Sânge pe Nistru și diversiunea internațională

 Mostră de dezinformare online

La noi nu se observă, la noi este campanie electorală internă de când ne ştim, dar adevărul trist este că la noi nu se observă că suntem sub un asediu mediatic şi psihologic de la est cum n-am mai fost demult, poate s-ar putea face comparaţie doar în 1940.

Principalele acţiuni ar fi numirea lui Dmitri Rogozin, după patru ani ca ambasador al Rusiei la NATO ca reprezentant rus pentru Transnistria, cea mai sensibilă zonă a Europei, asupra căreia s-a aplecat cam mult în ultima vreme Germania, aflată într-o nouă lună de miere cu Rusia, la fel ca şi în 1939-1941, dar foarte interesante sunt declaraţiile lui Rogozin după numire, în care recunoaşte deschis participarea Rusiei în conflictul de pe Nistru din 1992, în care menţionează că el însuşi ar fi   participat. Spun că sunt foarte interesante, deoarece pentru prima oară Rusia recunoaşte printr-un oficial de rang înalt această participare, în ciuda tuturor mărturiilor şi documentelor filmate, Rusia a continuat să le califice falsuri şi provocări. La fel a procedat în aceeaşi perioadă în Georgia, respectiv în Osetia de Sud şi Abhazia, unde a contestat implicarea, chiar dacă georgienii au prezentat presei un avion Su-27 doborât şi pilotul mort cu grad de căpitan în uniformă rusească, de asemenea spunând că sunt falsuri. Ar mai fi atacurile în presa rusă împotriva României, atacuri de cea mai joasă speţă, mistificări ale istoriei Basarabiei cum rar mi-a fost dat să văd, în care ruşii erau prezentaţi tot timpul ca şi eliberatori veniţi în ajutorul şi la chemarea poporului moldovean ca să fie eliberat din robia românească. Exemplele ar mai putea continua, ca de exemplu remarcile ambasadorului rus la Chişinău, Kuzmin, care lua peste picior armata română, uitând că aceasta s-a comportat eroic fără să fie împinsă din spate de pistoalele NKVD-iștilor.

Dar care sunt cauzele acestei ofensive parcă fără precedent? Cauzele sunt mai complexe decât cele prezentate într-un alt articol mai vechi cu această temă De ce nu mai poate Rusia de grija noastră deoarece se adaugă elemente noi, care atunci abia se întrezăreau. De exemplu, faptul că în sfârşit republica Moldova are un preşedinte legitim şi nu unul interimar, şi culmea, unul care nu-şi ascunde simpatiile româneşti. O grea lovitură pentru Moscova, care spera pe o continuare a instabilităţii de la Chişinău pentru a-şi întări poziţia. Al doilea factor îl reprezintă amplificarea manifestaţiilor reunite sub ideea comemorării a două sute de ani de la ocuparea Basarabiei de către Rusia. Ruşii nu sunt proşti, au observat că din ce în ce mai mulţi de pe ambele maluri ale Prutului se implică în aceste manifestări considerate ca şi ostile Rusiei, iar ideea de conştiinţă comună, de apartenenţă la acelaşi neam câştigă teren mai ales în Moldova, într-un ritm îngrijorător pentru Moscova care ar dori să menţină Moldova cât mai mult în sfera sa de influenţă. Ar ma8i fi şi scutul antirachetă şi multe altele (vezi Un scut pentru neliniștea Rusiei).

Până la urmă, la fel cum spuneam în articolul menţionat, ruşii reacţionează în acest fel şi sub impulsul unui sentiment de teamă faţă de posibilitatea de a pierde Moldova. Nu te legi de cineva de care nu-ţi pasă, Putin nu se leagă de papuaşi, dar se leagă de americani, de occidentali, şi se mai leagă şi de români. De ce? Îi este teamă. Îi este teamă de faptul că România poate redeveni împreună cu Polonia o barieră care să stăvilească presiunea rusă, o barieră având în spate susţinerea celei mai mari puteri militare a momentului, NATO. Şi mai ales, în acest moment, în care putin a fost reinstalat la Kremlin ca şi preşedinte reloaded, este nevoie să găseşti un rapid adversar extern pentru a distrage atenţia de la protestele şi contestările violente împotriva sa în ultima vreme.

Dar nu acesta era subiectul principal, ci faptul că în această campanie internaţională de denigrare au fost incluse şi cărţile mele, culmea, fără ca iniţiatorii campaniei să le fi citit măcar.

Sânge pe Nistru, subiect internaţional de presă

A început, deloc întâmplător, zic eu, în jurul datei de 27 martie, data aniversării Unirii Basarabiei cu România de la 1918.

A apărut pe siteul Korespondent.net, atrăgând cam o mie de comentarii, semn că subiectul este de interes pentru ei, linkul http://korrespondent.net/world/1333893-krov-na-dnestre-v-rumynii-vyshel-roman-ob-ukraino-rumynskom-vooruzhennom-konflikte. In traducerea de pe Google Translation, traducere in engleză, deoarece cea in română are multe erori, dar o puteţi încerca, articolul sună cam aşa:

„In Romania, is gaining in popularity a new military-political novel writer of Romanian Christian negro Sange pe Nistru (Dniester Blood on), which describes a possible military conflict between the Romanian army on the one hand, and the Transdniestrian and Ukrainian, on the other.
"Bessarabia and Romania, sooner or later unite. But what in this situation will be the reaction of Transdniestria, Russia?" - Noted in the annotations of Romanian Publishers Marist.
The book describes the fact that in 2014 the Romanian army to cross the river Prut in four places, and extends to Chisinau, where he is one of the major battles with the advancing Transnistrian and Ukrainian military units. Military operations also occur in Romania.

Thus, the reader under the name Vicioba wrote that the Romanians "the first Americans to help supply Harrier aircraft and the F14, helicopters, Chinook, and the constant presence of the fleet in the Mediterranean. Further included Hungarian paratroopers in Maramures, Bulgarians and Turks in the Dobruja, and finally, Polish, French, British and German armies attacked through the Ukraine, Poland and Slovakia. "
Another reader reports new details - "the United States are at war with China over Taiwan, and do not want to speak out against the Ukraine, so as not to cause hostility of Russia and not provoke the alliance between Moscow and Beijing. European allies are in no hurry to send troops, waiting to connect Americans . Thus, in the early days of Romania remains alone, while Ukraine is counting on a blitzkrieg. "
Another fan of Romanian fiction author puts forward a claim in an unreal light weapons and military equipment of Russian-Transnistrian side, means war.
One of the novel tells us that the Transnistrian military convoy was marked by a laser device, so that was destroyed by the Romanian Air Force.
The novel, which can be purchased in bookstores of the country, is a continuation of the thriller Negro Sand armele vorbesc (When a weapon is said), which describes a coup in Ukraine, which subsequently led to a military confrontation with the Romania.”

A apărut şi versiunea bulgară, bulgarii probabil supăraţi pe faptul că avem nişte lucruri de lămurit referitoare la graniţa maritimă comună, au încercat să dea cu parul într-un mod propriu. ( http://www.fakel.bg/index.php?t=1822 ).

Apoi Komsomolskaia Pravda (link http://kp.md/daily/25859.4/2826366/)

Având și un semnal în engleză: http://focus-fen.net/?id=n274446&fb_source=message

Şi, în final, agenţia Regnum, care cu câteva zile înainte dădea un atac serios împotriva românilor şi României, mergând până la falsificarea grosolană a adevărului şi istoriei Basarabiei, iată ce scrie în 8 aprilie 2012.

http://regnum.ru/news/polit/1517574.html

Este instructiv să dau aici traducerea de pe agenţia rusă de ştiri Regnum, ca să vă faceţi o idee:

“In Ukraine, waiting for "direct military aggression of Romania"

Ukrainian newspaper "Day" April 4 analyzes the novel by Romanian writer Christian Negri, modeling of the Ukrainian-Romanian dispute over Bessarabia military.
"Blood on the Dniester" - that is transferred to a new work by Christian Negri. It is written on the model of many controversial novels of recent wars between neighboring nations ... And would not cause so much emotion in Romania, Moldova, Ukraine, Russia and the breakaway Dniester republic, if all parties to the conflict were not aware: one of the scenarios described long-standing territorial conflict resolution. And the script - not shocking imagination of the author and one of the possible options for a radical solution to the problem of post-Soviet borders in a particular case ... Of course, the author of "Blood on the Dniester" could only have a goal to shock the reader and thereby increase sales of his novel. But this kind of sentiment has consistently expressed a part of Romania's political establishment, until the current President Traian Basescu. The last date of the annexation, even called Bessarabia - 2025 (November 30, 2010, responding to questions Publishing Romania Libera, Romanian President Traian Basescu said the following: "Romania Libera: Is there a time perspective, for example, 25 years, in which Romania and the Republic of Moldova join - President Traian Basescu: Why not? - RL: How do you see this region in 25 years - TB: The boundaries of the EU will be the Dniester, and democratic development in the region will be an incentive for other countries - such as the Ukraine - to rush into the EU. After 25 years, the Balkans are part of the EU and NATO. - RL: In Romania and Bessarabia in the same country - TB: If you wish to be Romanians from both banks of the Prut River "- approx. IA REGNUM) In the 15 years later than in the novel Negri, but also in the foreseeable future, "- says the publication.
"Not only Ukraine is a potential target for territorial desires. Moldova and Transdniestria in this plan are not less vulnerable, and attractive. Frozen for 10 years of conflict in the Dniester River (Russia stopped military aggression against Moldova's Transnistria in the summer of 1992 - approx. IA REGNUM) somehow must be resolved. And in Romania, many of those who do not mind seeing his solution by military means ... Ukraine may be involved in military conflict, not only because of the encroachment on their territory, but in the case of territorial conflicts among neighbors. And the most of the current border conflict is just the Transnistrian problem - heiress, like most such conflicts, the Jesuit Stalin's nationalities policy. artificial boundaries, where there are former Soviet republics, making them internally and externally vulnerable and largely serve the cause of problems with national identity among citizens of these states. Ukraine - one of the states suffering from a similar situation, but thank God its territory was not armed conflicts and ethnic clashes. another matter - Moldova and Transnistria. This conflict can not be resolved without radical measures to ensure the incorporation of Transnistria or Ukraine, or Moldova, or in a single Romanian-Moldovan state - says the publication. - The reunification of Moldova ("Moldova Bessarabian"), and Romania is not so unrealistic (Obviously a "reunion" means the reoccupation of Bessarabia by Romania, by analogy with the occupation in the 1918 - 1940 and 1941-1944. annexation of Bessarabia, Romania was not recognized by the USSR, before the invasion of Romania in December 1917, the territory belonged to Russia Bessarabia, the latter nothing to do with Romania and Romanians did not have - approx. IA REGNUM). Romania in recent years has strengthened its military capabilities, so the idea of ​​"Greater Romania" have not gone away. "
"Build in recent years, its military power and having the support behind the U.S. and NATO, Romania may continue to behave in a rollicking for Ukraine. She was a lot can - and largely because of the actions or inactions of the Ukrainian side: as in the case of Snake and the Giurgiulesti. Another thing - support the Europeans and Americans have a direct military aggression in Romania. So far, this development seems questionable. stakes are not so large as to encourage the Romanian revanchism to a critical level. Especially if it might lead to war not only with Ukraine, and Russia, decide that speak out in defense of Pridnestrovie. Of course, Russia is also unlikely to ready for war with Romania (ie NATO) in Transnistria. And it is hardly ready to Ukraine. However, in such extreme situations, there are so many circumstances that are impossible to calculate (from the global geopolitical situation to the personal qualities of leaders of countries involved in the conflict), and because they give rise to fantasies of novelists "- sums up the" Day ".

Also, the publication cites the opinion of the Romanian expert Oany Popescu, Director, Center for Conflict Prevention in Bucharest: "As for books, Christian Negri, in his blog, he defines it as" political-military thriller "- a fantasy novel, which is served in a war scenario in 2014. I doubt it will get some support in the Romanian society. I even have no idea why the author sees the opportunity. To be honest, I can not even imagine this in a tangible future. This book - not political and not scientific, it's fantastic novel. Therefore, since it is a fiction, it is possible to imagine anything - including the war between Switzerland and Luxembourg, or between Australia and Canada! Negri's book does not reflect any "conflicting feelings" in the Romanian society. Nobody wants to be in conflict with the any neighbor of a range of political and social, on the contrary, we observe with concern what is happening in the Balkans, where again there are some inter-ethnic violence. We are not happy with the instability in our region. That is why Romania supports the Euro-Atlantic integration of the entire region: so that he could become space solid and lasting peace and prosperity. As for the statement Basescu that Moldova may in the next 25 years to return to the outside of Romania, and the border of the European Union will take place on the Dniester, which was quoted RIA-Novosti, - this is a very inaccurate statement quoted the President of Romania . Basescu said that after 25 years, Romania and the Republic of Moldova will be together again as members of the European Union, where borders do not matter. He said that as soon as the Republic of Moldova and Balkan countries become EU members, it will also give a powerful impetus to other neighbors, such as Ukraine, to do the same. Romania has always strongly supported the aspirations of its neighbors to become members of the EU and NATO. And again, again, it is not about unification with Moldova, and how to be together in the EU”
However, the Ukrainian political analyst Vitaly Kulik in her Facebook notes: "The question is not futurology, but the fact that in Romania there is demand for such a Literary, she SHOWS it is the public mood."

Deci, a apărut şi în ziarul Ziua din Ucraina, şi după cele menţionate şi descrise, se poate face o idee despre impactul internaţional. Mai mult, a fost preluat şi de presa din republica Moldova, de către unimedia.md (http://unimedia.md/?mod=news&id=45956&fb_source=message)

şi inprofunzime.md (http://www.inprofunzime.md/stiri/politic/sange-pe-nistru-in-2014-romania-va-purta-un-razboi-cu-transnistria.html).

Mai departe, am ajuns subiect de ştiri pe la televiziunile din Republica Moldova. Urmăriţi, vă rog:

În ce constă dezinformarea

În primul rând, aş vrea să atrag atenţia asupra unor fragmente din articolele mai sus menţionate. M-aş referi în primul rând la Regnum, care chiar în titlu spune aşa: “Ucraina, în aşteptarea unei agresiuni militare directe din partea României”. Mai mult, printre comentarii se remarcă unii care clamează în gura mare că este vorba de o provocare şi toţi aceşti provocatori ar trebui sancţionaţi sau interzişi. Culmea, chiar pe siteurile din Moldova am întâlnit câteva astfel de reacţii, dar care au fost puse rapid la punct de către alţii cu scaun la cap.

Păi bine, oameni buni, ceea ce am scris eu în cele două romane (nu unul) se înscrie în categoria de ficţiune militară, sau thriller politico-militar, sau techno-thriller, un gen literar foarte bine reprezentat în Occident, şi chiar în unele zone ale orientului. Mai trebuie să amintesc că majoritatea filmelor de succes din occident se fac pe baza unor astfel de cărţi? Că sunt scriitori consacraţi care scriu despre aşa ceva, ca Tom Clancy, Frederik Forsyth, Larry Bond sau mulţi alţii? Dacă ar fi după Tom Clancy şi Larry Bond, al treilea război mondial ar fi fost demult o realitate, aşa cum scriau ei în Red Storm Raising, tradus la editura Rao ca şi Furtuna roşie. S-au scris sute de cărţi despre al treilea război mondial care nu a avut loc, s-au scris şi multe altele despre posibile conflicte post război rece, dar niciunul nu a avut parte de o astfel de reacţie din partea Rusiei sau Ucrainei. De exemplu, s-a scris un roman despre asasinarea papei la viitoarea sa vizită în Turcia acum câţiva ani, dar nu a avut parte de o astfel de reacţie. Mai mult, prieteni din Ucraina mi-au scris că au apărut chiar în Ucraina cărţi, romane de acest gen, care prefigurează un conflict între Rusia şi Ucraina şi s-au vândut bine, dar nu a fost nicio astfel de reacţie în presă şi media online.

Pe scurt, un astfel de roman porneşte de la situaţia politică actuală şi dezvoltă un scenariu mai mult sau mai puţin credibil în care două ţări ajung în conflict, urmărind mai departe dezvoltarea conflictului şi rezolvarea lui, în funcţie de talentul şi imaginaţia autorului. De exemplu, o carte foarte bine vândută din anii 90 prefigura un conflict între Franţa şi Germania, asta înseamnă că aşa ceva s-a întâmplat, sau că preşedintele francez sau cancelarul german s-au simţit jigniţi, sau presa din cele două ţări a luat foc? Să revenim cu picioarele pe pământ, domnilor!

Dar ceea ce mi se pare mai grav este faptul că acest roman al meu, Sânge pe Nistru, este folosit într-o campanie îndreptată împotriva României. În ce sens? Niciunul dintre cei care au scris articolele, la fel, niciunul dintre cei care comentează, nu au citit romanul. Nu numai atât, nu au citit nici prezentarea, sau synopsisul, care apare pe coperta a IV-a cărţii sau chiar pe blogul meu. Sau l-au citit şi l-au ignorat, luând părţi din el care li s-au părut convenabile scopului lor, cel al prezentării României ca şi un stat agresor, lucru total înafara cadrului celor scrise sau descrise în roman sau în prezentări. Au pus harta de pe coperta IV şi au comentat cum au vrut. O practică tipic sovietică, zic eu.

Să vedem ce se spune în articole: „armata română trece Prutul unde luptă cu unităţi transnistrene, ucrainene şi ruseşti la Chişinău, precum şi în România”

Alta: „românii sunt ajutaţi de unguri, americani, bulgari, turci, polonezi, francezi şi germani”

În altă parte, în Regnum, lucrurile sunt ceva mai clare, după ce compară scenariul romanului cu declaraţii mai vechi ale preşedintelui conform cărora noi şi moldovenii ne vom întâlni în UE, concluzionând că România ar avea un scop expansionist. Dar ce este mai important, chiar Regnum în acel articol confirmă faptul că Rusia „a stopat atacul moldovenilor în Transnistria în 1992”, ceea ce nu a recunoscut până acum, până la declaraţiile lui Rogozin despre care vorbeam mai sus, şi mai mult, ne dă o lecţie de istorie a la russe: „a "reunion" means the reoccupation of Bessarabia by Romania, by analogy with the occupation in the 1918 - 1940 and 1941-1944. annexation of Bessarabia, Romania was not recognized by the USSR, before the invasion of Romania in December 1917, the territory belonged to Russia Bessarabia, the latter nothing to do with Romania and Romanians did not have”. Ca să fie clar care este istoria rusă.

Deşi nu cred că cineva dintre cei care au postat a citit romanul, am urmărit şi tradus cu Google Translate unele comentarii dintre cele o mie de pe unul din siteurile mai sus menţionate, şi am rămas siderat despre cunoştinţele de istorie ale celor care le-au postat, fapte pe care aceştia le iau de bune, ca şi adevăruri, împotriva oricăror logici elementare. De exemplu, cineva, un ucrainean, posta despre Bucovina şi spunea că aceasta a aparţinut Austro-Ungariei, a fost ocupată militar de România în 1918, apoi s-a unit de bună voie, prin propria voinţă, cu URSS în 1940! Aceşti ucraineni sunt efectiv cu mintea spălată, dacă îşi pot închipui că cineva s-ar uni de bună voie în 1940 cu Uniunea Sovietică care în urmă cu şapte ani a ucis câteva milioane de ucraineni prin înfometare, aşa numitul Holodomor, despre care aceiaşi ucraineni îl declară ca atare. Nu este de mirare, nici Rusia, nici Ucraina, nu recunosc până în ziua de astăzi masacrele contra românilor petrecute în anii 1940-1941, nu recunosc nici măcar cel de la Fântâna Albă, de la 1 aprilie 1941, când au fost ucişi mii de români care doreau să fugă din paradisul sovietic. Totuşi, sunt postaci care afirmă senini că Bucovina s-a unit în 1940 cu URSS, respectiv cu Ucraina, de bună voie. Asta ca să vedem cum stăm, care este istoria prin prisma vecinilor noştri.

Merg mai departe, faptul că un aşa zis analist ucrainean (nominalizat cu numele de Vitali Kulik) spune că „problema este nu despre futurologie, ci despre faptul că în România este cerere pentru o astfel de literatură, asta demonstrează că aceasta este opţiunea publicului”. Nu am decât un singur comentariu aici: Vitali dragă, termină-ţi votca şi culcă-te!

Realitatea, în contradicţie

Aş dori să lămuresc unele lucruri despre romanele mele. În primul rând, în harababura creată online de unii şi alţii, este vorba de două romane, nu unul. În încercarea de a face un melanj despre cât de răi şi agresivi sunt românii, cum am mai spus, cei care au preluat şi despicat subiectul le-au cam amestecat, dar nu are importanţă pentru ei, oricum nu le-au citit, şi chiar dacă ar fi făcut-o, nu le-ar fi înţeles.

Primul roman se intitulează Când armele vorbesc şi este apărut la sfârşitul lui 2006, a ajuns cunoscut în 2007. Am o prezentare pe blog aici Despre Thrillerul politico-militar, iar următorul este Sânge pe Nistru, cu prezentarea aici Sânge pe Nistru, un nou thriller politico-militar.

După cum se spune şi în prezentare, sau synopspis, primul meu roman descrie un scenariu conform căruia Ucraina ajunge o dictatură militară care, pentru a-şi menţine puterea, pentru a adormi contestările interne, organizează un război considerat de scurtă durată contra României cu care are de împărţit multe lucruri, profitând de implicarea Statelor Unite în războiul proaspăt declanşat între China şi Taiwan. Dacă cineva contestă veridicitatea posibilităţii ca Ucraina să devină o dictatură militară, îl invit pe acesta să arunce o privire pe analizele internaţionale referitoare la ceea ce se întâmplă acum în Ucraina, confruntată cu un faliment previzibil, cu opoziţia băgată la închisoare, şi apoi să judece cine are mai mari şanse să ajungă o dictatură militară, Ucraina sau România.  Deci Când armele vorbesc este despre respingerea unui atac ucrainean împotriva României, nu invers. Un videoclip al acestui roman poate fi urmărit aici.

Sânge pe Nistru, eroul publicaţiilor internaţionale, este ceva mai complex, de aceea este luat ca şi cal de bătaie pe plan internaţional. Poate este mai greu de înţeles synopsisul sau harta prezentată, cea de pe coperta IV, este prea explicită, dar asta nu explică dezinformarea crasă, doar se afirmă ceva în ciuda tuturor evidenţelor, fără a se cita explicaţia de pe copertă, doar luând bucăţi din ea şi atât. Chiar şi dacă te uiţi pe hartă, vezi că sunt avansări de trupe spre Chişinău şi din partea estică, din Transnistria, nu doar de peste Prut. Dar este suficient pentru detractori să prezinte România ca şi agresor, uitând să menţioneze în ce context, în roman, au trecut trupele române Prutul. Ei, aici e problema, firul romanului porneşte de la premisa că la Chişinău este puterea comunistă, dar la următoarele alegeri şansa este de partea unioniştilor, se petrece un episod gen 7 aprilie 2009 şi aceştia vin la putere, dar Transnistria trimite trupe spre Chişinău pentru a înlătura noua putere şi atunci este cerut ajutorul României. Nu-i aşa că sună altfel? De unde şi până unde atitudine belicoasă a României în cele două romane?

Şi încă câteva precizări, în Sânge pe Nistru nu este cu nimic vorba de Ungaria, Bulgaria sau Ucraina, aşa că ucrainenii pot sta liniştiţi, nu încordaţi, aşa cum ne sugerează agenţia de ştiri Regnum. Încă ceva, în toate aceste relatări ruseşti sau ucrainene se sugerează că România se înarmează, etc. M-aş bucura să fie aşa, o creştere a puterii militare nu poate fi decât benefică în situaţia şi starea în care ne aflăm, dar parcă altcineva a anunţat cu surle şi trâmbiţe cel mai ambiţios program de înarmare pentru următorii zece ani pentru ţara sa, iar acest cineva este nimeni altul decât preşedintele actual al Rusiei. Totuşi, pentru o lămurire despre ce este vorba în acest thriller, adaug aici videoclipul cărţii:

În încheiere, remarc că în România, pe siteurile de  internet, nu a apărut nicio reacţie. Este normal, noi trăim nu pe o insulă izolată, ci pe o planetă separată numită Electoralia, cu capitala la Alegeri, şi în afară de capitală mai există doar o câmpie plană şi întinsă, Câmpia Electoraliei, cunoscută mai mult sub numele de Campania Electorală.

      

   

Boicotul olandez

Sursa imagine www.boicoland.ro

O iniţiativă interesantă a doi europarlamentari, unul român şi unul polonez, îi cheamă pe esteuropeni la o acţiune fără precedent la un asemenea nivel, la boicotul produselor olandeze. Cadrul este dat de o situaţie politică internă existentă în Olanda, unde în parlament partidul PVV (al libertăţii), un partid extremist cu un procentaj redus, şantajează executivul, asigurându-i o fragilă majoritate în parlament fără de care guvernul nu ar putea fi susţinut. În cazul în care PVV nu mai susţine guvernul, acesta cade la următoarea moţiune. Echilibrul fragil din legislativ i-a dat acestui partid extremist o marjă de manevră la care nu a visat şi care o foloseşte pentru a-şi promova programul bazat pe ura de rasă, astfel încât să poată înscrie cât mai multe puncte electorale la următoarele alegeri. Un aspect pe care marşează acest partid este atitudinea împotriva imigranţilor de orice natură care ar lua locurile de muncă ale olandezilor. Dar mai este şi un alt context exploatat cu abilitate, cel al atitudinii populaţiei faţă de o anumită parte a acestor imigranţi care s-au făcut vinovaţi de acţiuni violente, inclusiv împotriva autorităţilor statale în multe ţări din Europa Occidentală.

Nu mă refer aici la acţiunile reprobabile ale unor conaţionali de-ai noştri şi de altă naţionalitate, ci la alte aspecte mult mai violente. Nu cred că aţi uitat revoltele de stradă care au răvăşit Franţa şi Anglia cu puţin timp în urmă, rezultate cu distrugeri, incendieri şi adevărate lupte de stradă ale imigranţilor cu forţele de ordine, mai ales cei proveniţi din Asia şi Africa (vezi Anarhia londoneză şi România). Olanda nu a trecut prin astfel de bătălii în oraşele sale, dar au fost acţiuni care au şocat populaţia ţării. Mă refer aici la asasinarea lui Theo van Gogh, urmaş al pictorului van Gogh, regizor, producător, autor şi actor, autorul unui film despre violenţa contra femeilor în unele societăţi musulmane. La 2 noiembrie 2004, în timp ce se deplasa cu bicicleta, a fost împuşcat de opt ori de către un islamist marocano-olandez, Mohammed Bouyeri, care a încercat să-l decapiteze cu un cuţit şi i-a prins în piept, tot cu un cuţit, un mesaj plin de acuzaţii contra societăţii occidentale şi a evreilor. Bouyeri a fost împuşcat în picior în timpul capturării şi a fost condamnat pe viaţă.  Acest asasinat a ridicat un val de indignare în toată ţara, protestele s-au ţinut lanţ, chiar au fost raportate peste o sută de tentative de incendiere a moscheilor sau fapte de violenţă asupra unor subiecţi musulmani.

PVV încearcă să câştige puncte electorale din această stare a populaţiei, dar ţinta lor este de data asta estul Europei, din moment ce pe partea cealaltă, cea mai violentă, nu pot lua prea multe măsuri. Dar chiar faptul că o fac împotriva esteuropenilor le conferă vizibilitatea unor acţiuni concrete, cum ar fi blocarea aderării la spaţiul Schengen a României şi Bulgariei. Până la urmă, nu poate fi vorba de o blocare, ci de cel mult o amânare de câteva luni, dar punctele electorale se înscriu oricum. Tot în acest context se înscrie şi iniţiativa PVV de a crea un site unde cetăţenii olandezi sunt invitaţi să posteze plângeri împotriva comportamentului est-europenilor, în general.

Boicotul ca armă

Această atitudine, de a boicota produsele olandeze nu este o măsură care să poată fi trecută uşor cu vederea. Au mai existat şi în alte ţări şi în majoritatea cazurilor, acolo unde consumatorii s-au raliat în masă, efectul a fost imens, chiar devastator pentru cei care au fost ţinta boicotului. Pentru Olanda, o piaţă de peste o sută de milioane de consumatori cum e cea est-europeană care i-ar refuza produsele, un astfel de protest ar avea efecte teribile, ţinând cont că peste două treimi din PIB-ul Olandei depinde de exporturi. În contextul crizei economice, o scădere masivă, peste nivelul estimat din cauza crizei, i-ar face pe oamenii de afaceri olandezi să fie nevoiţi să reducă personalul, lucru care ar afecta direct guvernul, atât prin scăderea încasărilor, cât şi prin creşterea indemnizaţiilor de şomaj pentru cei disponibilizaţi. Confruntaţi cu aceste probleme, oamenii de afaceri vor face presiuni asupra guvernului, care va trebui să ia o decizie, menţine cererile PVV şi se confruntă cu o cădere economică masivă, sau renunţă la sprijinul PVV pentru a salva economia, dar riscând să cadă la următoarea moţiune. Ar mai fi calea de mijloc, să convingă PVV-ul. Dar până atunci, oamenii de afaceri au şi început să reacţioneze, doar în perspectiva unui astfel de boicot, spunând că purtarea reprobabilă a guvernului olandez dăunează comunităţii de afaceri olandeze şi obstrucţionează redresarea economică. Vorbesc de pierderea unor afaceri de două miliarde de euro, o cifră impresionantă. Şi asta înainte ca boicotul să fie instituit efectiv, deocamdată doar menţionarea lui provoacă fiori reci pe spinările afaceriştilor olandezi.

Dar care ar fi companiile vizate de acest boicot est-european? În primul rând cele cu marca olandeză, brandurile lor: Shell, Heineken, Dove, TNT, Amstel, Lipton, Rexona, Knorr, Axe, Wolters Kluwer, Tom Tom şi altele. Închipuiţi-vă la nivelul pieţei de o sută de milioane de consumatori din Europa de Est o scădere de 20%, ca să puteţi da o dimensiune a potenţialului efect asupra exporturilor Olandei. O găluşcă pe care nici un guvern nu ar putea-o înghiţi. Orice guvern din orice ţară responsabilă ar trebui să reacţioneze în faţa unei asemenea provocări.

România şi boicotul

Întrebarea ce rămâne şi se pune pentru noi, ce ar reprezenta un astfel de boicot din punct de vedere al României. Să ne uităm puţin pe cifre. Olanda este principalul investitor în economia României, lucru care ridică multe întrebări asupra motivelor ascunse care stau la baza refuzului acestei ţări de a admite România în spaţiul Schengen, deoarece o admitere în acest spaţiu ar fi şi în beneficiul oamenilor de afaceri olandezi, printr-o mai bună integrare economică între cele două părţi. Ca exemplu, aduc părerea transportatorilor internaţionali, care se plâng că din cauza amânării admiterii României şi Bulgariei în acest spaţiu, pierd timp şi bani în urma staţionării TIR-urilor la punctele de trecere, un aspect deloc de neglijat, mai ales că cele două ţări au îndeplinit toate criteriile tehnice pentru admitere în Schengen, şi toate ţările din spaţiul Schengen au aprobat admiterea României şi Bulgariei, mai puţin Olanda. Dorim un spaţiu economic comun, dar unii, de fapt unul, nu îl vrea pe deplin. Revin mai încolo asupra acestui aspect, acum vorbesc de cifre.

Dacă ne uităm strict la datele statistice, vom observa că balanţa comercială dintre România şi Olanda, defavorabilă României, în sensul că România importă din Olanda mai mult decât exportă, dar această balanţă negativă are tendinţa de a se reduce din ce în ce mai mult. Spre exemplu, deficitul comercial cu Olanda este în scădere, de la 1236,8 milioane euro în 2007 la 1129,5 milioane în 2008, apoi brusc la 543,5 în 2009, o creştere la 613 în 2010, dar care nu se compară cu deficitul aproape dublu din 2007 sau 2008. Situaţia devine interesantă dacă ne uităm pe cifrele disponibile până la 31 august 2011, adică trei trimestre din patru pentru acest an. Deficitul comercial a scăzut la 253,4 milioane euro, în urma creşterii exportului românesc faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut de 47%, pe când importurile au crescut faţă de aceeaşi perioadă cu 11%. Aceste creşteri au fost realizate, la exporturile României, de maşini, aparate şi echipamente electrice (280,7 milioane euro), produse agricole vegetale (82,7 milioane) vehicule şi echipamente auxiliare de transport (21,6 milioane); produse metalurgice (20,4 milioane); produse din mase plastice şi cauciuc (12,5 milioane euro). Creşterea importurilor din Olanda (117,9 milioane) a fost realizată de vehicule şi echipamente auxiliare de transport (42,2 milioane euro); produse ale industriei chimice (26,5 milioane euro); produse agricole vegetale (10,3 milioane euro). Să fim cinstiţi şi sinceri măcar faţă de noi, această reducere a deficitului comercial se datorează creşterii continue a competitivităţii economiei româneşti în contextul concurenţial al Uniunii Europene. Acest trend nu poate decât să ne bucure, dar se pare că olandezii nu au aceeaşi părere, şi este de la sine înţeles acest lucru. Nu prea le convine o creştere economică şi competitivă a produselor româneşti care în curând le vor face probleme pe propria lor piaţă, mai ales că economia lor se bazează în proporţie de peste două treimi pe exporturi. Vă daţi seama ce ar însemna un boicot asupra bunurilor de larg consum  olandeze în economia românească? În prima fază, respectiv în câteva luni, trendul se va accelera şi vom ajunge să exportăm către ei mai mult decât importăm.

Întrebarea care se pune, ce ar fi dacă ei ar impune un boicot asemănător produselor româneşti? Răspunsul este mult mai simplu, ar fi imposibil. Nu ar avea cum. Pentru a explica acest lucru va trebui să aruncăm o scurtă privire asupra contextului politic regional, care este strâns legat de cel economic.

După 1989, ţinând cont de calitatea slabă a produselor româneşti, am devenit o piaţă de desfacere ideală pentru toţi cei care doreau să vândă ceva, indiferent de calitate. Au trecut ani buni până să începem din nou să apreciem produsele noastre proprii, să regăsim calitatea românească şi să apreciem produsele româneşti. Încet, încet, am început să  o vedem, dar această întârziere ne-a costat scump în balanţa comercială externă (vezi Altceva despre siguranţa naţională), dar astăzi vedem cum tot mai mulţi consumatori se îndreaptă spre brandurile naţionale, mai ales că înţeleg că prin această alegere plătesc salariul unui muncitor român şi păstrează banii în comunitate.  

În acest sens, ţările din jurul nostru şi-au dezvoltat companii puternice, care au devenit transnaţionale, concurente cu multinaţionalele occidentale pe anumite segmente de piaţă. Consumatorii români nu aveau o disciplină de piaţă, foarte des întâlnită în vestul Europei, unde fiecare consumator era targetat spre propriile produse naţionale. Sunt notorii exemplele cu consumatori germani care cumpără Grundig, deşi Sony era mai ieftin şi cu mai multe opţiuni, sau britanicii care se scuză că nu au găsit ceva vegetale englezeşti. Mai trebuie să adăugăm şi faptul că noi, românii, avem vecinii pe care ni i-a dat Dumnezeu, vecini care nu ne suportă deloc. Iar aceştia, din acest spirit, refuză la cumpărare produsele româneşti, este un fapt cu care va trebui să ne obişnuim. Ceea ce este ciudat este faptul că noi le cumpărăm produsele, pe motive mercantile, că poate sunt mai bune sau mai ieftine, uitând că în acest fel le alimentăm financiar scopurile politice. Astfel, am văzut fel de fel de firme vecine devenite transnaţionale care s-au extins şi fac afaceri bune în România, pe când firmele româneşti sunt pur şi simplu boicotate în vecini, doar din simplul motiv că sunt româneşti.

O astfel de politică a făcut ca românii să nu aibă branduri sonore ca fiind româneşti, dar să furnizeze mare parte din subansamble din care sunt făcute alte branduri occidentale de succes. Excepţii notabile există, ca şi Dacia, dar sunt prea puţine faţă de potenţialul creativ existent în România. Două lucruri au împiedicat dezvoltarea mai multor transnaţionale româneşti, primul fiind neîncrederea consumatorilor români, deoarece nu ai cum să-ţi dezvolţi piaţa externă fără să te bazezi pe vânzările de pe cea internă, al doilea fiind refuzul vecinilor de a cumpăra produse româneşti, deoarece primul pas în dezvoltarea pe pieţele externe îl reprezintă pieţele vecinilor, cele mai apropiate.

Un dezavantaj major, dar în contextul unui conflict economic cu Olanda acesta devine un avantaj. Spuneam că olandezii nu ar putea răspunde cu aceeaşi monedă în cazul unui boicot românesc asupra produselor olandeze. În primul rând, dacă consumatorii olandezi ar decide să boicoteze produsele româneşti, nu prea ar avea cum. Majoritatea produselor româneşti de pe piaţa olandeză nu au un brand propriu, ci sunt sub alte branduri, cu câteva excepţii, cum ar fi cel al vinurilor. Deci consumatorii finali nu au cum să identifice produsele româneşti, deoarece ele sunt parte a altor produse. De exemplu, cam jumătate din industria constructoare de nave din Olanda foloseşte subansamble produse în şantierele româneşti. Cum ar putea să boicoteze olandezul de rând produsele româneşti, refuzând să urce pe un vapor dacă află că jumătate din el este construit în România? Ajungem deja în domeniul ridicolului.

Aşa putem vedea că boicotul românesc este mult mai eficient decât orice tentativă reciprocă olandeză. Şi în cazul nostru, putem boicota doar produsele clar olandeze. De exemplu, nu cred că consumatorii de lactate vor refuza să cumpere Napolact sau Milli, care este deţinut de firma olandeză Friesland, deoarece majoritatea nici nu ştiu asta. Dar boicotul numelor de marcă olandeze ar fi suficient să dea o lovitură economiei acestei ţări, lovitură care i-ar face pe decidenţii politici să revină la realitate.

Aspecte strategice în refuzul Olandei

Un lucru prea puţin mediatizat în acest refuz al Olandei de a permite accesul României şi al Bulgariei în spaţiul Schengen, de liberă circulaţie, ţine şi de unele aspecte strategice prea puţin mediatizate, în presa din România deloc relevate.

Este tipic, ne preocupăm mai mult de bătaia politică internă, de scuipatul permanent între partidele noastre, pierzând din vedere esenţialul, contextul internaţional. Mi se pare strigător la cer felul în care ne consumăm timpul şi energia în luptele politice interne, în timp ce în jurul nostru totul se năruie. Suntem ca şi muzicanţii de pe Titanic care cântă în timp ce vaporul se scufundă, absenţi la tot ce se întâmplă dincolo de ei, dar foarte vocali dacă careva greşeşte vreo notă muzicală. Trăim un teatru al absurdului, Eugen Ionesco ar putea fi mândru, Europa se scufundă în criză, în timp ce noi discutăm la infinit despre prezenţa opoziţiei în parlament. În anul 1453, în timp ce armatele turceşti ale lui Mohamed al II-lea, supranumit mai târziu Cuceritorul asediau Constantinopolele, liderii religioşi discutau la nesfârşit teza dacă îngerii au sex sau nu. Cam aşa suntem şi noi acum, criza zguduie întreaga lume, Uniunea Europeană se pregăteşte pentru un şoc masiv al crizei, iar noi... discutăm dacă vreo pipiţă de la televizor are silicoane naturale sau dacă opoziţia face protest sau grevă în parlament. De-ar fi trăit Caragiale în vremurile noastre, ar fi trebuit să scrie nonstop, zi şi noapte, şi tot nu ar fi fost îndeajuns pentru a prinde măcar o parte din absurdul politicii noastre interne.

Îmi dau seama şi mă bazez în aceste afirmaţii pe mai multe lucruri, în primul rând tratarea evenimentelor grave de pe mapamond doar din perspectivă electorală, adică unii doresc şi nu doresc semnarea unui tratat care să limiteze deficitul bugetar, dar nici măcar nu o spun clar dacă o doresc sau nu, aşteptând probabil să vadă cum se marchează asta electoral. Dar subiectul este altul boicotul asupra produselor olandeze şi aspectele strategice în atitudinea Olandei de refuz al accederii României şi implicit al Bulgariei în spaţiul Schengen.

Olanda este conştientă de importanţa transporturilor navale în viaţa sa economică, doar a avut un imperiu colonial susţinut pe flota sa. Tot aşa, ştie de însemnătatea căilor de transport pe apă, de cât este de important cine le controlează şi ce înseamnă să le administreze, taxele din tranzit şi serviciile conexe fiind un important venit pentru bugetul olandez.

Cel mai ieftin transport este cel pe apă, existenţa unei căi navigabile a facilitat încă din antichitate dezvoltarea unei naţiuni sau a unei civilizaţii, cum au fost fenicienii, grecii şi alţii. În America, existenţa fluviului Mississippi şi a afluenţilor săi navigabili a avut un impact imens în viitoarea dezvoltare economică.

Tot aşa, pentru Olanda, portul Rotterdam, cel mai mare şi important port european, are o importanţă crucială în economia europeană şi olandeză în particular. De ce mai mult decât alte porturi europene? Deoarece este la gura de vărsare a fluviului Rin, care pătrunde adânc în interiorul Europei. Mai mult, din 1992 fluviul Maine, afluent al Rinului, este legat de fluviul Dunărea pe un canal lung de 171 km. Astfel, cea mai scurtă cale pe apă dintre Rotterdam şi Constanţa este de-a lungul Rinului, Maineului, al Canalului Maine – Dunăre, de-a lungul Dunării, apoi pe canalul Dunăre – Marea Neagră şi apoi pe mare până la Constanţa. Marele avantaj economic este că de-a lungul acestei lungi căi navigabile poate fi asigurat accesul cu cheltuieli de transport minime în foarte multe puncte din centrul Europei. Olanda se bucură de această poziţie a Rotterdamului prin serviciile oferite şi taxele încasate, deloc de neglijat.

Dar odată cu intrarea României şi Bulgariei în Schengen, o mare parte din fluxul de marfă spre centrul Europei nu va mai intra prin Rotterdam, ci prin Constanţa, aici se poate face vama, descărcarea vaselor de până la 165000 TDW şi încărcarea pe nave mai mici, de 5000 TDW sau barje fluviale de 3000 TDW, care pot forma convoaie de maximum 6, astfel încât se pot transporta pe fluviu câte 18000 TDW concomitent. Mă refer aici la fluxul de marfă din regiunea asiatică, importurile din China şi sud-estul Asiei, din Japonia şi alte părţi, pentru care traseul cel mai scurt devine cel prin Oceanul Indian, Marea Roşie, Canalul Suez, Marea Mediterană, Marea Neagră, Constanţa şi apoi calea mai susmenţionată. Astfel, s-ar putea reduce dezechilibrul de zece la unu dintre transportul pe Rin şi cel de pe Dunăre. Odată cu intrarea României în Schengen, o parte din veniturile Rotterdamului vor trece în contul Constanţei, un alt lucru care nu prea convine Olandei, motiv în plus pentru a se opune aderării României la Schengen, sub pretextul convenabil al echilibrului fragil al guvernului şantajat de PVV. Poate fi unul din cazurile în care situaţia le convine amândurora, atât guvernului, cât şi PVV.

De aceea consider că trebuie să acţionăm şi să ne apărăm drepturile, boicotând produsele olandeze înlocuindu-le preferabil cu cele româneşti, iar unde nu se poate, cu produse similare de altă provenienţă.       

Până la urmă, un astfel de boicot ar putea avea efect, cu condiţia ca mai mulţi români să se ralieze acestuia. Ar fi o şansă ca să ne demonstrăm, în primul rând nouă înşine, că suntem importanţi, contăm şi avem un cuvânt greu de spus în afacerile europene. Avem puterea, este la noi, va trebui doar să o folosim, iar efectele ei vor putea fi mai mari decât ne aşteptăm. Este un prim pas, un precedent, care ar fi păcat să-l ratăm. Putem boicota produsele olandeze eficient, mai ales că avem alternative cel puţin de acelaşi nivel calitativ. Trebuie doar ca în faţa rafturilor de la supermarket să alegem, este dreptul nostru şi datoria noastră, iar prin alegerea noastră am putea influenţa inclusiv politica europeană faţă de noi. Încă nu ne dăm seama, dar acesta este un test, un test al voinţei noastre de a ne impune în faţa Europei ca şi un popor liber, cu drepturi şi opţiuni. Depinde doar de noi să arătăm că suntem capabili să alegem aceste opţiuni şi să ne impunem ca şi o forţă a consumatorilor care nu poate fi manipulată cum ar dori alţii.