Ce căutăm în Afghanistan?

Foto: www.globalsecurity.org

Prezenţa noastră în Afghanistan nu a făcut subiectul unei dezbateri adevărate, cu argumente clare şi la obiect, şi, ca de obicei, a căzut la nivelul luptei politice, cu acuzaţii de o parte sau de alta, mai ales atunci când un militar român cădea la datorie. Argumentele erau date la o parte în favoarea disputelor sterile, la nivel de partide, pierzând din substanţă şi mai ales ducând lipsă de motivaţii şi aspecte militare, strategice şi, de ce nu, geopolitice. Fel de fel de pseudospecialişti îşi dau cu părerea invocând motive populiste pentru păstrarea sau retragerea trupelor dintr-un teatru de operaţiuni sau altul, ajungându-se chiar punerea sub semnul întrebării a direcţiei sau a interesului naţional în funcţie de orientarea de moment a unui partid sau altul. Această atitudine a politicienilor slab pregătiţi, culmea, tocmai aceştia ajungând să-şi dea cu părerea asupra unor chestiuni strategice, nu poate avea decât un efect dăunător asupra opiniei publice interne şi a impactului internaţional al acţiunilor României în calitate de aliat şi membru NATO, punând România într-o lumină proastă în problema deciziei şi susţinerii angajamentelor internaţionale.
Ori, angajamentele internaţionale ale României, mai cu seamă cele ce cuprind şi componenta militară sunt chestiuni serioase, şi orice ieşire a unui lider important sau altul care să conteste acestea, ba chiar să ceară nerespectarea lor, fără o consultare şi o anunţare prealabilă a aliaţilor, nu poate decât să arunce o umbră de neîncredere şi neseriozitate asupra voinţei şi capacităţii ţării de a-şi onora propriile angajamente, punând în funcţiune un întreg mecanism NATO pentru a înlocui o posibilă defecţiune din dispozitivul militar edificat al coaliţiei. Iar dacă aceste derapaje sunt repetitive, ce impresie şi-ar putea face partenerii asupra posibilităţii ca România să-şi poată respecta propriile angajamente faţă de aliaţi?
Cădem din nou în vechea noastră meteahnă, a politicianismului şi a demagogiei, de care nu ne-am dezbărat nici după câteva decenii de dictatură. Politicienii noştri continuă să se lupte între ei, pe plan intern, sacrificând cu nonşalanţă interesul naţional, politica externă. Pentru câteva procente electorale, sunt gata să arunce la gunoi alianţe externe obţinute cu mare trudă şi mari sacrificii.
Una peste alta, este nevoie de un consens şi o discuţie serioasă, argumentată, asupra interesului naţional, asupra politicii externe, asupra pericolelor pe care le-am putea înfrunta în viitor, mai ales că sunt din ce în ce mai mulţi care ne avertizează, ultimul fiind chiar George Friedman, fondatorul Stratfor, care ne-a vizitat în ultimele zile, şi care avertizează că România nu şi-a rezolvat problemele de securitate prin aderarea la NATO, iar istoria noastră zbuciumată ne va prinde din urmă, mai devreme sau mai târziu. Ne place sau nu ne place, viitorul vine spre noi, iar noi va trebui să ne pregătim să-l întâmpinăm. Iar complăcându-ne în lupta noastră politică internă nu facem decât să agravăm situaţia, amânând măsurile preventive. E ca şi cum o familie se ceartă dându-şi cu tigăile în cap în timp ce le arde casa.
Una peste alta, mi se pare absurd să avem parlamentari sau chiar miniştri care să nu aibă habar de ţările membre NATO sau UE, de problemele şi ameninţările lumii moderne, sau chiar de ce se întâmplă în jurul nostru. M-am săturat de politicieni care se vaită continuu în loc să acţioneze, să facă ceva, să pună România pe harta intereselor pe care o ţară cu statutul şi potenţialul ei este în drept să le aibă, să aşeze România acolo unde merită, indiferent de dificultăţile de moment, deoarece acestea vor trece, iar locul unde vom fi în viitor depinde de acţiunile noastre din prezent. O astfel de atitudine defetistă îndepărtează aliaţii şi prietenii, care consideră România o ţară slabă, nesigură, care nu şi-a găsit ţinta, şi încurajează neprietenii care devin din ce în ce mai îndrăzneţi.
Revenind la subiect, de ce trebuie să fim în Afghanistan? Această întrebare se leagă de altele, de exemplu, de ce a trebuit să fim în Bosnia, Kosovo sau Irak, ca să menţionez doar unele din teatrele de operaţiuni în care România, prin armata sa şi prin alte componente a fost prezentă.
Am să menţionez doar argumentele mai puţin sau chiar deloc dezbătute în media noastră, din păcate prea puţin pregătită pentru un subiect atât de complicat. Ştiu că poate îmi voi atrage unele comentarii negative, dar sunt convins că sunt lucruri care trebuiesc spuse, chiar cu cinism, mai bine mai târziu decât niciodată.
Un prim aspect ţine de pregătirea armatei române. Dintotdeauna s-au depus mari eforturi pentru o cât mai bună pregătire a forţelor armate de către fiecare ţară, ştiut fiind dictonul „cu cât mai multă sudoare pe câmpul de instrucţie, cu atât mai puţin sânge pe câmpul de luptă”. Cu toate acestea, calitatea şi valoarea combativă a unei unităţi sau a unei armate nu a putut fi verificată decât odată cu intrarea ei în luptă, când de multe ori era prea târziu pentru a mai putea îmbunătăţi ceva. Oricât de bine pregătit ar fi poligonul, câmpul de luptă este acela care este hotărâtor. Fiindcă, în poligon, atunci când se ştie că este doar un exerciţiu, militarul, unitatea, se comportă într-un fel, dar când ajunge pe câmpul de luptă, poate altfel. Este ceea ce se numeşte experienţa luptei, şi în decursul războaielor s-a verificat că experienţa este precumpănitoare, veteranii altor lupte având mai mari şanse decât recruţii, atât de a obţine un rezultat pozitiv, cât şi de a supravieţui. Când vorbesc de experienţă mă refer nu numai la experienţa individuală a combatantului în folosirea armamentului şi a dotării, ci şi la pregătirea psihică, ştiut fiind că solicitarea unui serviciu pe câmpul de luptă este mult mai intensă, acolo eşti în alertă zi şi noapte, nu doar de când intri şi până ieşi din poligon. Mai mult, este vorba şi de experienţa dobândită la nivel de conducere, logistică, aprovizionare şi altele, în condiţii reale de luptă, lucru dificil de dobândit doar prin antrenament.
Prin participarea la misiunile internaţionale, armata română dobândeşte acest atu esenţial, experienţa, nu numai la nivelul de unităţi combatante, ci chiar şi la nivel de conducere, de stat major, planificare, informaţii, interoperabilitate cu aliaţii. Experienţa interoperabilităţii este un alt mare câştig, deoarece următoarele războaie tind să devină de coaliţie, unde multe lucruri depind de o bună cooperare cu aliaţii. Iar noi suntem în NATO, interacţionăm cu aliaţii din NATO, iar faptul că luptăm alături de unii dintre ei nu poate fi decât benefic.
Ca o scurtă privire istorică, v-aş aminti că România a dus în perioada modernă doar războaie de coaliţie, cu o notabilă excepţie, războiul româno-ungar din 1919, dar şi atunci noi aveam aliaţi, pe cehoslovaci şi sârbii alături de francezi, dar care nu au intervenit în decursul ostilităţilor. Nu văd de ce următoarele războaie în care vom fi implicaţi să nu fie tot de coaliţie, în cadrul NATO. În decursul celor două războaie mondiale, am avut nevoie de misiuni militare străine pentru a ridica nivelul de pregătire al armatei la cerinţele războiului modern pentru vremea aceea. Aşa a fost cazul misiunii militare franceze în 1916-1917, precum şi a celei germane, în 1940-1941. Prin dobândirea experienţei în teatrele de operaţiuni, prin participarea alături de aliaţi, se asigură această pregătire de care beneficiază din ce în ce mai multe unităţi, pe baza principiului de rotaţie în teatrele de luptă, astfel că ajungem să avem un număr din ce în ce mai mare de militari pregătiţi, ba chiar să pregătim armatele altor state, aşa cum este cazul prin intermediul instructorilor români în Irak şi Afghanistan.
La summitul NATO actual de la Lisabona, România insistă pe întărirea articolului 5, cel care stipulează că un atac asupra unui stat NATO este considerat un atac asupra tuturor statelor NATO, incluzând obligativitatea aliaţilor de a veni în ajutor statului agresat. Este bine că se insistă pe acest articol, pentru o reasigurarea a statelor ce se consideră expuse, dar asta nu este tot. Lumea se schimbă, o pace continuă în Europa, cu excepţia războaielor interne iugoslave, a făcut ca lucrurile să se schimbe, în sensul că vest-europenii nu prea mai par dispuşi să-şi rişte bunăstarea şi armatele oricum.
Indiferent, după cum spunea fostul ministru al apărării francez, Michel Debré: “o naţiune este întotdeauna singură în faţa destinului său, în sensul că nicio naţiune nu poate să se aştepte ca o altă naţiune să lupte pentru ea, decât cu două condiţii: să fie în joc interesele acestei alte naţiuni, iar naţiunea periclitată să facă tot ceea ce trebuie pentru ea însăşi”. Dar pentru a putea face tot ce trebuie, ai nevoie de o armată dotată, experimentată şi combativă. Dotările nu intră în subiectul articolului, ar fi şi aici multe de zis, dar cea mai bună experienţă se câştigă în luptă. Iar băieţii noştri în Afghanistan asta fac, luptă. Şi o fac foarte bine, la fel cum au făcut-o şi în celelalte misiuni internaţionale, în Bosnia, Kosovo, Irak şi cea din Afghanistan, ca să nu le reamintesc decât pe cele mai importante.
Pe lângă experienţă, armata română câştigă şi prestigiu, şi nu este puţin lucru, într-o alianţă care numără armate dintre cele mai bine dotate, pregătite şi experimentate din lume, ca să nu mă refer decât la cea americană şi britanică. Chiar şi în acest club select, armata română este deosebit de apreciată, spre deosebire de politicieni. Nu degeaba armata este în topul încrederii populaţiei, iar politicienii la antipod. Poporul român, de cele mai multe ori, are un grad ridicat de discernământ.
Citez doar câteva recunoaşteri, din multitudinea celor existente, dar prea puţin cunoscute la noi dintr-una din multele scăpări ale presei noastre. Nu este prima dată când suntem elogiaţi de alţii, iar noi continuăm să ne lamentăm.
În timpul misiunii din Bosnia-Herţegovina, un general britanic, a declarat că este impresionat de profesionalismul militarilor români din SFOR şi Comandamentul Britanic ar fi onorat dacă militarii români ar acţiona în subordinea britanicilor. Corespondentul ziarului Washington Post, invitat la o demonstraţie a vânătorilor de munte de lângă Braşov, în 2002, cu puţin înaintea summitului NATO de la Praga, unde România a primit invitaţia de aderare la NATO, vorbea despre români ca având „lungi tradiţii militare” şi că eventuala aderare a tuturor statelor candidate, şapte la număr, ar aduce doar un singur câştig real pentru alianţă şi anume România, îşi încheia articolul după ce asistase la demonstraţia vânătorilor ce coborau de pe stânci în rapel trăgând cu arma: „nu ştiu dacă România va fi chemată să adere la NATO la summitul de la Praga, dar sunt conştient de un singur lucru: în următorul război, aş dori ca băieţii pe care i-am văzut la demonstraţie să fie de partea mea, nu împotriva mea”. Impresionant, mai ales că aceste laude sunt de la unii care nu prea se întrec cu aprecierile. Mai mult, în Afghanistan, trupele române administrează o zonă cam de dimensiunea Dobrogei, regiunea Zabul. Aici au în subordine o companie americană, fapt cu puţine precedente în istorie, ţinând cont de superioritatea militară americană, precum şi de orgoliul unei mari puteri. De la al doilea război mondial încoace, când unităţi americane au acţionat şi sub comandă britanică, nu am găsit un precedent, deşi s-ar putea să mă înşel. Oricum, nu cred că este puţin lucru, o recunoaştere indirectă a profesionalismului militarilor români, deoarece nu părea cred că americanii şi-ar lăsa militarii sub o comandă în care nu au încredere că se poate descurca foarte bine.
Există două tipuri de misiuni în Afghanistan, ISAF (International Security Assistance Force) şi Enduring Freedom. La ISAF participă majoritatea ţărilor, este vorba de o misiune de asistenţă şi securitate în zonele relativ liniştite, scăpate de controlul talibanilor, chiar dacă mai apar şi aici atentatori, mai degrabă sub forma teroriştilor sinucigaşi. Misiunea de bază este Enduring Freedom, cea de luptă efectivă, care încearcă să smulgă de sub controlul taliban regiunile montane şi greu accesibile, mai ales cele situate lângă graniţa afghano-pakistaneză, devenită un sanctuar pentru talibani şi Al-Queda. Dacă ne uităm doar pe cifre, sunt peste 150 000 de militari aliaţi în Afghanistan, dar doar 22 000 implicaţi în operaţiuni de eliminare a talibanilor, respectiv în Enduring Freedom. Este unul dintre motivele pentru care lucrurile bat pasul pe loc aici.
România participă la ambele misiuni, la cea de-a doua, cea mai importantă, Enduring Freedom, având peste 600 de militari angajaţi, alături de puţine ţări NATO care riscă să-şi trimită militarii în astfel de acţiuni primejdioase. Acum câteva luni erau doar şase state participante activ, printre care şi România.
Mai mult, sunt multe ţări care ar dori să-şi trimită trupele speciale să se pregătească cu Delta Force-ul american, fără a putea spera că ar putea lupta alături de ei. Dar România, cu trupele ei speciale, luptă cot la cot cu Delta Force în Afghanistan. Din păcate, a trebuit să cadă la datorie căpitanul Petre Tiberius pentru a afla mai multe despre această colaborare. Acesta, membru al Batalionului Operaţiuni Speciale 1 „Vulturii” Târgu Mureş a fost ucis în acţiune la 3 aprilie 2009, în timp ce participa împreună cu Delta Force la o intervenţie armată pentru capturarea unor lideri talibani. De ani de zile, România nu a confirmat că ar avea trupe speciale, dar evidenţa a impus recunoaşterea existenţei acestora. Există, sunt active şi pregătite. Batalionul „Vulturii” Târgu Mureş şi Batalionul HUMINT (Human Intelligence) Buzău.
O forţă militară trebuie să arate că este pregătită şi dotată, pentru a descuraja potenţialii inamici, dar forţele speciale trebuie să rămână în umbră, pentru a nu da informaţii potenţialilor atentatori asimetrici asupra gradului de ripostă la care s-ar putea aştepta. Iar forţele speciale cu asta se ocupă. Puterea militară trebuie exprimată, dar operaţiunile secrete trebuie să rămână secrete. Dar noi aflăm că aceste trupe speciale nu numai că există, dar luptă alături de cele mai bune formaţiuni speciale din lume, Delta Force.
Aderarea noastră la NATO a fost un vis, un ţel spre care năzuiam de generaţii. Era o recunoaştere a faptului că aparţinem spaţiului democraţiei occidentale, împărtăşit de întreaga populaţie. În 1940, un ofiţer superior german spunea altor ofiţeri români: „voi aţi dori ca în acest război germanii să-i bată şi să vă scape de ruşi, iar apoi englezii să-i bată şi să vă scape de germani, iar voi aţi da o mână de ajutor la amândoi”. Într-adevăr, asta era speranţa bunicilor noştri, şi pentru asta şi-au vărsat sângele la Nistru, în Caucaz şi la Stalingrad. Iar când valurile istoriei ne-au lovit şi ne-au aruncat în toate părţile, partizanii anticomunişti din munţi şi întregul popor aştepta „să vină americanii”.
Acum suntem în NATO, nu este un sfârşit, o împlinire, ci poate un început. Un început în care va trebui să înţelegem că NATO nu înseamnă sfârşitul problemelor noastre de securitate, ci începutul unei noi abordări. NATO înseamnă siguranţă, drepturi, dar înseamnă şi obligaţii. Pentru a fi protejat, trebuie să fi gata să-i protejezi pe alţii. Beneficiile atrag obligaţii. România va anunţa la acest summit că nu a reuşit să-şi îndeplinească angajamentele faţă de NATO. Sunt şi alte state care nu au reuşit acest lucru. Dar depinde şi gradul de reuşită, sau de nereuşită, iar aici România stă mult mai bine decât alţii. România a devenit un exportator de securitate, nu doar un consumator. Iar misiunile din străinătate dovedesc acest lucru mai mult ca orice declaraţie politică. În timp, vom rezolva şi restul problemelor.
La ora actuală, una dintre problemele principale cu care se confruntă alianţa este cea a terorismului. Mâine poate vor fi altele, dar astăzi este aceasta. Iar cel mai bine este să combaţi o ameninţare de la originea ei, de unde a început să crească, profitând de sanctuarul care devenise Afghanistanul pentru mişcarea fundamentalistă arabă. Intervenţia americană în Afghanistan era logică şi aşteptată după 11 septembrie 2001. Războiul şi cauzele pentru care durează atât demult le voi analiza într-un articol următor. SUA au invocat articolul 5 al Tratatului NATO, singura dată din istorie când a fost invocat. Acesta prevede că un atac asupra uneia din ţările NATO este considerat un atac asupra tuturor. Noi şi partenerii estici din NATO insistăm pentru acest articol, inclusiv la summitul portughez, deoarece istoria ne-a învăţat să nu avem încredere în vorbe, ci doar în fapte. Iar dacă noi, când SUA invocă acest articol, nu reacţionăm trimiţându-ne trupele, cum am putea pretinde ca americanii să-şi trimită soldaţii în cazul în care România ar deveni victima unei agresiuni?
Fiindcă SUA a fost atacată şi a ripostat. A cerut sprijinul aliaţilor, mai mult pentru a demonstra justeţea cauzei sale, nu că ar fi avut neapărată nevoie de ajutor militar, dar nici acum nu-i strică susţinerea militară aliată. Dacă SUA ar fi adoptat o politică defensivă, atacurile majore asupra teritoriului american ar fi continuat. Cine şi-ar fi putut închipui, în 12 septembrie 2001, la o zi după cele mai grave atentate teroriste din istorie, că în următorii nouă ani nu va mai fi nici un atentat major reuşit pe teritoriul american? Şi asta numai datorită ofensivei aliate care a lovit posibilităţile de acţiune şi refugiu ale teroriştilor. În cazul în care decideam să rămânem în afară, pe motiv că nu e treaba noastră, intrăm în NATO şi ne apără alţii, când ar fi trebuit să intervenim? Când explodau maşini capcană în Bucureşti? Fiindcă nici noi n-am fi fost iertaţi. Ar fi ajuns şi la noi, deoarece aceşti oameni urăsc modul de viaţă occidental, urăsc democraţia, libertatea şi urăsc drepturile femeilor. Şi orice stat care le acceptă, devine o ţintă, atâta doar că lista este prea lungă.
Din păcate, în acest război am avut şi victime, morţi şi răniţi la datorie. Totuşi, faţă de alte state, chiar care au un număr mai mic de militari implicaţi şi acţionează în zone cu un risc mai scăzut, numărul de victime este scăzut. Înseamnă oare că ai noştri sunt mai bine pregătiţi, se feresc mai bine, sau doar sunt mai norocoşi? Vreau să fiu bine înţeles, dar trebuie spus că, în misiunile internaţionale, am avut mai multe victime în accidente sau în urma bolilor sau sinuciderilor, decât în misiuni de luptă cu inamicul, cel puţin până în anii trecuţi, dacă nu mă înşel. Chiar dacă angajamentele cu inamicul au fost suficient de numeroase. În armata americană, din cei peste 4 000 de soldaţi căzuţi în Irak, un procent de aproape 20% (parcă 18,5%), au fost victimele accidentelor, bolilor sau sinuciderilor. La noi procentul este mult mai ridicat, nu fiindcă au fost mai multe accidente, ci fiindcă au fost mai puţine victime în luptă, deşi, mă repet, angajamentele nu au lipsit.
Un alt aspect necunoscut la noi în ţară îl reprezintă numărul victimelor inamice făcut de soldaţii români în luptă. Sunt date care nu prea se dau la televizor, din motive diverse. Dar, dacă urmăriţi reportajul făcut de Adelin Petrişor în Afghanistan, veţi vedea la un moment dat cadavrele a opt talibani ucişi în cursul unui atac asupra trupelor române. La 3 aprilie 2009, în acţiunea în care a căzut în luptă căpitanul Petre Tiberius, din interviurile camarazilor săi, înţelegem că inamicii talibanii au fost eliminaţi, şi exemplele ar putea continua. Soldaţii noştri nu sunt ţinte pasive, cum poate ar crede unii mai puţin informaţi în ţară.
În următorul articol despre Afghanistan voi detalia mai mult situaţia actuală din această ţară aflată de mai bine de treizeci de ani în război. Până atunci, nominalizez militarii căzuţi în luptă în teatrele de operaţiuni, să le aducem un omagiu şi fie ca Dumnezeu să-i odihnească.
Irak:
Sublocotenent post-mortem (pm) Bogdan Valerian Hâncu, ucis de un Dispozitiv Explozibil Improvizat (DEI) în misiunea de antrenare a armatei irakiene, la 27 aprilie 2006
Slt. (pm) Ioan Grosaru, ucis de un DEI la 21 septembrie 2006
Afghanistan:
Slt. (pm) Iosif Silviu Fogoraşi, ucis într-un schimb de focuri, la 11 noiembrie 2003
Slt. (pm) Mihai Anton Samoilă, decedat în urma rănilor primite în schimbul de focuri cu talibanii la 11 noiembrie 2006
Slt. (pm) Narcis Şonei, ucis de un DEI în misiune de patrulare la 24 aprilie 2005
Slt. (pm) Ionel Gheorghiţă Drăguşanu, ucis de un DEI în misiune de patrulare, la 20 iunie 2006
Slt. (pm) Aurel Marcu, ucis de un DEI în misiune de patrulare, la 6 septembrie 2007
Slt. (pm) Ionuţ Cosmin Sandu, ucis de un DEI în misiune de patrulare, la 20 martie 2008
Slt. (pm) Claudiu Marius Covrig, ucis într-un schimb de focuri pe autostrada Qualat-Kabul, la 13 iunie 2008
Slt. (pm) Dragoş Traian Alexandrescu, ucis de un DEI pe autostrada Qualat-Kabul, la 31 august 2008
Slt. (pm) Claudiu Chira, ucis de un DEI pe autostrada Qualat-Kabul, la 26 februarie 2009
Maiorul (pm) Petre Tiberius-Marcel şi-a pierdut viaţa în timpul unei misiuni de intervenţie rapidă în sprijinul unei subunităţi aliate atacate de insurgenţi, la 3 aprilie 2009.
Maiorul (pm) Iuliu Vasile Unguraş, ucis de un DEI pe autostrada Qualat-Kabul, la 7 aprilie 2009
Slt. (pm) Florin Bădiceanu, ucis de un DEI pe autostrada Kandahar-Kabul, la 23 februarie 2010
Slt. (pm) Valerică Leu, căzut la datorie în timpul unei misiuni de intervenţie pentru securizarea unei căi de acces pe autostrada A1 (Qalat-Kabul), la 12 mai 2010
Slt. (pm) Dan Ciubotaru, ucis de un DEI în timpul unei misiuni de luptă pe autostrada Kandahar-Kabul, la 23 iunie 2010
Slt. (pm) Marius Florin Sfecheş, ucis de un DEI la 1 octombrie 2010
Slt. (pm) Cristian Petru Filip, ucis de un DEI la 1 octombrie 2010

Rusia şi coloniile

Nu este în intenţia acestui articol de a face o istorie a imperiului rus şi a continuării sale, cel sovietic, la fel nici a perioadei următoare imploziei Uniunii Sovietice din 1991. S-a scris şi se va scrie mult pe această temă, de fapt chiar spaţiul este prea redus pentru un asemenea demers, o analiză completă necesitând tomuri de sute de pagini. Încercarea mea este de a arunca o privire asupra unei caracteristici poate insuficient abordată, cea a politicii centrului faţă de coloniile imperiului.
Prin durată, dimensiune, menţinerea controlului asupra periferiei, imperiul rus ocupă un loc de frunte printre imperiile lumii. Pentru un imperiu multinaţional ca şi cel rus, continuitatea teritorială i-a oferit o caracteristică specială. Întinzându-se într-o zonă vastă a Eurasiei, creat prin cuceriri continue şi tot mai întinse, s-a pus acut problema raporturilor dintre dominaţi şi dominatori, prin faptul că aceştia împărţeau practic acelaşi spaţiu. Spre deosebire de imperiile coloniale maritime, ca şi cel britanic, relaţiile dintre conducători şi supuşi s-au pus într-un mod mult mai direct, solicitând metropola în moduri mai directe.
La dilema controlului supuşilor, Imperiul Roman a folosit sintagma Pax romana, preluată de ruşi sub denumirea de Pax russica şi mai târziu Pax sovietica.
Să-l lăsăm pe istoricul român Alexandru Boldur să facă o scurtă caracterizare a expansiunii ruseşti:
„... cuceririle teritoriale ruseşti din această perioadă întrec orice închipuire şi pun în umbră cuceririle unui Genghis Han sau Alexandru Macedon. Nu există nici un popor vecin cu Rusia de la care ea să nu fi smuls teritorii mai mult sau mai puţin vaste.
...
Merită a fi menţionată o trăsătură specială a politicii guvernelor ruse în teritoriile anexate, cărora la început li se acorda o autonomie, ale cărei forme variau de la ţară la ţară. Astfel se linişteau spiritele agitate ale populaţiei, care, la un moment dat, nenorocit, se vedeau înstrăinate şi trecute sub stăpânire străină, rusă. Asemenea autonomii nu durau mult. Când autoritatea rusă se simţea consolidată, fără vreo teamă de vreo răscoală a populaţiei, autonomia se desfiinţa.
...
Conform obiceiului său, Rusia nu numai că a asuprit această provincie din punct de vedere al limbii şi culturii naţionale, ducând o politică de rusificare, dar a şi exploatat bogăţiile ei, transformând-o într-o colonie. Fenomenul principal care planează asupra întregii structuri a economiei Basarabiei este exportul produselor agricole şi importul produselor industriale, ceea ce demonstrează rolul tipic de colonie a Basarabiei în componenţa Imperiului rusesc.
În cursul cuceririlor ruseşti de teritorii alogene s-a observat un fenomen interesant. Rusia cucerea cât putea, uneori fără a putea înghiţi un anumit teritoriu naţional în întregime.
Astfel, se explică că în prezent (a fost scris în 1972) există: Republica karelo-finică şi Finlanda, Azerbaidjanul sovietic alături de Azerbaidjanul persan (iranian), Republica Sovietică Moldovenească alături de România, Turkmenia sovietică alături de cea iraniană, Republica Sovietică Tadjică alături de Tadjicia afghanistană, Mongolia de sub protectoratul rusesc (de la 1936), aşa-zisa Mongolie exterioară, şi alături de ea, Mongolia chineză, cea interioară.
În toate provinciile alogene, guvernele ruse duceau o politică de rusificare, ceea ce provoca nemulţumirea generală.”
Ca orice imperiu, şi cel rus a trecut şi trece prin diferite perioade şi faze. Orice imperiu se naşte, creşte, se dezvoltă, se extinde, trece prin anumite perioade de expansiune şi declin, ajunge la apogeu, iar după un timp dispare. Cauzele sunt datorate atât factorilor externi, cât şi a celor interni, sau, de cele mai multe ori, în urma cumulului de factori interni şi externi. Imperiul rus şi continuarea sa, cel sovietic, apoi Rusia, nu fac excepţie.
Un mic recul, în anii 1904-1905, apoi părea că urmează prăbuşirea, în 1917-1918, dar bolşevicii l-au transformat în imperiu sovietic, dându-i o pronunţată tuşă ideologică şi un nou impuls spre a supune noi teritorii şi ţări, în numele comunismului, de această dată. Trebuie menţionat că tendinţa expansionistă a Rusiei a îmbrăcat mai multe justificări ideologice în decursul timpului, în funcţie de necesităţi. În timpul luptelor cu tătarii şi turcii, ruşii îşi justificau apetitul cuceririlor prin faptul că apărau creştinătatea împotriva islamului. Când au cotropit popoare creştine, ca în cazul Poloniei, luptau pentru ortodoxie, când au cucerit popoare ortodoxe, luptau pentru ocrotirea slavilor, panslavismul fiind cel ce îi mâna în luptă. Epuizându-se justificările, apariţia bolşevismului venea ca o mănuşă, acum Rusia, devenită Uniunea Sovietică, lupta pentru a aduce libertatea popoarelor oprimate de burghezi şi moşieri, înglobându-le în raiul comunist. Cine nu dorea asta, era considerat reacţionar şi tratat ca atare.
Ce se întâmplă cu celelalte mari imperii de pe mapamond? În prima jumătate a secolului XX, cel mai mare imperiu colonial era cel britanic. Se spunea că deasupra lui „soarele nu apune niciodată”. Un imperiu creat pe baza faptului că, începând cu secolul XVI, Anglia devenise stăpâna mărilor. La fel ca şi cazul celorlalte imperii occidentale, vorbim de un imperiu colonial, separate de metropolă prin întinderile oceanului, coloniile mai fiind numite şi „teritorii de peste mări”.
Toate imperiile, inclusiv cel rus, au trecut la jefuirea sistematică a coloniilor în folosul metropolei. Şi toate au încercat să se justifice inventând faţete pozitive pentru colonialism, cum ar fi „misiunea şi rolul civilizator” al centrului imperial. Poate că această justificare ar merge pentru populaţiile africane sau triburile izolate din Siberia îndepărtată, dar nu-şi găseşte nicio justificare pentru popoarele europene ocupate de ruşi. Boierimea moldovenească sau nobilimea poloneză era net superioară cultural nobilimii ruse, la fel şi ţăranul de rând era mai instruit decât mujicul rus. Acesta a fost unul din factorii care au menţinut identitatea naţională în teritoriile ocupate de ruşi.
După primul război mondial, Marea Britanie îşi extinde imperiul colonial pe seama teritoriilor smulse învinşilor, cum ar fi Orientul Mijlociu, dar cedează Irlanda, care devine independentă. Rusia pierde o seamă de teritorii, dar după victoria bolşevicilor trece din nou la refacerea imperiului, zdrobind voinţa de libertate a popoarelor oprimate.
După al doilea război mondial, Marea Britanie este slăbită şi nu mai poate controla imperiul. Mai mult, cetăţenii din colonii luptaseră pe front şi îşi doreau recunoaşterea jertfelor, devenind conştienţi de puterea lor. A început procesul de decolonizare prin recunoaşterea independenţei statelor. În imperiul britanic, dobândirea independenţei a decurs în general paşnic, cu excepţii notabile, e drept. Ce au făcut noile state cu independenţa lor, este altă poveste. O problemă majoră a rămas cea a frontierelor noilor state, frontiere trasate aleatoriu, doar pe baza înţelegerilor dintre imperiile coloniale. Aceste frontiere au devenit o permanentă sursă de conflict, deoarece nu ţineau seama de popoare, de triburi, fiind doar nişte linii trasate pe hartă. Popoare şi triburi s-au găsit în state separate, amestecate cu alte popoare şi triburi diferite, un melanj etnic şi religios imposibil de gestionat.
Oricum, procesul a continuat, fie paşnic, fie violent, dar până la urmă majoritatea coloniilor devenind independente. Ironic este faptul că tocmai imperiile slabe, venite printre ultimele la festin, să renunţe mai greu la teritoriile furate, ca de exemplu Belgia cu Congo. Este de remarcat contagiunea fenomenului, odată pornit, nu a mai putut fi oprit.
Spre deosebire, în imperiul sovietic nu se întâmplă nimic. Deşi URSS-ul a avut pierderi mai mari decât Marea Britanie, cnutul lui Stalin l-a ţinut unit, ba dimpotrivă, a mai crescut şi şi-a instituit regimuri marionetă în mai toate ţările „eliberate”. Repet, în ciuda faptului că URSS-ul a pierdut mult mai mulţi oameni şi resurse decât Marea Britanie, care, ca stat democratic, recunoaşte că nu-şi mai poate îndeplini singură menirea de putere mondială, şi ca atare îi cheamă pe americani să-şi ia noul rol în primire şi să se implice în problemele mondiale, începute cu războiul civil din Grecia între comunişti şi necomunişti (1946-1949), la care au participat atât trupele engleze, pe de-o parte, cât şi „voluntari” comunişti, pe de altă parte. Războiul se termină în 1949, când Tito se ceartă cu Stalin şi taie aprovizionarea sovietică prin Iugoslavia, fapt care a dus răcirea relaţiilor româno-iugoslave şi chiar la incidente de frontieră, conducerea română fiind supusă URSS-ului inclusiv prin prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul naţional. Cum spuneam, URSS-ul este în plină expansiune, în ciuda pierderilor, tocmai prin faptul că Stalin învingător nu intenţionează deloc să amelioreze viaţa supuşilor, ba dimpotrivă, îşi continuă politica de aservire prin înfometarea populaţiilor supuse (foametea din Basarabia şi Moldova în 1946), deportări şi asasinate în masă, represiunea brutală a oricărei forme de rezistenţă. Imperiul rus are propriile metode de consolidare a noilor cuceriri, generând un adevărat holocaust în teritoriile ocupate, omorând, încarcerând şi deportând clase şi mase de oameni nevinovaţi, în scopul de a crea o populaţie temătoare, supusă şi obedientă. Chiar şi între limitele iniţiale ale imperiului se folosesc aceleaşi metode, la fel ca şi în anii de maximă teroare bolşevică.
Din anii 50 începe procesul de decolonizare al Asiei, urmat în anii 60 de decolonizarea Africii. Britanicii îl lasă liber, francezii rezistă şi pierd războaiele din Indochina şi Algeria, ultimii care cedează sunt portughezii şi belgienii, cum am spus, ultimii veniţi la masa la care se împărţeau coloniile. Dar decolonizarea se produce, deschizând noi fronturi în Războiul Rece.
Se termină şi Războiul Rece cu înfrângerea URSS-ului, care implodează în cincisprezece state independente. URSS-ul nu a fost înfrânt militar, ci economic. A fost înfrânt de legile economice, cărora nimeni nu li s-a putut opune, nici măcar Ceauşescu, precum şi de un fenomen pe care Politburo-ul a încercat multă vreme să-l ţină deoparte, fără succes.
În urmă cu mai bine de o sută de ani, unui mesaj îi trebuia câteva săptămâni să ajungă dintr-o parte în alta a Europei. În timp, datorită revoluţiei industriale a cărei consecinţă a fost descoperirea telegrafului, apoi a telefonului, a radioului şi televiziunii, a mijloacelor de transport rapide, timpul s-a redus, ajungându-se ca distanţele să nu mai fie aşa importante pentru transmiterea ştirilor şi noutăţilor. Fluxurile de ştiri, de veşti şi de imagini au penetrat Cortina de Fier, făcând imposibilă izolarea la care fuseseră supuşi cei condamnaţi să trăiască mai la est de o anumită linie. Astfel, prin intermediul radioului şi în unele locuri a televiziunii, cei din est au putut să afle că dincolo de cortină, oamenii trăiesc mai bine, au drepturi şi libertăţi. A fost un proces de durată, dar ireversibil. Au început să-şi ceară drepturile, în timp ce conducerile, îngenunchiate de legile economiei, nu mai aveau resurse pentru represiune şi pentru a stopa ştirile. Poate părea o viziune mai simplistă, dar amintiţi-vă de „Europa liberă” şi „Vocea Americii”, surse de informaţie infinit mai credibile decât cele oficiale în una dintre cele mai crunte dictaturi din blocul sovietic în anii 80, România lui Ceauşescu. Chiar şi atunci când puterea încearcă să controleze mediile de informare, la vremurile care le trăim se găsesc soluţii, amintiţi-vă de revolta din Chişinău de la 7 aprilie 2009, transmisă pe Twitter şi Facebook.
Inevitabilul s-a produs în 1991, după seria de revoluţii din Europa de Est din 1989. În 1991, URSS era desfiinţată, Rusia umilită îşi retrăgea trupele din fostul bloc estic, care ulterior se alătură NATO. A fost o înfrângere fără să se tragă un foc de armă, o înfrângere de tip nou, în contextul noilor reguli impuse de progresul tehnologic, când informaţia nu mai era un monopol de stat, chiar dacă statele totalitare asta încearcă sau au încercat.
Dar reacţia la această înfrângere se aseamănă izbitor cu cea a Germaniei după înfrângerea din primul război mondial. Spre deosebire de 1945, Germania nu a fost ocupată de trupele învingătoare, germanii nu au văzut atunci armatele aliate defilând prin oraşele sale, nu au fost supuşi unui regim de ocupaţie, cu restricţiile inerente. Nu au aflat că au fost învinşi, şi, la fel ca şi ruşii în 1991, au considerat înfrângerea ca o consecinţă a trădării politicienilor, cel puţin în prisma elementelor naţionaliste. Aşa a fost posibilă apariţia unui salvator naţional, care promitea revenirea la gloria de odinioară. După o perioadă de degringoladă, această revenire s-a petrecut după o criză profundă care a afectat întreaga lume, cea dintre anii 1929-1933. Nu întâmplător Hitler devine cancelar la 30 ianuarie 1933. O asemănare destul de mare cu Rusia de după 1991, şi aici, comuniştii şi naţionaliştii se simt trădaţi că au pierdut vechea glorie şi vechiul imperiu, acuzându-l pe Boris Eltsin şi jaful ce a urmat, numindu-i chiar trădători ai interesului rusesc. Criza mondială încă există, iar regimul autoritar se bucură de susţinerea majorităţii populaţiei.
Ca o paranteză, marea greşeală a americanilor în 2003, după ocuparea Irakului, a constituit-o tocmai reducerea trupelor de ocupaţie, în loc să treacă la sporirea lor, în aşa fel încât fiecare irakian să simtă rigorile unei ocupaţii militare, să vadă şi să simtă că au fost învinşi. Trebuia ca la fiecare colţ de stradă să existe un post de control american, fiecare stradă să fie patrulată de soldaţi americani înarmaţi, în schimb, americanii nu aveau la sfârşitul războiului suficiente trupe să controleze clădirile guvernamentale din centrul Bagdadului. Ba mai mult, şi acestea au fost reduse. Rezultatul s-a văzut, o insurgenţă care a adunat militanţi sub diferite interese, de la Al-Queda până la militanţi shiiţi sau membri ai partidului Baas, fidelii lui Saddam Hussein, care a provocat peste patru mii de morţi în rândul trupelor americane. Iar aceasta putea fi redusă, dacă nu evitată, prin suplimentarea trupelor de ocupaţie, mult inferioare necesităţii controlării unui teritoriu atât de vast. Trebuie menţionat că toate rapoartele militarilor din ierarhia armatei americane susţineau asta, dar Bush şi Rumsfeld aveau alte viziuni, dovedite ca fiind catastrofale. Închid paranteza.
Rusia îşi revine, susţin majoritatea analiştilor. Dar cum?
Mulţi văd rezervorul de petrol şi gaze, precum şi de alte materii prime, ca şi o binecuvântare pentru Rusia. Se poate, Gazpromul devenind o armă mai eficientă decât Armata Roşie, deoarece de teama acestuia Europa a ajuns să tremure la propriu. Pentru cei naivi, care încă mai cred că Gazprom este doar o societate ce se preocupă doar de problemele sale comerciale, le pot aduce multe exemple, dar cel mai pregnant în ultima vreme îl constituie recentul tratat cu Ucraina, în care, în schimbul prelungirii închirierii portului Sevastopol până în 2042 (contract ce expira în 2017), se prevăd inclusiv reduceri la preţul gazelor livrate de Gazprom. Cum de un tratat politic se bazează pe o companie aşa-zis comercială, am explicat în alt articol.
