despre thrillerul politico-militar

De la început vreau să le mulţumesc tuturor acelora care mi-au adresat întrebări referitoare la romanul „Când armele vorbesc…” pe email; iar celor cărora nu am reuşit să le răspund, sau nu le-am răspuns mulţumitor, să le cer scuze şi să încerc să dau un răspuns mai cuprinzător prin intermediul acestui blog.
În introducere, aş vrea să lămuresc unele întrebări care apar în multe din emailurile adresate mie. Nu sunt nici membru al SRI, nici al DGIA, nu am făcut parte şi nu fac parte din niciuna dintre structurile de apărare sau de informaţii ale statului. Totuşi, am stagiul militar satisfăcut. De asemenea, nu am cunoştinţă ca scenariul prezentat de mine în acest roman să fie parte din vreun plan de apărare a României împotriva unui atac extern din partea vreunui stat agresor. Ceea ce am prezentat în roman este strict rodul imaginaţiei, orice asemănare putând fi doar întâmplătoare.
Ca să revin la subiect, acest gen literar face carieră de multă vreme în Occident, încă din timpul Războiului Rece. Autorii vestici au imaginat o serie de posibile scenarii, de la războaie limitate până la declanşarea celui de-al Treilea Război Mondial, multe dintre acestea fiind ulterior ecranizări de mare succes, ca şi în cazul lui Tom Clancy sau Frederick Forsyth. Toate aceste romane, având diverse denumiri, cea mai cunoscută în Vest fiind cea de tehno-thriller, au câteva puncte comune, în sensul că pornesc de la actuala stare de fapt, prezentul, şi dezvoltă o posibilă evoluţie a evenimentelor pe termen scurt sau mediu, în aşa fel încât subiectul romanului să fie suficient de credibil. Nu o dată, unii scriitori ai acestui gen au avut dreptate în previziunile scenariilor lor, dar nu acesta este subiectul în discuţie.
Ştiu că, poate, „Când armele vorbesc…” este primul tehno-thriller din literatura română, şi am mai fost întrebat de ce am abordat, totuşi, acest gen. Nu doresc să fiu un deschizător de drumuri, dar cred că este important pentru noi, românii, să ne preocupăm de potenţialele ameninţări asupra noastră, nu neapărat de problemele altora. Nu vreau să cad în cealaltă extremă, sunt conştient de efectele globalizării, dar este esenţial ca înainte de a ne preocupa de disputele interne sau a ne implica în fel de fel de probleme externe, să ţinem un ochi aţintit asupra unor posibile ameninţări ce ar putea veni din imediata noastră vecinătate nu azi, nu neapărat mâine, ci poate poimâine. Iar în ritmul în care lumea se mişcă, acest poimâine poate fi periculos de aproape.
Ca o paranteză, celor ce mi-au scris că acest gen de literatură nu ne este caracteristic, le pot răspunde, păstrând proporţiile, că tot aşa s-a zis despre faptul că literatura română nu are apetenţă pentru genul fantastic, până când geniul lui Mircea Eliade a infirmat această afirmaţie. Repet, nu vreau să fac vreo comparaţie, Doamne fereşte, deoarece Eliade este un titan al literaturii române şi consider că vor mai trece încă o sută de ani până când cineva va putea să se apropie de el, nicidecum să-l întreacă.
Revenind la romanul „Când armele vorbesc…”, motivul şi mobilul scrierii acestuia mi-a venit din tragedia americană de la 11 septembrie 2001. Practic, mass-media noastră prea puţin profesionistă m-a determinat să-l scriu. Reporterii noştri transfiguraţi de o tragedie petrecută departe de graniţele noastre m-au făcut să mă întreb ce-ar fi fost dacă tragedia americană ne-ar fi lovit pe noi, cum am fi reacţionat la toate nivelele. Răspunsul a fost dezamăgitor. Ne preocupăm de ceea ce ne prezintă mass-media, anume de disputele noastre politice interminabile, sau, mai rar, tragedii îndepărtate, evitând sau chiar ignorând potenţialele pericole la adresa securităţii noastre naţionale.
Altă întrebare a fost de ce Ucraina şi nu altcineva. De ce nu Ungaria, Serbia sau Bulgaria?
Răspund prin faptul că noi cu Ucraina avem cele mai multe probleme nerezolvate. Iar dintre toţi vecinii noştri, Ucraina este cel mai probabil să devină o ameninţare la adresa României, dacă nu este deja. Avem multe lucruri de lămurit cu vecina noastră, mai vechi, ca şi problema minorităţii române deznaţionalizate permanent, ca şi mai recenta problemă a canalului Bâstroe, de intensă actualitate. În acest caz s-a ajuns chiar la încălcarea teritoriului naţional, atunci când barjele ucrainene au deplasat balizele ce marcau graniţa, ele fiind puse înapoi de câţiva pescari cu bărci cu vâsle.
Cu o altă problemă am ajuns la Tribunalul Internaţional de la Haga, care ne-a dat câştig de cauză în privinţa delimitării platoului continental. Mai rămân în suspensie şi alte probleme, cum ar fi cea a Insulei Şerpilor. Iar evoluţia politică a Ucrainei nu face decât să-mi dea oarecum dreptate. Revoluţia Portocalie din 2004 s-a terminat, orientarea prooccidentală a Ucrainei mai aşteaptă, deoarece sunt mai mulţi cei care îşi doresc un preşedinte prorus la conducerea statului, cum au demonstrat alegerile prezidenţiale din februarie 2010. Tocmai pentru a contracara această probabilă evoluţie, la Summitul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008, administraţia Bush a încercat să ancoreze Ucraina înspre Occident încercând să-i încredinţeze MAP (Member Action Plan). Opoziţia Franţei şi Germaniei, hotărâte să nu supere Rusia, a făcut să eşueze planul lui Bush, oricum cam prea forţat, din moment ce, conform sondajelor, cam 75% dintre ucraineni se opuneau ideii.
În fine, apare tot mai mare posibilitatea ca Rusia să-şi manifeste tot mai făţiş influenţa în Ucraina, inclusiv faţă de politica externă a acestei ţări. Pe plan intern, în Ucraina se va petrece un fenomen oarecum anticipat, cel de imitare în comportament a „fratelui mai mare”, în sensul că regimul politic va deveni tot mai autoritar, după modelul rusesc. Nici nu va fi prea dificil, deoarece forţele democratice ucrainene sunt încă slab consolidate într-o ţară cu mari probleme economice, corupţie endemică şi mafie înfloritoare. Sunt multe similitudini între societăţile rusă şi ucraineană, una dintre ele fiind pasivitatea majorităţii populaţiei faţă de tendinţa autoritarizării statului. În acest caz, Revoluţia Portocalie este o excepţie, nu o regulă. O altă similitudine între cele două ţări este tendinţa autoritaristă a conducătorilor, chiar prin anihilarea (uneori fizică) a opoziţiei. Pot fi făcute numeroase comparaţii, inclusiv prin numărul ziariştilor incomozi asasinaţi în ambele ţări (Gheorghi Gongadze versus Anna Politovskaia), tentativelor de asasinat sau asasinarea incomozilor (Iuşcenko vs Litvinenko) etc. De aici până la o dictatură nu este decât un pas, aşa cum statul autoritar nu este decât o etapă spre cel autocratic.
Astfel, Ucraina se poate în curând califica pentru rolul de satelit cu aparenţe rebele al Moscovei, mult mai important ca forţă şi poziţie ca şi celălalt satelit european, Belarusul. Iar din această poziţie, în funcţie de interesul şi jocul Rusiei, o criză între Ucraina şi unul dintre statele vecine membre NATO poate apărea oricând. Ţinând cont de problemele comune şi de trecutul relaţiilor bilaterale, România se califică cel mai bine pentru acest rol.