Cum voi vota la referendum

MOTTO: 
"Puterea corupe, puterea absolută corupe în mod absolut."

Lord Acton

Nu sunt și nu mă consider o persoană publică, nu mă consider nici măcar un lider de opinie, așa cum consideră unii. Am scris două cărți, în curând îmi apare a treia, am scris câteva zeci de articole pe blog, unele mi-au fost preluate inclusiv traduse pe plan internațional, dar eu doar consider că am avut norocul sau șansa să aflu mai multe lucruri pe care să le împărtășesc și altora. Nu sunt singurul, sunt atâția care fac același lucru și le mulțumesc pentru ceea ce fac. Nu mi-am exprimat opțiunile politice interne, pentru mine este mai important ca ele să fie exprimate prin vot de fiecare cetățean responsabil, indiferent de opinia sa, așa cum am scris în articolul Greaua moştenire.

Spre deosebire de alte state est-europene, noi am câștigat acest drept de vot cu sânge, cu peste o mie de morți. Este un drept sfânt, care pentru cei responsabili ar trebui să fie o datorie. Personal vorbind, am câștigat acest drept cu arma în mână, și-l voi pierde tot aşa, în sensul că mă voi bate pentru acest drept până la ultima suflare. Vorba lui Moş Ion Codreanu, „Cu arma, cu vorba, cu condeiul, cu sapa, noi trebuie să ne apărăm Ţara!”. De aceea am votat și voi vota, și voi vota inclusiv la acest referendum.

Despre democrație și clasa politică

Observ o tendință periculoasă, antidemocratică, cum că democrația este o orânduire proastă, care trebuie înlocuită cât mai repede. Cei ce susțin această tendință, după părerea mea, nu pot fi decât cei care se înscriu în trei categorii. Prima sunt cei care sunt suficient de naivi sau ignoranți, mare parte cei care nu au trăit niciodată sub o dictatură sau erau prea tineri să-și amintească. În această categorie intră și cei care au uitat, într-un fel este normal, din trecut îți rămân doar amintirile frumoase, plus faptul că eram mai tineri și am uitat experienţele neplăcute. Mai sunt cei care au ocupat posturi călduțe în fosta dictatură comunistă de dinainte de 1989, sau rudele lor apropiate, ei având beneficiile regimului și prea puțin constrângerile lui. Altă categorie, printre cei mai exaltați, sunt cei care speră să prindă un post important în viitorul regim, uitând că orice regim nedemocratic sfârșește prin a-și consuma proprii corifei.

Este o situație ciudată aici. Desigur, democrația are lipsurile ei, nu este idealul societății, cum ni se spunea despre regimul comunist. Dar, orice ar zice dușmanii democrației, afirmația lui Churchill este încă valabil: Democrația este cea mai proastă organizare posibilă, cu excepția tuturor celorlalte de până acum. Mulți sociologi, politologi, tot ce vreți dumneavoastră, au încercat să găsească alte orânduiri superioare democrației. Cel mai cunoscut rămâne Marx, urmat de Lenin și dezastrul mondial ce a urmat experimentului lor criminal. Ne putem permite noi un alt astfel de experiment? Răspunsul este cred edificator, până la apariția unei noi orânduiri superioare viabile, suntem datori să apărăm democrația.

Sunt oameni nemulțumiți de întreaga clasă politică românească, îi înțeleg și sunt de acord cu ei. Este adevărat, întreaga clasă politică este jalnică, dar nu trebuie să uităm că este rezultatul votului nostru, sau al nevotului nostru, pe ideea că mare parte dintre oamenii cu discernământ nu prea mai votează, lăsându-i pe cei cumpărați cu un litru de ulei să o facă. Acești oameni sunt idealiștii care vor schimbarea întregii clase politice, dar nu au cum. Și mie mi-ar plăcea să scot din buzunar o baghetă magică și să schimb întreaga clasă politică, lăsând loc uneia noi, dar asta nu se poate decât doar în basme. Dar ar trebui să încetăm să mai credem în basme și să revenim în lumea reală, pentru început punându-ne unele întrebări. De exemplu, nu noi suntem cei care menținem această clasă politică prin votul nostru, sau prin lipsa noastră de la vot? Am expus acest lucru în același articol, Greaua moştenire, nu întâmplător intitulat așa. Avem doar două posibilități, consolidăm democrația prin vot și tot prin vot eliminându-i rând pe rând pe cei compromiși, sau cealaltă alternativă, modelul rusesc putinist, botezat de Vladimir Putin ca și democrație suverană. Trebuie menționat faptul că orice atribut alăturat termenului de democrație înseamnă că aceasta nu mai este democrație. Ceaușescu vorbea de democrație directă, Iliescu de democrație originală, ce mai vreți?

Revenind, și presupunând prin absurd că am avea acea baghetă magică și am face să dispară întreaga clasă politică, rămâne întrebarea pe cine punem în loc? Cine va lua locul acelor politicieni din toate partidele, cei de care ne-am săturat cu toții? Îl punem în Parlament pe primul om de pe stradă? Îl punem pe nea Vasile de la sculărie? Atunci pe cine? Realitatea, care nici nu le trece prin cap celor care doar cer schimbarea clasei politice fără să vină cu vreo idee viabilă referitor la ce punem în loc, este mult mai complexă. Nu poți lua pe oricine să-l faci politician, fiindcă ai avea mari surprize. Chiar și la ora actuală Parlamentul geme de incompetenți, o schimbare fără cap ar aduce și mai mulți incompetenți. Adevărul este că un politician bun apare după câțiva ani în care capătă experiență, dar veți întreba de ce nu avem acum politicieni tineri viabili. Răspunsul este același, tinerii politicieni se pliază pe ceea ce cere publicul, electoratul. Iar electoratul, prin lipsa de la vot, sau prin votul celor plătiți sau iresponsabili, asta cere. Fiecare țară își are politicienii pe care îi merită, o vorbă foarte adevărată. La fel și noi, îi avem pe cei pe care îi merităm și nu facem nimic ca să-i schimbăm. Dar pe lângă deserviciul care ni-l facem în prezent, ne mai amanetăm și viitorul, dând semnalul clar viitorilor politicieni care este rețeta de succes. Acești viitori politicieni văd modelul de succes promovat de noi prin nepăsare și absenteism, deci așa vor fi și ei, ca și cei de acum, așa că ne-am amanetat și viitorul copiilor noștri.

În acest caz, cu cine îi înlocuim, în cazul care am reuși să-i înlocuim pe toți politicienii? Nu vor veni tot aceiași, același tip de politician, ca peste câțiva ani să exclamăm la fel? Să cerem din nou bagheta magică, și tot așa la infinit? Dar această baghetă nu există, există doar forța noastră, a electoratului educat și responsabil, capabil să detecteze demagogia și impostura, dar și mai important, să o sancționeze prin vot!

În acești douăzeci și doi ani, acest electorat nu a arătat mare lucru, deoarece a fost mai mult absent, și chiar și-a făcut un titlu de glorie din absenteism, cea mai iresponsabilă atitudine. Dar totuși, a realizat unele lucruri, de exemplu a scos din parlament partidul unui demagog fost poet de curte slugarnic al clanului Ceaușescu, care a încercat să-și facă o carieră profitând de naționalismul pur românesc. Și nu este puțin lucru. Dacă acest electorat era combativ și se prezenta la vot, eliminând din politică impostorii, hoții, ticăloșii unul câte unul, cum ar fi arătat România astăzi?

Spuneți că nu se poate, dar vă asigur că se poate, și nu este nevoie de mai mult de trei cicluri electorale, pe votul uninominal. Partidele au urechea fină și mirosul dezvoltat, au armate de sociologi și psihologi care le interpretează fiecare semn ce vine din marea masă electorală, și în mod sigur ar fi perceput mesajul și ar fi promovat politicieni mai curați. La ora actuală am fi fost mult mai departe, dar tot noi, prin neprezentare, am transmis următorul mesaj, nu contează pe cine bagi în față, bizonul tot îl votează. Iar partidele și-au frecat mâinile zâmbind în barbă de prostia și nepăsarea noastră și ne-au dat ceea ce noi am refuzat să refuzăm. Și asta avem, ceea ce merităm. Spuneți că exagerez, dar priviți ce enormități au ieșit la alegerile locale, candidați aflați în pușcărie care au ajuns primari, și mai ziceți că vrem să scăpăm de hoți? Somnul națiunii naște monștri și uitați ce a născut! Nu dați vina pe altcineva, pe mama Omida sau pe extratereștri, noi suntem principalii vinovați, ăsta e mesajul transmis clasei politice, dați-ne pe oricine, oricât de corupt sau incompetent, că noi îl vom valida cu votul nostru. Dacă ne-am fi prezentat în masă la alegeri și am fi votat inteligent eliminându-i pe cei corupți de pe toate listele, din toate partidele, România ar fi arătat altfel încă de astăzi. Nu ar fi fost raiul pe pământ, dar ar fi fost mai aproape și, mai important, pe drumul cel bun. Încetați să vă plângeți, suntem de vină! Încetați să vă plângeți, acționați!

Democrație și control

Vorbeam despre democrație, parafrazându-l pe Churchill, că este cea mai proastă organizare de pe pământ, cu excepția tuturor celorlalte de până acum. Dar de ce este cea mai bună formă de organizare de până acum? Pe lângă setul de legi, reguli și principii care au apărut în timp să o consolideze (de remarcat că noi nu avem nevoie de tot același timp, deoarece putem beneficia de experiența altora, în sensul că putem învăța din greșelile altora), democrația are și altceva care o protejează. Este ceva ce se numește control, controlul asupra puterii.

Să facem următorul exercițiu. Punem un hoț într-o cameră cu o grămadă de aur. Acesta îl va fura în mod sigur. Dar puneți doi hoți în aceeași cameră. Va exista posibilitatea de 80% să îl împartă, dar rămâne posibilitatea de 20% să nu se înțeleagă și dimineața aurul să rămână acolo. Dar dacă pui trei? Șansa să nu se înțeleagă scade exponențial. Puneți patru, va scădea și mai mult. Dar puneți pe cineva să-i supravegheze, cineva care nu poate să fure, undeva într-o cușcă de sticlă în încăpere, unul care poate doar să observe și să strige. Mai mult, puneți un polițist afară, la ușă, care periodic bagă capul înăuntru. Așa este că ai șanse mult mai mari ca dimineața aurul să fie tot acolo? Desigur, este doar un exercițiu de imaginație, dar este un exemplu la scară mult mai redusă despre cum funcționează democrația.

Democrația nu dă prea multă putere unuia singur, deoarece puterea corupe, iar cea absolută corupe în mod absolut, după cum spunea lordul Acton. Să dai toată puterea unui singur om, sau unei singure instituții, este ca și cum ai pune un singur hoț în camera comorilor. Poate la început nu este hoț, dar singur acolo, tentația crește cu fiecare clipă, cu fiecare minut. Pui doi, sau două instituții, se pot înțelege, dar pune patru, apoi pe cel care n-are cum să fure, decât să strige de fiecare dată când cineva întinde mâna sau încearcă să se înțeleagă. Cred că ați înțeles deja, cei patru hoți sunt puterile din stat plus președinția, iar cel care nu poate fura, ci doar să strige, este presa liberă. Iar polițistul care se uită periodic este electoratul, poporul, care poate sălta și scoate de pe scena istoriei pe oricare dintre cei patru. Desigur, am forțat puțin la nivel imagistic, în loc de hoți puneți cetățeni, dar tentația este mare și pentru aceștia. Mergând mai departe, ce se întâmplă dacă cel ce nu poate fura decât striga, respectiv presa, tace, deoarece i se promit și lui niște fărâmituri strecurate în buzunar, și tace deși vede că doi se înțeleg și duc tratative cu al treilea pentru a-l neutraliza pe al patrulea? Dacă polițistul adoarme afară în fotoliu și nu mai bagă capul înăuntru din când în când să vadă ce se întâmplă? Dar dacă aceste două lucruri se petrec concomitent?

Ori, tocmai acest lucru se petrece astăzi în România, și ar trebui să ne trezim.

Revoluția noastră

O scurtă incursiune în istoria noastră recentă. Să știți că noi nu suntem excepții, nu am inventat noi gaura la macaroană, iar ceea ce ni s-a întâmplat are corespondent în istorie. Problema mea cea mare este de ce istoricii noștri nu vorbesc serios despre asta.

Mă refer aici la revoluții. Să fim foarte bine înțeleși, nu cine începe o revoluție o și termină. De cele mai multe ori, puterea efectivă este cucerită după momentul inițial, cel mai greu, de un grup mai puțin numeros, dar mai bine organizat și capabil să-și asume riscuri mari, de genul totul sau nimic. Așa s-a întâmplat cu revoluția franceză din 1789, care a continuat cu dictatura girondinilor, iacobinilor și apoi a lui Napoleon Bonaparte, deși poporul care a cucerit Bastilia la 14 iulie 1789 nu a cerut asta. La fel, revoluția rusească din martie 1917 a fost confiscată de grupul maximaliștilor lui Lenin, numiți apoi bolșevici, în puciul din 7 noiembrie (25 octombrie pe stil vechi) 1917.

La fel și în cazul României, puterea smulsă regimului comunist de protestatarii români, cu prețul a peste o mie de morți, a fost confiscată de un grup de foști comuniști, mai bine organizați, și de aici ni s-a luat țara. Am cucerit-o și am cedat-o cu mâna noastră. A fost o revoluție, confiscată printr-o lovitură, dar nu o lovitură de stat, aici e marea dezbatere în care se implică toată lumea, inclusiv cei care nu știu diferența dintre o revoluție și o lovitură de stat. Un lucru este clar, agenții sovietici puteau să se dea de ceasul morții, dacă poporul nu ieșea în stradă, era degeaba. Momentul decembrie 1989 a fost realizat de poporul român, dar acesta va fi subiectul unui alt articol dedicat acestui eveniment.

Noi, românii, am avut puterea, dar am pierdut-o în mâna unui grup de foști comuniști, de atunci nu prea ne-am exprimat voința, decâ prea puțin și prea rar. Am făcut-o, totuși, în masă, la un alt referendum, cel în care am cerut parlament unicameral și maxim 300 de parlamentari. În mod normal, orice partid, orice politician, ar fi trebuit să ia în considerare cu respect voința poporului. Dar, văzând că merge și așa, că oamenii responsabili nu votează, partidele, pe șleau, s-au șters la dos cu votul nostru. Credeți că și-ar fi putut permite dacă noi, timp de 22 de ani, i-am fi sancționat dur pe toți corupții și incompetenții? Astfel, acum, bazându-se tot pe somnul nostru, al națiunii, s-au făcut că uită voința națiunii, voința poporului, care de la latini spune că Vox populi vox Dei, adică voința poporului este voința lui Dumnezeu. I-am lăsat, prin lipsa noastră de interes, prin absenteism, prin aceasta încurajând votul bizonului ce își vinde votul pe zece lei sau un rând de băutură, pe un litru de ulei sau un kilogram de făină, i-am lăsat să facă ce vor cu țara noastră, care nu este a noastră, ci a urmașilor noștri, și a urmașilor urmașilor noștri, vorbele lui Ștefan cel Mare în piesa lui Barbu Delavrancea. Iar de urmașii noștri ne batem noi joc lipsind de la alegeri găsind fel de fel de scuze, care mai de care mai penibile.

Votul meu

Sunt un partizan al democrației, dar sunt conștinent că și aceasta este perfectibilă. Adică poate fi îmbunătățită, dar nu modificată în esența ei, cel puțin până nu ne convingem de viabilitatea unei alte orânduiri, mai bune. Dar și atunci, transformarea trebuie făcută cu multă grijă și mult control. Noi am avut experineța unei treceri la o altă orânduire despre care ni s-a spus că este superioară capitalismului, și am văzut cu toții, ce am pățit, ce a pățit întreaga lume în urma experimentului dement numit comunism.

Dar trebuie să menționăm faptul că democrația nu este identică peste tot, chiar dacă principiile sunt aceleași. De exemplu, sistemul de vot este diferit în SUA față de Marea Britanie, dar principiile sunt aceleași. În SUA se bazează pe electori în fiecare stat, în fiecare stat european este altfel. Dar dacă facem o sinteză, pretutindeni sunt îndeplnite niște reguli, niște principii. De exemplu, alegerile sunt libere, asta implică și campania electorală, și libertatea presei și a cuvântului, a dreptului de exprimare și asociere. La fel, domnia legii, este o lege pentru toți, fie senator sau simplu cetățean. Și minoritățile sunt protejate de abuzurile majorității.

În cazul nostru special, personal aș prefera să existe o grupare compusă din lideri de opinie, personalități deasupra intereselor de partid, experți în domenii variate, în economie, știință, politică, strategie, care să aibă permanent undeva între 6-10% și să joace rolul pe care l-a jucat UDMR-ul în ultimii 15 ani, cel de balansare, de arbitru între putere și opoziție, să se asigure de faptul că nici unii, nici alții nu iau decizii contrare interesului național. Știu că încă este un vis, dar în anii '80 visam să scăpăm de comunism, nu?

Ideea mea, pe care mă bazez, este faptul că trebuie să existe un echilibru între puterile statului, totul trebuie să poată fi controlat. Iar tocmai aceasta este miza referendumului din 29 iulie 2012, cea a controlului. Sunt unii care încearcă să preia controlul asupra tuturor pârghiilor din stat. Le-a mai rămas una, cea a președinției, și doar poporul, polițistul din parabola mea îi mai poate opri. Nu mă interesează din ce partid sau grupare sunt cei care încearcă să preia controlul asupra președinției, mă interesează cum o fac și cum au făcut-o până în clipa de faţă, ce au și ce obțin dacă le iese mișcarea.

Am văzut, am analizat și nu mi se pare în regulă. Dar vă asigur, dacă ceilalți ar fi avut același control asupra instituțiilor statului, ar fi aplicat aceleași proceduri și ar fi încercat aceleași mișcări, de a înlocui un președinte ales printr-o mișcare înainte de termen, votul meu ar fi fost identic, NU, adică împotrivă. Ca să fiu mai clar și mai explicit. Presupunând că președintele ar fi ieșit la vot din rândul USL-ului, iar PDL-ul ar fi avut guvernul, controlul parlamentului, și ar fi făcut aceleași manevre de a-și subordona avocatul poporului, monitorul oficial, plus alte instituții, ar fi ignorat ceea ce spune Curtea Constituțională, scăpând chiar și unele amenințări la adresa ei, apoi ar fi încercat suspendarea președintelui provenit din rândul USL-ului, eu aș vota împotrivă. Deoarece este nevoie de control, orice democrație are nevoie de instituții de control, nimeni nu trebuie să aibă puterea deplină, indiferent cum s-ar numi el sau partidul.

De aceea, la referendumul din 29 iulie 2012, eu voi vota NU, voi vota împotriva suspendării președintelui României Traian Băsescu. Și semnez dedesubt, Cristian Negrea.

Update

Textul de mai sus a fost scris la data de 9 iulie şi este perfect valabil pentru acea dată şi cele care au urmat până săptămâna trecută. Dar evenimentele, mai ales într-o perioadă atât de tulbure, pot influenţa deciziile de moment ale unei persoane sau alteia. În primul rând, văd că este încălcat un principiu de bază, cel al interzicerii schimbării regulilor jocului chiar în timpul jocului. Este ca la un meci de fotbal care intră în prelungiri şi nu ştii ce regulă se aplică, se joacă două reprize şi apoi sunt lovituri de la 11 metri sau regula golului de aur. Sau la loviturile de la 11 metri, se dau serii de cinci sau doar una la una. Totul decide arbitrul în funcţie de cum merge jocul. Dacă echipa lui favorită înscrie în minutele de prelungiri, declară valabilă regula golului de aur, dacă înscriu ceilalţi, două reprize de 15 minute. La fel, la 11 metri, ratează ai tăi, sunt serii de cinci, ratează ceilalţi, e moarte subită. Ori acest lucru nu se face, regulile trebuiesc să fie clare pentru toţi, şi nicio regulă nu se schimbă în timpul jocului sau se aplică retroactiv.
Mai mult, începând de duminică, 22 iulie, am început să am serioase îndoieli faţă de nişte decizii ale guvernului referitoare la organizarea referendumului. Sunt reguli introduse fără nicio explicaţie, la fel, nu am găsit nicio explicaţie logică la niciunul dintre organizatori, iar acest lucru te duce cu gândul într-o singurăă direcţie, cea a fraudării. Nu vreau să fac vreun proces de intenţie, dar toate sunt prea bătătoare la ochi şi nu au nicio explicaţie. Sunt doar date şi atât. Mă refer aici la lipsa camerelor de supraveghere. Mai departe, pentru prima oară de când se fac alegeri, în procesul verbal nu se trece numărul ştampillelor şi dacă s-a pierdut vreuna! Cred că această dispoziţie nu a mai existat de la alegerile din noiembrie 1946! La fel, după 1990, persoanele care votează înafara secţiei la care sunt arondate, au fost trecute într-o listă specială, cu nume, prenume, adresă şi CNP. la sfârşit, în procesul verbal final este trecut şi numărul persoanelor din lista specială, iar pe baza CNP-ului se poate verifica dacă acestea au votat în altă parte. Ori, asta nu se mai face la referendumul din 29 iulie. Şi mai sunt unele aspecte care mă fac circumspect.
Revenind la parabola cu hoţii şi poliţistul, este ca şi cum hoţii i-ar face reguli poliţistului, spunându-i când să se uite, cum anume, adică să nu bage capul pe uşă ci doar prin vizetă, iar ei pot pune în faţa vizetei orice imagine doresc. Ca un exemplu, este campanie pentru demiterea preşedintelui, dar imaginile folosite în această campanie sunt cu tentă socială, iar preşedintele tocmai că nu are atribuţiuni în această direcţie. 
De o vreme, pe internet circulă ideea boicotului, idee care m-a convins şi pe mine în cele din urmă, deşi nu am lipsit de la niciun proces electoral din 1990 până acum. Dar până la urmă, nu este un proces electoral corect, ţinând seama de cele de mai sus. Şi mai sunt câteva aspecte: 
Ni se spune că poporul îl vrea demis pe preşedinte. De acord, dacă este aşa, să vină să-l demită, nu trebuie să merg eu care nu-l vreau demis.
Ni se spune că preşedintele nu mai corespunde noii configuraţii a parlamentului, care este legitim. Dar preşedintele nu este legitim? Dimpotrivă, el este cel votat, iar configuraţia parlamentului nu este cea rezultată din alegeri, alegerile parlamentare urmând să se desfăşoare în noiembrie. Mai mult, cei ce susţin asta, ştiu că preşedintele democrat Obama are acum un parlament predominant republican? Sau că preşedintele republican George W. Bush a avut în ultimii doi ani de mandat un parlament majoritar democrat? Datorită faptului că alegerile pentru Senat se desfăşoară în SUA din doi în doi ani, se pot întâmpla şi astfel de coabitări. Credeţi că americanii se apucă de suspendat preşedintele de fiecare dată într-o astfel de situaţie?
Mai e ceva, se spune că preşedintele nu stă bine în sondaje. Bine, de acord, dar pentru asta trebuie suspendat de fiecare dată când nu stă bine în sondaje? De ce americanii nu l-au suspendat pe George W. Bush care a încheiat mandatul de 8 ani cu 10-12% popularitate? Sau francezii pe Szarkozy? 
În fine, explicaţii puerile.
Tocmai în urma acestor considerente, mi-am modificat opinia iniţială exprimată în articolul de pe 9 iulie şi am adăugat această updatare. Deoarece eu nu voi vota la referendumul din 29 iulie 2012, îl voi BOICOTA, iar titlul ar putea fi Cum nu voi vota la referendum.
Şi semnez tot Cristian Negrea.