Poate că această bogăţie în resurse este pentru Rusia o binecuvântare, dar pentru poporul Rusiei este un blestem. Mă bazez în această afirmaţie pe exemplele multiple care ni le oferă atât istoria, cât şi multitudinea de cazuri actuale. Şi le pot enumera. Arabia Saudită şi mulţimea de state bogate în petrol din zona Golfului sunt bogate, exportul lor de petrol fiind principala lor resursă. Cetăţenii lor au un nivel de trai ridicat faţă de media din regiune, dar în schimb sunt nişte dictaturi în cel mai clar sens al cuvântului. Legea musulmană se aplică cu stricteţe, iar opozanţii sunt prigoniţi fără milă. Tocmai datorită faptului că aceste clase conducătoare, în majoritatea ţărilor monarhii absolute, dispune de resurse financiare suficiente ca din când în când să dea câte ceva şi supuşilor, în schimbul obedienţei. Atâta doar că populaţia lor este mai mică decât cea a Rusiei, deci mai uşor de satisfăcut cu ceva mărunţiş. Opozanţii sunt prigoniţi fără milă, iar populaţiei nu-i pasă, din moment ce primeşte stipendii de la conducere. Nu contează că acele stipendii sunt o cotă insignifiantă faţă de încasări, şi că zone de bază ca şi învăţământul, sănătatea sunt subfinanţate, în defavoarea apărării, din moment ce armata şi internele sunt responsabile cu protecţia regimului inclusiv împotriva propriilor supuşi. De ce să stimulezi sănătatea şi învăţământul, când educaţia poartă în ea germenii cunoştinţei, care în curând ar putea cere drepturi, inclusiv politice? Nu este întâmplător că tocmai în aceste state se dezvoltă formele radicale de opoziţie, cele fundamentalist islamice, ale căror cel mai cunoscut exponent este chiar Osama bin Laden, saudit la origine?
La fel, în Rusia, apare acelaşi fenomen. Masele se lasă seduse de discursul naţionalist, acceptând unele mici beneficii, cedând în schimb libertăţile lor de bază, pentru care unii în estul Europei au luptat şi au murit. În schimb, pentru ei este suficient faptul că votca este încă ieftină şi că Rusia este o mare putere, orgoliul care a făcut mujicul rus să susţină atâtea secole imperiul, să lupte şi să moară pentru el, chiar dacă în schimb nu primea decât împilarea seculară. De aceea, pentru conştiinţa rusului de rând, binecuvântarea Rusiei îl reprezintă blestemul său, el fiind în continuare dispus să renunţe la drepturi în schimbul ideii că Rusia este mare. Nu contează că el moare de foame, iar conducătorii se îmbuibă, contează că are o sticlă de votcă şi conştiinţa imperiului.
După căderea URSS, Rusia a încercat după modelul britanic crearea unui Commonwealth, sub numele de CSI. Tentativă eşuată, din moment ce fiecare din ţările proaspăt independente avea propria agendă, în funcţie de aspiraţiile fiecăreia. A fost nevoie de constrângere, inclusiv prin crearea de conflicte devenite ulterior îngheţate, ca să le readucă la sânul CSI. În unele cazuri, au apărut războaie civile, de asemenea prost gestionate, ca şi în cazul Turkmenistanului. Iar acum apar alte probleme, în Kirghistan, de exemplu.
Ca şi o concluzie, Rusia a ratat ocazia de a se decoloniza paşnic, evitând astfel multe probleme care în curând vor fi extrem de greu de gestionat. De exemplu, a creat focarele din Georgia, Abhazia şi Osetia de Sud, la fel ca şi cel din Moldova, Transnistria. Pe lângă imensele resurse aruncate aici, aceste pseudostate mafiote nefiind capabile, chiar prin masiva contrabandă să se susţină singure, fără aportul economic, militar şi politic al Moscovei, au mai apărut şi probleme de altă natură.
Nu poate fi negat faptul că implicarea rusească în Georgia, respectiv în conflictele din Osetia de Sud (1992) şi Abhazia (1992-1993) nu au avut o influenţă majoră asupra desfăşurării ulterioare a mişcării de secesiune din Cecenia. Nu trebuie uitat faptul că Şamil Basaev, cel mai căutat om din Rusia de după 1994, a fost comandantul frontului nordic în războiul din Abhazia în 1993 şi ministru adjunct al apărării din Abhazia, un adevărat erou al Rusiei în acea vreme. În fruntea cecenilor săi a intrat în oraşul Gagra dinspre nord, la 1 octombrie 1993, susţinuţi de aviaţia rusă, în timp ce oraşul era blocat dinspre mare de flota rusească, la acţiune luând parte navele Bezukoriznenny, Golovin, KIL-25 şi BTH-38. Masacrele au fost pe măsură, mii de georgieni ucişi şi zeci de mii fugiţi. Oamenii lui Basaev au adus circa o sută de civili georgieni pe stadionul din Gagra, i-au decapitat şi au încins un macabru meci de fotbal cu capetele lor.
Un an mai târziu, acest Şamil Basaev devenea proscris în Rusia, pe motiv că se aliase lui Djohar Dudaev, fost general sovietic de aviaţie ce devenise preşedintele autoproclamatei republici cecene, independente faţă de Rusia. A luptat la Groznâi în fruntea batalionului abhaz format din veteranii săi din Abhazia, acum împotriva armatei ruse. A condus raidul asupra spitalului din Budivonosk, luând 1600 de ostatici, a terorizat Rusia mai mult decât oricare, chiar şi luările de ostatici de la teatrul din Moscova, din 2002, fiindu-i atribuite. A murit în 2006, în explozia accidentală a unui camion cu muniţie.
Destinul unui luptător, creat de Rusia, care ajunge să lupte împotriva ei, la fel ca şi alte cazuri. La fel, revolta lui Abd-el-Krim, în Marocul anilor 20 va fi purtată de către veteranii marocani din armata franceză din primul război mondial, soldaţi cu experienţa frontului. Şi exemplele sunt nenumărate. De fiecare dată când imperiul îşi foloseşte soldaţii recrutaţi din colonii, aceştia, cu prima ocazie, vor lupta pentru independenţa ţării lor. Aşa s-a întâmplat şi în Moldova în 1992, când veteranii moldoveni ai războiului sovieto-afghan au luptat împotriva transnistrenilor.
Ideea este că iniţierea de către Rusia a conflictelor în ţările ce s-au desprins de imperiul sovietic a amorsat dorinţa de independenţă a republicilor rămase în componenţa Rusiei, acolo unde ruşii sunt minoritari în proporţie de mai puţin de 5%. Antrenarea şi înarmarea voluntară a acestor populaţii în conflict este o sabie cu două tăişuri, şi Rusia acum vede reversul medaliei. Cecenii au devenit conştienţi de puterea lor, s-au văzut înarmaţi, până să-şi aducă aminte de tradiţiile lor războinice şi să ridice armele pentru independenţă a fost doar un pas, trecut cu uşurinţă. Mai ales că şi demografia este de partea lor şi a populaţiilor caucaziene. Ruşii sunt minoritari în toate republicile de aici: 33,6% în Karaciai-Cerchezia, 25% în Karbadino-Balkaria, 23% în Osetia de Nord, 1,2% în Inguşeţia, 4,7% în Daghestan şi 3,7% în Cecenia. Mai mult, Rusia este formată din 21 de republici autonome, în care trăiesc circa o sută de popoare, iar în multe din aceste republici ruşii sunt mai mult decât minoritari, am exemplificat doar cu regiunea Caucazului, deoarece este tocmai regiunea în care Rusia sângerează cel mai mult. Un ultim exemplu, chiar săptămâna trecută, un atac asupra Parlamentului cecen a lăsat peste opt morţi, inclusiv atacatorii. Un mesaj dur care demonstrează că războiul din Cecenia este departe de a fi încheiat, cum pretinde Rusia. Precedentul atac care îmi vine în minte asupra unui parlament a avut loc în 2002, când separatişti pakistanezi din Kashmir au atacat parlamentul indian, provocând mai multe victime, incident care a dus aproape până la izbucnirea unui nou război între India şi Pakistan.
Astăzi, Rusia duce o luptă fără ieşire în Caucaz. Nu poate învinge, s-a văzut din ultimii şaisprezece ani. Acum nici nu mai poate renunţa, din două motive. Unul, întreg eşafodajul prin care actuală putere a acces la conducere a fost carta naţionalistă. Să renunţe la Cecenia sau să cedeze ceva din linia dură impusă în ultimii zece ani ar însemna recunoaşterea înfrângerii şi prin asta delegitimarea actualei puteri ruse în ochii rusului de rând. De aici începe fisura, chiar într-un stat autocratic. În timp, chiar dacă se vor crampona de putere, aceasta li se va şubrezi iremediabil. Al doilea, o cedare acum ar antrena prioncipiul dominoului şi în alte republici, care stau cu ochii pe Cecenia şi Daghestan. Deocamdată, conflictul cecen s-a extins doar în republicile musulmane învecinate.
Are Rusia o altă soluţie, decât cea de a continua să lupte şi să sângereze în Caucaz? Sau, mai bine zis, avea Rusia o altă soluţie în aşa fel încât să nu fi ajuns în situaţia actuală?
Eu cred că da. Această soluţie a fost deja iniţiată de Boris Eltsin în 1996, atunci când a încheiat în grabă primul război cecen dintre 1994 şi 1996, devenit prea nepopular, ţinând cont de marile pierderi ruseşti. Tratatul de pace s-a încheiat ca şi între două state independente, iar Eltsin a spus că respectivul tratat pune capăt unui război de patru sute de ani. Dacă Rusia îi lăsa pe ceceni aşa, într-o stare de cvasiindependenţă, aceştia făceau în continuare ceea ce ştiu mai bine, adică se luptau între ei. Asta au făcut până când Vladimir Putin, pe atunci un ilustru necunoscut devenit preşedinte interimar după demisia lui Eltsin, declanşează al doilea război din Cecenia, devenind o persoană extrem de populară, astfel reuşind fără prea mare efort să-şi adjudece două mandate prezidenţiale. Dacă Cecenia era lăsată în continuare aşa, fracţiunile tribale şi rivale s-ar fi măcinat reciproc multă vreme. Asta a înţeles şi Putin după doi ani de război, atunci când s-a aliat cu unii împotriva altora, respectiv cu gruparea lui Ahmad Kadârov, ucis în 2004, respectiv cu fiul său, Ramzan, în funcţie şi astăzi, nişte şefi de bandă şi criminali de drept comun, la fel ca şi multe alte figuri din Cecenia.
Intervenind în 1999, Rusia a făcut tot ceea ce putea fi mai rău, anume a radicalizat opoziţia cecenă, aruncând-o în braţele fundamentalismului islamic. Cecenii nu au avut alt stat care să-i susţină, aşa cum separatiştii din Kashmir au Pakistanul. Dar trecând la fundamentalism, lucru acceptat chiar şi de islamiştii moderaţi, ajutorul sub formă de bani, arme şi luptători îndoctrinaţi a început să curgă dinspre grupările teroriste musulmane. Astfel, întreaga opoziţie împotriva Rusiei s-a radicalizat într-una fundamentalist islamică. Dacă în deceniul zece al secolului trecut, cecenii luptau pentru independenţă, acum luptă pentru instaurarea Califatului, un stat islamic care să cuprindă toţi musulmanii din Pakistan până în Maroc, ideea de bază a organizaţiilor gen Al-Queda.
Dacă i-ar fi lăsat în pace, cu tratatul lui Eltsin, Rusia ar fi dat o şansă moderaţilor să învingă. Nu trebuie uitat că şi generalul Djohar Dudaev era un moderat, dar ruşii l-au ucis cu o rachetă dirijată după telefonul său mobil tocmai pe omul pe care mai târziu ar fi trebuit să-l susţină. Deoarece, dacă ar fi făcut-o, poate nu ar fi ajuns în situaţia de astăzi, cu bombe explodând în metrou la două staţii de centrul Moscovei.
Ca un exemplu aduc cazul Tadjikistanului. Devenit independent din 1991, un an mai târziu este confruntat cu un război civil, în care una dintre părţi, devenită fundamentalistă, era ajutată direct, cu oameni şi bani, precum şi cu instrucţie şi refugiu, de Afghanistanul vecin, pe atunci fieful talibanilor. Rusia i-a susţinut pe opozanţii fundamentaliştilor, inclusiv cu trupe, într-un război care a durat aproape patru ani, şi a obţinut mai multe şi a avut pierderi mai mici decât în primul război cecen. De ce? Fiindcă majoritatea populaţiei era de partea lor, împotriva fundamentaliştilor.
La ora actuală, majoritatea cecenilor sunt împotriva ruşilor şi a bandei lui Kadârov, iar a fi fundamentalist pentru ei înseamnă să fi împotriva lor. Indirect, fără să vrea, prin oprimarea cecenilor, Rusia a contribuit la radicalizarea musulmanilor din Caucaz, o problemă foarte dificil de gestionat. Radicalismul musulman se poate extinde în republicile musulmane independente foarte rapid, având două centre importante de greutate: unul în Caucaz şi altul în Afghanistan, în zona controlată încă de talibani.
Ce ar fi fost, sau ce ar fi putut fi, dacă Rusia urma cealaltă cale? Cecenia nu ar fi diferit mult de Turkmenistan, sau Tadjikistan. Ar fi fost sub oblăduirea economică şi influenţa politică a Rusiei, dar ar fi fost independentă, sau cu o autonomie sporită. Dar Rusia nu ar fi pierdut zeci de mii de oameni şi sute de milioane de dolari acolo fără să rezolve nimic, ba dimpotrivă, radicalizând toată populaţia împotriva lor, chiar transformând-o în viitorii kamikaze împotriva infidelilor care nu îmbrăţişează cu devoţiune Koranul.
Procesul de decolonizare Rusia nu l-a început, şi nici nu intenţionează să-l înceapă, deşi are cazurile republicilor care s-au desprins din URSS în 1991, cazuri ce pot fi socotite de succes, comparativ cu ce se întâmplă în republicile caucaziene. Cele mai de succes sunt ţările baltice. Singurele excepţii ale succesului relativ de care vorbeam sunt chiar statele în care Rusia a plantat conflictele sale, respectiv Georgia şi Moldova, care au problemele separatiste pe teritoriul lor. Chiar şi aşa, situaţia lor este infinit mai bună decât Caucazul.
Dacă Rusia ar fi lăsat lucrurile să meargă, fără să declanşeze un nou război în Cecenia, poate la ora actuală ar fi avut o altă situaţie acolo. În mod sigur ar fi trebuit să acorde o autonomie lărgită, poate chiar independenţa republicilor caucaziene, dar în mod sigur acestea ar fi fost total dependente economic de Rusia. Şi nu numai economic, în mod sigur Rusia ar fi avut un rol preponderent în toate deciziile politice. Ar fi fost o independenţă de facto, aceste ţări fiind incapabile să-şi dezvolte o viaţă independentă, nu au nici resursele, nici teritoriul, nici vocaţia să o facă. Ar fi fost tot ale Rusiei, dar independente cu numele. Iar Rusia nu ar fi sângerat atât şi nu ar fi pierdut în continuare bani şi resurse doar pentru a spune că a rămas o mare putere.
Marea Britanie a ştiut să rămână o mare putere, nu cea mai mare, dar a rămas o marte putere şi după ce a renunţat la colonii. Le-a dominat economic prin intermediul Commonwealth-ului, dar le-a păstrat fidele. În schimb, Franţa a procedat altfel. Şi le-a exploatat intens, intervenind dur de fiecare dată când una dintre ele lua o decizie neconvenabilă Parisului. Nu este de mirare că jumătate din ţările aflate în primele zece locuri în clasamentul statelor eşuate al revistei Foreign Policy sunt foste colonii franceze. O atitudine mai apropiată de a Rusiei, să ne mai mirăm că cei doi preşedinţi se înţeleg foarte bine?
În concluzie, dacă Rusia ar fi început decolonizarea mai devreme, poate ar fi fost scutită să treacă prin ceea ce trece în Caucaz. Şi este foarte posibil ca de aici să piardă enorm, nu trebuie uitat cât a pierdut Franţa ca şi putere importantă după înfrângerea din Algeria din 1962.
Neştiind cum să gestioneze situaţia, Rusia şi-a complicat existenţa, împingând ţările caucaziene în braţele fundamentalismului islamic, spre deosebire de ţările musulmane devenite independente din CSI, scăpate deocamdată de acest spectru. Dacă ar fi gândit mai bine, ar fi putut evita războiul fără sfârşit al Caucazului. Vinovată de această situaţie rămâne doar orbirea conducătorilor care, pentru prezervarea imperiului şi a rolului de lider al Rusiei, au ales calea dură care a dus până aici. Dar lucrurile nu s-au oprit şi nu se vor opri, Caucazul va sângera continuu, o rană adâncă care nu se închide, pe harta Rusiei.

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta

Acest episod, intrat deja în folclor ("Sus opincă, jos papuc / Eu până la Pesta mă duc" un cântec popular din acea perioadă), este unul real şi redau aici descrierea lui făcută de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, între august şi noiembrie 1919. A apărut iniţial în cartea sa "Huzarul negru", 1926, şi a fost preluat în reeditarea cărţii generalului Gheorghe Mărdărescu (foto, pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta), "Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei", 1922, realizată de Editura Marist sub titlul "Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei - şi alte mărturii", 2010.

…Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919.
Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi.
Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb.
Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…”
“Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”
Zis şi făcut.
Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atîrne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…
....
“Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…
“Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea.
Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.
Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.
“Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.
“Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.
- Cum îl cheamă?
- Don sergent Iordan.
- Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
- Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric.
Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali.
Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă…
De-aş fi fost singur! - O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi - poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat!
Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet:
“Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…”
Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie:
“Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici...”
În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului.
Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da.
L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui.
L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale.
Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea.
Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană - un vulpoi de Mehedinţi.
Purta capela pe sprânceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic.
O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă…
L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu nai-vitate şi scurt: “Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nas-
ture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…”
Şi iarăşi cântecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”
- Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie:
“E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…”
Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor
El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.


General Marcel Olteanu
“Huzarul Negru”, 1926

Bibliografie:

Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei - şi alte mărturii, Editura Marist, 2010

Fisurarea flancului sudic al Rusiei (II) Razboiul fara sfarsit al Caucazului

Al doilea eveniment de importanţă majoră petrecut în primăvara aceasta şi care a şubrezit serios sistemul de securitate al Rusiei s-a întâmplat chiar la Moscova în aprilie 2010. Două explozii puternice în metroul moscovit, nu departe de Piaţa Lublianka, au ucis 39 de oameni şi au rănit mai bine de 80. O lovitură puternică dată Rusiei şi siguranţei de sine afişată permanent de liderii ruşi, care se dovedesc incapabili să-şi protejeze capitala. Aceste explozii au fost urmate de altele, în Daghestan şi alte părţi, ultima petrecându-se acum câteva zile la Vladikavkaz, capitala Osetiei de Nord, cu peste 50 de victime.
Doku Umarov, emirul autoproclamat al „emiratului” ce cuprinde nordul Caucazului aflat între graniţele Rusiei, şi-a asumat responsabilitatea atacurilor. Un nou Shamil Basaev este pe cale de a se naşte, după dispariţia primului, în 2006. Trebuie menţionat şi succesul actual al FSB-ului, care a reuşit să-l decridibilizeze oarecum în ochii susţinătorilor şi locotenenţilor săi, ca dovadă unele înregistrări difuzate conform cărora unii dintre ei nu-l mai recunosc ca şi lider, deoarece acesta ar avea intenţia să se retragă. Totuşi, riposta militară a Rusiei în Cecenia cam bate pasul pe loc, săptămâna trecută autorităţile anunţând triumfalist uciderea a zece insurgenţi. Dar bombele continuă să facă victime, iar lucrurile nu se vor opri aici.
Este de înţeles, dacă luăm în calcul perspectiva istorică a zonei.
Permanent, această regiune s-a aflat la confluenţa imperiilor, ajungând într-un târziu sfera de interes a Persiei, Rusiei şi Turciei. Expansiunea rusă capătă preponderenţă asupra zonei, dar va fi nevoie de mai bine de o sută de ani pentru ca ruşii să se înfigă bine în zonă, cel mai lung război purtat de Rusia. Totuşi, nu o vor stăpâni niciodată complet şi sigur. În secolul XIX, ruşilor le-a luat mai mult de o generaţie să-l neutralizeze pe mullahul Shamil, războinicul daghestanez devenit erou al populaţiilor musulmane din Caucaz. Marele scriitor rus Lev Tolstoi a lăsat pagini memorabile despre aceste evenimente.
Prăbuşirea imperiului rus în 1917 şi ascensiunea celui sovietic în perioada imediat următoare a lăsat o mică gură de oxigen în regiune, reprimată rapid de comuniştii victorioşi. În timpul celui de-al doilea război mondial, când trupele germane alături de vânătorii de munte români din Divizia a 2-a Munte, condusă de generalul Ion Dumitrache, s-au apropiat în Caucaz la mai puţin de 40 de kilometri de Groznâi, Stalin, nesigur pe populaţia indigenă, i-a deportat în masă în Siberia. Au trecut mulţi ani până ce supravieţuitorii s-au întors, transmiţând generaţiilor următoare relatări despre masacrele şi atrocităţile la care au fost supuşi, adăugând o nouă dimensiune urii faţă de ocupant, ură a unui popor războinic şi neînfricat. Colapsul Uniunii Sovietice a grăbit manifestarea veleităţilor de independenţă în Caucazul musulman, împărţit şi reîmpărţit între republici, în ideea clasică de „divide et impera”, la fel cum s-a petrecut şi cu împărţirea teritoriilor româneşti între Republica Moldova şi Ucraina.
Djohar Dudaev, general sovietic cu ascendenţă cecenă, care a cunoscut pe viu în tinereţe grozăviile deportărilor în Siberia, marşează pe independenţa Ceceniei, fapt care va duce la primul război cecen, între 1994 şi 1996. Rusia, cu soldaţi nepregătiţi, are pierderi masive, iar Boris Elţin este nevoit să încheie pace, chiar dacă Dudaev este ucis de o rachetă ghidată după semnalul telefonului său mobil. Este o recunoaştere de facto a independenţei Ceceniei, chiar prin tratatul de pace încheiat şi semnat de Boris Elţin între Federaţia Rusă şi Republica Cecenă Ichkeria, care, după spusele lui Elţin, avea "însemnătate istorică, menit să încheie 400 de ani de război".
A venit vremea lui Putin, noul lider care nu putea tolera situaţia. Pretextul noului război cecen l-au reprezentat exploziile unor bombe la Moscova, Buinansk şi Volvodonsk care au ucis 293 de oameni şi au rănit 651. În ciuda semnelor de întrebare asupra originilor acestor explozii, mai ales după episodul Riazan, când bomba din subsolul unui bloc de aici a fost dezamorsată şi suspecţii presupuşi a fi pus bomba s-au dovedit a fi agenţi FSB, s-a declanşat al doilea război cecen. Cei ce au încercat să pătrundă misterul de la Riazan au murit în circumstanţe misterioase, cel mai cunoscut fiind Alexandr Litvinenko, care a scris chiar şi o carte despre asta. La fel, Iuri Scenonecikin, membru în Duma rusă care a iniţiat două moţiuni despre acest eveniment, a murit inexplicabil, probabil otrăvit cu o substanţă radioactivă, probabil thalium, chiar înainte de a pleca în Statele Unite să se întâlnească cu o delegaţie FBI, în 2003. Alt deputat, Serghei Iushenkov, care a iniţiat o investigaţie asupra evenimentelor, precum şi a altor subiecte sensibile din Rusia, cum ar fi criza ostaticilor de la teatrul Nord-Ost din Moscova din 2002, a fost împuşcat mortal la 17 aprilie 2003 lângă casa sa.
Al doilea război cecen a continuat şirul de orori, şi practic continuă şi în ziua de astăzi. Ruşii n-au putut zdrobi rezistenţa cecenă, dar s-au folosit de cea mai bună armă disponibilă: clanurile. Pentru noi pare greu de înţeles acest aspect deosebit de pregnant în cultura şi societatea central asiatică şi nu numai. Chiar şi în Africa, tribalismul şi clanurile sunt mai importante decât etnicitatea şi naţiunea, ultima de altfel aproape inexistentă în majoritatea societăţilor africane. Revenind la cele central asiatice, tribalismul transcede de secole etnicitatea şi chiar religia, pentru membrii unui clan mai importantă fiind legătura de sânge, apartenenţa la acel clan, decât faptul că sunt ceceni, uzbeci sau turkmeni sau chiar musulmani. În timpul războiului dus de URSS în Afghanistan, clanurile războinice au oscilat de o parte sau alta, luptând când de partea mujahedinilor, când de partea ruşilor, aşa cum le dictau interesele de moment ale liderilor de clan. Nu era nimic nefiresc în schimbarea loialităţii de pe o zi pe alta, la fel cum se întâmplă şi astăzi în Afghanistan.
Astfel, Rusia şi-a asigurat loialitatea lui Ahmed Kadârov, impus ca şi conducător al Ceceniei, dar asasinat de o bombă pusă sub tribuna oficială din Groznâi cu ocazia defilării din 9 mai 2004, ziua victoriei. Mai târziu, în 2007, fiul său Ramzan, a devenit oficial preşedinte al Ceceniei, cu binecuvântarea Rusiei, continuând regimul de teroare impus prin intermediul miliţiei conduse de către el. Totuşi, după cum se vede, nu a reuşit să pacifice regiunea, cu tot sprijinul soldaţilor ruşi şi al FSB-ului.
Şi nici nu prea ar avea cum. Lipsa sa de legitimitate este evidentă, fiind ţinut în funcţie doar de sprijinul neprecupeţit al trupelor ruseşti, iar rezistenţa împotriva ruşilor are rădăcini prea adânci, de circa trei secole, care nu pot fi şterse în câţiva ani.
Iată câteva din greşelile comise de ruşi aici în ultimii ani. Spre deosebire de americani în Irak şi Afghanistan, ruşii nu par capabili să facă diferenţa între combatanţi şi noncombatanţi. Nu neapărat din concepţie, ci mai degrabă prin implementare. Soldaţii din teren nu sunt pregătiţi, sau sunt prea temători, astfel că tratează orice civil întâlnit ca şi pe un terorist. Odată teritoriul ocupat, când nu ai în faţă un inamic clar, ci doar civili în aparenţă, trebuie să faci distincţia între potenţialii amici şi inamici. Aici apare termenul american de „win hearts and minds”. Trebuie să ucizi inamicii şi să protejezi civilii neutri, pentru a-i câştiga de partea ta, nu neapărat să-ţi fie aliaţi, dar cel puţin să rămână neutri. O lecţie pe care americanii au învăţat-o în Vietnam, cu costuri majore, dar pe care ruşii încă nu sunt capabili să şi-o însuşească. În Cecenia, ei continuă să aplice o politică de forţă, ucigând fără discriminare. Astfel doar radicalizează rezistenţa, transformând fiecare civil în potenţial opozant. Această tactică nu are cum să dea rezultate favorabile pe termen mediu şi lung. Ruşii s-au văzut implicaţi în fel de fel de răzbunări şi conflicte tribale, ajungând să susţină mafia locală şi să transforme războiul într-unul de exterminare de ambele părţi, tortura fiind la ordinea zilei, deoarece un prizonier va fi iremediabil torturat şi ucis, indiferent de care parte. O altă chestiune, această zonă a Caucazului a fost tot timpul lăsată subdezvoltată, ca o pedeapsă. Dar această politică a Kremlinului dintotdeauna se întoarce împotrivă, prin faptul că tinerilor nu le rămâne altă soluţie să iasă din sărăcie decât să se alăture mafiilor sau căpeteniilor războinice care invariabil vor ajunge să se confrunte cu soldaţii ruşi, văzuţi ca şi ocupanţi de trei sute de ani încoace. De asemenea, o circumstanţă agravantă o reprezintă sistemul de mafie şi clan, sistem de care Rusia nu s-a atins, protejând clanurile şi mafiile care sunt de partea sa, prin faptul că le-a oferit sprijin economic şi militar, precum şi putere politică, instalându-le la conducerea Ceceniei. Dar prin asta şi-a atras duşmănia de moarte a restului populaţiei, cea care îndură conducerea acestei bande de criminali. Nu în ultimul rând, cecenii şi rudele lor din Caucaz au de suferit de pe urma creşterii xenofobiei ruşilor din restul ţării, excesele ajungând până la crime. Chiar dacă sunt stabiliţi de multă vreme în oraşele ruseşti sau se află doar în trecere, aceştia, uşor de recunoscut după culoarea pielii, au devenit victime predilecte ale grupărilor de tineri, iar oficialităţile, în cel mai fericit caz, rămân pasive.

Geografia etnică a Caucazului


O foarte scurtă incursiune, faţă de complexitatea zonei, în geografia etnică, religioasă şi culturală a regiunii ar putea facilita o mai bună înţelegere a realităţii actuale.
Chiar în sudul noii frontiere a Rusiei în Caucaz, în istmul ce desparte Marea Neagră de cea Caspică, o regiune bogată în hidrocarburi şi punct de trecere a conductelor de gaze şi petrol existente sau proiectate, au apărut din 1991 trei noi state: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan. Despre situaţia geopolitică a Georgiei şi consecinţele războiului cu Rusia din august 2008 am scris deja două articole (http://cristiannegrea.blogspot.com/2010/07/invatamintele-conflictului-ruso.html si http://cristiannegrea.blogspot.com/2010/08/invatamintele-conflictului-ruso.html ), aşa că mă voi concentra puţin asupra Armeniei şi Azerbaidjanului. Cele două foste republici foste sovietice luptă între ele încă din 1988 pentru Nagorno Karabah (sau Karabahul de Munte), o enclavă majoritar armeană, dar aflată pe teritoriul Azerbaidjanului din timpul lui Stalin. În 1988, o intervenţie hotărâtă de moment a conducerii de la Moscova ar fi putut pune capăt conflictului. Dar Gorbaciov, preocupat cu retragerea sovietică din Afghanistan şi cu ideea că o astfel de intervenţie ar fi dăunat imaginii de glasnost şi pereistroika, a ezitat, fapt care a dus la escaladarea conflictului, care a luat caracterul unui adevărat război după destrămarea URSS, în 1991, când ambele republici au devenit independente. La semnarea armistiţiului, în 1994, armenii stăpâneau Nagorno Karabahul şi o fâşie de teren care făcea legătura cu Armenia. În schimb, provincia azeră Nahicevan se găseşte exclavată faţă de Azerbaidjan de către Armenia. Deci, o situaţie cu potenţial exploziv nu numai prin existenţa conflictului îngheţat pentru Nagorno Karabah.
Armenia, cu populaţia de circa 3,5 milioane locuitori, a cerut ajutorul Rusiei, vechiul ei aliat. Staţionarea celor aproximativ 3000 de soldaţi ruşi a fost prelungită de curând până în 2044. Între Armenia şi Turcia există o inamiciţie istorică exacerbată şi de nerecunoaşterea de către turci a genocidului armean din 1915-1916, în care şi-au pierdut viaţa peste 1,5 milioane de armeni. Un motiv în plus ca Armenia să se bazeze pe sprijinul Rusiei contra puterii crescânde a Turciei. În schimb, Azerbaidjanul, cum e şi firesc, înclină spre Turcia, poporul azer fiind de origine turcică şi islamist. Ar fi părut mai firesc să încline mai mult spre Iranul cu care de asemenea se învecinează, dar aici există o dispută mai veche, prin faptul că Iranul ocupă Azerbaidjanul de Sud, parte a Azerbaidjanului istoric, iar aici trăiesc mai mulţi azeri decât cei 8,5 milioane din ţară. În plus, Azerbaidjanul este o ţară cu vaste resurse de petrol şi gaze naturale.
La ora actuală, Azerbaidjanul a devenit mult mai important decât putea visa vreodată. Încă din vremurile demult apuse i se spunea „Ţara Focurilor”, datorită gazelor naturale ce ieşeau la suprafaţă şi ardeau ani îndelungaţi. Astăzi, într-o lume ahtiată după gaze şi petrol, importanţa Azerbaidjanului creşte exponenţial. În timpul în care făcea parte din Uniunea Sovietică, era principalul furnizor de hidrocarburi pentru imensa URSS. Astăzi, ca ţară independentă, este vitală. Astfel, este de înţeles interesul marilor puteri faţă de Azerbaidjan, cu atât mai mult cu cât conjunctura geopolitică este pe cale să se reaşeze pe axele conflictuale previzibile. Ostilitatea Azerbaidjanului faţă de Armenia, protejată de ruşi, o împinge către Turcia, cu care are legături tradiţionale de secole. Pentru a evita intrarea în orbita Iranului, şi de asemenea, pentru a nu o lăsa prea mult în braţele Turciei, SUA au început să o curteze din ce în ce mai mult. Vizita secretarului de stat Hillary Clinton în turneul său european, în care a trecut şi prin cele trei state sudcaucaziene, respectiv Georgia, Armenia şi Azerbaidjan, reprezintă doar o mostră a interesului american în regiune.
Nu pot să nu remarc faptul că România a făcut o mişcare inteligentă prin proiectul AGRI, semnat acum câteva zile, prin care gazul azer ar putea ajunge în Europa ocolind Rusia, cu condiţia ca terminalele de lichefiere a gazului natural să fie gata la Constanţa. Asta în situaţia în care proiectul Nabucco încă mai aşteaptă, iar South Stream, rivalul său rusesc, aşteaptă şi el. Prin atragerea Ungariei în proiect, România a făcut o altă alegere deşteaptă, ţinând cont de faptul că Ungaria va prelua în curând preşedinţia rotativă a Uniunii Europene, un aspect care în altă conjunctură ne-ar putea dezavantaja. Esenţial este faptul că noi ne mişcăm, în timp ce alţii negociază. Iar în felul în care se schimbă conjunctura strategică, viteza de reacţie este esenţială.
Revenind la problema Rusiei, se remarcă faptul că Armenia, principalul aliat al Rusiei riscă să rămână izolat, în cazul în care Georgia îşi continuă politica antirusească, întărită de atacul din 2008. Sprijinul american pentru Georgia şi Azerbaidjan, cu toate rezervele faţă de întărirea poziţiei Turciei în regiune, care s-a dovedit un aliat nesigur al SUA, slăbeşte potenţialul rusesc în regiunea Caucazului de sud. Turcia a devenit nesigură încă din 2003, când nu a permis atacul american asupra Irakului din nord, ba dimpotrivă, a permis incursiunile propriilor trupe în nordul Irakului împotriva kurzilor. Mai mult, poziţia antiamericană s-a radicalizat împreună cu un larg spectru din opinia publică cu ocazia mult contestatului transport de ajutoare către fâşia Gaza. Totuşi, SUA investeşte masiv în Georgia şi Azerbaidjan, ca şi o contrapondere la potenţiala creştere a puterii ruse în regiune.
Fiindcă şi ruşii, şi americanii, sunt conştienţi de un aspect esenţial: dacă Rusia pierde crestele Caucazului, pierde orice posibilitate de influenţă în aceste ţări, mai mult, pierde întreaga zonă de sud, spre Marea Caspică şi estul Mării Negre. Este suficient să privim spre harta Rusiei de după disoluţia URSS. Întreaga zonă de sud se află în recul, cu un singur apendice înfipt în istmul dintre Marea Neagră şi Marea Caspică. De aici se trage imensul interes al Rusiei pentru această zonă pe care nu o poate lăsa din mână, fiind un avanpost înaintat spre sud, de unde Rusia nu mai are un control direct, ci în cel mai bun caz unul indirect, prin fostele republici din Asia Centrală, tot mai subminate de bazele americane edificate aici pentru a lupta cu talibanii din Afghanistan. Dar prezenţa americanilor în aceste baze aduc noi idei ce devin opozante principiilor autocratice, de aici vine şi opoziţia rusă ce le percepe ca şi factori de subminare a ei în regiune.
Până la urmă, revenind la Caucaz, în ciuda faptului că Rusia şi-a prelungit staţionarea trupelor sale în Armenia, s-ar putea ca aici să aibă probleme majore, prin efectele care s-ar putea petrece chiar în interiorul graniţelor sale de la nord de Caucaz, în ciuda eforturilor sale de a păstra avanposturi în Georgia sub forma republicilor secesioniste Abhazia sau Osetia de Sud, pentru păstrarea cărora a şi intervenit militar în 2008.
Ca aproape întotdeauna, fisura vine din interior, şi de mai bine de 15 ani ea se numeşte Cecenia. Iar această rană care nu se mai închide, acum începe să se şi extindă în tot nordul Caucazului, populat de popoare turcice şi islamiste din ce în ce mai radicale. Nici nu e de mirare, ruşii sunt minoritari în toate republicile caucaziene: 33,6% în Karaciai-Cerchezia, 25% în Karbadino-Balkaria, 23% în Osetia de Nord, 1,2% în Inguşeţia, 4,7% în Daghestan şi 3,7% în Cecenia. Deşi Cecenia s-a bazat în 1994 pe sprijinul inguşilor, el nu s-a materializat deoarece masacrarea inguşilor din Osetia de Nord din 1992-1993 era prea proaspătă în minte. În noiembrie 1992, gherilele inguşilor au pătruns în Osetia de Nord pentru a recupera regiunea Prigorodnâi, alipită de Hruşciov la această republică. Osetia a cerut ajutorul Moscovei, dar au răspuns apelului şi cazacii de pe Don şi Kuban, la fel cum au făcut-o şi în Georgia şi în Moldova. În 1993, întreaga populaţie inguşă din Osetia a fost masacrată, prima epurare etnică din Rusia postsovietică. Dar astăzi, inguşii au devenit aliaţi fideli ai cecenilor, la fel ca şi daghestanezii şi celelalte popoare turcice şi islamiste, opunându-se popoarelor ariene şi creştine cum ar fi ruşii şi osetinii.
Complexitatea etnică a Caucazului de Nord, extraordinar de mare, a jucat un rol important în favoarea Rusiei, aceasta folosindu-se din plin de disensiunile dintre subiectele etnice şi religioase, jucându-se cu ele, asmuţind populaţiile una împotriva alteia, doar pentru a le domina în continuare. Ruşii, cum greşit s-ar putea presupune, nu întotdeauna au ţinut partea popoarelor pe care firesc ar fi fost să le susţină. În 1992-1993, în Abhazia, i-a sprijinit direct şi deschis pe musulmanii abhazi, aşa cum o face şi în prezent, împotriva creştinilor ortodocşi georgieni. Au fost aliaţi cu cecenii lui Shamil Basaev, care atunci era un erou al Rusiei, pentru ca un an mai târziu şi pe mai departe, până la moartea sa din 2006, să devină cel mai mare duşman al Rusiei, odată cu debutul insurgenţei cecene, din 1994. Pentru o mai bună cunoaştere a complexului mozaic etnic şi geopolitic din Caucaz şi din regiunea pontică, recomand cartea geopoliticianului basarabean Oleg Serebrian „Va exploda estul?” apărută la Editura Dacia în 1998.

Concluzii

Puterea rusă este pusă din nou la încercare de către gherilele musulmane din Caucaz, care au lovit din nou chiar în centrul Moscovei, o puternică lovitură de imagine dată regimului de la Kremlin, care se dovedeşte depăşit de situaţie, incapabil să-şi protejeze cetăţenii capitalei, ca să nu mai vorbim de cei provinciile direct vizate de intenţia de secesiune a cecenilor şi aliaţilor lor din „Emiratul Caucazului”. Exploziile de bombe au continuat şi continuă în republicile învecinate, în timp ce campania împtriva rebelilor nu pare să dea rezultatele promise de Kremlin. Puterea rusă se confruntă deja cu o mare problemă. În 2012 va avea loc Olimpiada de Iarnă la Soci, pe malul Mării Negre, la doar câteva sute de kilometri de zona turbulentă a Caucazului. Dacă nu rezolvă rapid problema, ruşii s-ar putea confrunta cu mari probleme chiar în timpul olimpiadei, o ocazie pe care în mod sigur teroriştii nu o vor rata. Au mai fost atacuri teroriste în timpul olimpiadelor, cel mai cunoscut fiind la Munchen în 1972, când sportivi israelieni au fost luaţi ostatici şi ucişi în timpul încercării de eliberare a lor. Privind situaţia actuală în Caucazul de Nord, s-ar putea ca Munchen 1972 să pară o treabă de amatori faţă de ceea ce s-ar putea întâmpla la Soci 2012, repet, dacă problema nu este rezolvată cumva.
Din 1994 încoace, Rusia a încercat să rezolve problema pe calea dură. Nu a reuşit, dovadă fiind situaţia de azi, ba mai mult, parcă începe să piardă controlul şi în republicile învecinate Daghestan şi Inguşeţia. Este ca un cancer care, dacă nu este tratat, se extinde şi iese total de sub control. Rusia ar trebui să ştie asta, mai ales că nu i-a stăpânit bine pe ceceni de trei sute de ani încoace. Războiul cu ei durează de aproape patru sute de ani, cum bine spunea Boris Eltsin în 1996. Iar cecenii nu s-au dat bătuţi niciodată, este în sângele lor de popor războinic. De aceea nu cred că Rusia va putea să-i învingă în timp scurt, cel puţin dacă nu-şi schimbă tactica şi metodele, mai ales pe cele enunţate în prima parte a articolului. Cecenii au timp, Rusia nu are.
Cealaltă posibilitate, a unui compromis sau chiar a unei cedări, iese total din calculele Moscovei. Nu de altceva, dar nu are cum să accepte aşa ceva. Ar însemna recunoaşterea neputinţei, ori tocmai pe ideea revenirii la vechea glorie, la vechiul imperiu, s-a clădit întreaga campanie care l-a adus în fruntea Rusiei pe Vladimir Putin. Imaginea unui lider naţionalist şi hotărât, care a readus Rusia la masa celor mari, transformând-o într-o putere majoră, de care trebuie ţinut cont. Ori, o cedare cât de mică în faţa unui popor ce numără cam un milion de oameni în total este ceva de neconceput.
Mai este şi miza strategică ce ţine Rusia prizonieră. Dacă pierde Cecenia, ar fi un imbold pentru alte popoare de pe cuprinsul Rusiei să ceară independenţa, deschizând astfel Cutia Pandorei. Primii care i-ar urma pe ceceni ar fi daghestanezii şi inguşii. Apoi, pierderea nordului Caucazului de către Rusia ar fi doar o chestiune de timp. Iar consecinţele strategice ar fi catastrofale. Dacă destrămarea URSS este pentru Putin „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, pierderea versantului nordic al Caucazului ar fi cea mai mare catastrofă geopolitică pentru Rusia secolului XXI. Dacă pierde aliniamentul montan, graniţele Rusiei sunt aruncate spre nord, în câmpie, spre Volga, fără vreun obstacol natural, necesitând forţe importante pentru menţinerea lor. Reculul nu poate decât să continue, în această situaţie. Mai mult, susţinerea Armeniei, a Abhaziei şi Osetiei, inclusiv cu trupe, ar fi mult mai problematică, aproape imposibilă. Presiunea dinspre sudul islamic asupra Rusiei s-ar accentua vizibil şi imposibil de controlat. Dar nici apariţia unui stat cecen independent şi islamic nu ar fi o soluţie optimă pentru regiune, dar aici vorbim de o altă analiză.
Mai mult, cedarea ar însemna şi îndepărtarea de zonele bogate în hidrocarburi de la Marea Caspică, precum şi de preţioase conducte de transport. Trebuie menţionat că singura conductă asupra căreia Rusia nu are control este BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan), dar militar este suficient de aproape, prin Abhazia şi Osetia, de traseul ei.
Dar aici, în contextul internaţional apar şi alţi factori de presiune suplimentari. Nu vorbim doar de Kirghistan şi Caucaz, ci şi de evenimentele internaţionale.
În luna noiembrie au loc alegeri parţiale pentru Congresul american. Administraţia democrată a lui Obama se confruntă cu posibilitatea reală de a pierde majoritatea în favoarea republicanilor, pe fondul căderii de popularitate a preşedintelui şi a democraţilor, implicit. Obama nu prea are aşi în mânecă, decât o creştere a implicării pe plan internaţional. Pe plan intern, orice iniţiative ai avea, este nevoie de timp ca să apară rezultatele, iar Obama nu are acest timp. Singura soluţie este cea de a se implica şi de a veni rapid cu ceva rezultate pe plan extern, mai ales că a fost intens criticat că a cedat prea multe ruşilor, majoritatea referirilor făcându-se la Ucraina.
Reţeaua de spionaj rusă desfiinţată de curând poate fi un răspuns, mai ales că cei 11 arestaţi sau expulzaţi nu reprezentau vreun pericol iminent la adresa securităţii SUA. După activităţile desfăşurate, mai degrabă era vorba de o reţea în adormire, pregătită mai mult să recruteze sau să implanteze „cârtiţe” care mai târziu, peste mulţi ani, să poată da rezultate. Era mult mai logic să fie urmăriţi şi supravegheaţi, pentru a identifica contactele şi recrutaţii, care puteau fi folosiţi ca surse de intoxicare, oferindu-le informaţii false, un procedeu standard în activitatea de contraspionaj. Faptul că toată afacerea a fost făcută publică ne duce cu gândul la faptul că SUA a vrut să transmită un mesaj Rusiei sau să pună ceva presiune în contextul ideii de resetare a relaţiilor, dar şi să transmită publicului american că administraţia este la datorie şi îşi face treaba şi că nu cedează pe teren ruşilor. O asemănare este şi cu cazul spionului Floricel Ichim, arestat de autorităţile române, în loc de a fi folosit pe alte căi. De data aceasta, scopul a fost de a arăta pisica Ucrainei. Reacţia Rusiei la desfiinţarea reţelei din SUA a fost expulzarea lui Gabriel Grecu, diplomat român acuzat de spionaj, iar România răspunde expulzând un diplomat rus.
Un alt semnal transmis Rusiei, dar şi Turciei, este semnarea, acum câteva zile la Baku, a acordului AGRI, care va aduce gaz azer în Europa, fără tranzitarea Rusiei. Rusiei i se transmite că perioada de monopol asupra transportului gazului se cam apropie de sfârşit, iar Turciei că importanţa şi profitabilitatea Nabucco depinde şi de rapiditatea cu care se mişcă. Mai ales că singura conductă independentă de Rusia (BTC) are o mare parte din traseu chiar pe teritoriul turc.
În concluzie, în configuraţia actuală, Rusia va trebui să continue să lupte şi să sângereze în Caucaz. Situaţia Rusiei este practic fără ieşire.

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului

Fisurarea flancului sudic al Rusiei (I) Dilema kirghiza

În primăvara aceasta s-au petrecut două evenimente importante care au şubrezit serios „sistemul sanitar” sudic al Rusiei edificat cu atâtea eforturi în ultimii ani. Rusia a încercat, după disoluţia URSS, să-şi creeze un sistem defensiv împotriva tuturor ameninţărilor posibile cu care o ţară de asemenea întindere se confruntă inevitabil.
Începând cu 1989 Rusia, pe atunci Uniunea Sovietică, a văzut cum statele socialiste satelit se desprind din orbita sa, ajungând treptat, să devină membre NATO şi UE. În 1991, Uniunea Sovietică se dezmembrează în cincisprezece republici independente, o nouă problemă pentru Rusia, succesoarea URSS. Crearea CSI a fost un paliativ, o încercare de a menţine ceva după modelul Commonwealth-ului britanic. În timp, Rusia revine la mentalitatea sa imperială strângând şurubul, în încercarea de a menţine cât mai mult din moştenirea URSS. Pentru asta s-a folosit de orice mijloace, beneficiind din plin de moştenirea lui Stalin. Exterminările întregilor populaţii, deportările, transmutările, trasarea aleatorie a graniţelor republicilor unionale a dus la situaţia actuală. Comparativ, se aseamănă cu graniţele lăsate statelor africane ce şi-au dobândit independenţa în anii 60 ai secolului trecut, graniţe între domeniile coloniale care nu ţineau seama de etnii sau tribalism, devenind ulterior sursa a nenumărate conflicte şi masacre ce însângerează Africa chiar şi în ziua de azi.
Aşa s-a întâmplat şi în fosta Uniune Sovietică. Ca şi exemplu, cel mai cunoscut caz de către noi îl reprezintă cel al Republicii Moldova. După ocupaţia sovietică, i s-a alipit actuala Transnistrie şi s-a cedat Ucrainei sudul şi Bucovina de Nord, doar pentru a fi ulterior o permanentă sursă de conflict între Moldova şi Ucraina. „Divide et impera”, un dicton însuşit şi folosit cu succes de către Rusia dintotdeauna.
La fel stă situaţia pretutindeni în fostul imperiu sovietic, la fel şi în actualul stat rus. Aici, Rusia se comportă ca un pompier pe cale de a fi concediat care aprinde focuri pentru a-şi justifica importanţa în faţa comunităţii, iar atunci când comunitatea îl cheamă pentru a stinge incendiul, el îl lasă mocnit, gata să izbucnească oricând, astfel încât el să devină indispensabil în ochii acestei comunităţi. Singura diferenţă este că aici acestea nu se numesc focuri mocnite, ci conflicte îngheţate.

Dilema kirghiză

Primul dintre elementele mai susmenţionate care au şubrezit poziţia Rusiei s-a petrecut în Kirghistan. Această fostă republică sovietică din Asia Centrală, învecinată la nord de Kazastan, la est şi sud-est de China, la vest de Uzbekistan şi la sud de Tadjikistan. Ocupă o parte din Valea Fergana, un mozaic etnic complicat şi predispus la tulburări. Cu o populaţie de 5,4 milioane locuitori, minoritatea predominantă este cea uzbekă (13,8%) urmată de cea rusă (12,5%). Importanţa strategică a ţării constă în faptul că domină înălţimile ce mărginesc valea Ferghana, împărţită de sovietici între Uzbekistan şi Tadjikistan, primii stăpânind cea mai mare parte a acesteia, iar ultimii intrarea sa îngustă. Mai mult, Kirghistanul domină prin înălţimile munţilor Tian Şan o parte din bazinul Tarim, parte din regiunea Xinjiang din China, dominat de minoritatea musulmană uigură.
Piesele necesare unei răsturnări erau puse în scenă încă din martie 2010. Preşedintele Kurmanbek Bakiev devenise nesigur pentru Rusia. Printre păcatele sale, delegaţia trimisă în China condusă de fiul său, care s-a întors cu o serie de tratate economice ce subminau poziţia rusească, era cel mai puţin important. Deoarece aceste contracte vizau construirea de facilităţi electrice care ar fi scăzut dependenţa ţării de Rusia.
Un alt război subversiv se duce în zonă, un război nu mai puţin important decât cel din Afghanistan. Este vorba de luptele pentru influenţă în zona Asiei Centrale, între principalii actori la preponderenţă într-o zonă strategică din apropierea zonelor bogate în resurse energetice din Marea Caspică. Menţionez aici Rusia, SUA, China, Iranul şi Turcia. Iar unul dintre fronturile pe care se duce această luptă între primii doi actori preponderenţi este cel al bazelor militare. Restul încearcă doar să-şi proiecteze influenţa încă prin intermediul armelor economice sau etice şi ideologice. Singurele puteri cu piciorul bine înfipt în zonă, respectiv prin intermediul bazelor militare, sunt Rusia şi SUA. Prima, ca şi moştenitoare a fostei Uniuni Sovietice, a doua, în urma războiului din Afghanistan.
În urma atacurilor de la 11 septembrie 2001, regimul taliban din Afghanistan a fost răsturnat, talibanii fiind alungaţi în zonele muntoase din proximitatea graniţelor cu Pakistanul. Un sistem logistic de aprovizionare care să poată susţine efortul militar a fost edificat prin baze americane închiriate în ţările din jur, ţări aflate până de curând în sfera de interese a Rusiei ca foste state sovietice. Iniţial, Rusia a interpretat acest război împotriva terorismului ca un cec în alb pentru a se ocupa de proprii islamişti, dintre care cei mai agresivi rămâneau cecenii. Ulterior, poziţia Rusiei s-a mai nuanţat, ea devenind din ce în ce mai nemulţumită de prezenţa americană, mai ales când aceştia nu păreau să fie prea grăbiţi să lichideze rezistenţa talibană, al cărei sfârşit nu ar mai fi justificat prezenţa militară americană în regiune. Deoarece această prezenţă era dublată de bani, mulţi bani pompaţi către statele respective avide de valută. Urmau apoi şi unele investiţii, iar mai târziu ideile occidentale îşi făceau loc în societăţile respective. „Revoluţiile portocalii” din regiune sunt şi o consecinţă directă a prezenţei americane. A reuşit în Georgia, dar a eşuat în sânge în Uzbekistan, în urma revoltei de la Andijan din 2004, chiar şi România a găzduit câţiva refugiaţi atunci. Eşecul din Uzbekistan a dus la închiderea bazei americane din această ţară, eveniment care americanii nu doreau să-l repete în altă parte.
Poziţia americană este vitală din mai multe privinţe. În primul rând, este o continuare a politicii de „containment”, de îngrădire a Rusiei, asemănătoare cu cea din timpul Războiului Rece. În ciuda declaraţiilor, americanii nu au încredere în Rusia, chiar dacă spun altfel, iar conducerea rusă le ţine isonul. Rusia este nesigură, oricând poate ajunge la putere un regim care să redeschidă vremurile declarate apuse ale Războiului Rece. În caz că se va întâmpla asta, SUA doresc să fie pregătite. Alt aspect îl constituie izolarea Iranului, prins din două părţi, şi dinspre Afganistan şi dinspre Irak. Aici, lupta pentru influenţă continuă, retragerea trupelor combatante americane din Irak fiind doar un episod. Nu în ultimul rând, trebuie menţionată influenţa asupra Chinei. Valul revoluţionar „portocaliu” a ajuns destul de aproape de graniţele acesteia, proiectând contestarea partidului unic comunist şi a regimului chiar din interior. Şi nu este un lucru prea dificil, provinciile vestice ale Chinei fiind Tibetul şi Xinjiang, ultima predominat musulmană. Răbufnirea tulburărilor din Tibet din 2008 pot fi privite şi din această perspectivă.
Ori, Rusia în revenire, după succesul din Ucraina îşi îndreaptă atenţia spre sud, încercând să aplice o lovitură aici, destabilizând poziţia americană şi chiar cea chineză, suflându-i contractele economice semnate în ianuarie. Loviturile succesive în sectoare diferite, chiar divergente, a fost o tactică aplicată de toţi marii generali. Fiindcă Rusia aşa gândeşte şi aşa acţionează, ca şi o cetate sub asediu. Întreaga propagandă internă încearcă să inducă în mentalul colectiv al poporului rus această imagine, cea a cetăţii asediate.
În Kirgistan, miza o constituie baza americană de la Manas, denumită aşa de la aeroportul Manas din vecinătatea capitalei Bishkek. Tentativa de a-i scoate pe americani din baza de la Manas datează din februarie 2009, când preşedintele Bakiev anunţă iminenta închidere a bazei, urmată de votul favorabil al parlamentului. Deloc întâmplător, Rusia anunţă un acord cu Kirghistanul, prin care oferă un ajutor de 150 milioane dolari şi împrumuturi de 2 miliarde. Americanii revin cu oferta de a creşte chiria pentru baza militară la 60 milioane USD (mai mult decât triplu) şi un ajutor guvernamental direct de 117 milioane USD. Se pare că americanii par mai solvabili, aşa că un nou acord pe un an se încheie în iunie 2009. Acest acord expira în iunie 2010, dar se pare că Rusia nu a mai avut răbdare, forţând schimbarea preşedintelui şi a regimului. Era o tentaţie prea mare, cea de a folosi arma occidentală împotriva americanilor. E vorba de o „revoluţie portocalie” inversă, în folosul Rusiei.
Cum spuneam, în martie piesele erau pregătite. Din februarie, preţurile la energie au crescut enorm, pentru încălzire cu 400% şi electricitate cu 170%. Din martie, o puternică campanie media antiprezidenţială a fost pornită. Trebuie menţionat că majoritatea mijloacelor media din această ţară sunt în proprietate şi mâini ruseşti. Ca o urmare din anii Războiului Rece, în goana după alianţe în zonele sensibile, şi americanii au fost nevoiţi să accepte şi să susţină regimuri autocratice, în unele zone chiar dictatoriale. Astfel, ca răspuns, preşedintele Bakiev închide câteva ziare şi posturi de televiziune. În zilele premergătoare tulburărilor, vârfurile opoziţiei vizitează Moscova şi se întâlnesc cu primministrul Vladimir Putin, iar bazele ruse de pe teritoriul Kirghistanului sunt întărite cu 150 de paraşutişti, asta chiar a doua zi după izbucnirea tulburărilor.
Demonstraţiile pornite la începutul lui aprilie 2010 duc la ocuparea clădirilor oficiale de către protestatari, preşedintele fiind nevoit să fugă. Desfăşurarea evenimentelor este importantă, dar prea lungă pentru a fi subiectul acestui articol. Contează rezultatele şi consecinţele pentru înţelegerea situaţiei actuale, să vedem unde ne aflăm. Pornită ca o mişcare populară cu scopul de a înlocui conducerea cu una obedientă Moscovei, situaţia a degenerat grav, ajungându-se la masacre şi purificări etnice, mai ales în zona de sud. Iniţial, se părea că Rusia şi-a atins scopurile, ancorându-se solid în Kirghistan, instalându-şi un guvern şi un preşedinte interimar favorabil în persoana Rozei Otumbaieva,
În sud, situaţia degenerează pe zi ce trece, confruntările continuând. Vorbim deja de mii de morţi şi sute de mii de persoane dislocate. Purificarea etnică este la ordinea zilei, iar guvernul pare să fi pierdut total controlul. Peste o sută de mii de etnici uzbeci au trecut în Uzbekistan, când această ţară îşi închide inexplicabil graniţele refugiaţilor. Explicaţia este simplă, Uzbekistanul îşi vrea cei trei sute de mii de etnici în interiorul Kirghistanului, nu în propria ţară. Tulburările îi servesc de minune pentru a submina controlul kirghiz în această zonă pentru ca mai târziu să o poată pur şi simplu alipi. Vorbeam mai devreme despre graniţele trasate intenţionat de sovietici, chiar cu scopul de amesteca neamurile cu ţările, pentru a crea conflicte permanente, îngheţate sau active, pentru a le arbitra şi gestiona în scopul de a-şi menţine dominaţia zonală. Ori, se pare că Uzbekistanul, privit de mulţi ca şi „omul forte” al Asiei Centrale, prin faptul că este cea mai populată ţară de aici, cu 27 milioane de locuitori, de cinci ori mai mult decât Kirghistanul şi o mare masă de etnici uzbeci împrăştiată în ţările din jur. Chiar dacă a făcut jocul Rusiei în 2004, expulzând baza americană de aici, de această dată se pare că Uzbekistanul are o agendă proprie, pe care este decis să o îndeplinească.
Prin forţa împrejurărilor, se pare că Rusiei i-a scăpat total situaţia de sub control, aflându-se acum în situaţia ucenicului vrăjitor care a pornit evenimentele şi nu le mai poate controla. Decizia de a accepta observatori din forţele de poliţie europene, în cadrul OSCE, este o mărturie a neputinţei. Numărul lor redus (52 de poliţişti neînarmaţi pe post de consilieri cu posibilitatea de suplimentare cu încă 50) denotă, totuşi, faptul că Rusia îi doreşte aici mai mult ca şi martori pentru a se apăra de acuzaţiile că nu a pus la cale aceste tulburări. Adevărul este că a pus la cale o mişcare care a scăpat total de sub control şi nu se ştie cum se va sfârşi şi care va fi situaţia strategică după ce lucrurile se vor linişti, când se vor linişti. Mai mult, se pare că pe termen scurt nu şi-a atins obiectivele: guvernul interimar a prelungit contractul cu americanii pentru închirierea bazei de la Manas cu încă un an. Dar alegerile urmează să se desfăşoare la sfârşitul anului în curs, dacă situaţia din sud va permite organizarea lor.
În concluzie, se pare că Rusia a iniţiat o contralovitură după modelul oranj, dar care a degenerat într-o situaţie ambiguă din care nu se ştie cum se va ieşi. Când s-a trezit cu cartoful fierbinte în mână, Rusia a încercat să îl arunce către OSCE, dar această organizaţie s-a dovedit de-a lungul anilor total impotentă pentru scopurile pentru care a fost creată. Deci, nu vom şti încă cum se va ieşi de aici, dar important este faptul că timpul lucrează împotriva Rusiei. Americanii au mai multe atuuri ca să întoarcă situaţia în folosul lor, bineînţeles, dacă au cap să o facă. Părerea mea, analizând strict situaţia de faţă, este că Rusia s-a expus prea mult, purtată de valul victoriei ucrainene, iar situaţia actuală reprezintă un recul în strategia sa. Pot spune că Kirghistanul poate fi, dacă americanii îşi vor juca bine cărţile, ar putea fi o înfrângere majoră pentru Rusia, deoarece de pe acum este o înfrângere parţială, fie numai prin faptul că nu şi-a îndeplinit obiectivele: expulzarea americanilor de la Manas şi instaurarea unui regim favorabil, inclusiv excluderea economică a chinezilor prin anularea tratatelor economice ce scădeau dependenţa Kirghistanului de Rusia. În schimb, a obţinut o situaţie în pragul unui război civil, iar Rusia ştie ce înseamnă să gestionezi un război civil, din moment ce a mai avut parte de unul în Tadjikistan, în anii '90. Mai mult, a implicat şi Uzbekistanul într-o problemă în care l-ar fi vrut deoparte. Nu m-ar mira o bruscă apropiere viitoare între UA şi Uzbekistan, pe baze comune. Vorbesc aici inclusiv de baze militare americane în Uzbekistan, chiar dacă acum şase ani au fost daţi afară.

Următorul articol se va referi la al doilea eveniment recent care fisurează flancul sudic al Rusiei şi va fi intitulat Războiul fără sfârşit din Caucaz

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului