teritoriu, hartă în care diversitatea rocelor este exprimată prin coloraţiuni diferite, ne arată aceeaşi simetrie inelară, aceeaşi dispoziţie în amfiteatru concentric a formaţiilor litologice care se succed spre exterior cu regularitatea cu care s-au succedat una pe alta şi în vreme , în epocile de formaţie şi depunere geologică. Atât harta fizică, cât şi cea litologică a pământului românesc am putea spune că se prezintă ca o continuă îmbrăţişare concentrică. „Dacă n-aş fi francez – a spus cândva un om de ştiinţă, prieten al ţării noastre după ce o străbătuse de la un capăt la altul, aş face mărturisirea că România Mare este ţara cea mai frumoasă şi mai simetric construită.” Şi era acela om de ştiinţă ce venea din ţara despre care acum două mii de ani scria Strabo că este „un organism compus ca după dorinţă, parcă în virtutea unei previziuni inteligente.”

            Şi dacă e vorba de cetăţi geo-istorice predestinate (cum proclamă ungurii că era Ungaria de ieri: câmpii la mijloc, munţi pe margini!) atunci să ne dea voie vecinii noştri să constatăm că greu se mai poate închipui o cetate ca a pământului românesc, în totalitatea lui. Astfel considerându-l observăm că inima îi este ca un fel de înălţime izolată, din acelea pe care le căutau cu predilecţie aşezările româneşti în vremurile vechi. Este ca un uriaş dunnum, ca să amintim şi de acest faimos apelativ celtic, care designa piscurile pe care popoarele vechi îşi construiau cetăţile şi-şi cuibăreau centrii vitali de rezistenţă în faţa inamicului... După cum, dacă vreţi, la fel putem spune că pământul românesc este ca un castel medieval, înconjurat cu şanţ de ape şi cu citadela donjonului în inimă, adică drept în centrul corpului de construcţie. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât acest caracter de cetate a trecut cu succes un mare examen istoric: şi-a dovedit, adică, eficacitatea şi destinul ca atare. Şi, citadelă centrală a pământului nostru, mai ales Transilvania este aceea care a conservat neamul românesc, în tot lungul evului mediu, în vremea când năvălirile se succedau fără întrerupere.

            Strămoşii primi ai Românilor, se ştie, au fost mai ales acei oameni de munte, despre care istoricul roman Florus nota cu mirare că trăiesc lipiţi de Carpaţi: „Daci montibus inhaerent” (trăiau, mai ale, în cetatea de munţi despre care , tocmai în vremea când năvălirile barbare erau în toi şi când Daco-Romanii plămădeau în Transilvania şi sub straşinile exterioare ale Carpaţilor fiinţa unui neam noi, Jordanes, istoricul got ce se născuse şi trăia în apropiere de Carpaţi, observa că este „o patrie care se încinge cu o cunună de munţi”: „Quae patria trans Danubium sita, corona montium cingitur, duos tantum habens acccessus: unum per Boutas, alterum per Tapas”.) Istoricii şi filologii români n-au întârziat cu dovedirea acestei funcţiuni de cetate etnică pe care au îndeplinit-o Carpaţii (adică centura de munţi şi cu podişul din mijloc) în tot decursul evului mediu (pe câtă vreme ... care este funcţiunea de cetate etnică pe care centura de munţi vechei Ungarii sau Austro Ungarii au îndeplinit-o?)

            Dar mai spun Ungurii că vechea Ungarie era un ideal şi o unitate economică (ei îşi aduc aminte de ce spunea Kjellen: Pentru un Stat, un ideal mai este şi acela ca el să-şi ajungă sie-şi şi din punct de vedere economic, să producă între hotare tot ceea ce îi trebue, nu numai în timp de pace, ci şi pentru timp de război). Observăm mai întâiu că pământul a fost aşa fel construit şi aşa fel a fost realizată distribuţia neamurilor şi naţiunilor ei , încât idealul economic enunţat de Kjellen n-a putut şi nu va putea fi atins decât de un anumit număr de State. Şi după cum nu stă scris nicăieri că o naţiune – recte, un Stat – trebue să acopere neapărat cadrul unei regiuni naturale în totalitatea lui  (unele acoperă doar o fracţiune de cadru , altele nu numai că îl umplu în întregime, dar îl şi depăşesc), tot aşa nu stă scris nicăeri că toate naţiunile  (recte, Statele) pământului trebuie să-şi realizeze idealul autarhic în cadrul propriilor hotare. Idealul, şi într-un caz şi într-altul, n-a fost rezervat decât unora dintre naţiuni.

            Admitem, totuşi, că vechea Ungarie (vechea ! – vezi Jordanes, „De origine actibusque Gaetarum, în „Monumenta Germaniae historica”, tom V 1882, p. 83) era o astfel de unitate, dar să ne uităm şi la România Mare şi ...vom vedea! Vom vedea, anume, că peste unitatea şi armonia de forme geografice şi peste unitatea etnică a Statului românesc, se suprapune şi o unitate economică la fel.

Iată, în adevăr, mai întâi inelul munţilor -  ca o insulă de mărgean din cele cu interiorul cufundat sub apă şi cu baza rotundă a cupei ruptă din loc în loc – iată acest inel cu bogatele lui zăcăminte de minereuri, cu roci din cele folositoare omului şi cu păduri întinse parcă aşteptând să fie exploatate şi industrializate prin energia latentă a cărbunilor, a petrolului şi a gazului natural, energii care svâcnesc în inima colinelor Transilvaniei, Banatului, ca şi în basinele Carpatice...; iată apoi colinele însorite, cu pometurile şi podgoria lor; iată câmpiile dinspre margini, grânare bogate ce asigură o hrană îmbelşugată nu numai pentru populaţia lor proprie, ci şi pentru cea dinspre coline şi munţi; în sfârşit iată acea mulţime de râuri care se desfac din centru spre toate punctele cardinale, ca un evantai în cerc, legând munte, deal şi şes laolaltă şi aşteptând vremea în care, canalizate şi însoţite pe malurile şi văile lor de atâtea drumuri de negoţ, şosele şi căi ferate, vor lega în unitate viaţa economică a celui mai unitar dintre pământuri şi-i vor alerga prin trup ca un sânge dinspre inimă spre periferie şi înapoi! Va reveni în curând vremea, în adevăr, când apele Oltului, ale Jiului, Argeşului, Dâmboviţei, Mureşului, Siretului, Prutului etc., vor fi toate navigabile şi când produsele dinspre margini vor călători pe aceste artere spre inima geografică a Statului, pentru ca produsele dinspre inimă să se împrăştie, la rîndu-le pe acele-şi căi de apă, spre marginile care au de ele nevoie, totul ca un sânge într-un organism ce n-are nimic a cere din afară, dar având a da din belşug din ale sale. Unitate economică Ungaria Mare?  Dar şi România Mare, vedem, este una cel puţin la fel. Dar Ungaria Mare, pentru a realiza această unitate, presupune înglobarea în ea, neapărat, a Transilvaniei, România Mare, însă realizează o perfectă unitate economică fără a fi nevoie să ceară nici un metru pătrat de pământ străin. După aceea: Ungurii pretind că orientarea economică firească a Transilvaniei este... spre Ungaria. Noi, însă, vedem că această orientare a fost întotdeauna încotro este şi azi: spre Sud-Est, spre gurile Dunării şi Marea Neagră. Să ne oprim puţin asupra acestei orientări.

            E cam mult de când, vorbind despre întinderea regatului lui Decebal (care, în treacăt fie spus, era aproape exact aceiaşi cu a regatului actual al României), Julius Jung a observat, între altele: „Această întindere a stăpânirii dace  (din munţi asupra câmpiilor înconjurătoare şi, spre sud-est, până la malul Mării Negre, - n.n.) , care s-a îndeplinit cu mult înainte de epoca romană, a fost determinată de motive economice: muntele şi şesul au şi au avut întotdeauna nevoie unul de altul. Pe de altă parte, continuă istoricul german, legătura cu mare prezenta şi ea importanţă. După Dio Cassius, împăcarea dintre Decebal şi Traian a fost împiedicată, printre altele, şi de împrejurarea că cel din urmă nu voia să lase Dacilor libera comunicare cu Marea Neagră ”. Două concluzii sunt de tras din cele observate de Julius Jung: că, mai întâi, pământul Daciei alcătuieşte de la sine un întreg economic şi, după aceea, că orientarea economică a podişului Transilvaniei era şi atunci, aşa cum a fost totdeauna de atunci încoace: spre Dunărea de jos şi Marea Neagră. Ba chiar şi unitatea etnografică a neamului românesc, despre care un geograf sas trăitor azi în Transilvania (D. Heinrich Wachner, în „Hanbuch der geographischen Wissenchaft”, Lieferung 31, Heft 2, p.44) – deci, cunoscător al ei din văzute şi din trăite – se exprimă astfel: „Cu toată separarea milenară, poporul român este, prin limbă cultură şi fel de viaţă, perfect unitar şi este însufleţit de un puternic simţământ naţional, deopotrivă de viu peste tot”, chiar şi această unitate etnică, rar întâlnită, a Românilor, se datoreşte în parte, şi ea, tot acestei solidarităţi economice dintre mădularele geografice ale pământului românesc. În adevăr, arhitectura acestui pământ – şi, din  ea, mai ales alăturarea concentrică a muntelui cu şesul -  a făcut ca pământul dacic să fie şi una din vetrele cele mai vechi ale fenomenului antropogeografic (social şi economic deopotrivă), pe care îl numim transhumanţă. Transhumanţa aceasta, dictată de configuraţia simetrică a pământului, de produsele lui diverse şi de alternanţa climatică între muntele şi şesul cu largile lunci din margini, a realizat – ea, în mare parte – şi a ţinut totdeauna trează unitatea poporului care-şi avea patria permanentă în Carpaţi şi se risipea mereu spre poale oridecâteori împrejurările istorice i-o permiteau. Jacques Ancel a putut construi o hartă în care drumurile de transhumanţă româneşti ( e plină România de aceste „drumuri ale oilor” ! ) se risipesc la fel ca şi apele româneşti : ca nişte raze plecând din centru în toate direcţiile  (cele mai multe şi mai însemnate, însă spre Dunăre şi malul Mării) umplând aproape tot ovalul ţării, până în margini. Între „patria de vară”, care e muntele, şi „patria de iarnă”, a şesurilor şi luncilor periferice (lunca şi balta Dunării, în primul rând), transhumanţa carpatică, în secularul ei du-te vino de la una la alta, a ţesut, an după an şi veac după veac, una din cele mai unitare pânze etnice ale Europei. Sub harta acestor drumuri de transhumanţă. Jacques Ancel a putut scrie cu drept cuvânt: L’unite roumaine: fait de geigraphie humaine” – unitatea românească: fapt de geografie umană. În plus, produsele economice ala pământului variind după mădularele geografice componente, totdeauna a fost între acestea ca o osmoză economică, un schimb continuu de produse, care şi el a ajutat şi a păstrat unificarea şi unitatea (varietatea de produse economice impune relaţii între locuitorii mădularelor geografice componente, ba chiar deplasări periodice de populaţii între aceste mădulare – în trecut, dar şi azi, încă! – iar aceasta ce altceva aduce, ce altceva înseamnă, decât: unificare şi unitate ?)

            Ca orice organism, aşa şi Statul lui Ratzel şi al lui Kjellen : pe lângă trup – adică „bucata sa de pământ”, el mai are şi un suflet: „bucata sa de umanitate”, adică  „substanţa sa umană” poporul sau naţiunea respectivă. Ba încă, substanţa cea umană e mai importantă, ca element constitutiv al Statului, decât trupul geografic: „Ohne Volk Konnen wir uns also den Staat noch weniger denken als ohne Land” – fără popor, Un Stat e şi mai greu de conceput decât fără pământ, spune Kjellen. Încă odată, deci: Statul nu este numai substanţa telurică şi geografică, ci el este şi substanţă etnică. Ce frumos exprimă Kjellen fuziunea în unitate a acestor două elemente: „Un stat este proprietar de pământ, dar el este deopotrivă şi cap de familie: el îşi poate socoti averea, ca nobilii ruşi odinioară, în suflete”.

            Ca şi capitolul de geopolitică propriu zisă (intitulat: Der Staat also Reich), ce interesant este şi acela, din cartea lui Kjellen, din care extragem toate acestea, despre popor – Der Staat als Volk! - : „Poporul unui Stat este asemenea unei formaţiuni vegetale, este un produs al naturii. El curge prin vreme asemenea unui fluviu, care mereu rămâne acelaşi, chiar dacă undele sau picăturile din apa lui se schimbă. Cu cât un popor se prinde mai intim de un anume pământ, cu cât mai multe sunt generaţiile înaintaşe care l-au îngroşat cu sângele şi osemintele lor, cu atât solidaritatea cu acel pământ e mai puternică, cu atât pământul şi poporul exprimă mai mult o singură realitate. Cu fiecare generaţie care după munca efectuată pe glia strămoşească dispare şi este îngropată în aceasta, sentimentul de solidaritate al poporului cu pământul creşte. Acest pământ este în acelaşi timp arena sa de jocuri, câmpul său de muncă şi cimitirul său, precum ogorul său aducător de hrană, ca şi locul său de casă asigurat.” Iar simbioza aceasta pământ-popor, cu cât e mai intim şi mai strâns realizată, cu atât fiinţa Statului respectiv câştigă solidaritate, iar forţa lui se face mai preţuită şi mai respectată în familia totală a Statelor. Şi cu cât un popor e mai vechi pe pământul lui, cu cât e mai numeros, cu cât ocupă mai în exclusivitate aria lui geografică şi cu cât apare el mai adaptat la condiţiile de viaţă pe care mediul său fizic i le oferă, cu cât cu alte cuvinte, apare el mai mult ca un produs firesc al acestui mediu, cu atât e mai mare îndreptăţirea lui de a fi şi de a rămâne stăpânul în exclusivitate al acestui pământ; cu atât, ăn sfârşit, este el mai îndreptăţit să întemeezeşi să păstreze un Stat propriu pe toată întinderea acestui pământ.

            În lumina acestor principii, să continuăm paralela între Ungaria de ieri şi România de azi.

            Aici este de răspuns mai întâi la întrebarea: cât este de drept să se întindă un Stat în spaţiu, ce suprafaţă de pământ e drept să acopere el? Credem că răspunsul acesta nu comportă în el nicio dificultate, pentru nimeni: Un Stat trebuie să se întindă în spaţiu atât cât se întinde neamul sau poporul a cărui expresie politică el este.

            Să reţinem şi să subliniem acest adevăr, asupra căruia nu poate plana nicio controversă: Suprafaţa, ca şi forma sau conturul unui Stat, trebuie să le dicteze nu suprafeţele şi formele diverselor regiuni naturale, câte apar şi unde apar acestea pe suprafaţa pământului, ci trebuie să le decidă, în primul rând, aria şi forma de expansiune în spaţiu a neamului sau a naţiunii respective. Vor, Ungurii, hotare naturale? Dar mai naturale hotare decât cele etnice, care altele pot fi? N-au Ungurii, care citesc geopolitică, n-au decât să deschidă orice tratat de geopolitică vor – şi vor afla, de acolo, că hotarele etnice sunt cel puţin tot atâta de „naturale” cât şi Alpii sau Himalaia,( şi mai ales, cât... Carpaţii. Oare într-un recent vestit arbitraj, n-au cazut chiar munţii în faţa criteriului etnic?

            Autorii Unguri repetă mereu argumentul cu unitatea geografică a basinului panonic cu cingătorile lui concentrice, de munţi. Şi spun: prea e unitar acest pământ: daţi-ni-l. Bine, dar unitate naturală e şi Europa toată, luată în ansamblu: atunci să ceară (că tot atâta de motivată le-ar fi pretenţia!) să ceară întreg continentul pentru ei. Ba, chiar, unitate geografică naturală e şi Africa şi este, la urma urmei, întreg pământul unit de naturală. Că aşa e cu aceste unităţi geografice. încep de la aceea minusculă, a unui mic basin intramuntos şi se înşirue, mereu mai mari, şi îmbucându-se mereu cele mai mici în cele mai mari imediat următoare, până ce termină cu pământul întreg. Concluzia: trebuie să te mulţumeşti, pe plan geopolitic, cu cât şi cu ce a cuprins din pământ dinamismul demografic nesiluit al neamului tău, fiindcă altfel - rişti să ajungi a pretinde chiar pământul ântreg pentru tine, uitând că, afară de neamul tău, mai sunt şi câteva altele pe lume.

            În cazul Statului românesc, însă, al României Mari, hotarul politic nu face altceva decât să acopere aria etnică a poporului românesc.

            Şi mai tranşant va fi, decât cele de până acum, contrastul care rezulta din comparaţiile geo-etnice între România Mare de azi şi Ungaria Mare de ieri. Am reprodus, în acest scop, imaginea cartografică a celei din urmă, odată goală de conţinutul ei etnic şi a doua oară plină de acesta; şi am reprodus şi imaginea cartografică a Statului românesc o singură dată (fiindcă nu e nevoie ca în cazul Ungariei, de două ori): umplută aproape în întregime de masa aceluiaşi popor. Şi ce găsim dacă ne permitem să umblăm prin teritoriul vechiului Stat unguresc? Vrem să spunem: ce găsim ca element uman? Găsim aşa cum harta ne arată, că din circa 300000 km² câţi avea el, masa etică ungurească umplea o arie care abia depăşea o treime: în jurul unui biet sâmbure unguresc gravitau naţiunile slave, pe o suprafaţă de cel puţin 200000 km². Pe câtă vreme, în cazul Românilor, nu e greu de observat că masa lor se sprijină pe Nistru, pe Dunăre, şi aproape că se reazemă de Tisa. Cazul românesc este, aşadar, unul din acelea în care se constată că o naţiune a ajuns să umple aproape exact o regiune naturală, care regiune, astfel, se va trăda ca o haină firească pe măsura ei (la urma urmei şi Ungurii umplu o astfel de regiune: pusta, aleasă chiar de ei, atunci când au poposit în ea venind din altă pustă, numai că vecinii noştri nu vor să se declare mulţumiţi numai de ea !). Şi este, potrivirea sau corespondenţa aceasta geo-etnică realizată în cadrul României Mari, este cu adevărat extraordinară; şi extraordinară nu numai în realitatea şi înfăţişarea ei actuală, sub ochii noştri, ci mai ales în ceea ce priveşte perpetuitatea ei în timp: în antichitate, în evul mediu, astăzi, totdeauna. Iar rolul principal, geo-etnic şi geo-politic, l-a avut Transilvania.

            Şi care este, în cadrul Statului românesc de astăzi, funcţionarea geopolitică a Transilvaniei (fiindcă aceasta este... esenţa problemei!)?

În lucrarea „Geopolitik” a lui Richard Henning, alăturată schiţă cartografică vrea să spună că Transilvania este, prin excelenţă, una din acele piese geografice a căror menire e să fie şi să rămână totdeauna „inimi de ţară” (piesă centrală vitală, aşa cum ne apare în funcţia ei în cadrul României Mari, nu piesă secundară de margine, cum era în Ungaria)

            În Ungaria de ieri ea juca rolul unei piese geo-economice şi geo-politice periferice, pe când în România de azi Transilvania a revenit la ceea ce trebuie să numim destinul ei uman de totdeauna: de a fi piesă de centru, vitală, aşa cum  fost pentru Dacia lui Decebal şi cum a fost şi pentru Dacia felix romană. Autorii geopolitici unguri nu pot concepe Transilvania decât în cadrul unui Stat cu inima la Budapesta. Noi, la fel cu toţi slujitorii din lume ai Geopoliticei, n-o putem vedea şi înţelege decât ca un Horststaat (Henning, în geopolitica sa, o dă ca exemplu de atare), deci ca un punct de plecare, ca un sâmbure geopolitic destinat să rodească şi să contureze jur-împrejur de sine o formaţie de Stat, firească şi viabilă.  Eroarea de perspectivă geopolitică ungurească vine din aceea că ei, Ungurii, văd în Carpaţi un hotar natural predestinat (între noi şi ai!) în vreme ce noi vedem în Carpaţi ceea ce vedea geograful H. Grothe încă din 1906: o coloană vertebrală a pământului şi poporului  - şi, deci, şi a Statului românesc ( e vorba bineînţeles numai de Carpaţii răsăriteni şi de cei meridionali, nu şi de cei Apuseni, de existenţa cărora geografii unguri cam uită, când pun şi discută problema unui hotar natural între ei şi noi.) Mutându-se hotarul de pe Carpaţi, spun Ungurii, s-a săvârşit o crimă geopolitică; s-a dărâmat, astfel, o capodoperă geopolitică (Ungaria de ieri) spre a se clădi în loc, în marginea ei de răsărit, o construcţie şubredă, inorganică şi... inestetică, şi, deci fără nicio perspectivă de viabilitate. Iată, ar spune Homer, până unde poate duce orbirea pe om! Boală grea, pentru că nu există orb mai mare decât acela care nu vrea să vadă; decât acela, în speţă, căruia nu-i poţi scoate din cap că Budapesta e umbilicul pământului şi că harta lumii nu mai în funcţie de privirile şi de interesele celor de acolo trebuie concepută şi gândită. Se întâmplă, însă, şi lucrul acesta se ştie încă din vremea lui Aristoteles, că... pământul este rotund şi că, aşa fiind, începe... de nicăieri, dar şi de oriunde, deopotrivă. Cu alte cuvinte, se întâmplă că faţa planetei  care ne poartă şi ne rabdă pe toţi deopotrivă, poate fi privită şi gândită şi de la Blaj, să zicem – din inima podişului Transilvaniei. Iată-i, deci, pe Români privind lumea din inima unui podiş, aşa cum Ungurii o privesc din inima unei câmpii. Ungurii, cu alte cuvinte, sunt în dreptul lor să conceapă pământul ca o scafă – la fel cu vechii Egipteni, care şi ei zăceau tot într-o vale, - dară şi Românii sunt la fel în dreptul lor, când concep pământul altfel: în forma unei cetăţi medievale, cu un donjon înalt şi puternic drept în mijloc, înconjurat cu clădiri din ce în ce mai joase spre periferie şi cu un şanţ umplut cu apă la margini şi care cuprinde ca o cingătoare întreg trupul cetăţii. Şi, după aceea : Una din marile virtuţi geo-strategice ale vechiului Stat maghiar – spun autorii unguri – era rotuzimea lui, deci scurtimea hotarelor. Dar nu e greu  să observăm că Statul României Mari e şi mai rotund decât acela al vechei Ungarii. E, însă, ce-i drept, şi o deosebire; în timp ce Statul românesc actual are periferia joasă şi teritoriul central înalt, Ungaria de ieri avea mijlocul jos şi marginile înalte; însuşi Dumnezeu, spun Ungurii, o închisese în zid rotund de munţi. Nu credem, mai întâi, că o închisese Dumnezeu – şi aceasta, din două motive: unul e acela că Dumnezeu n-a făcut popoarele ca să se închidă fiecare în ziduri până la cer, ci le-a făcut spre a colabora şi a se cunoaşte şi iubi între ele – iar al doilea motiv e acela că un zid făcut de Dumnezeu  (să zicem) nu putea fi dărâmat aşa de uşor de oameni, la Trianon, cum se dărâmară zidurile Ierichonului la sunetul de trâmbiţă. Este, această concepţie a Statului care se vrea închis în ziduri, o concepţie de Stat din timpurile primitive ale umanităţii. Ci Statul român actual, dimpotrivă: prin alcătuirea exact contrarie a pământului său, el oferă o formă pacifică, prezentând vecinilor nu ziduri de munţi, ci curţile câmpiilor sale ocolite de drumuri deschise pentru toată lumea. Numai inima îi este ca o citadelă: pentru ca, atunci când alţii se vor năpusti asupră-i, puterile Statului şi neamului să se poată strânge şi încorda la maximum în ea, pentru rezistenţă. Transilvania, departe de a fi o piesă geografică şi geopolitică de periferie – şi, deci, de importanţă secundară – este, cum spuneam, ceea ce tratatele de geopolitică numesc un Kernland prin excelenţă. Un Landkern din acestea prin excelenţă este şi podişul nostru al Transilvaniei. Cine are răbdare să caute vetrele sau focarele geopolitice pe harta Europei, aceluia nu-i va fi greu să-l descopere printre cele dintâi. Natura l-a modelat şi l-a situat (în raport cu vorland-urile sale concentrice) nu spre a sta în margine ci spre a figura şi „juca” în centru şi ca centru de ţară. El, cu alte cuvinte, este din acele piese telurice din care un Stat începe şi nu din acelea în care un Stat se sfârşeşte. Nu e de mirare, deci, că tratatele de geopolitică îl dau ca exemplu de astfel de piesă geopolitică. Şi mai este ceva: Ştim cu toţii că marea fortăreaţă centrală a munţilor este zidită din cele mai vechi roce, iar inelele concentrice următoare ale reliefului sunt zidite din roce cu atât mai tinere, cu cât inelul este mai exterior. Avem, deci, dinspre centru spre margini, o succesiune de la mai vechi spre mai nou, de la mai înalt spre scund, de la mai dur şi mai consistent spre mai puţin dur şi mai puţin închegat. Iar succesiunea aceasta nu este numai una formală, o simplă dispoziţie simetrică geografică, ci este un caz de adevărată filiaţie geologică, cum rare ori o hartă fizică ne-ar mai putea arăta. În adevăr, inelele geologice exterioare ale pământului sunt clădite, în mare parte, din materialul detritic de râuri din Carpaţi şi dus spre periferia cea rotundă. Şi mai priviţi odată harta reţelei hidrografice româneşti: tot atâtea căi naturale, menite să pulseze sângele economiei româneşti până la mădularele cele mai periferice ale pământului pe care-împart în tot atâtea sectoare de evantai circular – şi concluzia se va formula singură. Natura însăşi a clădit pământul românesc unitar sub toate aspectele, cu o dispoziţie şi o relaţie spaţială ai zice organică între piesele concentrice componente, cu rolul de piesă vitală conferit podişului din mijloc. Care Podiş Central, aşa dară, nu este numai creatorul... geologic al periferiei (cum am văzut) şi nici numai distribuitorul energiei economice pentru vorland-urile concentrice care-i dau roată, ci el a fost înălţat de Mater Gea şi cu un alt scop: să fie Landkern geopolitic. În adevăr, organismul pe care acest podiş îl alcătuieşte împreună cu mădularele geografice adjacente, ne oferă unul din acele rare şi fericite cazuri în care, cum spunea Vidal de la Blache, geografia pune cadre la dispoziţia istoriei  - adică un fel de domicilii umane.

            Cu un sol din cele mai fertile şi cu subsolul cel mai bogat din Europa, Ardealul a fost vatră umană intens locuită, relativ, încă din paleolitic. În neolitic, aurul din Munţii Apuseni călătoreşte pe căi de negoţ până în Egipt. Iar prima civilizaţie metalică, a bronzului apare, în această parte a Europei, cu centrul geografic în el.  După aceea, podişul Transilvaniei a fost centrul geografic de plecare şi de expansiune în jur a Geţilor  - au dovedit aceasta, cu prisosinţă, cercetările lui Vasile Pârvan şi, aşa cum a pornit şi a crescut neamul (considerat ca formaţiune biogeografică naturală, ca produs firesc al pământului), aşa era firesc să pornească şi să crească, ulterior, şi formaţia de Stat a lor.

            Şi în adevăr, primele State care apar pe pământul românesc – al lui Burebista şi Decebal – îşi au inima geografică şi postul de comandă tot în el.  Capitalele celor doi mari regi daci erau în munţii lui: inima Statului era în donjonul central. Iar Dacia Romană la fel: îşi avea postul de comandă în acelaşi podiş. Traian, care zideşte Daciei capitală nouă o zideşte lângă vestita Poartă-de-Fier transilvană, în interiorul podişului...

            Totdeauna, cu alte cuvinte, a fost aşa: centrul vital geopolitic a fost determinat de centrul vital etnografic, iar acesta, la rându-i, de centrul vital geofizic al pământului dacic.

            Când au venit Ungurii, unitatea de Stat daco-romană nu mai exista demult. Existau numai acele mici „Românii” locale, organizaţii politice în formă populară, adăpostit în depresiunile carpatice. Iar populaţia autohtonă cea mai multă, cea mai multă şi mai densă, tot acolo era: în aceleaşi depresiuni  ale Carpaţilor răsăriteni, meridionali şi apuseni deopotrivă, fugind de periferia expusă năvălirilor  şi trăgându-se la adăpost sub straşina Carpaţilor, aşa cum observase şi spusese, pentru vremuri mai vechi, pentru populaţia aceluiaşi pământ, istoricul Annaeus Florus. Iar când, de sub ceaţa evului mediu, încep a apărea formaţiile de Stat româneşti, ele tot dinspre cetatea carpatică apar, spre a se revărsa de acolo, spre câmpiile cele din margini. Vatra Principatului Moldovei – punct geografic de plecare -  a fost în Maramureş; iar dincoace, în sud şi sud-vest, primul voevodat românesc – al lui Litovoi – apare întinzându-se pe ambele versante, ale Carpaţilor Jiului, în câte o depresiune sub fiecare din acestea – pentru că, la est de Olt, Muntenia să ne arate prin chiar numele-i, că era şi ea o formaţie politică ce încolţise tot sub straşina carpatică.

            Iar, când târziu, încoa, în seoclul XIX, se uniră Principatele Munteniei şi Moldovei într-o singură ţară, această singură ţară apăru pe hartă -  ca dintr-o tainică poruncă a destinului  şi a pământului – în forma... unui cleşte (cum spune, despre România noastră Mică de dinainte de Unirea cea Mare, însuşi  Kjellen), un cleşte ce căuta să se închidă pe trupul stăpânit de străini a Transilvaniei (iată cuvintele în speţă ale întemeietorului geopoliticei: „Rumaniens Trachten nach Siebenburgen zeigh sich is seiner Gestalt als Kneifzange, die sich um dieses Land legt). Pentru ca, atunci când cleştele avea să se închidă, d. Emm. de Martonne să observe: „En s’asseyant sur les deux versants de l’arc carpathique, la Roumanie revient a ses destinees naturelles: c’est comme Etats carpathique qu’etaient nees les Principautes;... les premiers souverains de Valachie avaient des domaines dans le sud de la Transylvanie et le Banat, ceux de Moldavie dans la Transylvanie orientale et le Maramureş”, după ce, cu câteva rânduri mai sus, spunea: „J’ai ete toujours d’avis que l’ancienne Roumanie elle-meme (România Mică, de dinainte de 1918) etait un Etat carpathique, que c’etait du cote de leurs montagnes que les roumains devaient surtout regarder”.

            Şi dacă Statul românesc s-a întins în 1918 până la Tisa, aceasta – pentru că până acolo se întindea neamul românesc.  Oricât de armonioasă şi de unitară ar fi fost alcătuirea pământului dintre Nistru, tisa şi Dunăre, Statul Românesc – totuşi -  n-ar fi pretins întreagă această suprafaţă dacă peste ea nu s-ar fi întins o una şi aceeaşi pânză etnică. Acesta este argumentul şi acesta este temeiul prim al Statului românesc între hotarele lui actuale: un neam unitar pe toată suprafaţa lui. Iar dacă suveranitatea politică românească nu s-a întins totdeauna până la şesul Tisei, vina o portă istoria, care – de altfel – nu numai în cazul acesta al nostru s-a dovedit zeiţă legată la ochi. A venit scadenţa de la trianon: şi geografia, care nu lucrează niciodată legată la ochi, ci expune doar realităţi permanent şi pentru oricine valabile, n-a făcut altceva decât că a dat la o parte injuria istorică: La revanche de la geographie contre l’histoire, a spus – simplu şi frumos – Jacques Ancel. Deschidă, autorii unguri, orice tratat german de geopolitică vor, pe alese : putea-vor ceti pe dearândul că – o fi el muntele, sau fluviul, sau ţărmul mării, sau pustiul, or fi ele, toate acestea, hotare naturale, dar mai natural hotar decât graniţa aceasta etnică este una de felul celei româneşti de sub straşina de vest a Apusenilor: păzind imediat în spatele-i un bloc masiv românesc cu inima – fletum, amici, teneatis! – tocmai în aceşti munţi Apuseni, pe cari cercetările d-lui Gamillscheg ni i-au dovedit drept cea mai sigură vatră de continuitate daco-romană la nordul Dunării.

            Fireşte, faţada vestică a blocului românesc închide în ea şi elemente etnice alogene, ca orice naţiune de pe glob la periferia ei. Elementul românesc, însă, deţine peste tot, la această margină vestică (judeţele: Arad, Bihor, Sălaj, Satu-Mare, Maramureş, considerate la un loc) majoritatea absolută 61% din totalul populaţiei şi 68% din cifra populaţiei rurale: ceea ce înseamnă mai mult chiar decât în Transilvania propriuzisă, unde Românii numără 58% din totalul populaţiei şi 62% din populaţia rurală).

            Dar vecinii noştri mai vin cu o argumentare: Oraşele din vestul României, spun ei,  - Satul Mare, Careii Mari, Oradea, Salonta, Aradul, Timişoara, sunt oraşe ungureşti şi, deci, frontiera trebuie să treacă cel puţin prin spatele acestei salbe de oraşe, lăsând salba Ungariei. Şi aici, vecinii noştri se mai fac odată a nu pricepe.

            Iată, în adevăr, după chiar datele ungureşti: în 1739 lista cetăţenilor contribuabili ai oraşului Timişoara cuprinde trei nume de familii ungureşti, mari şi late – iar în 1851 acelaşi oraş numără 9000 de locuitori germani, aproape 4000 de Români, şi abia 2000 de Unguri. Aradul la fel, în 1743 număra 107 contribuabili germani, 58 contribuabili români, şi abia 35 contribuabili unguri. În 1770, o altă statistică a contribuabililor din acelaşi oraş cuprinde alăturea de 303 nume româneşti, abia 100 de nume ungureşti. Şi aşa-i şi cu celelalte oraşe amintite: caracterul lor maghiar de azi, cât mai e, e unul recent de tot. De dată de tot recentă, el este operă de Stat, nu firească ( pentru că ... nu numai că aşa se scrie, dar, după cum vede, aşa se şi face, uneori, istoria).

            Dar, mai întâi, nu oraşele trebuie să decidă cărui Stat să aparţină cutare teritoriu; ci decide hinterlandul de sate ţara rurală din jur – care ea, de când e lumea şi de când apar pe lume oraşe, le naşte pe acestea (când, bineînţeles, acestea sunt o expresie nesilită, naturală a locului) – iar hinterlandul oraşelor din apusul României este un hinterland românesc. Populaţia oraşelor se primeşte la fiecare a treia generaţie de oameni – şi se primeneşte cu populaţie venită din satele hinterlandului. Iar satele apusului românesc se vor învrednci, ele, să facă, cu prisosinţă acest lucru. Aceasta e sigur – n-aibă nicio grijă, în această privinţă, vecinii noştri de peste Tisa.

            În 1934, unul din cei mai de seamă antropologi ai Europei de astăzi, Victor Lebzelter de la Viena, a întreprins un studiu antropologic asupra Românilor. Una din concluzii sună aşa: „În Munţii Apuseni avem tipul aşa numit al Moţilor (eu i-aş spune mai degrabă tipul dacic); nicăiri în România, după părerea mea, nu persistă aşa de fidel tipul antropologic, al populaţiei băştinaşe, din a cărei contopire cu coloniştii romani s-au născut Românii, nicăiri ca aici în Munţii Apuseni. Aşadar, după antropologul german, o vatră de orgoliu românesc ( pentru că o vatră de origine şi continuitate etnică naţională prin excelenţă), aceşti Munţi Apuseni. Iar în 1940, un alt cercetător de autoritate – pornit tot din Viena, dar poposit în culmea carierei sale ştiinţifice la universitatea din Berlin – d-l Gamillscheg, ajunge şi dânsul la concluzia că Munţii Apuseni sunt cel mai sigur şi mai viu nucleu geografic de continuitate daco-romană şi românească, din antichitate până azi. Şi tot astfel, în sfârşit, sună – şi încă cum, zău! – şi concluziile Atlasului Limbii Române. După cum la fel sună – ba ce frumos! şi cu ce argumente noi! – şi concluziile unui studiu, fruct al unor cercetări de peste 20 de ani, pe care d-l Giuglea de la universitatea din Cluj îl va pune în curând sub tipar.

Această hartă, luată din vestita lucrare New World a geografului american Isaiah Bowman, arată limpede oricui, că dacă vecinii noştri de vest vor hotar de munte  spre România, ei trebuie să constate că cei dintâi munţi încoace, puşi de zei (ei spun că Dumnezeu!) să ne despartă, sunt Apusenii (mai ales că în ei d-l Gamillscheng a descoperit cel mai important sâmbure geografic de continuitate medievală)

            ... Undeva, în această revistă chiar, d. A. Golopenţia reproduce câteva impresionante rânduri scrise acum 70 de ani de un membru al Academiei maghiare, în legătura cu revoluţia lui Horia: ”Există, scria Fr. Szilaghi, o fatalitate, o dreptate pedepsitoare în viaţa inşilor, a neamurilor şi a statelor, potrivit căreia Dumnezeul puternic şi răzbunător pedepseşte păcatele părinţilor la fii, până în nepoţi şi strănepoţi (II Moise XX, 5). Trebuie să privim ca o atare Nemesis în viaţa Transilvaniei răscoala lui Horia. Ţinerea veacuri de-a rândul a poporului vlah în afara legilor şi în grea robie nu a rămas nepedepsită. În viziune creştină, această Nemesis înseamnă: „Dumnezeu este prezent în istorie”.

            Dumnezeu este prezent în istorie!

Ion Conea