duminică, 18 aprilie 2010

Ocuparea Budapestei (II)

Generalul Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta

Referitor la ocuparea Budapestei de către armata română în august 1919 există unele dezbateri până în ziua de astăzi. Când a fost ocupată Budapesta, la 3 sau la 4 august 1919? Până în prezent, data ocupării Budapestei a rămas în istorie cea de 4 august, conform generalului Gheorghe Mărdărescu, deşi o unitate a armatei române pătrunsese deja în oraş încă din ziua precedentă, nerespectând dispoziţiile generalului. Această faptă apare şi în lucrarea lui Constantin Kiriţescu, una dintre cele mai complete relatări ale războiului nostru dintre 1916 -1919. De aceea, public aici memoriul generalului Rusescu, cel ce a intrat primul în Budapesta, în 3 august 1919, în continuarea operaţiunilor descrise în Ocuparea Budapestei (I).


MEMORIU

Asupra operaţiunilor Brigadei a IV-a Roşiori, de la 31 Iulie - 3 August 1919, data intrării în Budapesta



Prin ordinul general de operaţiuni din 30 Iulie, Brigada a IV-a a intrat în compunerea Diviziei II-a cavalerie, prevăzându-se, după trecerea Tisei, pentru fiecare brigadă, un sector separat, acela al Brigadei a IV Roşiori cu direcţia generală Sud-Vest.
Instrucţii verbale şi scrise prevedeau şi un rol principal al cavaleriei cu un caracter de oarecare independenţă, ca inamicul sa fie izbit în toate direcţiunile, întors, şi să nu fie lăsat de-a se organiza, etc.
31 Iulie.
În amurgul zilei de 31 Iulie, brigada IV Roşiori termină trecerea la Tissa-Köre la 24, şi ajunge la Psz. Hayzonghios, unde se găseşte proprit escadronul de descoperire şi un batalion de infanterie ce luptase cu inamicul până la ora 22.
Din propria iniţiativă iau dispoziţiuni de atac şi la ora 3 dimineaţa brigada intră în cantonament la Pely.
1 August.
Se raportează situaţiunea şi la ora 9, fără a se a aştepta vreun ordin, din propria iniţiativă, spre a nu se pierde timp, mă pun în marş în urmărirea inamicului Ordinul de Operaţiuni al Diviziei II (primit în marş) confirmă aprecierea justă a situaţiunii de către brigadă.
Acţiunea de la Pely şi urmărirea grăbită a brigadei IV a avut de efect punerea în derută a Diviziei VI roşie, care pe distanţa de la Ianoshida până la Tapio Gyorgye de peste 15 km, pe dreapta şi pe stânga drumului, aruncă din căruţe şi abandonează cantităţi enorme de muniţii de infanterie şi artilerie precum şi multe mitraliere, prin culturi.
În noaptea de 1 August se cantonează în Tapio Gyorgye, ăn contact cu grosul forţelor inamice de la Czegled.
După diferite informaţii şi după discursul lui Bella-Kuhn ţinut în Tapio, am dedus că moralul armatei roşii era cu totul slăbit şi situaţiunea guvernului zdruncinată.
2 August.
În cursul nopţii mi se completează informaţiile despre inamic, că se execută o retragere de la Abony spre Cyegled şi de acolo o pregătire spre Buda-Pesta.
Încî de cu noapte încercuiesc inamicul cu recunoaşteri de ofiţeri, şi fără a mai aştepta vreun ordin, din propria iniţiativă, ghidat de ordinul general de la 30 Iulie, dau ordinul de operaţiune pentru ziua de 2 August, prin care în zorii zilei, arunc două escadroane şi apoi al 3-lea în spatele şi flancul inamicului, iar cu grosul forţelor mă îndrept spre Sörek Psz, de unde aştept mersul operaţiunilor.
În acest timp primesc ordinul de operaţiune al Diviziei II cavalerie pentru 2 August care mă îndreaptă, prin Czegled, la Alberty.
Din judecarea situaţiunii la faţa locului, căci inamicul începuse retragerea, derog de la ordin şi mă îndrept spre Tapio Szt. Marton la Alberty unde se interceptează capul coloanei inamice.
Pe şoseaua dintre Alberty şi Czegled se fac peste 3000 de prizonieri şi 4 baterii de diferite calibre, mai multe autocamioane şi unul blindat.
Se poate deduce că dacă nu operam decât la primirea ordinelor şi litera cum le primisem, pe lângă că ar fi fost prea târziu, nu se obţinr’eau rezultatele atât de hotărâtoarefără pierdere.
Pe când mă aflam ân localitatea Alberty, pe la orele 14 soseşte automobilul cu reprezentanţii misiunii italiene la Buda-Pesta.
Aceştia arătându-şi identitatea ne-au pus în vedere o adresă a Locot.- colonelului Romanelli, preşedintele misiunii, către comandantul cavaleriei din această direcţiune, cu rugămintea de a opri aici înaintarea spre capitala Ungariei pînă la sosirea răspunsului Antantei, alăturată fiind şi copia după telegrama noului guvern ungar către domnul Clemenceau.
Această împrejurare m-a pus în măsură să apreciez că situaţia la Buda-Pesta e disperată, că guvernul ungar nu mai poate face faţă împrejurărilor şi că recurge la expediente.
Astfel o acţiune temerară şi prin surprindere ar putea avea şanse de reuşită cu efect hotărâtor în întrega Ungarie, armată şi particulari, şi apoi că pe acea direcţie nu mai sunt alte trupe mai avansate ca ale noastre (brigada IV Roşiori).
Evident intervenţia misiunii italiene nu am luat-o în srios, dar nu o puteam lăsa să plece înapoi şi am crezut că trebuie să o trimitem Marelui Comandament, cu actele originale, arătând şi situaţiunea că mă voi îndrepta spre Buda-Pesta, iar misiunea prin orice mijloc, să fie oprită.
Acest raport, din eroare, mi se pare, că l-am adresat Marelui Cartier General.
După expedierea misiunii împreună cu situaţiunea, văzând că, până la ora 15, nu primesc raportul situaţiunei de la Czegled, căci nu era terminată, amân înaintarea la Pesta şi dau un ordin de operaţiuni, prin care ăndreptăm ăntreg regimentul 11 Roşiori la Czegled, iar cu Reg. 6 să se termine capturările pe tot lungul şoselei.
Din aceasta se poate deduce că, potrivit împrejurărilor, am renunţat a pleca la Buda-Pesta în acea seară.
Pe dată însă ce, în timpul nopţii, am primit informaţii mai clare de la Reg. 11 de capitularea Corpului I armata roşie şi a diviziilor de la Czegled dau ordinul de operaţiuni pentru
3 August.
În darea ordinului de operaţiuni am fost ghidat de ordinul Diviziei II cavalerie care îmi făcea cunoscut că încă din data de 2 August sunt pus sub ordinele Diviziei VI-a.
Astfel, potrivit situaţiei, am prevazut ca Reg. 11 cu cinci escadroane, o secţie de artilerie şi două grupuri de de mitraliere să termine operaţiunile la Czegled şi spre Sud. Reg 6 să lase un escadron şi două plutoane pentru paza prizonierilor şi a întreg materialului de la Czegled la Alberty, iar cu restul de trei escadroane şi două plutoane; o secie de artilerie şi două grupe de mitraliere, sub conducerea mea directă, să mă îndrept spre Buda-Pesta.
Pe la orele 9 dimineaţa (3 August) când mişcarea se începea deja, primesc, la Alberty, ordinul Diviziei VI-a prin care se ordonă ca brigada IV să acţioneze în direcţia Czegled-Kecks-kemet pentru a termina încercuirea inamicului la Sud.
Fără cea mai mică ezitare şi fără a-mi trece prin gând că pot comite cea mai mică călcare de ordine, menţin ordinul de operaţiune dat, punând în vederea regimentului 11 a executa singur şi în întregime, spre sud, ordinul Diviziei VI-a, pe care i-l alătur în original, aceasta din judecarea situaţiunii reale.
Astfel dacă aş fi reversat mişcarea celor trei escadroane ale Reg. 6 Roşiori de la Vest ( dinspre Buda-Pesta) la Est ( spre Czegled ) ale cărui elemente erau deja pornite, s-ar fi pierdut peste două ore, iar recunoaşterile nu ar fi trebuit abandonate. Se ajungea la Kes-kemet, ce se găsea la 50 km Alberty prea târziu şi Reg. 11 ar fi trebuit să opereze tot singur, căci ănvăluirea nu ar fi putut avea efect decât făcută cu repeziciune.
Mai mult, efectivele regimentelor brigadei IV Roşiori, 6 escadroane cu efectivul de 150 cai dădea o tărie Reg. 11 singur ca a unei brigăzi, având pe lângă 2 tunuri şi grupe de mitraliere. Apoi încă din ajun, cu acţiunea energică a numai 3 escadroane s-a influenţat capitularea.
Corpul I Armată cu atât mai uşor ar fi fost capturat mai cu seamă că în rândurile inamicului demoralizarea era acum mai mare.
Deci cu credinţa că execut o acţiune bine judecată şi temerară cu riscul şi sacrificiul însăşi al persoanei mele, căci în tot timpul m-am aflat ăn capul coloanei, cere să execut nu numai ordinul, dar chiar mai mult.
Ajuns în înprejurimile oraşului, la răspânteea Sarvasz-Cz, am surprins mai multe companii cu piramidele făcute şi o baterie gata de tragere.
Pentru a nu pierde o clipă am impus celor peste 1000 de luptători inamici să se împrăştie imediat sub ameninţarea de moarte şi o patrulă a fost lăsată a scoate închizătorile de la arme şi a demonta tunurile.
În urmă, am aflat că rolul celor două companii şi al bateriei inamice era de a mă opri până la sosirea delegaţiei guvernului şi sub presiune, să renunţ la înaintarea spre oraş.
Într-adevăr nu străbat decât vreun kilometru şi sunt întâmpinat de o delegaţie de trei a guvernului unguresc ce venea în goana automobilului, ca să mă roage a mă opri, având comunicări importante.
La rândul meu i-am rugat să mă scuze, dar sunt în timpul de trap şi nu pot opri coloana; după care, am parcurs o distanţă de încă trei kilometri, şi când am apreciat că am întrega capitală în bătaia tunului, am oprit.
Plouând torenţial, am intrat într-o locuinţă şi am angajat următoarele tratative:
Delegaţia îmi spune: - „ Guvernul se află întrunit într-un consiliu şi mă roagă a mă retrage cu trupa.”
Am răspuns: - „Nu numai că nu mă retrag, dar imediat voi intra în oraş şi oprirea de înaintare nu o poate ordona decât Comandamentul Superior Român la care, la care le spun că trebuie să se adreseze; şi în faţa delegaţiei dau ordin celor două tunuri a pune în baterie asupra oraşului (5000-6000 m) ”, după care adaug: - „ Timp nu este de pierdut, orice tratative altele decât ce priveşte detaşamentul meu, care este fapt îndeplinit, nu le pot trata eu, şi dumnealor să se adreseze Comandamentului Armatei Române, la Törek Szt Miclos.” Delegaţia în faţa mea comunică Guvernului la telefon hotărârea.
Răspunsul, tot telefonic, a fost că autoriză delegaţia a se duce la M. C. G. , iar eu să trimit un delegat la Consiliul de Miniştri.
Le-am făcut cunoscut că voi veni chiar eu, fixându-le că dacă până la orele 20 tratativele nu vor fi terminate bombardez oraşul!
Odată cu plecarea misiunii, am raportat şi situaţia.
La Consiliul Guvernului Ungar, am ajuns la ora 18,30, Venise şi căpitanul Mihăilescu ce intrase cu un escadron spre Malxasföld, Est - N-Est – Pesta.
Guvernul îmi comunică că aşteaptă sosirea şi a delegatului misiunii italiene, locot.-colonel Romanelli. Le răspund că e de prisos şi că nu sepoate schimba întru nimic hotărârea mea.
Consiliul îmi face cunoscut că situaţia este dificilă că populaţia e agitată, că 20000 de lucrători armaţi se vor răscula, iar 3 regimente ce au în oraş, poate, că nu vor putea fi stăpânite la intrarea armatei române.
I-am asigurat să nu aibă nici o teamă, că armata română va menţine ordinea cea mai perfectă în Buda-Pesta, că trebuie să intru şi să îmi pună la dispoziţie cazarma husarilor „Herzog Ioseph” (acum „Lenin”) şi care să fie evacuată de trupele ungare. (Era răspândit zvonul că toate cazarmele erau minate, dar n-am dat crezare).
Discuţiile prelungindu-se, le pun în vdere că armata roţie întregă este capitulată, oraşul e încercuit de trupele noastre şi catastrofa e inevitabilă.
O singură concesie ce le pot face este ca grosul forţelor mele (real nu avem nimic mai mult decât cele trei escadroane, 2 plutoane, 2 tunuri şi 2 grupuri de mitraliere) să fie oprite, pentru noapte, acolo unde se găsesc, iar în oraş să nu intre decât Brigada IV, deja sosită cu mine.
Ora fiind avansată, le pun în vedere că din eroare am uitat a contramanda ordinul ca la ora 20,30 dacă nu se termină tratativele bombardamentul să înceapă chiar fiind eu în oraş.
Consiliul cedează! Şi la ora 20 (8 seara) un ofiţer de legătură ungur este trimis cu ordinul meu ca trupa să intre în oraş!
La cazarmă am primit defilarea trupei. Apoi am revenit în oraş şi am luat quartier la hotelul „Dunapalota” (Rietz) la care erau ofiţeri italieni şi francezi.
Alte tratative nu am făcut decât cele privitoare la detaşamentul meu.
4 August.
A doau zi, 4 August, am fost rugat din nou pentru a scoate trupa din oraş. Le-am raspuns că sunt şi rămân, şi în caz contrar, mă retrag la punctul iniţial din ajun şi încep operaţiile de bombardament.
Pe la ora 10 soseşte de la Viena o delegaţie engleză şi franceză care cere a o primi în audienţă.
Din conversaţia oficială, delegaţia lasă să se înţeleagă că ar fi bine să nu se ocupe Buda-Pesta, şi mai mult ar fi voit să cunoască situaţia.
Le-am răspuns că sunt chestiuni ce nu mă privesc pe mine, şi cît despre situaşie, nu cunosc decât aceea că sunt cu Brigada IV Roşiori la Buda-Pesta, şi că armata roşie a capitulat la Czegled, şi în împrejurimi.
Delegatul francez, Bachet, m-a lăsat să înţeleg că ar voi să vorbească cu mine în mod confidenţial.
În această conversaţie mi-a comunicat că la Viena, sub auspiciile Antantei, se voieşte a se constitui un guvern ungar şi se urzeşte a se opri înaintarea armatei romîne şi ocuparea Buda-Pestei.
Dorinţa, însă a misiunii franceze, şi crede că a întregii Franţe, este ca armata română să înainteze şi să ocupe, cât mai repede, oraşul.
Le-am răspuns că acesta este fapt împlinit încă de ieri şi armata română continuă înaintarea.
Crezând importanta această declaraţie a delegatului francez, l-am rugat a veni personal cu mine la comandamentul trupelor din Transilvania.
În drum spre Manor, l-am prezentat D-lui General Mărdărescu cu care a convorbit.
Acestea sunt toate detaliile a căror exactitate se poate vedea din ordinele originale pe care sunt trecute şi orele.




Santinelă românească la un pod din Budapesta

Să vedem cum priveşte generalul Gheorghe Mărdărescu, Comandantul Trupelor din Transilvania, în această funcţie de la 12 aprilie 1919, înlocuindu-l pe generalul Traian Moşoiu, care preia comanda Grupului de Nord, responsabil direct cu astuparea capului de pod principal inamic, de la Szolnok, în atacul de la 20 iulie 1919.
Mărdărescu îşi exprimă foarte clar opinia chiar cu prilejul Ordinului de zi din 5 august 1919, în care, după ce mulţumeşte soldaţilor şi ofiţerilor pentru comportarea meritorie în luptă, specifică foarte clar data şi ora ocupării Budapestei: 4 august 1919, ora 18.00. Să vedem ordinul de zi:

"Ordin de zi No. 56, din 5 August 1919
Bravi ostaşi ai Comandamentului trupelor din Transilvania,
Acum câteva zile, vă găseaţi paşnici pe malul stâng al Tisei, formând cu piepturile voastre zid de apărare pentru suflarea omenească de dincoace de Tisa.
În dimineaţa zilei de 20 iulie, duşmanul nelegiuit, care tulbura liniştea inimii Europei, v-a atacat în mod furios.
Vrajmaşul, mare în număr şi mijloace, a trecut pe stânga Tisei, şi, ameţit de izbânda împingerii perdelii noastre de acoperire, a înaintat ca o vijelie spre răsărit, în primele zile ale bătăliei, atras fiind de frumuseţea şi bogăţia Ardealului, această podoabă a neamului românesc.
Cel de Sus însă, care împarte dreptatea şi veghează la înfăptuirea sfintei noastre năzuinţi, a făcut ca bucuria inamicului să fie vremelnică; în adevăr, sosind momentul intrării în luptă a grosului trupelor noastre, duşmanul a fost aruncat peste cap, dincolo de Tisa, cu mari pierderi în oameni şi material de război.
De astă dată însă, punerea Tisei între noi şi vrăjmaş nu mai era destul. Inamicul, care ne atacase în mod îndrăzneţ, trebuia îngenunchiat, zdrobit în aşa măsură ca să se poată dobândi în mod sigur liniştea noastră şi a întregului apus.
Sprijinit pe voi, bravi ostaşi ai Comandamentului trupelor din Transilvania, Înaltul comandament a hotărât trecerea pe dreapta Tisei şi continuarea operaţiunilor până la sfârşit; dar, dincolo de Tisa, inamicul care simţise bărbăţia loviturii noastre, n-a mai fost în stare să opună nici o rezistenţă şi, diviziile lui dezorganizate în urma bătăliei de pe stânga Tisei, au fost capturate una câte una.
Astfel, în curs de 16 zile numai, inamicul a fost cu desăvârşire distrus, iar în ziua de 4 august, orele 18, trupele noastre au ocupat Budapesta, ducând cu ele liniştea tuturor cetăţenilor paşnici ai Ungariei şi prin aceasta risipirea norilor din centrul Europei.
Faptul strălucit de arme săvârşit de voi, va rămâne pe vecie în cartea Neamului şi în Istoria omenirii; deci, vă puteţi mândri de roadele ostenelilor voastre, şi când vă veţi înapoia la vetrele voastre, puteţi spune tuturor, cu seninătate, că v-aţi făcut pe deplin datoria faţă de neam, ţară şi MM. LL, care, în momentele grele ale bătăliei, au venit în mijlocul nostru şi a urmărit de aproape bravura voastră.
Sunt nespus de mândru că v-am comandat; şi adânc recunoscător tuturor pentru inima ce-aţi pus în înfăptuirea izbândei, vă mulţumesc la fiecare în parte şi vă zic:
Sănătate şi totdeauna voie bună, bravi ostaşi ai Comandamentului Trupelor din Transilvania.
Comandantul Trupelor din Transilvania
Generalul Mărdărescu."

La fel, în telegrama adresată regelui:
"MAJESTĂŢII SALE REGELUI
Am onoarea a raporta, că ieri, 4 august, orele 18, trupele au ocupat Budapesta fără rezistenţă.
După luarea măsurilor de menţinerea ordinii, am trecut în revistă şi am primit defilarea (o brigadă din divizia I de vânători, un divizion a 3 baterii şi un divizion din Brigada a 4-a de roşiori) pe Andrasystrasse.
Guvernator al Budapestei l-am numit pe Generalul Holban. Populaţia a primit trupele noastre în mod simpatic.
Comandantul trupelor din Transilvania
General Mărdărescu
Şef de stat-major
General Panaitescu"
Mai departe, în memoriile sale, apărute prima dată în 1922, încearcă să stabiliească ferm tot data de 4 august, minimizând rolul generalului Rusescu, pe care aproape îl acuză de insubordonare şi neglijenţă. Să vedem:
"Grupul General Holban (Divizia a II-a de cavalerie şi Diviziile I şi a II-a de vânători) au continuat înaintarea spre Budapesta; Divizia a II-a de cavalerie a ocupat un cap de pod la vest de Budapesta, în timp ce o parte din trupele Diviziei I de vânători lua măsuri de ordine şi siguranţă în Pesta; iar la ora 18, capitala Ungariei a fost ocupată de restul trupelor Diviziei I de vânători. Să fie bine stabilit dar, că trupele Grupului General Holban au ocupat Budapesta, în ziua de 4 august.
Un detaşament – compus din Regimentul 4 de vânători, un divizion din Regimentul 23 de artilerie şi un divizion din Regimentul 6 de roşiori – intrând în oraş, a defilat în faţa Comandantului trupelor din Transilvania, precum şi a unui imens public, pe Andrasystrasse, din Pesta.
Ţinuta ofiţerilor şi a trupei era impunătoare, trupele au fost primite de public cu linişte, încredere şi chiar cu simpatie.
Comandantul trupelor din Transilvania a numit guvernator al budapestei pe Generalul Holban."
şi
"Flancgarda din stânga a dirijat Brigada a 4-a de roşiori de la Alberti Irsa spre Kecskemet, cu misiunea de-a cădea în spatele inamicului concentrat în această regiune; iar Divizia a VI-a s-a deplasat de la Abony la Nagy Koros.
În realitate, Brigada 4-a de roşiori a trimis de la Alberti la Kecskemet numai 5 escadroane, sub comanda locotenent-colonelului adjutant Athanasescu, iar restul brigadei (3 escadroane) s-a îndreptat spre Budapesta, poposind în cursul noăţii de 3/4 august într-o cazarmă de la periferia oraşului.
Prin împingerea celor 3 escadroane din Brigada 4-a de roşiori spre Budapesta, în ziua de 3 august, nu numai că nu se putea obţine nimic, - căci, vom vedea mai jos, cum s-a făcut şi cum trebuia să se facă ocuparea Budapestei - dar, operaţiunea a întrecut marginile admisibile îndrăznelei şi, în plus, era în dauna scopului urmărit de comandamentul trupelor din Transilvania.
În adevăr, dacă cele 3 regimente de bolşevici (peste 7000 oameni) din Budapesta, care au fost dezarmate de Divizia I-a de vânători în ziua de 4 august, ar fi ridicat armele în seara de 3 august contra celor 3 escadroane din Brigada 4-a de roşiori (3-400 de călăreţi), desigur că le-ar fi creat o situaţie mai mult ca neplăcută; iar prin dirijarea acestor 3 escadroane de la Alberti spre Budapesta, în loc de Kecskemet, se contraria intenţiunea Comandamentului trupelor din Transilvania, care urmărea tăierea liniei de retragere spre sud a diviziilor maghiare din regiunea Kecskemet, divizii care se puteu salva pe frontul sârb, ceea ce ar fi pricinuit pierderea unei mari cantităţi de material de război ce am capturat de la inamic. Energia cu care a operat locotenent-colonel adjutant Athanaescu a remediat însă această greşeală regretabilă."
Deci, păreri diferite, chiar opuse, între generalul Rusescu şi generalul Mărdărescu. Ulterior, Mărdărescu îl va marginaliza pe Rusescu, deoarece considera că a încercat să-i sufle onoarea de a ocupa capitala inamică, suprema apoteoză pentru cariera oricărui militar. Rămâne în sarcina istoricilor să decidă cine şi când a fost ocupată Budapesta, dar un lucru rămâne clar: a fost ocupată de trupele române, condusă de ofiţeri români, fără niciun ajutor militar aliat. A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta în cursul primului război mondial, considerând războiul româno-ungar din 1919 ca parte a acestuia, sau consecinţă imediată a lui. Meritul armatei române este imens, ţinând cont că în toată istoria modernă, România a dus război doar în coaliţie, această acţiune militară fiind singura în care România a acţionat singură, fără aportul aliaţilor. Deoarece atât trupele franco-sârbe din sud, cât şi cele cehoslovace, s-au mişcat mult mai târziu şi fără lupte, doar ocupând zone de securitate în Ungaria, după ce armata bolşevică a fost zdrobită de cea română.
Cavalerie românească în Budapesta

Cu atât mai importantă apare victoria românească, cu cât România, în acea perioadă, ducea un război pe două fronturi, al doilea front fiind în est, pe linia Nistrului, împotriva bandelor bolşevice ce făceau dese incursiuni în Basarabia, încercând să răscoale populaţia şi să reia teritoriul dintre Prut şi Nistru în "marea familie sovietică", aşa cum vor face cu Ucraina şi Georgia în anii 1920. Puţin cunoscut, în acest permanent război pe Nistru a căzut la datorie şi un general, Stan Poetaş, care se remarcase la Mărăşeşti. Nu pot să nu remarc că, în acelaşi an, în care trupele române zdrobeau armata maghiară şi ocupau Budapesta, eroul de la Mărăşeşti, generalul Eremia Grigorescu se stingea de gripă spaniolă. Un mare general, un mare erou, ce-şi doarme acum somnul de veci în Mausoleul de la Mărăşeşti.
Divizion de artilerie românească la Budapesta


Budapesta sub ocupaţia românească

Trupelor române au intrat în Budapesta şi au ocupat importante părţi din teritoriul Ungariei: la sud, generalul Moşoiu ocupă tot teritoriul dintre Tisa şi Dunăre între Kalocsa şi Kistelek în faţa frontului sârb până la 8 august, la nord generalul Holban ocupă tot teritoriul până în faţa liniei Satoralya Ujhely - Putnok - Gyarmat - Iapolysag - Verboecz, în contact cu frontul aliaţilor cehoslovaci până la 17 august, iar la vest este ocupat un cap de pod peste Dunăre pe linia Raab (Gyor) - Veszprem până la 18 august, inclusiv centrele muncitoreşti Raab şi Veszprem cu muncitorii bolşevizaţi înarmaţi.
Chiar dacă le este greu să recunoască, ungurii au primit trupele române în linişte, chiar cu entuziasm uneori. La intrarea în Budapesta străzile erau pline de oameni care fluturau batiste şi aclamau, bucuroşi că au scăpat de teroarea bolşevică. Foametea luase proporţii în capitala ungară, aproape toată populaţia hrănindu-se exclusiv cu dovleci care ajunseseră la preţul de 5-6 coroane kilogramul, o sumă importantă în acea vreme. Jaful bolşevicilor era de neimaginat la acea vreme, dar după 25 de ani esteuropenii vor încerca din nou această experienţă odată cu ocuparea Armatei Roşii sovietice. Bandele roşii jefuiau, schingiuiau, violau şi executau pe toţi care li se împotriveau, după bunul lor plac.
Bela Kuhn fugise la Viena cu un tren încărcat cu roadele jafului alături de colaboratorii săi apropiaţi încă din 2 august. Va ajunge în Rusia sovietică şi va fi executat de Stalin în 1938, în timpul epurărilor. Guvernul Preydel nu va dura decât câteva zile şi va fi înlocuit de un guvern provizoriu condus de St. Frederich sub regenţa arhiducelui Iosef. 
Dar problema de bază care se punea în faţa trupelor române de ocupaţie era cea a hrănirii şi aprovizionării capitalei şi teritoriului ocupat. În faţa generalului Holban, numit ulterior guvernator al Budapestei, şi a ministrului plenipotenţiar Diamandy, trimis special la Budepasta ca înalt comisar al guvernului român, se punea o mare problemă în această privinţă. Mai era vorba şi de dezarmarea unităţilor armatei ungare şi a civililor bolşevizaţi înarmaţi, care a început încă de la începutul ocupaţiei.

Piaţă în Budapesta în momentul intrării trupelor române 
Dovlecii, hrana de bază

Pentru rezolvarea problemei de aprovizionare cu alimente, autorităţile române au dispus repunerea în funcţie a tuturor agenţilor Ministerului de alimentaţie maghiar (circa 1200) cu însărcinări oficiale de a aduce alimentele necesare capitalei. Când au constat că trenurile alimentare veneau aproape goale, din cauza faptului că aceşti agenţi se ocupau în principal cu specula, recurgând la falsificări de autorizaţii de cumpărare în scopul contrabandei, au fost numiţi delegaţi speciali din partea armatei române pentru a se ocupa cu strângerea alimentelor, transportul lor şi distribuirea populaţiei. Grupul general Moşoiu a început să trimită spre Budapesta zilnic, la început câte 10-15 vagoane de grâu şi 10 de legume, ulterior cantităţile fiind sporite. În frigoriferele din Budapesta au fost găsite ascunse în scopul speculei de societatea alimentară Haditelmin, din subordinea ministerului de alimentaţie maghiar cantitatea de 50000 kg carne de vită, 20000 kg carne de porc, 20000 kg carne sărată şi 100000 kg grăsime, care au fost imediat distribuite populaţiei. 60000 de porci găsiţi în împrejurimile Budapestei au fost dirijaţi spre tăiere pentru nevoile populaţiei. Au fost înfiinţate cantine gratuite pentru săracii capitalei, un mare număr dintre aceştia şi copii orfani au fost hrăniţi la cazanele trupelor române.
Împărţirea pâinii zilnice populaţiei din Budapesta de către trupele de ocupaţie
Orfani din Budapesta hrăniţi de la cazanul trupelor române

După dezarmarea ungurilor, s-a dat dreptul de întrunire a cetăţenilor, iar la una dintre acestea, la care au luat parte circa 10000 de oameni, s-a strigat: „Să trăiască armata română, sub protecţia căreia ne-am adunat astăzi, ca să discutăm în linişte asupra nevoilor noastre arzătoare, lucru ce nu ne-a fost îngăduit timp de câteva luni de către nefastul regim comunist, răsturnat, prin voinţa lui Dumnezeu, de baioneta viteazului ostaş român”. Ziarele de toate nuanţele au început să apară, viaţa a reintrat în cursul său normal. A început chiar reorganizarea noii armate ungare şi a trupelor de interior, pentru menţinerea ordinii.
Copii maghiari hrăniţi de trupele române

Evacuarea Budapestei a început în luna noiembrie 1919 şi s-a desfăşurat pe etape, astfel încât la sfârşitul lunii armata română era deja în interiorul graniţelor naţionale. Trebuie menţionat faptul că mulţi primari şi prefecţi au cerut armatei române să mai rămână, de teama represaliilor „Gărzii albe” a amiralului Mikloş Horthy, care nu avea nici un merit în răsturnarea bolşevismului, doar venea să ocupe teritoriul evacuat de armata română. Armata naţională a lui Horthy a lichidat circa 5000 de unguri bănuiţi a fi fost bolşevici sau adversari, a internat în lagăre de zece ori mai mulţi, şi a silit circa 100000 să ia calea exilului, pe teritoriul evacuat de armata română. Astfel, calea spre puterea nelimitată a lui Horthy era deschisă.
Un lucru asupra căruia mă văd nevoit să insist, chestiunea jafului Ungariei şi a Budapestei de către trupele române. Dacă te uiţi pe siteurile de internet despre aceste evenimente, în majoritatea vei găsi menţiunea că trupele române au jefuit Budapesta. Pe aceleaşi siteuri nu vei găsi o menţiune că austro-ungarii, germanii, bulgarii şi turcii au jefuit Bucureştiul în timpul ocupaţiei lor, sau despre trupele germane cum au procedat cu Liege sau alte oraşe ocupate de ei. În presa vremii se descriu atrocităţile germane în Liege, contestate de generalul Erich von Ludendorff în memoriile sale. Tot în presa vremii şi memoriile celor care au trăit ocupaţia Bucureştiului dintre 1916 şi 1918 este descris pe larg jaful organizat, după metodă germană, la care a fost supusă populaţia. Totuşi, propaganda maghiară a reuşit să impună ideea conform căreia Budapesta a fost jefuită de trupele române. Nicio vorbă despre jaful bolşevic al lui Bela Kuhn, despre „teroarea albă” a lui Horthy, rivalizând cu cea roşie.
Aceste aspecte trebuiesc lămurite. În primul rând, armata maghiară în retragere a luat din Transilvania totul, inclusiv clopotele de la bisericile din sate, după cum se vede în imagini. Nu mai vorbim de locomotive şi material rulant, vite, oi, cai, tot ce putea fi transportat, în timp ce diviziile noaste de cavalerie luptau pe jos din lipsă de cai, iar soldaţii noştri umblau în opinci şi cu uniformele zdrenţuite. Chiar şi aşa, tot i-am bătut pe unguri. Mai mult, armata generalului german Mackensen a început retragerea la sfârşitul anului 1918, fiind ameninţată de armata română care venea din Moldova şi de Armata de Dunăre condusă de generalul Berthelot care trecuse fluviul urmând să facă joncţiunea cu armatele regelui Ferdinand ce intrau în Bucureşti la 1 decembrie 1918, dată la care la Alba Iulia se proclama unirea Transilvaniei cu România. Mackensen s-a retras nestingherit prin Transilvania, trupele române interceptând prea puţin din capturile sale în trecătorile Carpaţilor. În Ungaria, generalul a fost internat, la fel ca şi trupele sale, iar materialul lor militar, precum şi ultimele lor jafuri au fost confiscate de unguri, care prin acest gest încercau să-şi câştige bunăvoinţa Antantei.
Ori, în acest caz, nu era dreptul românilor să ia înapoi tot ce li se furase din ţară? Şi asta au şi făcut, prin comisii de inventariere, din care făceau parte inclusiv ofiţeri aliaţi. Au mai fost cazuri individuale, izolate, dar poate fi asta comparată cu jaful organizat după metoda germană? Până la urmă, românii au luat înapoi ceea ce li se furase deja, şi în plus ceea ce se convenise cu factorii decidenţi ai Antantei, ca şi captură de război. Iar despre jefuirea Budapestei, am arătat mai sus cum a fost făcută, prin hrănirea populaţiei înfometate. Dar recunoştinţa omului este de scurtă durată, iar cea a popoarelor şi mai scurtă.
Horthy, cum a preluat puterea, a făcut totul pentru reînvierea Ungariei Mari, a reaprinde sentimentele de ură faţă de români, de cehoslovaci, de iugoslavi, care va culmina cu evenimentele anului 1940. Dacă generalii şi soldaţii români ce ocupau Budapesta în 1919, ar fi putut bănui atitudinea lui Horthy douăzeci de ani mai târziu, în mod sigur ar fi acţionat cum au făcut-o la Szolnok sau în alte părţi, ştergând de pe faţa pământului orice ameninţare la adresa ţării lor.
N-au ştiut, deşi semne erau. Minciunile lui Horthy şi ale generalului italian Romanelli, devotat trupe şi suflet ungurilor, s-au tradus prin nenumărate mistificări, culminând cu ştirea apărută în cotidianul italian „Corriere de la Sera” conform căreia generalul Holban, guvernatorul Budapestei, s-ar fi sinucis în urma remuşcărilor despre faptele comise în Budapesta. A fost nevoie de apariţia generalului în faţa reporterilor pentru a contracara o astfel de minciună crasă.
Chiar şi reprezentanţii Antantei la Budapesta s-au simţit nevoiţi să intervină pentru a face lumină. Observatorul SUA la Budapesta raporta Conferinţei de Pace de la Paris că „a rămas consternat de tot ceea ce a văzut, românii nu numai că n-au distrus viaţa capitalei ungare dar chiar au normalizat-o”. Jules Cambon, diplomat francez: „România a pus capăt, în zilele noastre unei dezordini care ameninţa să aducă puterea bolşevică până la porţile Vienei. România s-a salvat pe sine dar a salvat şi Ungaria de o dominaţie bolşevică ce se instalase în imperiul Sfântului Ştefan. Acesta a fost şi sentimentul populaţiei maghiare, căci atunci când armata română se pregătea să evacueze teritoriul lor, prefectul maghiar de Sabolc a intervenit pe lângă comandamentul român, rugându-l să-şi menţină ocupaţia care proteja ţara împotriva armatei roşii, iar la câteva luni după aceea, o cerere similară a fost făcută din nou de teama unei reacţii a albilor”. Ambasadorul conte de Sainte-Aulaire: „Deşi ei sunt umiliţi de a fi eliberaţi de bolşevici chiar de către români, bucuria ungurilor de a fi scăpat de paradisul infernal al sovietelor, paradis pentru stăpâni şi infern pentru victime, era mai vie decât orice alt sentiment”.
Dar, cum ziceam, recunoştinţa este floare rară, mai ales printre popoare, şi noi am simţit-o douăzeci de ani mai târziu. Privind în ziua de astăzi, pot spune că atunci, când am ocupat Budapesta, noi nu ne-am atins de simbolurile lor naţionale. Nu le-am coborât drapelul de pe clădirea Parlamentului din Budapesta. Atâta doar, am atârnat o opincă deasupra lui, cam aşa: Cum au pus românii opinca pe parlamentul de la Budapesta.             


Bibliografie:


General Gheorghe Mărdărescu: Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei - şi alte mărturiiâ
Radu Cosmin, Românii la Budapesta, 1919

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu