Zvârcolirea naţionalismului rus

Preşedintele rus Dmitri Medvedev face o vizită scurtă, de patru ore, în insulele Kurile, prima vizită a unui şef de stat rus sau sovietic de la ocuparea şi anexarea acestor insule de la Japonia, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1945. Japonezii reacţionează dur, ambasadorul rus fiind convocat pentru explicaţii, mai ales că Japonia nu a recunoscut niciodată anexarea sovietică a insulelor, denumite de ei Teritoriile de Nord, cele patru insule fiind situate la nord de Japonia şi la sud de Peninsula Kamceatka. În Japonia există o zi de comemorare a pierderii Teritoriilor de Nord, iar acest diferend ce durează de aproape şaizeci şi şase de ani a stat în calea încheierii unui tratat de pace între Uniunea Sovietică şi Japonia, după 1991 între Rusia şi Japonia. Juridic, cele două state se află în continuare în stare de război. În timpul preşedenţiei lui Boris Elţin, a fost vehiculată ideea retrocedării celor patru insule Japoniei, dar reacţia dură a naţionaliştilor a făcut ca administraţia de la Kremlin să dea înapoi. În 2004, cu ocazia vizitei preşedintelui Vladimir Putin la Tokio, când i s-a conferit onorific inclusiv centura neagră la judo, Putin fiind un vechi practicant al acestui sport, negocierile au fost relansate, una dintre propunerile ruse fiind returnarea celor două insule sudice, la fel ca şi în 1956, dar Japonia a respins din nou această idee. Atunci Putin dorea investiţii japoneze în Rusia şi era dispus la concesii, măcar de faţadă.
Dar iată că în noiembrie 2010, preşedintele Medvedev face această vizită în Kurile, promiţând investiţii şi cerând o creştere a prezenţei militare în regiune, cu scopul de a proteja aceste insule. La protestele japoneze, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, le-a declarat inacceptabile, spunând că preşedintele rus are dreptul de a vizita orice regiune a Rusiei, subliniind astfel apartenenţa acestui arhipelag la Rusia, şi ştergând astfel cu buretele orice negociere prealabilă, chiar dacă anterior, însuşi Putin era deschis să retrocedeze două dintre insule, recunoscând indirect că nu aparţineau Rusiei. Interesant este faptul că aceste insule au fost ocupate de sovietici la 18 august 1945, la trei zile după capitularea Japoniei. Pretenţiile sovietice au fost atunci şi mai mari, ei cerând americanilor şi o zonă de ocupaţie în insula cea mai nordică, Hokkaido, dar aceste pretenţii au fost respinse de generalul Douglas MacArthur. Acest diferend asupra insulelor este mai acut acum, când se pare că în zonă ar fi importante rezerve de petrol şi gaz natural. Dar nu este singurul din estul Pacificului, Japonia confruntându-se şi cu pretenţiile chineze asupra unor insule din Marea Chinei de Est, iar în regiune sunt multe revendicări teritoriale asupra unor astfel de insule, care implică de la două la patru state.
Întrebarea ce se pune este de ce, din moment ce negocierile erau în curs şi lucrurile păreau să decurgă pe o pantă amiabilă, de ce preşedintele rus se hotărăşte brusc să facă această vizită, prima a unui şef de stat de la ocuparea acestor insule, doar ca să agite Japonia, provocând reacţii în lanţ. Fiindcă este imposibil să nu fie prevăzută reacţia japoneză la un astfel de gest, iar contrareacţia rusească a fost pe măsură, reiterând că este vorba de un teritoriu rusesc, chiar dacă nu este recunoscut ca atare.
Răspunsul la această întrebare nu este atât de dificil, dacă ne uităm pe agenda ultimelor evenimente. Rusia este confruntată cu o criză economică severă, încasările din vânzările de petrol şi gaze mergând în alte direcţii, cetăţeanul obişnuit nu are beneficii de pe urma acestora. Ca să ascundă acest lucru, Rusia foloseşte vechea metodă, aplicată cu succes încă din timpurile sovietice, cea de a arunca problema spre alţii sau cea de a arăta că alţii o duc mai rău (vezi De ce nu mai poate Rusia de grija noastră). Dar, ca să aibă succes, mai trebuie accesată panta naţionalistă, ideea de cetate asediată, făcând apel la forţele responsabile să protejeze ţara în primejdie, dar în acelaşi timp să arate că liderii sunt acolo, sunt prezenţi, gata de acţiune. Iar o reacţie dură la protestul japonez face parte din acest arsenal mediatic.
Dar să vedem ce se întâmplă în Rusia. Confruntaţi cu războiul fără sfârşit din Caucaz, cu atentate teroriste, cu pierderi de vieţi omeneşti zilnice, din ce în ce mai mulţi ruşi încep să fie favorabili ideii ca Rusia să renunţe la Caucaz, mai ales că sunt minoritari până la 3% în unele republici, sunt pompaţi o grămadă de bani acolo pentru a menţine conducerile proruse fără rezultate palpabile, iar soldaţii şi poliţiştii mor în continuare. mai mult, islamiştii caucazieni lovesc şi pe teritoriul rusesc, şi lovesc tare, ca şi la 24 ianuarie, în aeroportul Domodedovo.
Sunt convins că în cursul actualei conduceri nu se va organiza vreun referendum pe această problemă, dar dacă la alegerile următoare, opoziţia o va propune spre dezbatere, vor fi din ce în ce mai mulţi ruşi care ar agrea o astfel de idee. Neoficial, deoarece nu există sondaje oficiale corecte privind această problemă, numărul ruşilor care ar fi favorabili retragerii din Caucaz s-ar apropia, pentru unii ar depăşi, jumătate din populaţie. O miză grea, mai ales că forţele de securitate s-au dovedit incapabile să protejeze Rusia de aceşti islamişti, care câştigă în Caucaz tot mai mult teren.
Spre exemplu, ultimele zile. Doar în republica Kabardino-Balkaria activitatea teroristă a crescut de patru sau cinci ori faţă de anul trecut, conform rapoartelor oficiale. Mai mult, se pare că aceştia exportă terorişti şi în republicile vecine, chiar dacă cele populate predominant de islamici, cum ar fi Cecenia şi Daghestan, au propria activitate teroristă deosebit de activă. În 2 februarie cinci poliţişti au fost împuşcaţi într-o cafenea în Chegem. O explozie pe calea ferată a provocat întreruperea circulaţiei a mai multor trenuri, din fericire trenul vizat nu a fost deraiat şi nimeni nu a fost rănit, doar geamurile au fost sparte în urma exploziei, la 3 februarie. Tot la 3 februarie, în capitala Daghestanului, adjunctul şefului departamentului de arhitectură al capitalei a fost ucis într-o explozie. Au mai avut loc două explozii, una într-o cafenea şi alta într-un magazin. În 31 ianuarie au fost descoperite două dispozitive explozive într-o turbină de la hidrocentrala Irganaisky din Daghestan, cu ocazia unui control de rutină. Nu mi se pare a fi o stăpânire a activităţilor teroriste.
Dar cea mai importantă acţiune a fost explozia din aeroportul Domododevo din Moscova, la 24 ianuarie 2011. 36 de morţi şi peste o sută de răniţi. Pe lângă faptul că nu pot stăpâni insurgenţa caucaziană, autorităţile ruse au dovedit că nu pot face faţă nici atacurilor asupra propriei capitale. Asta după ce două explozii în metroul din Moscova au produs 38 de morţi şi peste şaizeci de răniţi, la 29 martie 2010. Îi vom distruge pe toţi, spunea preşedintele Medvedev atunci. Nu numai că nu i-a distrus, dar în Caucaz situaţie este cea actuală, iar aceşti terorişti lovesc din nou, de data asta pe unul dintre cele mai importante aeroporturi, provocând aproximativ acelaşi număr de morţi şi răniţi. Ce bază mai poate pune cetăţeanul rus pe promisiunile liderilor?
Ca şi contraexemplu, dacă la 12 septembrie 2001, a doua zi de la cele mai grave atentate teroriste de pe teritoriul american, cineva ar fi venit la mine şi mi-ar fi spus că timp de zece ani nu se va produce alt atac terorist major pe teritoriul american, l-aş fi crezut nebun. Dar au trecut aproape nouă ani şi jumătate şi uite că nu s-au petrecut. Dar liderii ruşi, după fiecare atentat major de pe teritoriul lor promit că atacanţii vor fi pedepsiţi, şi totuşi, ruşii continuă să moară sub bombe. Nu este de mirare că tot mai mulţi se vor afară din Caucaz.
Dar este suficient să priveşti harta ca să înţelegi de ce liderii actuali ai Rusiei nici nu vor să audă de aşa ceva. Dacă pierd Caucazul, pierd cel mai sudic punct al Rusiei, un pinten înfipt în istmul dintre Marea Neagră şi Marea Caspică. Pierd proximitatea de regiunile bogate în hidrocarburi de aici, pierd capul de pod spre Turcia, un potenţial rival şi spre Iran, potenţial aliat, dar şi potenţial rival într-o altă conjunctură. Pierd Armenia, un aliat şi un cap de pod în regiune. Pierd o parte din influenţa spre Asia Centrală. Pierd crestele Caucazului, văzându-se împinşi spre câmpie, teritoriu mai greu de apărat la nevoie. Pierd Abhazia şi Osetia de Sud, enclavele care le permit să controleze Georgia, şi prin ea întregul istm dintre Marea Neagră şi Marea Caspică. Prin extindere, pierd parţial controlul asupra Mării Negre. Prea mult de pierdut, aşa că orice sacrificii merită pentru menţinerea Caucazului de Nord. Iar conducerea actuală a Rusiei îl va menţine, chiar dacă va continua să sângereze mult pentru asta. (vezi Fisurarea flancului sudic al Rusiei (II) Răboiul fără sfârşit al Caucazului)
Revenind la explozia de la aeroport, din 24 ianuarie 2011, două zile mai târziu premierul Vladimir Putin spunea că atentatul nu are legătură cu Cecenia, iar teroriştii nordcaucazieni nu au cereri clare, calificându-i drept anarhişti. Dacă citim printre rânduri, premierul Putin respinge orice fel de negocieri cu islamiştii nordcaucazieni, chiar dacă din ce în ce mai multe voci sunt pentru, doar în ideea de a stopa crimele. Înregistrarea din 7 februarie, conform căreia Doku Umarov, liderul insurgenţei nordcaucaziene, îşi asumă responsabilitatea asupra atentatului de la aeroportul Domododevo, îl contrazic flagrant pe Putin, punând conducerea moscovită într-o poziţie jenantă.
În această situaţie, cu economia în criză şi cetăţeni tot mai nemulţumiţi, când pierderile din Caucaz cresc şi teroriştii lovesc chiar în capitală a nu ştiu câta oară, liderilor ruşi nu le mai rămâne decât o singură opţiune pentru a dirija nemulţumirea cetăţenilor, cea a naţionalismului. Chiar dacă uneori loveşte neaşteptat, cum a fost cu ocazia luptelor de stradă când grupările naţionaliste au scăpat de sub control după uciderea unui suporter al unei echipe de fotbal, arma rămâne eficientă, o supapă prin care se poate scurge nemulţumirea maselor. În acest context se poate include actuala dispută cu Japonia. Medvedev a mers în Kurile pentru a satisface naţionalismul rus, făcând să se dea uitării alte probleme presante pentru Rusia. Iar aceste probleme sunt suficient de grave încât să merite stricarea relaţiilor cu Japonia, una din marile puteri economice ale momentului (locul 3 în lume, până de curând locul 2 în lume).
Iar Japonia s-ar putea să-şi revizuiască constituţia adoptată după 1945, prin care nu poate să desfăşoare acţiuni militare înafara teritoriului naţional. Atunci, pentru a nu permite revenirea imperialismului japonez, noua constituţie a prevăzut acest lucru. Americanii s-au implicat în securitatea Japoniei, inclusiv prin baze militare, dintre care cea din Okinawa mai funcţionează şi astăzi, permiţând Japoniei saltul economic uriaş, din moment ce nu cheltuia mai nimic pentru apărarea asigurată de americani. În măsură mai mică, de acelaşi avantaj au beneficiat şi vesteuropenii, care sub protecţia americanilor şi prin planul Marshall au putut să iasă rapid din haosul economic de după al doilea război mondial. Revenind la Japonia, aceasta şi-a trimis în anii 90 soldaţii ca şi trupe de menţinere a păcii, după ce au amendat constituţia. Dar s-ar putea ca în urma unei astfel de răciri şi confruntări cu Rusia, Japonia să revină la înarmare, şi poate chiar la schimbarea constituţiei. Acest aspect ar crea un nou inamic potenţial pentru Rusia. Este inadmisibil ca Rusia să nu prevadă acest aspect. Dar prin faptul că totuşi a marşat pe trezirea naţionalismului japonez, doar pentru a-l zgândări pe cel propriu, ne dă o dimensiune a problemelor cu care se confruntă Rusia, probleme cunoscute de puterea de la Kremlin, care este capabilă să arunce la gunoi considerentele strategice, doar pentru câştiguri tactice, de moment. Este un semn de disperare această insistenţă naţionalistă, în urma scăderii încrederii în statul rus ca şi garant al securităţii, aşa cum se vede prin eşecul nu numai din Caucaz, dar şi de acasă, de la Moscova, unde după ce metroul a devenit nesigur, nici pe aeroport nu te poţi baza.
Conducerea de la Kremlin se teme în primul rând de erodarea, în urma acestor eşecuri, a bazei susţinerii sale, de aceea naţionaliştii sunt cu grijă încurajaţi. De aceea a privit cu îngrijorare momentul în care au părut să scape din mână, atunci când nici forţele de ordine, atât de experte în reprimarea mitingurilor opoziţiei, nu au putut să le stea în faţă tinerilor din grupările Nashi (Ai noştri) ce urmăreau caucazieni pe străzi, în urma morţii unui suporter al unei echipe de fotbal. Putin a încurajat crearea şi dezvoltarea acestor mişcări, de unii comparate cu Komsomolul sau cu Hitlerjugend, dar se pare că începe să le scape din mână, din moment ce nu mai ascultă nici de forţele de ordine şi de apelurile prim ministrului Vladimir Putin. Iar aceste grupări sunt naţionaliste, deci singurul mod ca să te asiguri de loialitatea lor, mai ales că vin alegerile, este să te areţi naţionalist. Şi cel mai bun mod să fii naţionalist, dacă nu poţi să menţii pacea în Caucaz sau securitatea în Moscova, este să latri la vecini, mai ales la cei cu care ai avea dispute teritoriale.
Astfel, Moscova se zburleşte la Japonia, pentru motivul mai sus menţionat, dar şi la România, pentru pretenţii asupra Moldovei. Nu este nici prima, şi nici ultima dată, când Rusia are treabă cu România pentru Republica Moldova, şi nu numai. De exemplu, la 3 februarie, ambasadorul rus de la Chişinău, Valeri Kuzmin, a declarat că SUA, UE şi România exercită presiuni asupra sistemului politic din Republica Moldova. Mai mult, ambasadorul rus aruncă momeala, promiţând reduceri la gaze pentru concesii politice, după exemplul ucrainean.
Şi este doar ultima, din multele declaraţii ale oficialilor ruşi despre amestecul României în Moldova. Să fim serioşi, amestecul României, în perioada sa maximă, dacă ar reuşi să atingă maxim 10% din amestecul permanent al Rusiei, prin toate mijloacele. Dar ce nu poate să înţeleagă şi să accepte Rusia, este faptul că elementul românesc s-a păstrat în Republica Moldova în ciuda deceniilor de crime, asasinate şi deportări în masă. Totuşi, acuză SUA, UE, România, doar pentru a crea ideea de asediaţi, pentru a menţine naţionalismul şi a crea o atitudine ostilă străinătăţii agresive, care va coagula întreaga populaţie în jurul conducerii patriotice care stă de veghe, din Kurile până la Chişinău, pentru păstrarea şi menţinerea maicii Rusia.
Interesant este şi faptul că şi noii sateliţi adoptă aceeaşi metodă, din moment ce sunt confruntaţi cu probleme asemănătoare. Ucraina, după ce a intrat sub aripa Rusiei devenind sora Belarusului, confruntată cu ideea tot mai des manifestată a federalizării până la separare, caută refugiu tot sub mantia naţionalismului.
Pare de tot râsul, dacă nu ar fi luat foarte în serios de oficialii ucraineni. La 22 ianuarie ei au serbat cu mult fast ziua unităţii naţionale. Să fie sănătoşi, dar care unitate şi care naţiune?
Păi să vedem: deputatul Rostislav Novojeneţ, reprezentantul Blocului Iulia Timoşenko, a declarat că "în 1919, teritoriul Ucrainei era cu 60% mai mare decât astăzi. Noi am pierdut Lemkovşcina, Nadsianie, Holmşcina, Podliaşie - care au trecut la Polonia; Beresteişcina, Gomelşcina - care au trecut la Belarus; Starodubşcina, Slobojanşcina de Est, în sfârşit, Kuban, care la 28 mai 1918 s-a unit cu Ucraina... Am pierdut Transnistria, Maramureşul, Sudul Bucovinei, care acum se află în România. De aceea, noi astăzi nu avem integritate teritorială, dar trebuie să tindem spre acest lucru". Este ciudată această declaraţie făcută chiar de un reprezentant al unui partid ce se proclamă proeuropean. I-aş reaminti acestui demn reprezentant al Blocului Iulia Timoşenko chiar declaraţia liderului grupului, Iulia Timoşenko în persoană: oamenii din vest vorbesc tot mai deschis de separarea statului, când vor vorbi şi politicienii despre asta, vom avea o disoluţie a statului, citat aproximativ. Deci, se merge după modelul rusesc, spre a evita o discuţie tot mai presantă despre federalizare sau cedare de teritorii, faci scandal spre vecini, pentru a asigura poporul că eşti acolo să aperi naţia. Care naţiune, în cazul Rusiei în Caucaz sau al Ucrainei în alte zone, am mai discutat. (vezi România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări)
Ori, această atitudine nu poate duce prea departe. Există prea puţine posibilităţi, atât în cazul Rusiei, cât şi al Ucrainei, care la ora actuală este condamnată să urmeze soarta Rusiei. Dacă în Rusia se va schimba radical conducerea, lucru puţin probabil, şi această conducere se va orienta spre o altă direcţie, poate chiar renunţând la Caucaz, dar în acest caz trebuind să facă faţă unor alte foarte probabile cereri de secesiune, din moment ce teritoriul rusesc conţine peste o sută de popoare, Rusia o va apuca pe o cale care va trebui analizată.
Dar în cazul mult mai probabil, în care se menţine actuala politică şi conducere, în foarte scurt timp vom asista la o fascizare a Rusiei (conform Petru Bogatu). Iar această cale are doar două ieşiri, ori dictatură, ori anarhie ca şi în Egipt. Nu degeaba Rusia urmăreşte cu mare atenţie evenimentele de acolo. Dar anarhia din Rusia în mod sigur va fi de o mult mai mare anvergură decât cea din Egipt, ţinând cont şi de întinderea teritorială, putând fi un fenomen asemănător războiului civil din 1918-1921.
Iar Ucraina va urma calea mentorului rus, ori spre dictatură, ori spre anarhie.

Caucazul şi Mistralul

Pentru ca surpriza să fie cât mai puternică, atacurile rusești sau sovietice se dau în zile de vacanță (invazia Cehoslovaciei în august 1968), în timpul marilor evenimente care mențin atenția și liderii lumii în altă parte (Georgia în timpul olimpiadei din 2008), sau sărbătoare (invazia Afghanstanului de Crăciunul lui 1979). Tot așa a procedat Rusia cu altă lovitură de imagine, în Ajunul Crăciunului anului 2010, când a anunțat împreună cu Parisul perfectarea cumpărării a două porthelicoptere franceze de clasa Mistral, cu încă două ce ar urma să se construiască în șantierele navale rusești. Palatul Elysee a descris afacerea ca o mare victorie a industriei franceze, cu peste o mie de slujbe garantate în următorii doi ani. Dar au fost și voci (de exemplu Andre Gluecksmann) care sublinia faptul că anunțul în Ajunul Crăciunului era mai degrabă menit să distragă atenția publicului de la „o afacere murdară”. Totuși, inițierea afacerii durează de ceva vreme. Intenția rușilor și începerea negocierilor este ceva mai veche, atâta doar că negocierile au durat mai mult. Unii analiști au considerat că nu este posibil ca un stat NATO să vândă echipament militar și tehnologie unui stat care menține în doctrina sa militară NATO ca principală amenințare la adresa securității sale. Dar aceștia nu au luat în calcul mai mulți factori referitori la Franța actuală, factori speculați cu dibăcie de către liderii ruși. Franța, la fel ca și Rusia, are de înghițit o pilulă amară: trecerea de la statutul de putere de prim rang la unul de putere de rang secund. Acum o sută de ani, Franța era o mare putere, Rusia a fost o superputere până în urmă cu douăzeci de ani, sub numele de URSS. Această trecere, împreună cu noile situații la care sunt nevoiți să se adapteze atât liderii, cât și populația, poate trezi adânci resentimente către cei care rămân în poll position, în speță SUA. Tresăririle de orgoliu rănit, cum a fost decizia lui de Gaulle de a retrage Franța din structurile de comandă ale NATO nu schimbă realitatea, am văzut că Szarkozy a readus Franța înapoi în procesul de decizie NATO. Dar nu schimbă nici percepția, nici atitudinea liderilor și populației. Această decădere din rang are și consecințe directe, percepute din plin, cum au fost cele referitoare la războiul declanșat de SUA în Irak, care a costat Franța pierderea unor contracte de 40 de miliarde de dolari cu regimul lui Saddam Hussein. Dincolo de retorica antiimperialistă, este vizibil că Franța este una dintre cele mai imperialiste state moderne, prin acțiunile sale în zona sa de influență de necontestat, fostele sale colonii. Nu degeaba în indexul statelor eșuate din 2010, în topul primelor douăsprezece, jumătate sunt foste colonii franceze, în care Franța continuă aceeași politică, exploatarea resurselor, fără preocupare atentă asupra condițiilor populației sau moralității regimurilor pe care le susține, iar în caz că monopolul îi este contestat, se implică direct, inclusiv prin asasinate sau chiar intervenție militară, lucruri mai puțin vizibile, deoarece cui îi pasă de Coasta de Fildeș sau Djibouti. Cu toate astea, critică acțiunile altora, nu mult diferite de ale sale. Un alt aspect, Franța este afectată de criza mondială. Cu un sistem în mare parte etatizat, mai ales în cadrul unor industrii sau servicii ce s-au dovedit până acum nereformabile datorită puterii sindicale, Franța are nevoie ca de aer de orice comenzi în industria sa grea, cu atât mai mult în cea de apărare, mai ales după ce multe din piețele de armament tradiționale s-au orientat către alți competitori. De această situație a profitat Rusia în primul rând atunci când Franța a anunțat că nu va vinde și tehnologia avansată sensibilă, cea referitoare la sistemul de comandă, control și comunicații al porthelicopterelor. În răspuns, Rusia a anunțat în august că va ține o licitație internațională, la care și-au anunțat interesul șantiere navale din Spania, Olanda și Coreea de Sud. Imediat, premierul francez Fillon a anunțat că va transfera tehnologia Rusiei, deși s-a opus în 2008 includerii Georgiei în MAP (Member Action Plan) pe motiv că ar schimba balața puterii în Marea Neagră în detrimentul Rusiei. După părerea lui Fillon, se pare că vânzarea porthelicopterelor, sisteme ofensive, dintre care unul va fi amplasat în Marea Neagră, nu schimbă cu nimic balanța puterii. Istoric vorbind, au mai fost precedente în care Franța a acționat altfel decât ar fi fost de așteptat. În deceniul trei al secolului XVI, în ideea luptelor cu Spania, Franța încheie o alianță cu Imperiul Otoman ajuns la apogeu sub Soliman Magnificul, care aduce flota turcă tocmai la Marsilia. Pierderea de către creștini a bătăliei navale de la Prevenza poate fi pusă în legătură și cu asta. A fost nevoie de mari eforturi pentru ca otomanii să fie împinși înapoi spre estul Mediteranei, culminând cu bătălia de la Lepanto, în 1571. Reacția americană a fost până acum mai diplomatică, oficialii SUA spunând că Franța ar fi putut alege o altă opține decât Mistral pentru creșterea încrederii între Rusia și NATO. Asta în contextul “resetării” relațiilor, sintagmă atât de dragă administrației Obama. Până la urmă, se pare că interesul financiar francez pe termen scurt este primordial interesului strategic pe termen mediu alalianței, iar îngrijorările aliaților estici din NATO, cei care au frontieră terestră sau navală cu Rusia, nu sunt relevante. Mai este o problemă asupra echipamentelor și tehnologiilor avansate, niciodată producătorii nu vând, nici chiar aliaților, ultima versiune tehnologică, pentru a nu putea fi puși în dezavantaj în viitorul apropiat, sau pentru a nu pierde întâietatea în domeniul atât de sensibil al cercetării. De exemplu, SUA a refuzat repetat să vândă Taiwanului fregate echipate cu sistemul Aegis, tocmai din aceste motive. Dar nu se dă nicio declarație referitoare la tehnologia instalată pe navele Mistral, iar tocmai lipsa acestei declarații ne face să ne punem unele întrebări.

Acum, că am văzut interesele vânzătorului, să vedem care ar fi interesele cumpărătorului, respectiv ale Rusiei.

Porthelicopterul de clasa Mistral este capabil să poarte 16 elicoptere de luptă și transport trupe, Rusia anunțând că le va dota cu elicoptere Ka-29 și Ka-52. Mai poate duce 70 de vehicule blindate sau 24 tancuri, precum și 750 militari ce pot fi debarcați de pe vehicule amfibie. Încă nu este clar modul în care Rusia intenționează să folosească noile capabilitați militare, dar se știe unde vor fi poziționate, câte unul la fiecare flotă, respectiv flota Mării Negre, Mării Baltice, Oceanului Pacific și Înghețat. În Pacific este clar, problema Insulelor Kurile ce a împiedicat până în ziua de astăzi încheierea păcii cu Japonia, în Oceanul Înghețat ne putem referi la pretențiile Rusiei asupra Polului Nord, în Marea Baltică la disensiunile cu Țările Baltice și Polonia, precum și cu situația Kalinigradului, iar în Marea Neagră, războiul cu Georgia și susținerea pseudostatelor mafiote Abhazia, Osetia de Sud și nu în ultimul rând, mai des apărută pe agenda discuțiilor în ultima vreme, Transnistria și prin ea Moldova cu intenția ei din ce în mai vizibilă de a se desprinde din orbita rusească. Pentru noi, în primul rând ne interesează Marea Neagră, de aceea mă voi referi asupra acestui cadru, dar mai întâi câteva considerente generale. Un prim aspect se referă la preț, în sensul că Rusia va plăti Franței în mai multe tranșe cel puțin un miliard și jumătate de euro, după părerea specialiștilor, chiar dacă prea multe amănunte nu au apărut în cadru oficial. Rusia se află încă în recesiune, taxele asupra companiilor au crescut, investițiile străine s-au redus dramatic, nu numai din cauza crizei, ci și din cauza birocrației și corupției endemice, iar cetățeanul de rând nu simte îmbunătățiri, în ciuda uriașelor încasări din vînzările de gaze, petrol și materii prime. Practic, aceste încasări sunt în mâna câtorva oameni și nu prea se știe unde merg, lipsa transpareței companiilor rusești din domeniu fiind deja proverbială. Totuși, deși acești bani poate ar fi necesari în diversicarea unei economii axate strict pe exportul de materii prime, sunt folositi la cumpărarea de nave Mistral. Poate fi și o motivație ascunsă, liderii ruși, ca și tot decursul istoriei Rusiei, preferă un guvern și lideri bogați în dauna unei societăți bogate, o mână de oligarhi fiind mai ușor de controlat și sancționat (vezi cazul Hodorkovski), iar o societate bogată care ar fi rezultatul diversificării economiei ar duce și la descentralizarea puterii politice. În al doilea rând, această achiziție aruncă retorica Rusiei la unele probleme în desuetitudine. În sensul că dacă cumperi armament tactic ofensiv, de ce te superi când vecinii își instalează armament strategic defensiv? Mă refer aici la mult disputatul scut antirachetă, atât de atacat de către responsabilii ruși. Al treilea rând, achiziționarea navelor Mistral dă o lovitură puternică indirectă exportului rusesc de armament, una din bazele susținerii complexului militaro-industrial rusesc moștenit de la Uniunea Sovietică. Înseamnă că Rusia recunoaște indirect că nu poate fabrica armament performant, de ultimă generație, și este chiar ea nevoită să-l importe pentru nevoile proprii. Ce încredere asupra calității mai poate avea un potențial cumpărător ce dorește armament. Vestea bună pentru Rusia este că pierderile nu sunt atât de mari. Unele din statele cliente ale Rusiei în materie de armament cumpără de la ea pentru că nu au altă posibilitate, fiind state paria supuse embargoului internațional (ca și în cazul Iranului). Altele preferă armele rusești din cauza prețului scăzut, dar mai sunt clienți mari, cum ar fi India și China, interesate inclusiv în armamentul naval, care poate se vor gândi înainte de a face următoarea comandă. În timp ce Rusia cumpără capabilități navale, o mare parte din flota Uniunii Sovietice ruginește în porturi din lipsă de întreținere sau combustibil. Iar dacă Rusia își va duce la capăt intențiile de a cumpăra și alte sisteme, cum ar fi de exemplu vehiculele blindate Lynx, vânzările BTRM-urilor rusești ar fi într-o mare dilemă. Majoritatea ar crede, judecând după momentul în care s-a lansat ideea achiziționării Mistralului, la sfârșitul anului 2008, că este de fapt reacția la analizele rusești referitoare la războiul din Georgia, din august 2008. Chiar și declarațiile unor generali ruși au întărit această idee, unul spunând că dacă ar fi dispus de o navă Mistral, conflictul s-ar fi terminat în 40 de minute, nu în cinci zile. Dar acești generali nu vorbesc singuri, fără aprobarea șefilor politici, aceasta este în tradiția rusă. Până la urmă, este vorba de derutarea opinie publice, sugerând că Mistralul este necesar Rusiei într-un viitor conflict cu Georgia, sau ceva asemănător. Nimic mai fals, dezinformarea rusească funcționând ca de obicei, extrem de bine. Georgia a pierdut războiul, dar a relevat multe dintre slăbiciunile militare ale Rusiei (vezi Învăţămintele conflictului ruso-georgian din 2008 (II)), chiar dacă este dotată cu armament specific antitanc, nu va mai încerca prea curând să reocupe cele două republici secesioniste, Abhazia și Osetia de Sud. Asta dacă nu se întâmplă un alt eveniment pentru care se pregătește Rusia, de fapt. Chiar și în războiul împotriva Georgiei, marina rusă a jucat doar rolul de suport al trupelor terestre, prea puțină infanterie marină puând fi îmbarcată pentru a fi capabile de eforturi ofensive imediat după ocuparea porturilor și țărmului. Este adevărat că un Mistral ar fi ajutat, de asemenea, un Mistral ar fi de un real folos în cazul izbucnirii ostilităților în Transnistria, mai trebuind obținut doar acordul de survol al Ucrainei, lucru nu prea greu de când cu virajul acestei țări sub Ianukovici în orbita Moscovei. Este adevărat că acest Mistral ar fi o potențială amenințare pentru țărmurile NATO de la vestul Mării Negre, respectiv România, Bulgaria și Turcia. Dar motivația principală a Rusiei din spatele achiziționarii navelor Mistral este alta, cel puțin în Marea Neagră. Este suficient să ne uităm puțin pe ultimele evenimente ce implică o arie devenită vitală în geografia politică a Federației Ruse. Inițial a fost doar Cecenia, acum putem vorbi de întreaga regiune, Caucazul, respectiv Caucazul de Nord, cel din interiorul granițelor rusești. La sfârșitul anului trecut, o altercație între suporterii unei echipe de fotbal la Moscova s-a lăsat cu un mort. Imediat au fost acuzați caucazienii și a început o vânătoare a acestora pe străzile Moscovei, ducând la adevărate lupte de stradă ce au durat câteva zile. Poliția a intervenit în forță, dar fără prea mare succes, spiritele potolindu-se mai mult de la sine, după câteva zile. Dar au existan ciocniri și în Rostov pe Don, mult mai aproape de regiunea Caucazului. Diviziunea și ura etnică au răbufnit, scoțând la iveală un fenomen devenit obișnuit în Rusia, xenofobia împotriva etnicilor caucazieni. Nu au trecut nici trei ani de când Vladimir Putin, confruntat cu recunoașterea independenței Kosovo, ne amenința inclusiv pe noi, pe baza problemelor din Transilvania ( vezi De ce nu mai poate Rusia de grija noastră). Dar de ce ți-e frică nu scapi, cum s-a văzut pe străzile Moscovei. Între timp, lucrurile se precipită în Caucaz. Dacă până de curând, se putea vorbi doar de Cecenia ca și un punct fierbinte pe harta Rusiei, situația s-a degenerat cuprinzând întregul Caucaz, inclusiv republicile considerate fidele Rusiei, cele nemajoritar islamice. Cecenia își continuă gherila de joasă intensitate, cu răbufniri periodice, în ciuda eforturilor și declarațiilor oficialilor. Dar fșacăra insurgenței a cuprins și republicile vecine, Daghestanul și Kabardino-Balkaria. Insurgența se unifică, rebelii vorbind deja de un viitor emirat. Câteva exemple recente, doar din ultimele zile, lista fiind mult mai lungă. În 2010, Daghestanul a fost cuprins de cea mai mare fervoare insurgentă și teroristă. 38% din morții în atacurile teroriste din Caucazul de Nord și Moscova proveneau sau erau în Daghestan. Aici au avut loc 112 atacuri teroriste (unul la trei zile), inclusiv cinci sinucigașe. Autoritățile recunosc indirect că nu au reușit să facă față insurgenței, chiar dacă au repurtat succese, inclusiv prin eliminarea liderului recunoscut al insurgenților. Pe întregul teritoriu caucazian, insurgenții au devenit mult mai activi. În Kabardino-Balkaria, doar în 50 de zile, de la 1 iunie la 20 iulie, au avut loc 17 explozii și alte 13 bombe au fost dezamorsate (mai mult de un atac la două zile). În decursul anului trecut, au mai avut loc 41 de atacuri asupra forțelor de securitate sau oficialilor, rezultate cu 23 de oficiali morți și 35 răniți. Statistica oficială menționează 24 de rebeli uciși și 7 capturați. A fost impusă în unele regiuni legea marțială, uneori pentru două luni. Au fost atacuri asupra hidrocentralelor de la Baksan și Irganai, urmate de întreruperi îndelungate ale furnizării de energie electrică. Anul 2011 (abia început). La 1 ianuarie este ucis șeful biroului de investigații din districtul Untsukulsky, Daghestan. La 4 ianuarie, adjunctul șefului de stat major al unei unități militare ruse staționate în Ingușeția este grav rănit de o bombă plasată în mașina sa în capitala Osetiei de Nord, Vladikavkaz. Doar între 1 și 5 ianuarie o bombă deraiază un tren, alta explodează la o stație de benzină, o grenadă este aruncată asupra a doi polițiști, un magazin sare în aer, s-au tras focuri de armă asupra unei biserici, un polițist este ucis când a oprit o mașină suspectă, de asemenea și unul dintre ocupanții mașinii este ucis. Au fost raportați alți doi rebeli uciși. Sunt doar o parte din evenimentele violente din doar primele cinci zile ale anului în curs. Situația din republicile nonislamice, fidele Rusiei, nu este nici ea încurajatoare, rebeliunea extinzându-se și aici. Reacții la discriminarea caucazienilor au apărut chiar și aici, culmea, în armata rusă. Ne-am fi așteptat, ținând cont de tradițiile violente asupra recruților (conform Anna Politovskaia, doar în 2002 mai mult de 500 de recruți din armata rusă au murit uciși de camarazii lor), ca să fie doar de o singură parte. Totuși, caucazienii dintr-o unitate i-au silit pe colegii lor ruși să se culce pe jos formând cuvântul Kavkaz (Caucaz), i-au fotografiat și imaginile au ajuns pe internet. O altă formă de rezistență pasivă, din ce în ce mai gravă, se referă la recrutarea în armata rusă. Situația ultimelor luni este de-a dreptul dramatică. Armata rusă se bazează pe sistemul conscripției, al serviciului militar obligatoriu al tuturor tinerilor apți care au împlinit o anumită vârstă, spre deosebire de armatele NATO, constituite pe baza voluntariatului pe bază de contract. În 2010, Osetia de Nord ar fi trebuit să trimită 2300 de recruți în armată, dar s-au prezentat doar 200, restul preferând să se ascundă, majoritatea în republica vecină disputată cu Georgia, Osetia de Sud, și asta într-o republică caucaziană percepută ca cea mai prietenoasă Moscovei. De teama de a fi trimiși să lupte în zonele problematice, mulți evită conscripția dezertând pur și simplu. Nu sunt prea multe date disponibile despre nivelul dezertărilor din alte republici, dar și acest lucru scăpat de colonelul Iuri Morozov, responsabil cu recrutările în Osetia de Nord, ne face o idee asupra amplorii fenomenului. Insurgența crește, iar numărul celor destinați să lupte împotriva ei scade. Gherila este acum de joasă intensitate în Caucazul de Nord, dar se răspândește, ura etnică împotriva caucazienilor crește pe teritoriul rusesc, iar localnicii refuză să se înroleze în armata federală, vorbim deja de o bombă cu ceas. Gherila este o formă de război intermediară. În unele cazuri, ca și în Cecenia, a apărut în urma unei înfrângeri militare a trupelor regulate, dar scopul ei este să păstreze lupta deschisă, pentru a putea reveni. În cele mai multe situații, se pornește de la terorism, apoi la gherilă, ca apoi să se ajungă la război deschis, odată lucrurile pregătite, iar ulterior la preluarea puterii într-o zonă sau un teritoriu. În curând, gherila care s-a răspândit în Caucazul de Nord, ineficient combătută, va crește în intensitate, ajungând chiar la încercarea de a cuceri puterea, trecând la războiul deschis. Ori, la ora actuală, Rusia, nefiind capabilă să înfrângă gherila, va trebui să se pregătească pentru momentul în care insurgenții vor încerca să preia puterea în Caucazul de Nord. Mistralul poate are ca scop descurajarea NATO și a Georgiei, poate ajutorarea Transnistriei, dar scopul lui principal este desantul aerian chiar pe teritoriul rusesc atunci când vor fi amenințate centrele de putere din Caucazul de Nord, deschizând un front dinspre Marea Neagră. În momentul în care rebelii vor trece la atacul direct asupra capitalei uneia din republicile nordcaucaziene, în mod sigur că vor fi blocat căile de acces dinspre nord, adâncimea teritoriului rusesc, spre câmpie. Iar în acel moment cea mai bună soluţie ar fi un desant dinspre vest, dinspre Marea Neagră, iar acesta este rolul Mistralului. Fie pentru a sprijini o debarcare, un desant aerian, sau fie pur şi simplu pentru a susţine Spetznatzul într-o acţiune în forţă, de decapitare a conducerii rebele, înainte de atacul decisiv. Problema nu este dacă, ci când. Iar în acel moment, Georgia va încerca din nou ocuparea Abhaziei și Osetiei de Sud, dar Mistralul va fi acolo. Paradoxal, deși instrument ofensiv, intenția Rusiei este să folosească Mistralul în scop defensiv, pentru a-și proteja stăpânirea asupra Caucazului de Nord.