O execuţie avertisment

Fostul colonel Iuri Budanov

Se părea, până în urmă cu două luni, că Rusia este pe val, reușind să înscrie o serie de obiective în politica internațională, multe de natură să neliniștească vecinii din Europa de Est, cum ar fi apropierea de Germania. Stagnarea NATO în Libia coroborată cu criticile deschise ale fostului secretar american al apărării la adresa aliaților din NATO (Robert Gates, Libia şi NATO) erau tot atâtea evenimente care marcau puncte importante în contul Rusiei.

Dar cum după orice flux urmează refluxul, a venit și rândul Rusiei să dea înappoi, dar nimeni nu pare să se fi așteptat la un declin așa de rapid în arena internațională. Este suficient să ne referim la câteva evenimente recente de importanță majoră care au marcat reculul Rusiei.
În primul rând, situația din Libia a început să se clarifice, iar soarta regimului Ghaddafi este pecetluită. Tripoli a căzut în mâinile rebelilor, la fel ca și majoritatea orașelor țării. Chiar dacă Ghaddafi încă nu a fost capturat sau ucis, regimul său este deja de domeniul trecutului. Dificultățile aliaților europeni în această campanie, mă refer la componenta militară aeriană, vor trebui studiate cu atenție, dar deja primele concluzii sunt clare, întărindu-le pe cele trase după campania din Serbia din 1999 sau operațiunea Desert Fox din Irak în 1998: doar cu aviația nu se poate câștiga un război, este nevoie și de o componentă terestră puternică. Marele spațiu de manevră ce părea să se fi deschis rușilor prin împotmolirea timp de câteva luni a aliaților, care păreau la un moment dat să accepte medierea rusească, s-a închis definitiv. În privința revoltelor arabe, rușilor nu le mai rămâne altceva decât să apere poziția Siriei, pentru a evita un scenariu asemănător intervenției din Libia. Siria este singura țară unde Rusia are închiriată o bază navală, iar regimul Assad este unul aliat al Moscovei. O cădere a lui Bashar al-Assad ar fi foarte nefavorabilă intereselor Moscovei, de aceea Rusia se va opune din răsputeri oricărei inițiative aliate, fapt care o pune din start în poziție defensivă.

South Stream și Nabucco

Vineri, 16 septembrie, s-a semnat în prezența premierului Vladimir Putin acordul prin care firma franceză EDF și cea germană BASF se alătură proiectului South Stream. Practic, compania italiană ENI a renunțat la 30% din acțiuni care au fost împărțite către cele două, câte 15%, ea rămânând cu 20%, participația Gazprom fiind neschimbată, 50%. Până la urmă, pentru o cât mai bună credibilitate față de rivalul Nabucco, atragerea partenerilor europeni este o decizie bună. Dar nici această semnare a acordului în cauză nu a clarificat unele aspecte rămase în suspensie. Studiu de fezabilitate nu există, sursele de aprovizionare, nesigure, pe unde va trece, unde va ajunge etc. După cum spunea comisarul european pentru energie Gunther Oettniger la Bruxelles în 25 mai, South Stream este mai mult un concept decât un proiect. Ceea ce clarifică acordul de vineri sunt doar niște termene, respectiv faptul că proiectul de investiții va fi prezentat băncilor interesate de finanțare în al doilea semestru din 2012. Deoarece este vorba de mulți bani, întregul proiect se estimează să coste 21,5 miliarde dolari, dintre care 10 miliarde doar tronsonul submarin de 900 kilometri între Novorossissk și Bulgaria. Iar data promisă și reiterată de Putin, conform căreia din 2015 va curge gazul pe conductă, nu prea este realistă, seamană mai mult ca o autoîncurajare.
Mai degrabă acest eveniment din 13 septembrie pare o reacție a unui anunț petrecut cu puțină vreme înainte. Compania franceză Total și compania de stat a Azerbaidjanului (SOCAR) au anunțat descoperirea unui important zăcămînt de gaze în câmpul de exploatare Absheron, nu departe de câmpul Shah Deniz, în Marea Caspică. Această descoperire majoră ridică rezervele potențiale de gaz ale Azerbaidjanului la cifra de 2,5 trilioane metri cubi și estimările asupra producției viitoare, pe măsură ce aceste rezerve vor fi date în folosință, la cifre mult mai ridicate decât în prezent. Doar din rezervele exploatate se previzionează o producție de gaz azer de 30 milioane de metri cubi în 2012, care ar putea ajunge la aproape dublu, respectiv 50-60 milioane metri cubi în 2020.
Ținând cont de aceasta, adversarii proiectului Nabucco, cei care prezentau ca principal obstacol în calea realizării acestuia tocmai lipsa surselor de aprovizionare, ar trebui să-și refacă radical toate calculele. După această descoperire, problema surselor de aprovizionare rămâne doar a lui South Stream, când va fi realzat și, mai ales, dacă va fi realizat.

Scutul antirachetă

O altă problemă asupra căreia Rusia a făcut mult zgomot și a depus mari eforturi este cea a scutului antirachetă. A încercat prin toate mijloacele diplomatice să-l împiedice sau să-l deturneze spre altceva, folosind toată gama de procedee, de la amenințări directe, inclusiv cu lovituri retaliatorii sau retragerea din discuțiile Start, până la propuneri de împărțire a responsabilităților prin realizarea unui scut comun NATO – Rusia (vezi Un scut pentru neliniştea Rusiei). Un scurt pasaj din acest articol:

(Rusia) ...a folosit ameninţări cu retragerea din tratatele de dezarmare START, necredibile deoarece dacă Rusia nu-şi reduce forţele nucleare, oricum va rămâne fără o mare parte din ele din cauza degradării excesive, fiindcă întreţinerea lor costă enorm şi Rusia nu are banii necesari mentenanţei şi înlocuirii componentelor degradate, de aceea încearcă să reducă numărul lor, dar şi reducând numărul celor americane, pentru a rămâne cu un echilibru.
A venit cu propuneri de împărţire a responsabilităţii apărării Europei, de genul unui scut comun, ei punând la bătaie un radar din zona caspică. Ori, acest scut comun este imposibil, implicând prea multe lucruri pe care NATO le preferă în grădina proprie, cum ar fi accesul la date secrete şi sensibile, precum şi la tehnologia aferentă. Răspunsul oficial a venit chiar din partea secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, la începutul lui iunie, prin care Rusiei i s-a răspuns clar că nu va putea fi parte a unui scut cu NATO: „Răspunsul este simplu, NATO nu poate lăsa celor care nu sunt membri obligaţiile apărării colective a membrilor săi”. Deci pas.
Rusia tot cere garanţii cum că scutul nu este îndreptat împotriva ei (ciudat cum un scut defensiv poate fi „îndreptat” împotriva cuiva), dar nu se gândeşte să dea ea însăşi garanţii că nu va ataca vreodată vestul. Dacă ai un scut defensiv care te poate apăra de rachete balistice, de ce se supără Rusia că ar putea să nu le mai folosească pe ale sale? Care este problema, până la urmă? Simplu, singura armă eficientă rămasă în arsenalul Rusiei, care o diferenţiază de o putere regională şi una cu ambiţii globale este descurajarea nucleară, şi orice retrogradare a gradului de percepţie a acestei descurajări retrogradează exponenţial ponderea şi greutatea Rusiei în arena mondială.
Rusiei nu i-a mai rămas decât perspectiva opoziţiei directe şi totale, chiar dacă nu va mai schimba ceva, dar trebuie să o facă. Nu neapărat pentru că ar avea vreo speranţă, dar pentru consumul intern, la fel cum şi teoria reînarmării rapide este destinată tot publicului intern, nu trebuie să uităm că anul viitor sunt alegeri în Rusia. Perspectivele unei schimbări prin alegeri a conducerii Rusiei sunt îndepărtate şi mult prea puţin probabile, dar ţinerea în frâu a electoratului şi populaţiei care nu simte mai nimic de pe urma încasărilor imense din vânzările de gaz şi materii prime, prin accentuarea pantei naţionaliste şi xenofobe şi întărirea mentalităţii cetăţii asediate, ca întotdeauna în istoria Rusiei, este reţeta câştigătoare. Dar şi calea spre transformarea Rusiei autocratice de astăzi într-o societate asemănătoare Germaniei naziste sau Italiei fasciste, deja premizele sunt clare.

Ori, printr-o coincidență, tot la 13 septembrie, la Washington se semna de către miniștrii de externe ai celor două state acordul româno-american privitor la instalarea scutului antirachetă pe teritoriul României, respectiv 3 baterii de rachete Standard Missile 3 (SM-3 Block 1B) și un radar de dirijare a focului. Acordul are o importanță capitală pentru România, prin prisma angajamentului ferm al SUA de a proteja teritoriul României.

Deci opoziția Rusiei, care s-a străduit din răsputeri să blocheze inițiativa, a fost sortită eșecului. Mai important, suita de întâlniri ale președintelui României sugerează și alte înțelegeri care încă nu au fost făcute publice. Să vedem: s-a întâlnit cu președintele american, cu vicepreședintele, cu secretarul apărării Leon Panetta și cu șeful CIA, generalul David Petraeus. Acesta din urmă este autorul strategiei americane care a adus decizia în Irak pe care a implementat-o și în Afghanistan. Numai după enumerarea întâlnirilor ne dăm seama că vizita a avut o puternică conotație militară.
Primele reacții ale ambasadorului american susțin această ipoteză, la fel ca și declarațiile președintelui. Certitudinea se referă la avioanele F-16 pentru forțele aeriene române. Vor fi avioane noi, prețul va fi mai mic și în mod sigur se va găsi și o modalitate de plată. Mai departe putem face doar unele supoziții, cum ar fi sistemul Aegis pentru una dinre fregatele noastre. Nu este o supoziție fantastică, dacă privim situația mai îndeaproape. Una din componentele scutului antirachetă, pe lângă bateriile de interceptoare din România și Polonia, este compusă din radarele de căutare care vor fi instalate în Turcia și Marea Britanie, dar și în Marea Mediterană, respectiv sistemul integrat Aegis. Pentru asta a fost detașată aici fregata USS Monterey, care a și vizitat Constanța de curând. Problema este că navele de război ale statelor neriverane Mării Negre, conform acordurilor internaționale, nu pot staționa aici decât o perioadă limitată de timp, astfel, în cazul extinderii scutului, ar fi necesară și dotarea unei fregate NATO în Marea Neagră cu Aegis. Bulgaria iese din cursă, datorită dotării flotei sale, mai rămân România și Turcia.
Cu Turcia se petrece un fenomen ingrijorator de revenire la mentalitatea imperială, de lider al comunității musulmane din regiune. Are și potențial, dar se pare că are și voința pentru asta. Sătulă să tot aștepte la poarta UE, Turcia se îndreaptă încet dar sigur pe o altă direcție, pregătindu-se să devină lider regional. Primele semne au apărut din 2003, când Turcia s-a opus SUA în intenția de a folosi teritoriul ei pentru atacarea Irakului și dinspre nord, deși are pe teritoriul ei, la Incirlic, o puternică bază aeriană americană, în schimb a autorizat trecerea graniței pentru trupele proprii pentru a lupta împotriva kurzilor. Astăzi, aceste gesturi s-au înmulțit, Turcia rupând relațiile militare cu Israelul, punând capăt unei alianțe ce dura de ani buni, pentru a-și asuma mai pregnant rolul de lider al lumii musulmane, inclusiv arabe. Fără îndoială că puterea în creștere a Turciei va intra în coliziune cu cea a Rusiei în zona Mării Negre, dar este alt subiect.
În această ecuație, SUA vor face ceea ce fac de obicei pentru a împiedica o ascensiune periculoasă, mai ales fiind vorba de o putere musulmană ce va putea aluneca pe panta fundamentalistă. Desigur, mai există și moștenirea kemalistă care ar putea împiedica un astfel de curs, dar la un moment dat Turcia s-ar putea debarasa și de aceasta în scopul atingerii unor țeluri hegemonice. Nu trebuie uitat că Turcia a fost în cea mai mare parte a istoriei sale un mare imperiu, iar această moștenire nu se uită ușor, uitați-vă la ruși.
Deci întărirea României la Marea Neagră de către SUA pare ceva firesc. Atunci, cui i-ați încredința dumneavoastră sistemul Aegis, dacă va trebui să i-l încredințați cuiva? Mai ales că fregatele românești “Regele Ferdinand” și “Regina Maria” au capacitatea tehnică pentru instalarea acestuia.
De la alegerea lui Obama în scaunul prezidențial la Casa Albă, SUA și-a diminuat interesul față de această regiune, totul în ideea resetării relațiilor cu Rusia. Aceasta din urmă a profitat la maxim, deși mai mulți lideri estici, cum ar fi estonieni sau polonezi, au încercat să pledeze pe lângă americani pentru revenirea zonei în domeniile prioritare, cum a fost în ultima parte a perioadei Bush Jr. Inițiative gen Sinergia Mării Negre și altele au fost date uitării. Dar se pare că trendul începe să se schimbe sau este doar o părere, doar viitorul apropiat ne va putea dezvălui asta. Mă bazez în aceste afirmații pe reacția rusă care a fost una destul de timorată, ca și cum a înțeles că nu mai poate face nimic, o reacție defensivă.
Încă un aspect deosebit de important. În mod sigur, la Washington, departe de ochii presei, la fel ca și cea mai mare parte a discuțiilor președintelui român și a delegației sale, repet, în mod sigur, s-a discutat despre Republica Moldova. Majoritatea analiștilor ar da orice să știe ce s-a discutat despre acest subiect. Nu cred că vom afla prea curând, dar în mod sigur vom vedea rezultatele în viitorul apropiat.

Execuție la Moscova

Dar mai este un aspect important la care mă refer când spun că Rusia se află momentan în retragere. Un aspect care ține de factorii interni, chiar dacă conducerea de la Kremlin încearcă de ani buni să facă în așa fel încât aceste probleme interne să pară neesențiale. Este vorba de gherila de joasă intensitate ce continuă de ani buni în Caucazul de Nord, extinzându-se din Cecenia și în republicile vecine, dar lovind și la Moscova, cum a fost cazul atentatului de pe aeroportul Domodedovo din februarie 2011, soldat cu 35 de morți și peste o sută de răniți.
Dar a mai apărut un caz care a trecut neobservat, mai ales în media românească. La 10 iunie 2011, pe o stradă din Moscova, este împușcat mortal fostul colonel de tancuri Iuri Budanov. Asupra lui s-au tras dintr-o mașină șase gloanțe dintr-un pistol cu amortizor, patru lovindu-l în cap. Mașina și arma crimei sunt găsite ulterior abandonate pe o străduță lăturalnică. Ore în șir cadavrul a zăcut pe trotuar, de teama că ar fi putut fi transformat într-o capcană explozivă. Abia după ce geniștii l-au verificat, a putut fi ridicat.
Dar cine este acest colonel Iuri Budanov? Am să spicuiesc din cartea Annei Politkovskaia intitulată Rusia lui Putin, apărută prima dată în 2004. De menționat că Anna Politkovskaia a fost împușcată mortal în fața casei ei în 2006, chiar de ziua președintelui de atunci Vladimir Putin.
Pe scurt, faptele sunt acestea:
Pe 26 martie 2000, regimentul de blindate 160, condus de colonelul Iuri Badunov, șef de stat major și adjunct al comandantului, locotenent-colonel Ivan Fedorov, se afla desfășurat temporar la marginea localității Tangi, în Cecenia. La prânzul luat la popota ofițerilor, colonelul Budanov și adjunctul său, locotenent-colonel Fedorov, consumă mari cantități de băuturi tari pentru a sărbători ziua de naștere a ficei lui Budanov. În jurul orei 19.00, cei doi, amețiți bine, au plecat cu un grup de ofițeri ai regimentului la compania de cercetare a locotenentului R. V. Bagreev. După ce au inspectat corturile, Fedorov insista să-i demonstreze lui Budanov că se putea conta pe compania de cercetare condusă de Bagreev, numit în această funcție tocmai la solicitarea sa. La insistențele lui Fedorov, Budanov acceptă. Fedorov ordonă folosirea armamentului asupra localității Tangi, încălcând o sumedenie de ordine militare ale forțelor armate ruse (de exemplu, interzicerea folosirii companiilor de cercetare fără o pregătire temeinică, ordinul 312/2/0091 din 21 februarie 2000 al Comandamentului General al Forțelor Armate ale Federației Ruse).
Locotenentul Bagreev a ordonat subordonaților să ocupe poziții de luptă, trei vehicule ocupând poziții de tragere. La comanda Foc!, unii membri ai echipajului refuză deschiderea focului, pe motive evidente, nu era nicio amenințare, localitatea era populată și pașnică, iar comandanții erau beți criță. Fedorov insistă, înfuriat de refuz, iar furia lui se descarcă asupra lui Bagreev. Poate părea halucinant ce urmează, dar sunt date reale, luate din rechizitoriu.
Furios, Fedorov preia comanda și ordonă deschiderea focului, echipajul trage și o casă este distrusă. Fedorov îl apucă de haine pe Bagreev și-l insultă, fără ca acesta să opună rezistență, apoi Bagreev pleacă la punctul său de comandă. Fedorov îi raportează lui Budanov, care între timp ordonase încetarea foclului, că Bagreev nu i-a îndeplinit ordinul în mod deliberat. Budanov îl convoacă pe Bagreev, apoi îl insultă și îl lovește peste față cel puțin de două ori. Apoi, Budanov și Fedorov le ordonă soldaților să/l lege pe Bagreev și să-l ducă într-o groapă. Budanov l-a apucat pe Bagreev de uniformă și l-a trântit pe jos în timp ce Fedorov îl lovea în față cu cizmele. În timp ce soldații îl legau, Budanov și Fedorov îl loveau în continuare. Bagreev a fost dus legat în groapă, unde, după treizeci de minute apare Fedorov, sare înăuntru și mai apucă să-l lovească de două ori cu pumnii în față înainte de a fi oprit de ceilalți ofițeri din regiment. După câteva minute, apare și Budanov, ordonând ca locotenentul Bagreev să fie tras afară. Observând că acesta reușise să se elibereze de legături, Budanov a ordonat să fie legat din nou, apoi au continuat să-l lovească, atât Fedorov, cât și Budanov. A fost pus înapoi în groapă, după care Fedorov a sărit înăuntru și l-a lovit cu sete deasupra ochiului drept. Bagreev a fost lăsat în groapă până a doua zi, 27 martie, la ora 8.00, când a fost eliberat din ordinul lui Budanov. Deci doi ofițeri superiori își bat cu bestialitate și repetat subordonatul ofițer, în fața soldaților și a ofițerilor, și nimeni nu îndrăznește să intervină. Ce fel de armată este asta?
Dar între timp Budanov a mai făcut și altceva. În aceeași stare, pe la miezul nopții, decide să meargă personal la Tangi, pentru a verifica posibila prezență, pe strada Zarecinaia la numărul 7, a membrilor unei formațiuni armate ilegale. Aici el spune că avea acest pont de la un informator care i-a furnizat aceste date în 3 martie. După declarațiile colonelului, informatorul i-ar fi spus că acolo se ascunde o femeie lunetist vinovată de asasinarea a 12 soldați și ofițeri în trecătoarea Argun, între 15 și 20 ianuarie 2000. Extrem de discutabil, informația era veche deja de trei săptămâni, niciun insurgent cu scaun la cap nu rămâne în aceeași poziție când vede că în vecinătate se stabilește un regiment blindat inamic. Alt aspect, de multe ori cecenii își plătesc polițele turnându-și dușmanii la ruși sau la ceceni, chiar dacă nu făcuseră nimic. Și dacă era adevărat, de ce acest informator nu a fost pomenit măcar, nu cu numele real, ci chiar ca și o informație secretă care să fie luată în calcul de completul de judecată? Acest informator rămâne doar în declarațiile lui Budanov, nimeni, nici oficial, nici secret, nu a confirmat că acesta a existat vreodată.
Budanov, încălcând alte ordine ce prevedeau ca orice razie să fie aprobată de forurile superioare, cere subordonaților să pregătească transportorul blindat 391 și pleacă cu el la adresa respectivă, ajungând pe la ora 1.00 noaptea. Aici locuia familia Kungaeva, dar părinții lipseau. Se aflau aici doar Elza Vissaevna Kungaeva (18 ani) împreună cu cei patru frați și surori mai mici. Budanov era însoțit de echipajul transportorului, respectiv sergenții Grigoriev, Iedorov și Li-En-Shou. Budanov întreabă unde sunt părinții, neprimind răspuns ordonă ca Elza să fie luată și dusă la baza unității. Sergenții se conformează și o duc pe Elza, conform ordinelor, la locuința din prefabricate a lui Budanov. De aici, lucrurile se complică. Budanov rămâne singur cu fata, martorii spun că s-au auzit țipete, strigătele lui Budanov și țipetele fetei. Ulterior, soldații au fost chemați pentru a ridica cadavrul strangulat al fetei ce zăcea goală în pat. Budanov le-a ordonat acestora să îngroape corpul mai departe de perimetrul unității.
La proces, a susținut că a interogat-o pe fată și că nu-și amintește, apoi că aceasta a sărit la pistolul său și într-o clipă de furie a strangulat-o, și multe alte schimbări de declarații. Fata a fost violată, dar acuzația de viol a căzut ulterior datorită judecătorului. Este caracteristică această sumedenie de declarații modificate în procesele din Rusia, mai ales în astfel de cazuri, care în mod normal nici nu ajung la proces. Astfel de cazuri nici nu ajung să fie cercetate. În Rusia, instanțele militare intră sub jurisdicția forțelor armate ale căror comandant suprem este președintele. Nu există separația puterilor în stat. Ori, ca să judeci un comandant militar, procurorul și judecătorul sunt subordonații aceluiași for ca și acuzatul, răspund ordinelor aceluiași om. Atunci este de mirare? Dacă se trezește vreun procuror militar că vrea să-și facă treaba, constată că nu are cum. Dorește să-l acuze pe X nu neapărat pentru crime de război, ci pentru altceva, corupție, faptul că folosește bunurile unității în alte scopuri, că închiriază soldații pentru munci în construcții, de omor prin neglijență sau imprudență, orice, în prima fază constată că nu are pe cine acuza. Acuzatul este mutat dintr-o garnizoană în alta, iar lui i se pun felurite piedici pentru a-l găsi. Concomitent, încep presiunile de sus pentru a se domoli, nu trebuie uitat că superiorii acuzatului și procurorului sunt aceiași. După luni sau chiar ani de căutări și cercetări cu bețe în roate, majoritatea renunță. Iar cei ce nu o fac, sunt transferați, prin ordin de sus. Sunt nenumărate cazurile de crime de război bine documentate care nici măcar nu ajung în fața instanței. Mai mult, o regulă ciudată în armata rusă spune ca un cadru militar să poată fi arestat doar cu aprobarea superiorului său. Adică dacă Y comite orice vrea, nu poate fi arestat decât cu aprobarea superioriului său. Dacă superiorul vrea să-și protejeze subordonatul, acesta pur și simplu nu poate fi arestat. Simplu și clar. Și atunci ne mirăm de unde sunt atâtea abuzuri în armata rusă? Am expus în Sânge pe Nistru un astfel de caz, cel al masacrului din apropierea satului Dai.
Întrebarea rămâne, cum de un astfel de caz, nicidecum singular în Rusia, a ajuns să fie public, și nu numai că a ajuns în instanță, dar totuși s-a terminat cu o condamnare? Răspunsul pare simplu, dar este extrem de complicat, prin publicitate. Povestea cazului a luat o anvergură nedorită de autoritățile ruse după ce reporterii occidentali au reușit să-i intervieveze pe părinții Elzei Kungaeva, aflați de nevoie într-o tabără de refugiați în Ingușeția din cauza amenințărilor la adresa lor.
De nevoie, procesul a început în stilul clasic rusesc, cu judecătorul Kostoi care înclina clar spre achitare și procurorul care se comporta mai ceva ca avocatul apărării lui Budanov. Inițial, au fost inculpați atât Budanov, cât și Fedorov, dar Fedorov a fost scos de sub acuzare pe motiv că victima sa (locotenentul Begreev) nu a murit (!) și că l-a iertat în mod public (!), în fața completului de judecată, probabil sub presiune. Da, este real, poate că locotenentul Bagreev ar fi trebuit să moară pentru ca cineva să-l inculpe pe Fedorov. Procesul lui Budanov părea de la început o farsă. Avocaților familiei Kungaeva nu li s-a aprobat mai nimic, citare de martori, verificări de informații acceptate din start valabile de către judecător, în schimb depozițiile acuzatului și ale martorilor se schimbă cu o frecvență atipică. Odiseea acestui proces poate fi găsită în cartea Annei Politkovskaia mai sus menționată. Daer în același timp cresc și presiunile internaționale asupra Rusiei, se spune că însuși cancelarul german Schroeder ar fi intervenit pe lângă Putin pentru un proces corect. În schimb, manifestanții pro Budanov pichetează sala tribunalului cu pancarde pe care este scris “Rusia în boxa acuzaților” sau “Budanov eroul Rusiei”. Procesul a durat aproape trei ani, și cum era de așteptat a fost achitat la 31 decembrie 2002, o zi când nimeni nu este interesat de știri. Totuși, surpriză la recursul la Curtea Supremă, care ordonă un nou proces, peste noapte este schimbat completul de judecată clar favorabil lui Budanov și acesta este condamnat la zece ani de închisoare. Presiunile internaționale și ale societăților de protecție a drepturilor omului au reușit să facă imposibilul. Dar a fost un caz singular, singurul care implică un ofițer superior, într-o multitudine de astfel de cazuri de crime de război rămase nici măcar cercetate. Rusia avea nevoie de acest caz pentru a demonstra că justiția ei funcționează, pentru asta a fost condamnat Budanov.

Mama Elzei Kungaieva, ţinând portretul fiicei sale ucise

Condamnat în 2003, fostul colonel (a fost degradat) a fost eliberat în ianuarie 2009. Interesantă aplicare a legii în Rusia, un colonel condamnat pentru crimă cu premeditare este eliberat înainte de termen, iar Mihail Hodorkovski, pe motiv de evaziune fiscală (a se citi i s-a opus lui Putin), încasează opt ani, apoi încă paisprezece, și nici nu poate fi vorba de eliberare înanite de termen.
Anna Politkovskaia este împușcată mortal în fața ascensorului blocului în care locuia, la 7 octombrie 2006, de ziua lui Vladimir Putin. La 31 mai 2011 este arestat Rustam Mahmudov, presupusul asasin, dar încă nu s-a progresat prea mult în acesta caz. O anchetă jurnalistică întreprinsă de Novaia Gazeta, ziarul la care lucra Politkovskaia, au acuzat doi înalți oficiali ceceni ai regimului prorus, apropiați de Moscova, iar unul dintre ei în mod sigur având legături cu FIS, serviciile de informații externe ale Rusiei. Avocatul familiei Kungaieva, Stanislav Markelov, a fost împușcat mortal în ianuarie 2009, perioada în care a fost eliberat Budanov, împreună cu jurnalista Anastasia Baburova, cu care se afla împreună întâmplător. Familia Kungaieva a reușit să emigreze în Norvegia, tatăl Elzei declarând ziariștilor după moartea colonelului Budanov: “Un câine moare ca un câine”. A mai adăugat că el nu avea vreo răzbunare de sânge împotriva lui Budanov, cel care la ora actuală este un fel de model şi idol pentru numeroasele grupări naţionaliste ruse.
Dar în prezent, execuția lui Budanov în centrul Moscovei ridică o problemă imensă de securitate. Și un avertisment serios pentu toți cei ce au comis crime de război în Caucaz. Sau vor pleca acolo în misiune. Au aflat că pot fi găsiți și după ani buni, iar mâna lungă a cecenilor și a răzbunării acestora îi poate ajunge oricând, chiar și în centrul Moscovei. Asasinarea lui Budanov a fost singurul lucru în care atât cecenii proruși ai lui Kadârov de la conducerea provinciei, cât și insurgenții, au vederi comune: Budanov trebuia să moară.
Un astfel de asasinat în centrul Moscovei implică multe lucruri și dovedește că cecenii au capacități de lovire mult mai mari decât se credea. Misiunea de a plasa bombe pe un aeroport este mai simplă din unele puncte de evdere, este un obiectiv static, poate fi supravegheat mai ușor, pot fi văzute viciile de securitate mai repede. Dar un asasinat ca și acela al lui Budanov implică o supraveghere a țintei mai îndelungată pentru a găsi punctul slab, obiceiurile repetitive, slăbiciunile, și mai mult, o pregătire mai intensă, deoarece în acest caz trebuiesc studiate traseele de ieșire după lovitură. În cazul unui atentat kamikaze ca și cel de la aeroportul Domodedovo, nu ai de ce să te preocupi de traseele de scăpare. În cazul Budanov deocamdată s-a aflat oficial atât, mașina în care erau probabil doi complici, un Mitsubishi, a fost găsită abandonată și incendiată pe o stradă laterală. În interior s-a găsit arma crimei și un amortizor. În rest, nimic, doar faptul că insurgenții ceceni au revendicat atentatul printr-un anunț pe site-ul lor.
Ori, dacă un astfel de atentat a fost posibil în centru Moscovei și făptașii au scăpat, ne putem aștepta la un nou nivel terorist la Moscova. Mă refer la atentate dirijate asupra personalităților oficiale, inclusiv din conducerea armatei sau a statului. Faptul că cecenii au reușit să urmărească, să monitorizeze, să lovească în centrul Moscovei în cel mai pur stil mafiot, apoi să se facă nevăzuți, ridică serioase probleme pentru autoritățile ruse însărcinate cu paza demnitarilor. Fiindcă prin această execuție avertisment, cecenii au trimis un semnal, că o pot face din nou. Iar de data asta, ținta ar putea fi alta, personalități publice, membrii ai conducerii armatei sau a serviciilor secrete, membri ai parlamentului sau ai guvernului, toți sunt deja ținte potențiale. Să nu ne mirăm deloc atunci când astfel de atentate se vor produce.

Caucazul şi Mistralul

Pentru ca surpriza să fie cât mai puternică, atacurile rusești sau sovietice se dau în zile de vacanță (invazia Cehoslovaciei în august 1968), în timpul marilor evenimente care mențin atenția și liderii lumii în altă parte (Georgia în timpul olimpiadei din 2008), sau sărbătoare (invazia Afghanstanului de Crăciunul lui 1979). Tot așa a procedat Rusia cu altă lovitură de imagine, în Ajunul Crăciunului anului 2010, când a anunțat împreună cu Parisul perfectarea cumpărării a două porthelicoptere franceze de clasa Mistral, cu încă două ce ar urma să se construiască în șantierele navale rusești. Palatul Elysee a descris afacerea ca o mare victorie a industriei franceze, cu peste o mie de slujbe garantate în următorii doi ani. Dar au fost și voci (de exemplu Andre Gluecksmann) care sublinia faptul că anunțul în Ajunul Crăciunului era mai degrabă menit să distragă atenția publicului de la „o afacere murdară”. Totuși, inițierea afacerii durează de ceva vreme. Intenția rușilor și începerea negocierilor este ceva mai veche, atâta doar că negocierile au durat mai mult. Unii analiști au considerat că nu este posibil ca un stat NATO să vândă echipament militar și tehnologie unui stat care menține în doctrina sa militară NATO ca principală amenințare la adresa securității sale. Dar aceștia nu au luat în calcul mai mulți factori referitori la Franța actuală, factori speculați cu dibăcie de către liderii ruși. Franța, la fel ca și Rusia, are de înghițit o pilulă amară: trecerea de la statutul de putere de prim rang la unul de putere de rang secund. Acum o sută de ani, Franța era o mare putere, Rusia a fost o superputere până în urmă cu douăzeci de ani, sub numele de URSS. Această trecere, împreună cu noile situații la care sunt nevoiți să se adapteze atât liderii, cât și populația, poate trezi adânci resentimente către cei care rămân în poll position, în speță SUA. Tresăririle de orgoliu rănit, cum a fost decizia lui de Gaulle de a retrage Franța din structurile de comandă ale NATO nu schimbă realitatea, am văzut că Szarkozy a readus Franța înapoi în procesul de decizie NATO. Dar nu schimbă nici percepția, nici atitudinea liderilor și populației. Această decădere din rang are și consecințe directe, percepute din plin, cum au fost cele referitoare la războiul declanșat de SUA în Irak, care a costat Franța pierderea unor contracte de 40 de miliarde de dolari cu regimul lui Saddam Hussein. Dincolo de retorica antiimperialistă, este vizibil că Franța este una dintre cele mai imperialiste state moderne, prin acțiunile sale în zona sa de influență de necontestat, fostele sale colonii. Nu degeaba în indexul statelor eșuate din 2010, în topul primelor douăsprezece, jumătate sunt foste colonii franceze, în care Franța continuă aceeași politică, exploatarea resurselor, fără preocupare atentă asupra condițiilor populației sau moralității regimurilor pe care le susține, iar în caz că monopolul îi este contestat, se implică direct, inclusiv prin asasinate sau chiar intervenție militară, lucruri mai puțin vizibile, deoarece cui îi pasă de Coasta de Fildeș sau Djibouti. Cu toate astea, critică acțiunile altora, nu mult diferite de ale sale. Un alt aspect, Franța este afectată de criza mondială. Cu un sistem în mare parte etatizat, mai ales în cadrul unor industrii sau servicii ce s-au dovedit până acum nereformabile datorită puterii sindicale, Franța are nevoie ca de aer de orice comenzi în industria sa grea, cu atât mai mult în cea de apărare, mai ales după ce multe din piețele de armament tradiționale s-au orientat către alți competitori. De această situație a profitat Rusia în primul rând atunci când Franța a anunțat că nu va vinde și tehnologia avansată sensibilă, cea referitoare la sistemul de comandă, control și comunicații al porthelicopterelor. În răspuns, Rusia a anunțat în august că va ține o licitație internațională, la care și-au anunțat interesul șantiere navale din Spania, Olanda și Coreea de Sud. Imediat, premierul francez Fillon a anunțat că va transfera tehnologia Rusiei, deși s-a opus în 2008 includerii Georgiei în MAP (Member Action Plan) pe motiv că ar schimba balața puterii în Marea Neagră în detrimentul Rusiei. După părerea lui Fillon, se pare că vânzarea porthelicopterelor, sisteme ofensive, dintre care unul va fi amplasat în Marea Neagră, nu schimbă cu nimic balanța puterii. Istoric vorbind, au mai fost precedente în care Franța a acționat altfel decât ar fi fost de așteptat. În deceniul trei al secolului XVI, în ideea luptelor cu Spania, Franța încheie o alianță cu Imperiul Otoman ajuns la apogeu sub Soliman Magnificul, care aduce flota turcă tocmai la Marsilia. Pierderea de către creștini a bătăliei navale de la Prevenza poate fi pusă în legătură și cu asta. A fost nevoie de mari eforturi pentru ca otomanii să fie împinși înapoi spre estul Mediteranei, culminând cu bătălia de la Lepanto, în 1571. Reacția americană a fost până acum mai diplomatică, oficialii SUA spunând că Franța ar fi putut alege o altă opține decât Mistral pentru creșterea încrederii între Rusia și NATO. Asta în contextul “resetării” relațiilor, sintagmă atât de dragă administrației Obama. Până la urmă, se pare că interesul financiar francez pe termen scurt este primordial interesului strategic pe termen mediu alalianței, iar îngrijorările aliaților estici din NATO, cei care au frontieră terestră sau navală cu Rusia, nu sunt relevante. Mai este o problemă asupra echipamentelor și tehnologiilor avansate, niciodată producătorii nu vând, nici chiar aliaților, ultima versiune tehnologică, pentru a nu putea fi puși în dezavantaj în viitorul apropiat, sau pentru a nu pierde întâietatea în domeniul atât de sensibil al cercetării. De exemplu, SUA a refuzat repetat să vândă Taiwanului fregate echipate cu sistemul Aegis, tocmai din aceste motive. Dar nu se dă nicio declarație referitoare la tehnologia instalată pe navele Mistral, iar tocmai lipsa acestei declarații ne face să ne punem unele întrebări.

Acum, că am văzut interesele vânzătorului, să vedem care ar fi interesele cumpărătorului, respectiv ale Rusiei.

Porthelicopterul de clasa Mistral este capabil să poarte 16 elicoptere de luptă și transport trupe, Rusia anunțând că le va dota cu elicoptere Ka-29 și Ka-52. Mai poate duce 70 de vehicule blindate sau 24 tancuri, precum și 750 militari ce pot fi debarcați de pe vehicule amfibie. Încă nu este clar modul în care Rusia intenționează să folosească noile capabilitați militare, dar se știe unde vor fi poziționate, câte unul la fiecare flotă, respectiv flota Mării Negre, Mării Baltice, Oceanului Pacific și Înghețat. În Pacific este clar, problema Insulelor Kurile ce a împiedicat până în ziua de astăzi încheierea păcii cu Japonia, în Oceanul Înghețat ne putem referi la pretențiile Rusiei asupra Polului Nord, în Marea Baltică la disensiunile cu Țările Baltice și Polonia, precum și cu situația Kalinigradului, iar în Marea Neagră, războiul cu Georgia și susținerea pseudostatelor mafiote Abhazia, Osetia de Sud și nu în ultimul rând, mai des apărută pe agenda discuțiilor în ultima vreme, Transnistria și prin ea Moldova cu intenția ei din ce în mai vizibilă de a se desprinde din orbita rusească. Pentru noi, în primul rând ne interesează Marea Neagră, de aceea mă voi referi asupra acestui cadru, dar mai întâi câteva considerente generale. Un prim aspect se referă la preț, în sensul că Rusia va plăti Franței în mai multe tranșe cel puțin un miliard și jumătate de euro, după părerea specialiștilor, chiar dacă prea multe amănunte nu au apărut în cadru oficial. Rusia se află încă în recesiune, taxele asupra companiilor au crescut, investițiile străine s-au redus dramatic, nu numai din cauza crizei, ci și din cauza birocrației și corupției endemice, iar cetățeanul de rând nu simte îmbunătățiri, în ciuda uriașelor încasări din vînzările de gaze, petrol și materii prime. Practic, aceste încasări sunt în mâna câtorva oameni și nu prea se știe unde merg, lipsa transpareței companiilor rusești din domeniu fiind deja proverbială. Totuși, deși acești bani poate ar fi necesari în diversicarea unei economii axate strict pe exportul de materii prime, sunt folositi la cumpărarea de nave Mistral. Poate fi și o motivație ascunsă, liderii ruși, ca și tot decursul istoriei Rusiei, preferă un guvern și lideri bogați în dauna unei societăți bogate, o mână de oligarhi fiind mai ușor de controlat și sancționat (vezi cazul Hodorkovski), iar o societate bogată care ar fi rezultatul diversificării economiei ar duce și la descentralizarea puterii politice. În al doilea rând, această achiziție aruncă retorica Rusiei la unele probleme în desuetitudine. În sensul că dacă cumperi armament tactic ofensiv, de ce te superi când vecinii își instalează armament strategic defensiv? Mă refer aici la mult disputatul scut antirachetă, atât de atacat de către responsabilii ruși. Al treilea rând, achiziționarea navelor Mistral dă o lovitură puternică indirectă exportului rusesc de armament, una din bazele susținerii complexului militaro-industrial rusesc moștenit de la Uniunea Sovietică. Înseamnă că Rusia recunoaște indirect că nu poate fabrica armament performant, de ultimă generație, și este chiar ea nevoită să-l importe pentru nevoile proprii. Ce încredere asupra calității mai poate avea un potențial cumpărător ce dorește armament. Vestea bună pentru Rusia este că pierderile nu sunt atât de mari. Unele din statele cliente ale Rusiei în materie de armament cumpără de la ea pentru că nu au altă posibilitate, fiind state paria supuse embargoului internațional (ca și în cazul Iranului). Altele preferă armele rusești din cauza prețului scăzut, dar mai sunt clienți mari, cum ar fi India și China, interesate inclusiv în armamentul naval, care poate se vor gândi înainte de a face următoarea comandă. În timp ce Rusia cumpără capabilități navale, o mare parte din flota Uniunii Sovietice ruginește în porturi din lipsă de întreținere sau combustibil. Iar dacă Rusia își va duce la capăt intențiile de a cumpăra și alte sisteme, cum ar fi de exemplu vehiculele blindate Lynx, vânzările BTRM-urilor rusești ar fi într-o mare dilemă. Majoritatea ar crede, judecând după momentul în care s-a lansat ideea achiziționării Mistralului, la sfârșitul anului 2008, că este de fapt reacția la analizele rusești referitoare la războiul din Georgia, din august 2008. Chiar și declarațiile unor generali ruși au întărit această idee, unul spunând că dacă ar fi dispus de o navă Mistral, conflictul s-ar fi terminat în 40 de minute, nu în cinci zile. Dar acești generali nu vorbesc singuri, fără aprobarea șefilor politici, aceasta este în tradiția rusă. Până la urmă, este vorba de derutarea opinie publice, sugerând că Mistralul este necesar Rusiei într-un viitor conflict cu Georgia, sau ceva asemănător. Nimic mai fals, dezinformarea rusească funcționând ca de obicei, extrem de bine. Georgia a pierdut războiul, dar a relevat multe dintre slăbiciunile militare ale Rusiei (vezi Învăţămintele conflictului ruso-georgian din 2008 (II)), chiar dacă este dotată cu armament specific antitanc, nu va mai încerca prea curând să reocupe cele două republici secesioniste, Abhazia și Osetia de Sud. Asta dacă nu se întâmplă un alt eveniment pentru care se pregătește Rusia, de fapt. Chiar și în războiul împotriva Georgiei, marina rusă a jucat doar rolul de suport al trupelor terestre, prea puțină infanterie marină puând fi îmbarcată pentru a fi capabile de eforturi ofensive imediat după ocuparea porturilor și țărmului. Este adevărat că un Mistral ar fi ajutat, de asemenea, un Mistral ar fi de un real folos în cazul izbucnirii ostilităților în Transnistria, mai trebuind obținut doar acordul de survol al Ucrainei, lucru nu prea greu de când cu virajul acestei țări sub Ianukovici în orbita Moscovei. Este adevărat că acest Mistral ar fi o potențială amenințare pentru țărmurile NATO de la vestul Mării Negre, respectiv România, Bulgaria și Turcia. Dar motivația principală a Rusiei din spatele achiziționarii navelor Mistral este alta, cel puțin în Marea Neagră. Este suficient să ne uităm puțin pe ultimele evenimente ce implică o arie devenită vitală în geografia politică a Federației Ruse. Inițial a fost doar Cecenia, acum putem vorbi de întreaga regiune, Caucazul, respectiv Caucazul de Nord, cel din interiorul granițelor rusești. La sfârșitul anului trecut, o altercație între suporterii unei echipe de fotbal la Moscova s-a lăsat cu un mort. Imediat au fost acuzați caucazienii și a început o vânătoare a acestora pe străzile Moscovei, ducând la adevărate lupte de stradă ce au durat câteva zile. Poliția a intervenit în forță, dar fără prea mare succes, spiritele potolindu-se mai mult de la sine, după câteva zile. Dar au existan ciocniri și în Rostov pe Don, mult mai aproape de regiunea Caucazului. Diviziunea și ura etnică au răbufnit, scoțând la iveală un fenomen devenit obișnuit în Rusia, xenofobia împotriva etnicilor caucazieni. Nu au trecut nici trei ani de când Vladimir Putin, confruntat cu recunoașterea independenței Kosovo, ne amenința inclusiv pe noi, pe baza problemelor din Transilvania ( vezi De ce nu mai poate Rusia de grija noastră). Dar de ce ți-e frică nu scapi, cum s-a văzut pe străzile Moscovei. Între timp, lucrurile se precipită în Caucaz. Dacă până de curând, se putea vorbi doar de Cecenia ca și un punct fierbinte pe harta Rusiei, situația s-a degenerat cuprinzând întregul Caucaz, inclusiv republicile considerate fidele Rusiei, cele nemajoritar islamice. Cecenia își continuă gherila de joasă intensitate, cu răbufniri periodice, în ciuda eforturilor și declarațiilor oficialilor. Dar fșacăra insurgenței a cuprins și republicile vecine, Daghestanul și Kabardino-Balkaria. Insurgența se unifică, rebelii vorbind deja de un viitor emirat. Câteva exemple recente, doar din ultimele zile, lista fiind mult mai lungă. În 2010, Daghestanul a fost cuprins de cea mai mare fervoare insurgentă și teroristă. 38% din morții în atacurile teroriste din Caucazul de Nord și Moscova proveneau sau erau în Daghestan. Aici au avut loc 112 atacuri teroriste (unul la trei zile), inclusiv cinci sinucigașe. Autoritățile recunosc indirect că nu au reușit să facă față insurgenței, chiar dacă au repurtat succese, inclusiv prin eliminarea liderului recunoscut al insurgenților. Pe întregul teritoriu caucazian, insurgenții au devenit mult mai activi. În Kabardino-Balkaria, doar în 50 de zile, de la 1 iunie la 20 iulie, au avut loc 17 explozii și alte 13 bombe au fost dezamorsate (mai mult de un atac la două zile). În decursul anului trecut, au mai avut loc 41 de atacuri asupra forțelor de securitate sau oficialilor, rezultate cu 23 de oficiali morți și 35 răniți. Statistica oficială menționează 24 de rebeli uciși și 7 capturați. A fost impusă în unele regiuni legea marțială, uneori pentru două luni. Au fost atacuri asupra hidrocentralelor de la Baksan și Irganai, urmate de întreruperi îndelungate ale furnizării de energie electrică. Anul 2011 (abia început). La 1 ianuarie este ucis șeful biroului de investigații din districtul Untsukulsky, Daghestan. La 4 ianuarie, adjunctul șefului de stat major al unei unități militare ruse staționate în Ingușeția este grav rănit de o bombă plasată în mașina sa în capitala Osetiei de Nord, Vladikavkaz. Doar între 1 și 5 ianuarie o bombă deraiază un tren, alta explodează la o stație de benzină, o grenadă este aruncată asupra a doi polițiști, un magazin sare în aer, s-au tras focuri de armă asupra unei biserici, un polițist este ucis când a oprit o mașină suspectă, de asemenea și unul dintre ocupanții mașinii este ucis. Au fost raportați alți doi rebeli uciși. Sunt doar o parte din evenimentele violente din doar primele cinci zile ale anului în curs. Situația din republicile nonislamice, fidele Rusiei, nu este nici ea încurajatoare, rebeliunea extinzându-se și aici. Reacții la discriminarea caucazienilor au apărut chiar și aici, culmea, în armata rusă. Ne-am fi așteptat, ținând cont de tradițiile violente asupra recruților (conform Anna Politovskaia, doar în 2002 mai mult de 500 de recruți din armata rusă au murit uciși de camarazii lor), ca să fie doar de o singură parte. Totuși, caucazienii dintr-o unitate i-au silit pe colegii lor ruși să se culce pe jos formând cuvântul Kavkaz (Caucaz), i-au fotografiat și imaginile au ajuns pe internet. O altă formă de rezistență pasivă, din ce în ce mai gravă, se referă la recrutarea în armata rusă. Situația ultimelor luni este de-a dreptul dramatică. Armata rusă se bazează pe sistemul conscripției, al serviciului militar obligatoriu al tuturor tinerilor apți care au împlinit o anumită vârstă, spre deosebire de armatele NATO, constituite pe baza voluntariatului pe bază de contract. În 2010, Osetia de Nord ar fi trebuit să trimită 2300 de recruți în armată, dar s-au prezentat doar 200, restul preferând să se ascundă, majoritatea în republica vecină disputată cu Georgia, Osetia de Sud, și asta într-o republică caucaziană percepută ca cea mai prietenoasă Moscovei. De teama de a fi trimiși să lupte în zonele problematice, mulți evită conscripția dezertând pur și simplu. Nu sunt prea multe date disponibile despre nivelul dezertărilor din alte republici, dar și acest lucru scăpat de colonelul Iuri Morozov, responsabil cu recrutările în Osetia de Nord, ne face o idee asupra amplorii fenomenului. Insurgența crește, iar numărul celor destinați să lupte împotriva ei scade. Gherila este acum de joasă intensitate în Caucazul de Nord, dar se răspândește, ura etnică împotriva caucazienilor crește pe teritoriul rusesc, iar localnicii refuză să se înroleze în armata federală, vorbim deja de o bombă cu ceas. Gherila este o formă de război intermediară. În unele cazuri, ca și în Cecenia, a apărut în urma unei înfrângeri militare a trupelor regulate, dar scopul ei este să păstreze lupta deschisă, pentru a putea reveni. În cele mai multe situații, se pornește de la terorism, apoi la gherilă, ca apoi să se ajungă la război deschis, odată lucrurile pregătite, iar ulterior la preluarea puterii într-o zonă sau un teritoriu. În curând, gherila care s-a răspândit în Caucazul de Nord, ineficient combătută, va crește în intensitate, ajungând chiar la încercarea de a cuceri puterea, trecând la războiul deschis. Ori, la ora actuală, Rusia, nefiind capabilă să înfrângă gherila, va trebui să se pregătească pentru momentul în care insurgenții vor încerca să preia puterea în Caucazul de Nord. Mistralul poate are ca scop descurajarea NATO și a Georgiei, poate ajutorarea Transnistriei, dar scopul lui principal este desantul aerian chiar pe teritoriul rusesc atunci când vor fi amenințate centrele de putere din Caucazul de Nord, deschizând un front dinspre Marea Neagră. În momentul în care rebelii vor trece la atacul direct asupra capitalei uneia din republicile nordcaucaziene, în mod sigur că vor fi blocat căile de acces dinspre nord, adâncimea teritoriului rusesc, spre câmpie. Iar în acel moment cea mai bună soluţie ar fi un desant dinspre vest, dinspre Marea Neagră, iar acesta este rolul Mistralului. Fie pentru a sprijini o debarcare, un desant aerian, sau fie pur şi simplu pentru a susţine Spetznatzul într-o acţiune în forţă, de decapitare a conducerii rebele, înainte de atacul decisiv. Problema nu este dacă, ci când. Iar în acel moment, Georgia va încerca din nou ocuparea Abhaziei și Osetiei de Sud, dar Mistralul va fi acolo. Paradoxal, deși instrument ofensiv, intenția Rusiei este să folosească Mistralul în scop defensiv, pentru a-și proteja stăpânirea asupra Caucazului de Nord.

Rusia şi coloniile

Nu este în intenţia acestui articol de a face o istorie a imperiului rus şi a continuării sale, cel sovietic, la fel nici a perioadei următoare imploziei Uniunii Sovietice din 1991. S-a scris şi se va scrie mult pe această temă, de fapt chiar spaţiul este prea redus pentru un asemenea demers, o analiză completă necesitând tomuri de sute de pagini. Încercarea mea este de a arunca o privire asupra unei caracteristici poate insuficient abordată, cea a politicii centrului faţă de coloniile imperiului.
Prin durată, dimensiune, menţinerea controlului asupra periferiei, imperiul rus ocupă un loc de frunte printre imperiile lumii. Pentru un imperiu multinaţional ca şi cel rus, continuitatea teritorială i-a oferit o caracteristică specială. Întinzându-se într-o zonă vastă a Eurasiei, creat prin cuceriri continue şi tot mai întinse, s-a pus acut problema raporturilor dintre dominaţi şi dominatori, prin faptul că aceştia împărţeau practic acelaşi spaţiu. Spre deosebire de imperiile coloniale maritime, ca şi cel britanic, relaţiile dintre conducători şi supuşi s-au pus într-un mod mult mai direct, solicitând metropola în moduri mai directe.
La dilema controlului supuşilor, Imperiul Roman a folosit sintagma Pax romana, preluată de ruşi sub denumirea de Pax russica şi mai târziu Pax sovietica.
Să-l lăsăm pe istoricul român Alexandru Boldur să facă o scurtă caracterizare a expansiunii ruseşti:
„... cuceririle teritoriale ruseşti din această perioadă întrec orice închipuire şi pun în umbră cuceririle unui Genghis Han sau Alexandru Macedon. Nu există nici un popor vecin cu Rusia de la care ea să nu fi smuls teritorii mai mult sau mai puţin vaste.
...
Merită a fi menţionată o trăsătură specială a politicii guvernelor ruse în teritoriile anexate, cărora la început li se acorda o autonomie, ale cărei forme variau de la ţară la ţară. Astfel se linişteau spiritele agitate ale populaţiei, care, la un moment dat, nenorocit, se vedeau înstrăinate şi trecute sub stăpânire străină, rusă. Asemenea autonomii nu durau mult. Când autoritatea rusă se simţea consolidată, fără vreo teamă de vreo răscoală a populaţiei, autonomia se desfiinţa.
...
Conform obiceiului său, Rusia nu numai că a asuprit această provincie din punct de vedere al limbii şi culturii naţionale, ducând o politică de rusificare, dar a şi exploatat bogăţiile ei, transformând-o într-o colonie. Fenomenul principal care planează asupra întregii structuri a economiei Basarabiei este exportul produselor agricole şi importul produselor industriale, ceea ce demonstrează rolul tipic de colonie a Basarabiei în componenţa Imperiului rusesc.
În cursul cuceririlor ruseşti de teritorii alogene s-a observat un fenomen interesant. Rusia cucerea cât putea, uneori fără a putea înghiţi un anumit teritoriu naţional în întregime.
Astfel, se explică că în prezent (a fost scris în 1972) există: Republica karelo-finică şi Finlanda, Azerbaidjanul sovietic alături de Azerbaidjanul persan (iranian), Republica Sovietică Moldovenească alături de România, Turkmenia sovietică alături de cea iraniană, Republica Sovietică Tadjică alături de Tadjicia afghanistană, Mongolia de sub protectoratul rusesc (de la 1936), aşa-zisa Mongolie exterioară, şi alături de ea, Mongolia chineză, cea interioară.
În toate provinciile alogene, guvernele ruse duceau o politică de rusificare, ceea ce provoca nemulţumirea generală.”
Ca orice imperiu, şi cel rus a trecut şi trece prin diferite perioade şi faze. Orice imperiu se naşte, creşte, se dezvoltă, se extinde, trece prin anumite perioade de expansiune şi declin, ajunge la apogeu, iar după un timp dispare. Cauzele sunt datorate atât factorilor externi, cât şi a celor interni, sau, de cele mai multe ori, în urma cumulului de factori interni şi externi. Imperiul rus şi continuarea sa, cel sovietic, apoi Rusia, nu fac excepţie.
Un mic recul, în anii 1904-1905, apoi părea că urmează prăbuşirea, în 1917-1918, dar bolşevicii l-au transformat în imperiu sovietic, dându-i o pronunţată tuşă ideologică şi un nou impuls spre a supune noi teritorii şi ţări, în numele comunismului, de această dată. Trebuie menţionat că tendinţa expansionistă a Rusiei a îmbrăcat mai multe justificări ideologice în decursul timpului, în funcţie de necesităţi. În timpul luptelor cu tătarii şi turcii, ruşii îşi justificau apetitul cuceririlor prin faptul că apărau creştinătatea împotriva islamului. Când au cotropit popoare creştine, ca în cazul Poloniei, luptau pentru ortodoxie, când au cucerit popoare ortodoxe, luptau pentru ocrotirea slavilor, panslavismul fiind cel ce îi mâna în luptă. Epuizându-se justificările, apariţia bolşevismului venea ca o mănuşă, acum Rusia, devenită Uniunea Sovietică, lupta pentru a aduce libertatea popoarelor oprimate de burghezi şi moşieri, înglobându-le în raiul comunist. Cine nu dorea asta, era considerat reacţionar şi tratat ca atare.
Ce se întâmplă cu celelalte mari imperii de pe mapamond? În prima jumătate a secolului XX, cel mai mare imperiu colonial era cel britanic. Se spunea că deasupra lui „soarele nu apune niciodată”. Un imperiu creat pe baza faptului că, începând cu secolul XVI, Anglia devenise stăpâna mărilor. La fel ca şi cazul celorlalte imperii occidentale, vorbim de un imperiu colonial, separate de metropolă prin întinderile oceanului, coloniile mai fiind numite şi „teritorii de peste mări”.
Toate imperiile, inclusiv cel rus, au trecut la jefuirea sistematică a coloniilor în folosul metropolei. Şi toate au încercat să se justifice inventând faţete pozitive pentru colonialism, cum ar fi „misiunea şi rolul civilizator” al centrului imperial. Poate că această justificare ar merge pentru populaţiile africane sau triburile izolate din Siberia îndepărtată, dar nu-şi găseşte nicio justificare pentru popoarele europene ocupate de ruşi. Boierimea moldovenească sau nobilimea poloneză era net superioară cultural nobilimii ruse, la fel şi ţăranul de rând era mai instruit decât mujicul rus. Acesta a fost unul din factorii care au menţinut identitatea naţională în teritoriile ocupate de ruşi.
După primul război mondial, Marea Britanie îşi extinde imperiul colonial pe seama teritoriilor smulse învinşilor, cum ar fi Orientul Mijlociu, dar cedează Irlanda, care devine independentă. Rusia pierde o seamă de teritorii, dar după victoria bolşevicilor trece din nou la refacerea imperiului, zdrobind voinţa de libertate a popoarelor oprimate.
După al doilea război mondial, Marea Britanie este slăbită şi nu mai poate controla imperiul. Mai mult, cetăţenii din colonii luptaseră pe front şi îşi doreau recunoaşterea jertfelor, devenind conştienţi de puterea lor. A început procesul de decolonizare prin recunoaşterea independenţei statelor. În imperiul britanic, dobândirea independenţei a decurs în general paşnic, cu excepţii notabile, e drept. Ce au făcut noile state cu independenţa lor, este altă poveste. O problemă majoră a rămas cea a frontierelor noilor state, frontiere trasate aleatoriu, doar pe baza înţelegerilor dintre imperiile coloniale. Aceste frontiere au devenit o permanentă sursă de conflict, deoarece nu ţineau seama de popoare, de triburi, fiind doar nişte linii trasate pe hartă. Popoare şi triburi s-au găsit în state separate, amestecate cu alte popoare şi triburi diferite, un melanj etnic şi religios imposibil de gestionat.
Oricum, procesul a continuat, fie paşnic, fie violent, dar până la urmă majoritatea coloniilor devenind independente. Ironic este faptul că tocmai imperiile slabe, venite printre ultimele la festin, să renunţe mai greu la teritoriile furate, ca de exemplu Belgia cu Congo. Este de remarcat contagiunea fenomenului, odată pornit, nu a mai putut fi oprit.
Spre deosebire, în imperiul sovietic nu se întâmplă nimic. Deşi URSS-ul a avut pierderi mai mari decât Marea Britanie, cnutul lui Stalin l-a ţinut unit, ba dimpotrivă, a mai crescut şi şi-a instituit regimuri marionetă în mai toate ţările „eliberate”. Repet, în ciuda faptului că URSS-ul a pierdut mult mai mulţi oameni şi resurse decât Marea Britanie, care, ca stat democratic, recunoaşte că nu-şi mai poate îndeplini singură menirea de putere mondială, şi ca atare îi cheamă pe americani să-şi ia noul rol în primire şi să se implice în problemele mondiale, începute cu războiul civil din Grecia între comunişti şi necomunişti (1946-1949), la care au participat atât trupele engleze, pe de-o parte, cât şi „voluntari” comunişti, pe de altă parte. Războiul se termină în 1949, când Tito se ceartă cu Stalin şi taie aprovizionarea sovietică prin Iugoslavia, fapt care a dus răcirea relaţiilor româno-iugoslave şi chiar la incidente de frontieră, conducerea română fiind supusă URSS-ului inclusiv prin prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul naţional. Cum spuneam, URSS-ul este în plină expansiune, în ciuda pierderilor, tocmai prin faptul că Stalin învingător nu intenţionează deloc să amelioreze viaţa supuşilor, ba dimpotrivă, îşi continuă politica de aservire prin înfometarea populaţiilor supuse (foametea din Basarabia şi Moldova în 1946), deportări şi asasinate în masă, represiunea brutală a oricărei forme de rezistenţă. Imperiul rus are propriile metode de consolidare a noilor cuceriri, generând un adevărat holocaust în teritoriile ocupate, omorând, încarcerând şi deportând clase şi mase de oameni nevinovaţi, în scopul de a crea o populaţie temătoare, supusă şi obedientă. Chiar şi între limitele iniţiale ale imperiului se folosesc aceleaşi metode, la fel ca şi în anii de maximă teroare bolşevică.
Din anii 50 începe procesul de decolonizare al Asiei, urmat în anii 60 de decolonizarea Africii. Britanicii îl lasă liber, francezii rezistă şi pierd războaiele din Indochina şi Algeria, ultimii care cedează sunt portughezii şi belgienii, cum am spus, ultimii veniţi la masa la care se împărţeau coloniile. Dar decolonizarea se produce, deschizând noi fronturi în Războiul Rece.
Se termină şi Războiul Rece cu înfrângerea URSS-ului, care implodează în cincisprezece state independente. URSS-ul nu a fost înfrânt militar, ci economic. A fost înfrânt de legile economice, cărora nimeni nu li s-a putut opune, nici măcar Ceauşescu, precum şi de un fenomen pe care Politburo-ul a încercat multă vreme să-l ţină deoparte, fără succes.
În urmă cu mai bine de o sută de ani, unui mesaj îi trebuia câteva săptămâni să ajungă dintr-o parte în alta a Europei. În timp, datorită revoluţiei industriale a cărei consecinţă a fost descoperirea telegrafului, apoi a telefonului, a radioului şi televiziunii, a mijloacelor de transport rapide, timpul s-a redus, ajungându-se ca distanţele să nu mai fie aşa importante pentru transmiterea ştirilor şi noutăţilor. Fluxurile de ştiri, de veşti şi de imagini au penetrat Cortina de Fier, făcând imposibilă izolarea la care fuseseră supuşi cei condamnaţi să trăiască mai la est de o anumită linie. Astfel, prin intermediul radioului şi în unele locuri a televiziunii, cei din est au putut să afle că dincolo de cortină, oamenii trăiesc mai bine, au drepturi şi libertăţi. A fost un proces de durată, dar ireversibil. Au început să-şi ceară drepturile, în timp ce conducerile, îngenunchiate de legile economiei, nu mai aveau resurse pentru represiune şi pentru a stopa ştirile. Poate părea o viziune mai simplistă, dar amintiţi-vă de „Europa liberă” şi „Vocea Americii”, surse de informaţie infinit mai credibile decât cele oficiale în una dintre cele mai crunte dictaturi din blocul sovietic în anii 80, România lui Ceauşescu. Chiar şi atunci când puterea încearcă să controleze mediile de informare, la vremurile care le trăim se găsesc soluţii, amintiţi-vă de revolta din Chişinău de la 7 aprilie 2009, transmisă pe Twitter şi Facebook.
Inevitabilul s-a produs în 1991, după seria de revoluţii din Europa de Est din 1989. În 1991, URSS era desfiinţată, Rusia umilită îşi retrăgea trupele din fostul bloc estic, care ulterior se alătură NATO. A fost o înfrângere fără să se tragă un foc de armă, o înfrângere de tip nou, în contextul noilor reguli impuse de progresul tehnologic, când informaţia nu mai era un monopol de stat, chiar dacă statele totalitare asta încearcă sau au încercat.
Dar reacţia la această înfrângere se aseamănă izbitor cu cea a Germaniei după înfrângerea din primul război mondial. Spre deosebire de 1945, Germania nu a fost ocupată de trupele învingătoare, germanii nu au văzut atunci armatele aliate defilând prin oraşele sale, nu au fost supuşi unui regim de ocupaţie, cu restricţiile inerente. Nu au aflat că au fost învinşi, şi, la fel ca şi ruşii în 1991, au considerat înfrângerea ca o consecinţă a trădării politicienilor, cel puţin în prisma elementelor naţionaliste. Aşa a fost posibilă apariţia unui salvator naţional, care promitea revenirea la gloria de odinioară. După o perioadă de degringoladă, această revenire s-a petrecut după o criză profundă care a afectat întreaga lume, cea dintre anii 1929-1933. Nu întâmplător Hitler devine cancelar la 30 ianuarie 1933. O asemănare destul de mare cu Rusia de după 1991, şi aici, comuniştii şi naţionaliştii se simt trădaţi că au pierdut vechea glorie şi vechiul imperiu, acuzându-l pe Boris Eltsin şi jaful ce a urmat, numindu-i chiar trădători ai interesului rusesc. Criza mondială încă există, iar regimul autoritar se bucură de susţinerea majorităţii populaţiei.
Ca o paranteză, marea greşeală a americanilor în 2003, după ocuparea Irakului, a constituit-o tocmai reducerea trupelor de ocupaţie, în loc să treacă la sporirea lor, în aşa fel încât fiecare irakian să simtă rigorile unei ocupaţii militare, să vadă şi să simtă că au fost învinşi. Trebuia ca la fiecare colţ de stradă să existe un post de control american, fiecare stradă să fie patrulată de soldaţi americani înarmaţi, în schimb, americanii nu aveau la sfârşitul războiului suficiente trupe să controleze clădirile guvernamentale din centrul Bagdadului. Ba mai mult, şi acestea au fost reduse. Rezultatul s-a văzut, o insurgenţă care a adunat militanţi sub diferite interese, de la Al-Queda până la militanţi shiiţi sau membri ai partidului Baas, fidelii lui Saddam Hussein, care a provocat peste patru mii de morţi în rândul trupelor americane. Iar aceasta putea fi redusă, dacă nu evitată, prin suplimentarea trupelor de ocupaţie, mult inferioare necesităţii controlării unui teritoriu atât de vast. Trebuie menţionat că toate rapoartele militarilor din ierarhia armatei americane susţineau asta, dar Bush şi Rumsfeld aveau alte viziuni, dovedite ca fiind catastrofale. Închid paranteza.
Rusia îşi revine, susţin majoritatea analiştilor. Dar cum?
Mulţi văd rezervorul de petrol şi gaze, precum şi de alte materii prime, ca şi o binecuvântare pentru Rusia. Se poate, Gazpromul devenind o armă mai eficientă decât Armata Roşie, deoarece de teama acestuia Europa a ajuns să tremure la propriu. Pentru cei naivi, care încă mai cred că Gazprom este doar o societate ce se preocupă doar de problemele sale comerciale, le pot aduce multe exemple, dar cel mai pregnant în ultima vreme îl constituie recentul tratat cu Ucraina, în care, în schimbul prelungirii închirierii portului Sevastopol până în 2042 (contract ce expira în 2017), se prevăd inclusiv reduceri la preţul gazelor livrate de Gazprom. Cum de un tratat politic se bazează pe o companie aşa-zis comercială, am explicat în alt articol.
Poate că această bogăţie în resurse este pentru Rusia o binecuvântare, dar pentru poporul Rusiei este un blestem. Mă bazez în această afirmaţie pe exemplele multiple care ni le oferă atât istoria, cât şi multitudinea de cazuri actuale. Şi le pot enumera. Arabia Saudită şi mulţimea de state bogate în petrol din zona Golfului sunt bogate, exportul lor de petrol fiind principala lor resursă. Cetăţenii lor au un nivel de trai ridicat faţă de media din regiune, dar în schimb sunt nişte dictaturi în cel mai clar sens al cuvântului. Legea musulmană se aplică cu stricteţe, iar opozanţii sunt prigoniţi fără milă. Tocmai datorită faptului că aceste clase conducătoare, în majoritatea ţărilor monarhii absolute, dispune de resurse financiare suficiente ca din când în când să dea câte ceva şi supuşilor, în schimbul obedienţei. Atâta doar că populaţia lor este mai mică decât cea a Rusiei, deci mai uşor de satisfăcut cu ceva mărunţiş. Opozanţii sunt prigoniţi fără milă, iar populaţiei nu-i pasă, din moment ce primeşte stipendii de la conducere. Nu contează că acele stipendii sunt o cotă insignifiantă faţă de încasări, şi că zone de bază ca şi învăţământul, sănătatea sunt subfinanţate, în defavoarea apărării, din moment ce armata şi internele sunt responsabile cu protecţia regimului inclusiv împotriva propriilor supuşi. De ce să stimulezi sănătatea şi învăţământul, când educaţia poartă în ea germenii cunoştinţei, care în curând ar putea cere drepturi, inclusiv politice? Nu este întâmplător că tocmai în aceste state se dezvoltă formele radicale de opoziţie, cele fundamentalist islamice, ale căror cel mai cunoscut exponent este chiar Osama bin Laden, saudit la origine?
La fel, în Rusia, apare acelaşi fenomen. Masele se lasă seduse de discursul naţionalist, acceptând unele mici beneficii, cedând în schimb libertăţile lor de bază, pentru care unii în estul Europei au luptat şi au murit. În schimb, pentru ei este suficient faptul că votca este încă ieftină şi că Rusia este o mare putere, orgoliul care a făcut mujicul rus să susţină atâtea secole imperiul, să lupte şi să moară pentru el, chiar dacă în schimb nu primea decât împilarea seculară. De aceea, pentru conştiinţa rusului de rând, binecuvântarea Rusiei îl reprezintă blestemul său, el fiind în continuare dispus să renunţe la drepturi în schimbul ideii că Rusia este mare. Nu contează că el moare de foame, iar conducătorii se îmbuibă, contează că are o sticlă de votcă şi conştiinţa imperiului.
După căderea URSS, Rusia a încercat după modelul britanic crearea unui Commonwealth, sub numele de CSI. Tentativă eşuată, din moment ce fiecare din ţările proaspăt independente avea propria agendă, în funcţie de aspiraţiile fiecăreia. A fost nevoie de constrângere, inclusiv prin crearea de conflicte devenite ulterior îngheţate, ca să le readucă la sânul CSI. În unele cazuri, au apărut războaie civile, de asemenea prost gestionate, ca şi în cazul Turkmenistanului. Iar acum apar alte probleme, în Kirghistan, de exemplu.
Ca şi o concluzie, Rusia a ratat ocazia de a se decoloniza paşnic, evitând astfel multe probleme care în curând vor fi extrem de greu de gestionat. De exemplu, a creat focarele din Georgia, Abhazia şi Osetia de Sud, la fel ca şi cel din Moldova, Transnistria. Pe lângă imensele resurse aruncate aici, aceste pseudostate mafiote nefiind capabile, chiar prin masiva contrabandă să se susţină singure, fără aportul economic, militar şi politic al Moscovei, au mai apărut şi probleme de altă natură.
Nu poate fi negat faptul că implicarea rusească în Georgia, respectiv în conflictele din Osetia de Sud (1992) şi Abhazia (1992-1993) nu au avut o influenţă majoră asupra desfăşurării ulterioare a mişcării de secesiune din Cecenia. Nu trebuie uitat faptul că Şamil Basaev, cel mai căutat om din Rusia de după 1994, a fost comandantul frontului nordic în războiul din Abhazia în 1993 şi ministru adjunct al apărării din Abhazia, un adevărat erou al Rusiei în acea vreme. În fruntea cecenilor săi a intrat în oraşul Gagra dinspre nord, la 1 octombrie 1993, susţinuţi de aviaţia rusă, în timp ce oraşul era blocat dinspre mare de flota rusească, la acţiune luând parte navele Bezukoriznenny, Golovin, KIL-25 şi BTH-38. Masacrele au fost pe măsură, mii de georgieni ucişi şi zeci de mii fugiţi. Oamenii lui Basaev au adus circa o sută de civili georgieni pe stadionul din Gagra, i-au decapitat şi au încins un macabru meci de fotbal cu capetele lor.
Un an mai târziu, acest Şamil Basaev devenea proscris în Rusia, pe motiv că se aliase lui Djohar Dudaev, fost general sovietic de aviaţie ce devenise preşedintele autoproclamatei republici cecene, independente faţă de Rusia. A luptat la Groznâi în fruntea batalionului abhaz format din veteranii săi din Abhazia, acum împotriva armatei ruse. A condus raidul asupra spitalului din Budivonosk, luând 1600 de ostatici, a terorizat Rusia mai mult decât oricare, chiar şi luările de ostatici de la teatrul din Moscova, din 2002, fiindu-i atribuite. A murit în 2006, în explozia accidentală a unui camion cu muniţie.
Destinul unui luptător, creat de Rusia, care ajunge să lupte împotriva ei, la fel ca şi alte cazuri. La fel, revolta lui Abd-el-Krim, în Marocul anilor 20 va fi purtată de către veteranii marocani din armata franceză din primul război mondial, soldaţi cu experienţa frontului. Şi exemplele sunt nenumărate. De fiecare dată când imperiul îşi foloseşte soldaţii recrutaţi din colonii, aceştia, cu prima ocazie, vor lupta pentru independenţa ţării lor. Aşa s-a întâmplat şi în Moldova în 1992, când veteranii moldoveni ai războiului sovieto-afghan au luptat împotriva transnistrenilor.
Ideea este că iniţierea de către Rusia a conflictelor în ţările ce s-au desprins de imperiul sovietic a amorsat dorinţa de independenţă a republicilor rămase în componenţa Rusiei, acolo unde ruşii sunt minoritari în proporţie de mai puţin de 5%. Antrenarea şi înarmarea voluntară a acestor populaţii în conflict este o sabie cu două tăişuri, şi Rusia acum vede reversul medaliei. Cecenii au devenit conştienţi de puterea lor, s-au văzut înarmaţi, până să-şi aducă aminte de tradiţiile lor războinice şi să ridice armele pentru independenţă a fost doar un pas, trecut cu uşurinţă. Mai ales că şi demografia este de partea lor şi a populaţiilor caucaziene. Ruşii sunt minoritari în toate republicile de aici: 33,6% în Karaciai-Cerchezia, 25% în Karbadino-Balkaria, 23% în Osetia de Nord, 1,2% în Inguşeţia, 4,7% în Daghestan şi 3,7% în Cecenia. Mai mult, Rusia este formată din 21 de republici autonome, în care trăiesc circa o sută de popoare, iar în multe din aceste republici ruşii sunt mai mult decât minoritari, am exemplificat doar cu regiunea Caucazului, deoarece este tocmai regiunea în care Rusia sângerează cel mai mult. Un ultim exemplu, chiar săptămâna trecută, un atac asupra Parlamentului cecen a lăsat peste opt morţi, inclusiv atacatorii. Un mesaj dur care demonstrează că războiul din Cecenia este departe de a fi încheiat, cum pretinde Rusia. Precedentul atac care îmi vine în minte asupra unui parlament a avut loc în 2002, când separatişti pakistanezi din Kashmir au atacat parlamentul indian, provocând mai multe victime, incident care a dus aproape până la izbucnirea unui nou război între India şi Pakistan.
Astăzi, Rusia duce o luptă fără ieşire în Caucaz. Nu poate învinge, s-a văzut din ultimii şaisprezece ani. Acum nici nu mai poate renunţa, din două motive. Unul, întreg eşafodajul prin care actuală putere a acces la conducere a fost carta naţionalistă. Să renunţe la Cecenia sau să cedeze ceva din linia dură impusă în ultimii zece ani ar însemna recunoaşterea înfrângerii şi prin asta delegitimarea actualei puteri ruse în ochii rusului de rând. De aici începe fisura, chiar într-un stat autocratic. În timp, chiar dacă se vor crampona de putere, aceasta li se va şubrezi iremediabil. Al doilea, o cedare acum ar antrena prioncipiul dominoului şi în alte republici, care stau cu ochii pe Cecenia şi Daghestan. Deocamdată, conflictul cecen s-a extins doar în republicile musulmane învecinate.
Are Rusia o altă soluţie, decât cea de a continua să lupte şi să sângereze în Caucaz? Sau, mai bine zis, avea Rusia o altă soluţie în aşa fel încât să nu fi ajuns în situaţia actuală?
Eu cred că da. Această soluţie a fost deja iniţiată de Boris Eltsin în 1996, atunci când a încheiat în grabă primul război cecen dintre 1994 şi 1996, devenit prea nepopular, ţinând cont de marile pierderi ruseşti. Tratatul de pace s-a încheiat ca şi între două state independente, iar Eltsin a spus că respectivul tratat pune capăt unui război de patru sute de ani. Dacă Rusia îi lăsa pe ceceni aşa, într-o stare de cvasiindependenţă, aceştia făceau în continuare ceea ce ştiu mai bine, adică se luptau între ei. Asta au făcut până când Vladimir Putin, pe atunci un ilustru necunoscut devenit preşedinte interimar după demisia lui Eltsin, declanşează al doilea război din Cecenia, devenind o persoană extrem de populară, astfel reuşind fără prea mare efort să-şi adjudece două mandate prezidenţiale. Dacă Cecenia era lăsată în continuare aşa, fracţiunile tribale şi rivale s-ar fi măcinat reciproc multă vreme. Asta a înţeles şi Putin după doi ani de război, atunci când s-a aliat cu unii împotriva altora, respectiv cu gruparea lui Ahmad Kadârov, ucis în 2004, respectiv cu fiul său, Ramzan, în funcţie şi astăzi, nişte şefi de bandă şi criminali de drept comun, la fel ca şi multe alte figuri din Cecenia.
Intervenind în 1999, Rusia a făcut tot ceea ce putea fi mai rău, anume a radicalizat opoziţia cecenă, aruncând-o în braţele fundamentalismului islamic. Cecenii nu au avut alt stat care să-i susţină, aşa cum separatiştii din Kashmir au Pakistanul. Dar trecând la fundamentalism, lucru acceptat chiar şi de islamiştii moderaţi, ajutorul sub formă de bani, arme şi luptători îndoctrinaţi a început să curgă dinspre grupările teroriste musulmane. Astfel, întreaga opoziţie împotriva Rusiei s-a radicalizat într-una fundamentalist islamică. Dacă în deceniul zece al secolului trecut, cecenii luptau pentru independenţă, acum luptă pentru instaurarea Califatului, un stat islamic care să cuprindă toţi musulmanii din Pakistan până în Maroc, ideea de bază a organizaţiilor gen Al-Queda.
Dacă i-ar fi lăsat în pace, cu tratatul lui Eltsin, Rusia ar fi dat o şansă moderaţilor să învingă. Nu trebuie uitat că şi generalul Djohar Dudaev era un moderat, dar ruşii l-au ucis cu o rachetă dirijată după telefonul său mobil tocmai pe omul pe care mai târziu ar fi trebuit să-l susţină. Deoarece, dacă ar fi făcut-o, poate nu ar fi ajuns în situaţia de astăzi, cu bombe explodând în metrou la două staţii de centrul Moscovei.
Ca un exemplu aduc cazul Tadjikistanului. Devenit independent din 1991, un an mai târziu este confruntat cu un război civil, în care una dintre părţi, devenită fundamentalistă, era ajutată direct, cu oameni şi bani, precum şi cu instrucţie şi refugiu, de Afghanistanul vecin, pe atunci fieful talibanilor. Rusia i-a susţinut pe opozanţii fundamentaliştilor, inclusiv cu trupe, într-un război care a durat aproape patru ani, şi a obţinut mai multe şi a avut pierderi mai mici decât în primul război cecen. De ce? Fiindcă majoritatea populaţiei era de partea lor, împotriva fundamentaliştilor.
La ora actuală, majoritatea cecenilor sunt împotriva ruşilor şi a bandei lui Kadârov, iar a fi fundamentalist pentru ei înseamnă să fi împotriva lor. Indirect, fără să vrea, prin oprimarea cecenilor, Rusia a contribuit la radicalizarea musulmanilor din Caucaz, o problemă foarte dificil de gestionat. Radicalismul musulman se poate extinde în republicile musulmane independente foarte rapid, având două centre importante de greutate: unul în Caucaz şi altul în Afghanistan, în zona controlată încă de talibani.
Ce ar fi fost, sau ce ar fi putut fi, dacă Rusia urma cealaltă cale? Cecenia nu ar fi diferit mult de Turkmenistan, sau Tadjikistan. Ar fi fost sub oblăduirea economică şi influenţa politică a Rusiei, dar ar fi fost independentă, sau cu o autonomie sporită. Dar Rusia nu ar fi pierdut zeci de mii de oameni şi sute de milioane de dolari acolo fără să rezolve nimic, ba dimpotrivă, radicalizând toată populaţia împotriva lor, chiar transformând-o în viitorii kamikaze împotriva infidelilor care nu îmbrăţişează cu devoţiune Koranul.
Procesul de decolonizare Rusia nu l-a început, şi nici nu intenţionează să-l înceapă, deşi are cazurile republicilor care s-au desprins din URSS în 1991, cazuri ce pot fi socotite de succes, comparativ cu ce se întâmplă în republicile caucaziene. Cele mai de succes sunt ţările baltice. Singurele excepţii ale succesului relativ de care vorbeam sunt chiar statele în care Rusia a plantat conflictele sale, respectiv Georgia şi Moldova, care au problemele separatiste pe teritoriul lor. Chiar şi aşa, situaţia lor este infinit mai bună decât Caucazul.
Dacă Rusia ar fi lăsat lucrurile să meargă, fără să declanşeze un nou război în Cecenia, poate la ora actuală ar fi avut o altă situaţie acolo. În mod sigur ar fi trebuit să acorde o autonomie lărgită, poate chiar independenţa republicilor caucaziene, dar în mod sigur acestea ar fi fost total dependente economic de Rusia. Şi nu numai economic, în mod sigur Rusia ar fi avut un rol preponderent în toate deciziile politice. Ar fi fost o independenţă de facto, aceste ţări fiind incapabile să-şi dezvolte o viaţă independentă, nu au nici resursele, nici teritoriul, nici vocaţia să o facă. Ar fi fost tot ale Rusiei, dar independente cu numele. Iar Rusia nu ar fi sângerat atât şi nu ar fi pierdut în continuare bani şi resurse doar pentru a spune că a rămas o mare putere.
Marea Britanie a ştiut să rămână o mare putere, nu cea mai mare, dar a rămas o marte putere şi după ce a renunţat la colonii. Le-a dominat economic prin intermediul Commonwealth-ului, dar le-a păstrat fidele. În schimb, Franţa a procedat altfel. Şi le-a exploatat intens, intervenind dur de fiecare dată când una dintre ele lua o decizie neconvenabilă Parisului. Nu este de mirare că jumătate din ţările aflate în primele zece locuri în clasamentul statelor eşuate al revistei Foreign Policy sunt foste colonii franceze. O atitudine mai apropiată de a Rusiei, să ne mai mirăm că cei doi preşedinţi se înţeleg foarte bine?
În concluzie, dacă Rusia ar fi început decolonizarea mai devreme, poate ar fi fost scutită să treacă prin ceea ce trece în Caucaz. Şi este foarte posibil ca de aici să piardă enorm, nu trebuie uitat cât a pierdut Franţa ca şi putere importantă după înfrângerea din Algeria din 1962.
Neştiind cum să gestioneze situaţia, Rusia şi-a complicat existenţa, împingând ţările caucaziene în braţele fundamentalismului islamic, spre deosebire de ţările musulmane devenite independente din CSI, scăpate deocamdată de acest spectru. Dacă ar fi gândit mai bine, ar fi putut evita războiul fără sfârşit al Caucazului. Vinovată de această situaţie rămâne doar orbirea conducătorilor care, pentru prezervarea imperiului şi a rolului de lider al Rusiei, au ales calea dură care a dus până aici. Dar lucrurile nu s-au oprit şi nu se vor opri, Caucazul va sângera continuu, o rană adâncă care nu se închide, pe harta Rusiei.

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

Fisurarea flancului sudic al Rusiei (II) Razboiul fara sfarsit al Caucazului

Al doilea eveniment de importanţă majoră petrecut în primăvara aceasta şi care a şubrezit serios sistemul de securitate al Rusiei s-a întâmplat chiar la Moscova în aprilie 2010. Două explozii puternice în metroul moscovit, nu departe de Piaţa Lublianka, au ucis 39 de oameni şi au rănit mai bine de 80. O lovitură puternică dată Rusiei şi siguranţei de sine afişată permanent de liderii ruşi, care se dovedesc incapabili să-şi protejeze capitala. Aceste explozii au fost urmate de altele, în Daghestan şi alte părţi, ultima petrecându-se acum câteva zile la Vladikavkaz, capitala Osetiei de Nord, cu peste 50 de victime.
Doku Umarov, emirul autoproclamat al „emiratului” ce cuprinde nordul Caucazului aflat între graniţele Rusiei, şi-a asumat responsabilitatea atacurilor. Un nou Shamil Basaev este pe cale de a se naşte, după dispariţia primului, în 2006. Trebuie menţionat şi succesul actual al FSB-ului, care a reuşit să-l decridibilizeze oarecum în ochii susţinătorilor şi locotenenţilor săi, ca dovadă unele înregistrări difuzate conform cărora unii dintre ei nu-l mai recunosc ca şi lider, deoarece acesta ar avea intenţia să se retragă. Totuşi, riposta militară a Rusiei în Cecenia cam bate pasul pe loc, săptămâna trecută autorităţile anunţând triumfalist uciderea a zece insurgenţi. Dar bombele continuă să facă victime, iar lucrurile nu se vor opri aici.
Este de înţeles, dacă luăm în calcul perspectiva istorică a zonei.
Permanent, această regiune s-a aflat la confluenţa imperiilor, ajungând într-un târziu sfera de interes a Persiei, Rusiei şi Turciei. Expansiunea rusă capătă preponderenţă asupra zonei, dar va fi nevoie de mai bine de o sută de ani pentru ca ruşii să se înfigă bine în zonă, cel mai lung război purtat de Rusia. Totuşi, nu o vor stăpâni niciodată complet şi sigur. În secolul XIX, ruşilor le-a luat mai mult de o generaţie să-l neutralizeze pe mullahul Shamil, războinicul daghestanez devenit erou al populaţiilor musulmane din Caucaz. Marele scriitor rus Lev Tolstoi a lăsat pagini memorabile despre aceste evenimente.
Prăbuşirea imperiului rus în 1917 şi ascensiunea celui sovietic în perioada imediat următoare a lăsat o mică gură de oxigen în regiune, reprimată rapid de comuniştii victorioşi. În timpul celui de-al doilea război mondial, când trupele germane alături de vânătorii de munte români din Divizia a 2-a Munte, condusă de generalul Ion Dumitrache, s-au apropiat în Caucaz la mai puţin de 40 de kilometri de Groznâi, Stalin, nesigur pe populaţia indigenă, i-a deportat în masă în Siberia. Au trecut mulţi ani până ce supravieţuitorii s-au întors, transmiţând generaţiilor următoare relatări despre masacrele şi atrocităţile la care au fost supuşi, adăugând o nouă dimensiune urii faţă de ocupant, ură a unui popor războinic şi neînfricat. Colapsul Uniunii Sovietice a grăbit manifestarea veleităţilor de independenţă în Caucazul musulman, împărţit şi reîmpărţit între republici, în ideea clasică de „divide et impera”, la fel cum s-a petrecut şi cu împărţirea teritoriilor româneşti între Republica Moldova şi Ucraina.
Djohar Dudaev, general sovietic cu ascendenţă cecenă, care a cunoscut pe viu în tinereţe grozăviile deportărilor în Siberia, marşează pe independenţa Ceceniei, fapt care va duce la primul război cecen, între 1994 şi 1996. Rusia, cu soldaţi nepregătiţi, are pierderi masive, iar Boris Elţin este nevoit să încheie pace, chiar dacă Dudaev este ucis de o rachetă ghidată după semnalul telefonului său mobil. Este o recunoaştere de facto a independenţei Ceceniei, chiar prin tratatul de pace încheiat şi semnat de Boris Elţin între Federaţia Rusă şi Republica Cecenă Ichkeria, care, după spusele lui Elţin, avea "însemnătate istorică, menit să încheie 400 de ani de război".
A venit vremea lui Putin, noul lider care nu putea tolera situaţia. Pretextul noului război cecen l-au reprezentat exploziile unor bombe la Moscova, Buinansk şi Volvodonsk care au ucis 293 de oameni şi au rănit 651. În ciuda semnelor de întrebare asupra originilor acestor explozii, mai ales după episodul Riazan, când bomba din subsolul unui bloc de aici a fost dezamorsată şi suspecţii presupuşi a fi pus bomba s-au dovedit a fi agenţi FSB, s-a declanşat al doilea război cecen. Cei ce au încercat să pătrundă misterul de la Riazan au murit în circumstanţe misterioase, cel mai cunoscut fiind Alexandr Litvinenko, care a scris chiar şi o carte despre asta. La fel, Iuri Scenonecikin, membru în Duma rusă care a iniţiat două moţiuni despre acest eveniment, a murit inexplicabil, probabil otrăvit cu o substanţă radioactivă, probabil thalium, chiar înainte de a pleca în Statele Unite să se întâlnească cu o delegaţie FBI, în 2003. Alt deputat, Serghei Iushenkov, care a iniţiat o investigaţie asupra evenimentelor, precum şi a altor subiecte sensibile din Rusia, cum ar fi criza ostaticilor de la teatrul Nord-Ost din Moscova din 2002, a fost împuşcat mortal la 17 aprilie 2003 lângă casa sa.
Al doilea război cecen a continuat şirul de orori, şi practic continuă şi în ziua de astăzi. Ruşii n-au putut zdrobi rezistenţa cecenă, dar s-au folosit de cea mai bună armă disponibilă: clanurile. Pentru noi pare greu de înţeles acest aspect deosebit de pregnant în cultura şi societatea central asiatică şi nu numai. Chiar şi în Africa, tribalismul şi clanurile sunt mai importante decât etnicitatea şi naţiunea, ultima de altfel aproape inexistentă în majoritatea societăţilor africane. Revenind la cele central asiatice, tribalismul transcede de secole etnicitatea şi chiar religia, pentru membrii unui clan mai importantă fiind legătura de sânge, apartenenţa la acel clan, decât faptul că sunt ceceni, uzbeci sau turkmeni sau chiar musulmani. În timpul războiului dus de URSS în Afghanistan, clanurile războinice au oscilat de o parte sau alta, luptând când de partea mujahedinilor, când de partea ruşilor, aşa cum le dictau interesele de moment ale liderilor de clan. Nu era nimic nefiresc în schimbarea loialităţii de pe o zi pe alta, la fel cum se întâmplă şi astăzi în Afghanistan.
Astfel, Rusia şi-a asigurat loialitatea lui Ahmed Kadârov, impus ca şi conducător al Ceceniei, dar asasinat de o bombă pusă sub tribuna oficială din Groznâi cu ocazia defilării din 9 mai 2004, ziua victoriei. Mai târziu, în 2007, fiul său Ramzan, a devenit oficial preşedinte al Ceceniei, cu binecuvântarea Rusiei, continuând regimul de teroare impus prin intermediul miliţiei conduse de către el. Totuşi, după cum se vede, nu a reuşit să pacifice regiunea, cu tot sprijinul soldaţilor ruşi şi al FSB-ului.
Şi nici nu prea ar avea cum. Lipsa sa de legitimitate este evidentă, fiind ţinut în funcţie doar de sprijinul neprecupeţit al trupelor ruseşti, iar rezistenţa împotriva ruşilor are rădăcini prea adânci, de circa trei secole, care nu pot fi şterse în câţiva ani.
Iată câteva din greşelile comise de ruşi aici în ultimii ani. Spre deosebire de americani în Irak şi Afghanistan, ruşii nu par capabili să facă diferenţa între combatanţi şi noncombatanţi. Nu neapărat din concepţie, ci mai degrabă prin implementare. Soldaţii din teren nu sunt pregătiţi, sau sunt prea temători, astfel că tratează orice civil întâlnit ca şi pe un terorist. Odată teritoriul ocupat, când nu ai în faţă un inamic clar, ci doar civili în aparenţă, trebuie să faci distincţia între potenţialii amici şi inamici. Aici apare termenul american de „win hearts and minds”. Trebuie să ucizi inamicii şi să protejezi civilii neutri, pentru a-i câştiga de partea ta, nu neapărat să-ţi fie aliaţi, dar cel puţin să rămână neutri. O lecţie pe care americanii au învăţat-o în Vietnam, cu costuri majore, dar pe care ruşii încă nu sunt capabili să şi-o însuşească. În Cecenia, ei continuă să aplice o politică de forţă, ucigând fără discriminare. Astfel doar radicalizează rezistenţa, transformând fiecare civil în potenţial opozant. Această tactică nu are cum să dea rezultate favorabile pe termen mediu şi lung. Ruşii s-au văzut implicaţi în fel de fel de răzbunări şi conflicte tribale, ajungând să susţină mafia locală şi să transforme războiul într-unul de exterminare de ambele părţi, tortura fiind la ordinea zilei, deoarece un prizonier va fi iremediabil torturat şi ucis, indiferent de care parte. O altă chestiune, această zonă a Caucazului a fost tot timpul lăsată subdezvoltată, ca o pedeapsă. Dar această politică a Kremlinului dintotdeauna se întoarce împotrivă, prin faptul că tinerilor nu le rămâne altă soluţie să iasă din sărăcie decât să se alăture mafiilor sau căpeteniilor războinice care invariabil vor ajunge să se confrunte cu soldaţii ruşi, văzuţi ca şi ocupanţi de trei sute de ani încoace. De asemenea, o circumstanţă agravantă o reprezintă sistemul de mafie şi clan, sistem de care Rusia nu s-a atins, protejând clanurile şi mafiile care sunt de partea sa, prin faptul că le-a oferit sprijin economic şi militar, precum şi putere politică, instalându-le la conducerea Ceceniei. Dar prin asta şi-a atras duşmănia de moarte a restului populaţiei, cea care îndură conducerea acestei bande de criminali. Nu în ultimul rând, cecenii şi rudele lor din Caucaz au de suferit de pe urma creşterii xenofobiei ruşilor din restul ţării, excesele ajungând până la crime. Chiar dacă sunt stabiliţi de multă vreme în oraşele ruseşti sau se află doar în trecere, aceştia, uşor de recunoscut după culoarea pielii, au devenit victime predilecte ale grupărilor de tineri, iar oficialităţile, în cel mai fericit caz, rămân pasive.

Geografia etnică a Caucazului


O foarte scurtă incursiune, faţă de complexitatea zonei, în geografia etnică, religioasă şi culturală a regiunii ar putea facilita o mai bună înţelegere a realităţii actuale.
Chiar în sudul noii frontiere a Rusiei în Caucaz, în istmul ce desparte Marea Neagră de cea Caspică, o regiune bogată în hidrocarburi şi punct de trecere a conductelor de gaze şi petrol existente sau proiectate, au apărut din 1991 trei noi state: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan. Despre situaţia geopolitică a Georgiei şi consecinţele războiului cu Rusia din august 2008 am scris deja două articole (http://cristiannegrea.blogspot.com/2010/07/invatamintele-conflictului-ruso.html si http://cristiannegrea.blogspot.com/2010/08/invatamintele-conflictului-ruso.html ), aşa că mă voi concentra puţin asupra Armeniei şi Azerbaidjanului. Cele două foste republici foste sovietice luptă între ele încă din 1988 pentru Nagorno Karabah (sau Karabahul de Munte), o enclavă majoritar armeană, dar aflată pe teritoriul Azerbaidjanului din timpul lui Stalin. În 1988, o intervenţie hotărâtă de moment a conducerii de la Moscova ar fi putut pune capăt conflictului. Dar Gorbaciov, preocupat cu retragerea sovietică din Afghanistan şi cu ideea că o astfel de intervenţie ar fi dăunat imaginii de glasnost şi pereistroika, a ezitat, fapt care a dus la escaladarea conflictului, care a luat caracterul unui adevărat război după destrămarea URSS, în 1991, când ambele republici au devenit independente. La semnarea armistiţiului, în 1994, armenii stăpâneau Nagorno Karabahul şi o fâşie de teren care făcea legătura cu Armenia. În schimb, provincia azeră Nahicevan se găseşte exclavată faţă de Azerbaidjan de către Armenia. Deci, o situaţie cu potenţial exploziv nu numai prin existenţa conflictului îngheţat pentru Nagorno Karabah.
Armenia, cu populaţia de circa 3,5 milioane locuitori, a cerut ajutorul Rusiei, vechiul ei aliat. Staţionarea celor aproximativ 3000 de soldaţi ruşi a fost prelungită de curând până în 2044. Între Armenia şi Turcia există o inamiciţie istorică exacerbată şi de nerecunoaşterea de către turci a genocidului armean din 1915-1916, în care şi-au pierdut viaţa peste 1,5 milioane de armeni. Un motiv în plus ca Armenia să se bazeze pe sprijinul Rusiei contra puterii crescânde a Turciei. În schimb, Azerbaidjanul, cum e şi firesc, înclină spre Turcia, poporul azer fiind de origine turcică şi islamist. Ar fi părut mai firesc să încline mai mult spre Iranul cu care de asemenea se învecinează, dar aici există o dispută mai veche, prin faptul că Iranul ocupă Azerbaidjanul de Sud, parte a Azerbaidjanului istoric, iar aici trăiesc mai mulţi azeri decât cei 8,5 milioane din ţară. În plus, Azerbaidjanul este o ţară cu vaste resurse de petrol şi gaze naturale.
La ora actuală, Azerbaidjanul a devenit mult mai important decât putea visa vreodată. Încă din vremurile demult apuse i se spunea „Ţara Focurilor”, datorită gazelor naturale ce ieşeau la suprafaţă şi ardeau ani îndelungaţi. Astăzi, într-o lume ahtiată după gaze şi petrol, importanţa Azerbaidjanului creşte exponenţial. În timpul în care făcea parte din Uniunea Sovietică, era principalul furnizor de hidrocarburi pentru imensa URSS. Astăzi, ca ţară independentă, este vitală. Astfel, este de înţeles interesul marilor puteri faţă de Azerbaidjan, cu atât mai mult cu cât conjunctura geopolitică este pe cale să se reaşeze pe axele conflictuale previzibile. Ostilitatea Azerbaidjanului faţă de Armenia, protejată de ruşi, o împinge către Turcia, cu care are legături tradiţionale de secole. Pentru a evita intrarea în orbita Iranului, şi de asemenea, pentru a nu o lăsa prea mult în braţele Turciei, SUA au început să o curteze din ce în ce mai mult. Vizita secretarului de stat Hillary Clinton în turneul său european, în care a trecut şi prin cele trei state sudcaucaziene, respectiv Georgia, Armenia şi Azerbaidjan, reprezintă doar o mostră a interesului american în regiune.
Nu pot să nu remarc faptul că România a făcut o mişcare inteligentă prin proiectul AGRI, semnat acum câteva zile, prin care gazul azer ar putea ajunge în Europa ocolind Rusia, cu condiţia ca terminalele de lichefiere a gazului natural să fie gata la Constanţa. Asta în situaţia în care proiectul Nabucco încă mai aşteaptă, iar South Stream, rivalul său rusesc, aşteaptă şi el. Prin atragerea Ungariei în proiect, România a făcut o altă alegere deşteaptă, ţinând cont de faptul că Ungaria va prelua în curând preşedinţia rotativă a Uniunii Europene, un aspect care în altă conjunctură ne-ar putea dezavantaja. Esenţial este faptul că noi ne mişcăm, în timp ce alţii negociază. Iar în felul în care se schimbă conjunctura strategică, viteza de reacţie este esenţială.
Revenind la problema Rusiei, se remarcă faptul că Armenia, principalul aliat al Rusiei riscă să rămână izolat, în cazul în care Georgia îşi continuă politica antirusească, întărită de atacul din 2008. Sprijinul american pentru Georgia şi Azerbaidjan, cu toate rezervele faţă de întărirea poziţiei Turciei în regiune, care s-a dovedit un aliat nesigur al SUA, slăbeşte potenţialul rusesc în regiunea Caucazului de sud. Turcia a devenit nesigură încă din 2003, când nu a permis atacul american asupra Irakului din nord, ba dimpotrivă, a permis incursiunile propriilor trupe în nordul Irakului împotriva kurzilor. Mai mult, poziţia antiamericană s-a radicalizat împreună cu un larg spectru din opinia publică cu ocazia mult contestatului transport de ajutoare către fâşia Gaza. Totuşi, SUA investeşte masiv în Georgia şi Azerbaidjan, ca şi o contrapondere la potenţiala creştere a puterii ruse în regiune.
Fiindcă şi ruşii, şi americanii, sunt conştienţi de un aspect esenţial: dacă Rusia pierde crestele Caucazului, pierde orice posibilitate de influenţă în aceste ţări, mai mult, pierde întreaga zonă de sud, spre Marea Caspică şi estul Mării Negre. Este suficient să privim spre harta Rusiei de după disoluţia URSS. Întreaga zonă de sud se află în recul, cu un singur apendice înfipt în istmul dintre Marea Neagră şi Marea Caspică. De aici se trage imensul interes al Rusiei pentru această zonă pe care nu o poate lăsa din mână, fiind un avanpost înaintat spre sud, de unde Rusia nu mai are un control direct, ci în cel mai bun caz unul indirect, prin fostele republici din Asia Centrală, tot mai subminate de bazele americane edificate aici pentru a lupta cu talibanii din Afghanistan. Dar prezenţa americanilor în aceste baze aduc noi idei ce devin opozante principiilor autocratice, de aici vine şi opoziţia rusă ce le percepe ca şi factori de subminare a ei în regiune.
Până la urmă, revenind la Caucaz, în ciuda faptului că Rusia şi-a prelungit staţionarea trupelor sale în Armenia, s-ar putea ca aici să aibă probleme majore, prin efectele care s-ar putea petrece chiar în interiorul graniţelor sale de la nord de Caucaz, în ciuda eforturilor sale de a păstra avanposturi în Georgia sub forma republicilor secesioniste Abhazia sau Osetia de Sud, pentru păstrarea cărora a şi intervenit militar în 2008.
Ca aproape întotdeauna, fisura vine din interior, şi de mai bine de 15 ani ea se numeşte Cecenia. Iar această rană care nu se mai închide, acum începe să se şi extindă în tot nordul Caucazului, populat de popoare turcice şi islamiste din ce în ce mai radicale. Nici nu e de mirare, ruşii sunt minoritari în toate republicile caucaziene: 33,6% în Karaciai-Cerchezia, 25% în Karbadino-Balkaria, 23% în Osetia de Nord, 1,2% în Inguşeţia, 4,7% în Daghestan şi 3,7% în Cecenia. Deşi Cecenia s-a bazat în 1994 pe sprijinul inguşilor, el nu s-a materializat deoarece masacrarea inguşilor din Osetia de Nord din 1992-1993 era prea proaspătă în minte. În noiembrie 1992, gherilele inguşilor au pătruns în Osetia de Nord pentru a recupera regiunea Prigorodnâi, alipită de Hruşciov la această republică. Osetia a cerut ajutorul Moscovei, dar au răspuns apelului şi cazacii de pe Don şi Kuban, la fel cum au făcut-o şi în Georgia şi în Moldova. În 1993, întreaga populaţie inguşă din Osetia a fost masacrată, prima epurare etnică din Rusia postsovietică. Dar astăzi, inguşii au devenit aliaţi fideli ai cecenilor, la fel ca şi daghestanezii şi celelalte popoare turcice şi islamiste, opunându-se popoarelor ariene şi creştine cum ar fi ruşii şi osetinii.
Complexitatea etnică a Caucazului de Nord, extraordinar de mare, a jucat un rol important în favoarea Rusiei, aceasta folosindu-se din plin de disensiunile dintre subiectele etnice şi religioase, jucându-se cu ele, asmuţind populaţiile una împotriva alteia, doar pentru a le domina în continuare. Ruşii, cum greşit s-ar putea presupune, nu întotdeauna au ţinut partea popoarelor pe care firesc ar fi fost să le susţină. În 1992-1993, în Abhazia, i-a sprijinit direct şi deschis pe musulmanii abhazi, aşa cum o face şi în prezent, împotriva creştinilor ortodocşi georgieni. Au fost aliaţi cu cecenii lui Shamil Basaev, care atunci era un erou al Rusiei, pentru ca un an mai târziu şi pe mai departe, până la moartea sa din 2006, să devină cel mai mare duşman al Rusiei, odată cu debutul insurgenţei cecene, din 1994. Pentru o mai bună cunoaştere a complexului mozaic etnic şi geopolitic din Caucaz şi din regiunea pontică, recomand cartea geopoliticianului basarabean Oleg Serebrian „Va exploda estul?” apărută la Editura Dacia în 1998.

Concluzii

Puterea rusă este pusă din nou la încercare de către gherilele musulmane din Caucaz, care au lovit din nou chiar în centrul Moscovei, o puternică lovitură de imagine dată regimului de la Kremlin, care se dovedeşte depăşit de situaţie, incapabil să-şi protejeze cetăţenii capitalei, ca să nu mai vorbim de cei provinciile direct vizate de intenţia de secesiune a cecenilor şi aliaţilor lor din „Emiratul Caucazului”. Exploziile de bombe au continuat şi continuă în republicile învecinate, în timp ce campania împtriva rebelilor nu pare să dea rezultatele promise de Kremlin. Puterea rusă se confruntă deja cu o mare problemă. În 2012 va avea loc Olimpiada de Iarnă la Soci, pe malul Mării Negre, la doar câteva sute de kilometri de zona turbulentă a Caucazului. Dacă nu rezolvă rapid problema, ruşii s-ar putea confrunta cu mari probleme chiar în timpul olimpiadei, o ocazie pe care în mod sigur teroriştii nu o vor rata. Au mai fost atacuri teroriste în timpul olimpiadelor, cel mai cunoscut fiind la Munchen în 1972, când sportivi israelieni au fost luaţi ostatici şi ucişi în timpul încercării de eliberare a lor. Privind situaţia actuală în Caucazul de Nord, s-ar putea ca Munchen 1972 să pară o treabă de amatori faţă de ceea ce s-ar putea întâmpla la Soci 2012, repet, dacă problema nu este rezolvată cumva.
Din 1994 încoace, Rusia a încercat să rezolve problema pe calea dură. Nu a reuşit, dovadă fiind situaţia de azi, ba mai mult, parcă începe să piardă controlul şi în republicile învecinate Daghestan şi Inguşeţia. Este ca un cancer care, dacă nu este tratat, se extinde şi iese total de sub control. Rusia ar trebui să ştie asta, mai ales că nu i-a stăpânit bine pe ceceni de trei sute de ani încoace. Războiul cu ei durează de aproape patru sute de ani, cum bine spunea Boris Eltsin în 1996. Iar cecenii nu s-au dat bătuţi niciodată, este în sângele lor de popor războinic. De aceea nu cred că Rusia va putea să-i învingă în timp scurt, cel puţin dacă nu-şi schimbă tactica şi metodele, mai ales pe cele enunţate în prima parte a articolului. Cecenii au timp, Rusia nu are.
Cealaltă posibilitate, a unui compromis sau chiar a unei cedări, iese total din calculele Moscovei. Nu de altceva, dar nu are cum să accepte aşa ceva. Ar însemna recunoaşterea neputinţei, ori tocmai pe ideea revenirii la vechea glorie, la vechiul imperiu, s-a clădit întreaga campanie care l-a adus în fruntea Rusiei pe Vladimir Putin. Imaginea unui lider naţionalist şi hotărât, care a readus Rusia la masa celor mari, transformând-o într-o putere majoră, de care trebuie ţinut cont. Ori, o cedare cât de mică în faţa unui popor ce numără cam un milion de oameni în total este ceva de neconceput.
Mai este şi miza strategică ce ţine Rusia prizonieră. Dacă pierde Cecenia, ar fi un imbold pentru alte popoare de pe cuprinsul Rusiei să ceară independenţa, deschizând astfel Cutia Pandorei. Primii care i-ar urma pe ceceni ar fi daghestanezii şi inguşii. Apoi, pierderea nordului Caucazului de către Rusia ar fi doar o chestiune de timp. Iar consecinţele strategice ar fi catastrofale. Dacă destrămarea URSS este pentru Putin „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, pierderea versantului nordic al Caucazului ar fi cea mai mare catastrofă geopolitică pentru Rusia secolului XXI. Dacă pierde aliniamentul montan, graniţele Rusiei sunt aruncate spre nord, în câmpie, spre Volga, fără vreun obstacol natural, necesitând forţe importante pentru menţinerea lor. Reculul nu poate decât să continue, în această situaţie. Mai mult, susţinerea Armeniei, a Abhaziei şi Osetiei, inclusiv cu trupe, ar fi mult mai problematică, aproape imposibilă. Presiunea dinspre sudul islamic asupra Rusiei s-ar accentua vizibil şi imposibil de controlat. Dar nici apariţia unui stat cecen independent şi islamic nu ar fi o soluţie optimă pentru regiune, dar aici vorbim de o altă analiză.
Mai mult, cedarea ar însemna şi îndepărtarea de zonele bogate în hidrocarburi de la Marea Caspică, precum şi de preţioase conducte de transport. Trebuie menţionat că singura conductă asupra căreia Rusia nu are control este BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan), dar militar este suficient de aproape, prin Abhazia şi Osetia, de traseul ei.
Dar aici, în contextul internaţional apar şi alţi factori de presiune suplimentari. Nu vorbim doar de Kirghistan şi Caucaz, ci şi de evenimentele internaţionale.
În luna noiembrie au loc alegeri parţiale pentru Congresul american. Administraţia democrată a lui Obama se confruntă cu posibilitatea reală de a pierde majoritatea în favoarea republicanilor, pe fondul căderii de popularitate a preşedintelui şi a democraţilor, implicit. Obama nu prea are aşi în mânecă, decât o creştere a implicării pe plan internaţional. Pe plan intern, orice iniţiative ai avea, este nevoie de timp ca să apară rezultatele, iar Obama nu are acest timp. Singura soluţie este cea de a se implica şi de a veni rapid cu ceva rezultate pe plan extern, mai ales că a fost intens criticat că a cedat prea multe ruşilor, majoritatea referirilor făcându-se la Ucraina.
Reţeaua de spionaj rusă desfiinţată de curând poate fi un răspuns, mai ales că cei 11 arestaţi sau expulzaţi nu reprezentau vreun pericol iminent la adresa securităţii SUA. După activităţile desfăşurate, mai degrabă era vorba de o reţea în adormire, pregătită mai mult să recruteze sau să implanteze „cârtiţe” care mai târziu, peste mulţi ani, să poată da rezultate. Era mult mai logic să fie urmăriţi şi supravegheaţi, pentru a identifica contactele şi recrutaţii, care puteau fi folosiţi ca surse de intoxicare, oferindu-le informaţii false, un procedeu standard în activitatea de contraspionaj. Faptul că toată afacerea a fost făcută publică ne duce cu gândul la faptul că SUA a vrut să transmită un mesaj Rusiei sau să pună ceva presiune în contextul ideii de resetare a relaţiilor, dar şi să transmită publicului american că administraţia este la datorie şi îşi face treaba şi că nu cedează pe teren ruşilor. O asemănare este şi cu cazul spionului Floricel Ichim, arestat de autorităţile române, în loc de a fi folosit pe alte căi. De data aceasta, scopul a fost de a arăta pisica Ucrainei. Reacţia Rusiei la desfiinţarea reţelei din SUA a fost expulzarea lui Gabriel Grecu, diplomat român acuzat de spionaj, iar România răspunde expulzând un diplomat rus.
Un alt semnal transmis Rusiei, dar şi Turciei, este semnarea, acum câteva zile la Baku, a acordului AGRI, care va aduce gaz azer în Europa, fără tranzitarea Rusiei. Rusiei i se transmite că perioada de monopol asupra transportului gazului se cam apropie de sfârşit, iar Turciei că importanţa şi profitabilitatea Nabucco depinde şi de rapiditatea cu care se mişcă. Mai ales că singura conductă independentă de Rusia (BTC) are o mare parte din traseu chiar pe teritoriul turc.
În concluzie, în configuraţia actuală, Rusia va trebui să continue să lupte şi să sângereze în Caucaz. Situaţia Rusiei este practic fără ieşire.

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului