Caucazul şi Mistralul

Pentru ca surpriza să fie cât mai puternică, atacurile rusești sau sovietice se dau în zile de vacanță (invazia Cehoslovaciei în august 1968), în timpul marilor evenimente care mențin atenția și liderii lumii în altă parte (Georgia în timpul olimpiadei din 2008), sau sărbătoare (invazia Afghanstanului de Crăciunul lui 1979). Tot așa a procedat Rusia cu altă lovitură de imagine, în Ajunul Crăciunului anului 2010, când a anunțat împreună cu Parisul perfectarea cumpărării a două porthelicoptere franceze de clasa Mistral, cu încă două ce ar urma să se construiască în șantierele navale rusești. Palatul Elysee a descris afacerea ca o mare victorie a industriei franceze, cu peste o mie de slujbe garantate în următorii doi ani. Dar au fost și voci (de exemplu Andre Gluecksmann) care sublinia faptul că anunțul în Ajunul Crăciunului era mai degrabă menit să distragă atenția publicului de la „o afacere murdară”. Totuși, inițierea afacerii durează de ceva vreme. Intenția rușilor și începerea negocierilor este ceva mai veche, atâta doar că negocierile au durat mai mult. Unii analiști au considerat că nu este posibil ca un stat NATO să vândă echipament militar și tehnologie unui stat care menține în doctrina sa militară NATO ca principală amenințare la adresa securității sale. Dar aceștia nu au luat în calcul mai mulți factori referitori la Franța actuală, factori speculați cu dibăcie de către liderii ruși. Franța, la fel ca și Rusia, are de înghițit o pilulă amară: trecerea de la statutul de putere de prim rang la unul de putere de rang secund. Acum o sută de ani, Franța era o mare putere, Rusia a fost o superputere până în urmă cu douăzeci de ani, sub numele de URSS. Această trecere, împreună cu noile situații la care sunt nevoiți să se adapteze atât liderii, cât și populația, poate trezi adânci resentimente către cei care rămân în poll position, în speță SUA. Tresăririle de orgoliu rănit, cum a fost decizia lui de Gaulle de a retrage Franța din structurile de comandă ale NATO nu schimbă realitatea, am văzut că Szarkozy a readus Franța înapoi în procesul de decizie NATO. Dar nu schimbă nici percepția, nici atitudinea liderilor și populației. Această decădere din rang are și consecințe directe, percepute din plin, cum au fost cele referitoare la războiul declanșat de SUA în Irak, care a costat Franța pierderea unor contracte de 40 de miliarde de dolari cu regimul lui Saddam Hussein. Dincolo de retorica antiimperialistă, este vizibil că Franța este una dintre cele mai imperialiste state moderne, prin acțiunile sale în zona sa de influență de necontestat, fostele sale colonii. Nu degeaba în indexul statelor eșuate din 2010, în topul primelor douăsprezece, jumătate sunt foste colonii franceze, în care Franța continuă aceeași politică, exploatarea resurselor, fără preocupare atentă asupra condițiilor populației sau moralității regimurilor pe care le susține, iar în caz că monopolul îi este contestat, se implică direct, inclusiv prin asasinate sau chiar intervenție militară, lucruri mai puțin vizibile, deoarece cui îi pasă de Coasta de Fildeș sau Djibouti. Cu toate astea, critică acțiunile altora, nu mult diferite de ale sale. Un alt aspect, Franța este afectată de criza mondială. Cu un sistem în mare parte etatizat, mai ales în cadrul unor industrii sau servicii ce s-au dovedit până acum nereformabile datorită puterii sindicale, Franța are nevoie ca de aer de orice comenzi în industria sa grea, cu atât mai mult în cea de apărare, mai ales după ce multe din piețele de armament tradiționale s-au orientat către alți competitori. De această situație a profitat Rusia în primul rând atunci când Franța a anunțat că nu va vinde și tehnologia avansată sensibilă, cea referitoare la sistemul de comandă, control și comunicații al porthelicopterelor. În răspuns, Rusia a anunțat în august că va ține o licitație internațională, la care și-au anunțat interesul șantiere navale din Spania, Olanda și Coreea de Sud. Imediat, premierul francez Fillon a anunțat că va transfera tehnologia Rusiei, deși s-a opus în 2008 includerii Georgiei în MAP (Member Action Plan) pe motiv că ar schimba balața puterii în Marea Neagră în detrimentul Rusiei. După părerea lui Fillon, se pare că vânzarea porthelicopterelor, sisteme ofensive, dintre care unul va fi amplasat în Marea Neagră, nu schimbă cu nimic balanța puterii. Istoric vorbind, au mai fost precedente în care Franța a acționat altfel decât ar fi fost de așteptat. În deceniul trei al secolului XVI, în ideea luptelor cu Spania, Franța încheie o alianță cu Imperiul Otoman ajuns la apogeu sub Soliman Magnificul, care aduce flota turcă tocmai la Marsilia. Pierderea de către creștini a bătăliei navale de la Prevenza poate fi pusă în legătură și cu asta. A fost nevoie de mari eforturi pentru ca otomanii să fie împinși înapoi spre estul Mediteranei, culminând cu bătălia de la Lepanto, în 1571. Reacția americană a fost până acum mai diplomatică, oficialii SUA spunând că Franța ar fi putut alege o altă opține decât Mistral pentru creșterea încrederii între Rusia și NATO. Asta în contextul “resetării” relațiilor, sintagmă atât de dragă administrației Obama. Până la urmă, se pare că interesul financiar francez pe termen scurt este primordial interesului strategic pe termen mediu alalianței, iar îngrijorările aliaților estici din NATO, cei care au frontieră terestră sau navală cu Rusia, nu sunt relevante. Mai este o problemă asupra echipamentelor și tehnologiilor avansate, niciodată producătorii nu vând, nici chiar aliaților, ultima versiune tehnologică, pentru a nu putea fi puși în dezavantaj în viitorul apropiat, sau pentru a nu pierde întâietatea în domeniul atât de sensibil al cercetării. De exemplu, SUA a refuzat repetat să vândă Taiwanului fregate echipate cu sistemul Aegis, tocmai din aceste motive. Dar nu se dă nicio declarație referitoare la tehnologia instalată pe navele Mistral, iar tocmai lipsa acestei declarații ne face să ne punem unele întrebări.

Acum, că am văzut interesele vânzătorului, să vedem care ar fi interesele cumpărătorului, respectiv ale Rusiei.

Porthelicopterul de clasa Mistral este capabil să poarte 16 elicoptere de luptă și transport trupe, Rusia anunțând că le va dota cu elicoptere Ka-29 și Ka-52. Mai poate duce 70 de vehicule blindate sau 24 tancuri, precum și 750 militari ce pot fi debarcați de pe vehicule amfibie. Încă nu este clar modul în care Rusia intenționează să folosească noile capabilitați militare, dar se știe unde vor fi poziționate, câte unul la fiecare flotă, respectiv flota Mării Negre, Mării Baltice, Oceanului Pacific și Înghețat. În Pacific este clar, problema Insulelor Kurile ce a împiedicat până în ziua de astăzi încheierea păcii cu Japonia, în Oceanul Înghețat ne putem referi la pretențiile Rusiei asupra Polului Nord, în Marea Baltică la disensiunile cu Țările Baltice și Polonia, precum și cu situația Kalinigradului, iar în Marea Neagră, războiul cu Georgia și susținerea pseudostatelor mafiote Abhazia, Osetia de Sud și nu în ultimul rând, mai des apărută pe agenda discuțiilor în ultima vreme, Transnistria și prin ea Moldova cu intenția ei din ce în mai vizibilă de a se desprinde din orbita rusească. Pentru noi, în primul rând ne interesează Marea Neagră, de aceea mă voi referi asupra acestui cadru, dar mai întâi câteva considerente generale. Un prim aspect se referă la preț, în sensul că Rusia va plăti Franței în mai multe tranșe cel puțin un miliard și jumătate de euro, după părerea specialiștilor, chiar dacă prea multe amănunte nu au apărut în cadru oficial. Rusia se află încă în recesiune, taxele asupra companiilor au crescut, investițiile străine s-au redus dramatic, nu numai din cauza crizei, ci și din cauza birocrației și corupției endemice, iar cetățeanul de rând nu simte îmbunătățiri, în ciuda uriașelor încasări din vînzările de gaze, petrol și materii prime. Practic, aceste încasări sunt în mâna câtorva oameni și nu prea se știe unde merg, lipsa transpareței companiilor rusești din domeniu fiind deja proverbială. Totuși, deși acești bani poate ar fi necesari în diversicarea unei economii axate strict pe exportul de materii prime, sunt folositi la cumpărarea de nave Mistral. Poate fi și o motivație ascunsă, liderii ruși, ca și tot decursul istoriei Rusiei, preferă un guvern și lideri bogați în dauna unei societăți bogate, o mână de oligarhi fiind mai ușor de controlat și sancționat (vezi cazul Hodorkovski), iar o societate bogată care ar fi rezultatul diversificării economiei ar duce și la descentralizarea puterii politice. În al doilea rând, această achiziție aruncă retorica Rusiei la unele probleme în desuetitudine. În sensul că dacă cumperi armament tactic ofensiv, de ce te superi când vecinii își instalează armament strategic defensiv? Mă refer aici la mult disputatul scut antirachetă, atât de atacat de către responsabilii ruși. Al treilea rând, achiziționarea navelor Mistral dă o lovitură puternică indirectă exportului rusesc de armament, una din bazele susținerii complexului militaro-industrial rusesc moștenit de la Uniunea Sovietică. Înseamnă că Rusia recunoaște indirect că nu poate fabrica armament performant, de ultimă generație, și este chiar ea nevoită să-l importe pentru nevoile proprii. Ce încredere asupra calității mai poate avea un potențial cumpărător ce dorește armament. Vestea bună pentru Rusia este că pierderile nu sunt atât de mari. Unele din statele cliente ale Rusiei în materie de armament cumpără de la ea pentru că nu au altă posibilitate, fiind state paria supuse embargoului internațional (ca și în cazul Iranului). Altele preferă armele rusești din cauza prețului scăzut, dar mai sunt clienți mari, cum ar fi India și China, interesate inclusiv în armamentul naval, care poate se vor gândi înainte de a face următoarea comandă. În timp ce Rusia cumpără capabilități navale, o mare parte din flota Uniunii Sovietice ruginește în porturi din lipsă de întreținere sau combustibil. Iar dacă Rusia își va duce la capăt intențiile de a cumpăra și alte sisteme, cum ar fi de exemplu vehiculele blindate Lynx, vânzările BTRM-urilor rusești ar fi într-o mare dilemă. Majoritatea ar crede, judecând după momentul în care s-a lansat ideea achiziționării Mistralului, la sfârșitul anului 2008, că este de fapt reacția la analizele rusești referitoare la războiul din Georgia, din august 2008. Chiar și declarațiile unor generali ruși au întărit această idee, unul spunând că dacă ar fi dispus de o navă Mistral, conflictul s-ar fi terminat în 40 de minute, nu în cinci zile. Dar acești generali nu vorbesc singuri, fără aprobarea șefilor politici, aceasta este în tradiția rusă. Până la urmă, este vorba de derutarea opinie publice, sugerând că Mistralul este necesar Rusiei într-un viitor conflict cu Georgia, sau ceva asemănător. Nimic mai fals, dezinformarea rusească funcționând ca de obicei, extrem de bine. Georgia a pierdut războiul, dar a relevat multe dintre slăbiciunile militare ale Rusiei (vezi Învăţămintele conflictului ruso-georgian din 2008 (II)), chiar dacă este dotată cu armament specific antitanc, nu va mai încerca prea curând să reocupe cele două republici secesioniste, Abhazia și Osetia de Sud. Asta dacă nu se întâmplă un alt eveniment pentru care se pregătește Rusia, de fapt. Chiar și în războiul împotriva Georgiei, marina rusă a jucat doar rolul de suport al trupelor terestre, prea puțină infanterie marină puând fi îmbarcată pentru a fi capabile de eforturi ofensive imediat după ocuparea porturilor și țărmului. Este adevărat că un Mistral ar fi ajutat, de asemenea, un Mistral ar fi de un real folos în cazul izbucnirii ostilităților în Transnistria, mai trebuind obținut doar acordul de survol al Ucrainei, lucru nu prea greu de când cu virajul acestei țări sub Ianukovici în orbita Moscovei. Este adevărat că acest Mistral ar fi o potențială amenințare pentru țărmurile NATO de la vestul Mării Negre, respectiv România, Bulgaria și Turcia. Dar motivația principală a Rusiei din spatele achiziționarii navelor Mistral este alta, cel puțin în Marea Neagră. Este suficient să ne uităm puțin pe ultimele evenimente ce implică o arie devenită vitală în geografia politică a Federației Ruse. Inițial a fost doar Cecenia, acum putem vorbi de întreaga regiune, Caucazul, respectiv Caucazul de Nord, cel din interiorul granițelor rusești. La sfârșitul anului trecut, o altercație între suporterii unei echipe de fotbal la Moscova s-a lăsat cu un mort. Imediat au fost acuzați caucazienii și a început o vânătoare a acestora pe străzile Moscovei, ducând la adevărate lupte de stradă ce au durat câteva zile. Poliția a intervenit în forță, dar fără prea mare succes, spiritele potolindu-se mai mult de la sine, după câteva zile. Dar au existan ciocniri și în Rostov pe Don, mult mai aproape de regiunea Caucazului. Diviziunea și ura etnică au răbufnit, scoțând la iveală un fenomen devenit obișnuit în Rusia, xenofobia împotriva etnicilor caucazieni. Nu au trecut nici trei ani de când Vladimir Putin, confruntat cu recunoașterea independenței Kosovo, ne amenința inclusiv pe noi, pe baza problemelor din Transilvania ( vezi De ce nu mai poate Rusia de grija noastră). Dar de ce ți-e frică nu scapi, cum s-a văzut pe străzile Moscovei. Între timp, lucrurile se precipită în Caucaz. Dacă până de curând, se putea vorbi doar de Cecenia ca și un punct fierbinte pe harta Rusiei, situația s-a degenerat cuprinzând întregul Caucaz, inclusiv republicile considerate fidele Rusiei, cele nemajoritar islamice. Cecenia își continuă gherila de joasă intensitate, cu răbufniri periodice, în ciuda eforturilor și declarațiilor oficialilor. Dar fșacăra insurgenței a cuprins și republicile vecine, Daghestanul și Kabardino-Balkaria. Insurgența se unifică, rebelii vorbind deja de un viitor emirat. Câteva exemple recente, doar din ultimele zile, lista fiind mult mai lungă. În 2010, Daghestanul a fost cuprins de cea mai mare fervoare insurgentă și teroristă. 38% din morții în atacurile teroriste din Caucazul de Nord și Moscova proveneau sau erau în Daghestan. Aici au avut loc 112 atacuri teroriste (unul la trei zile), inclusiv cinci sinucigașe. Autoritățile recunosc indirect că nu au reușit să facă față insurgenței, chiar dacă au repurtat succese, inclusiv prin eliminarea liderului recunoscut al insurgenților. Pe întregul teritoriu caucazian, insurgenții au devenit mult mai activi. În Kabardino-Balkaria, doar în 50 de zile, de la 1 iunie la 20 iulie, au avut loc 17 explozii și alte 13 bombe au fost dezamorsate (mai mult de un atac la două zile). În decursul anului trecut, au mai avut loc 41 de atacuri asupra forțelor de securitate sau oficialilor, rezultate cu 23 de oficiali morți și 35 răniți. Statistica oficială menționează 24 de rebeli uciși și 7 capturați. A fost impusă în unele regiuni legea marțială, uneori pentru două luni. Au fost atacuri asupra hidrocentralelor de la Baksan și Irganai, urmate de întreruperi îndelungate ale furnizării de energie electrică. Anul 2011 (abia început). La 1 ianuarie este ucis șeful biroului de investigații din districtul Untsukulsky, Daghestan. La 4 ianuarie, adjunctul șefului de stat major al unei unități militare ruse staționate în Ingușeția este grav rănit de o bombă plasată în mașina sa în capitala Osetiei de Nord, Vladikavkaz. Doar între 1 și 5 ianuarie o bombă deraiază un tren, alta explodează la o stație de benzină, o grenadă este aruncată asupra a doi polițiști, un magazin sare în aer, s-au tras focuri de armă asupra unei biserici, un polițist este ucis când a oprit o mașină suspectă, de asemenea și unul dintre ocupanții mașinii este ucis. Au fost raportați alți doi rebeli uciși. Sunt doar o parte din evenimentele violente din doar primele cinci zile ale anului în curs. Situația din republicile nonislamice, fidele Rusiei, nu este nici ea încurajatoare, rebeliunea extinzându-se și aici. Reacții la discriminarea caucazienilor au apărut chiar și aici, culmea, în armata rusă. Ne-am fi așteptat, ținând cont de tradițiile violente asupra recruților (conform Anna Politovskaia, doar în 2002 mai mult de 500 de recruți din armata rusă au murit uciși de camarazii lor), ca să fie doar de o singură parte. Totuși, caucazienii dintr-o unitate i-au silit pe colegii lor ruși să se culce pe jos formând cuvântul Kavkaz (Caucaz), i-au fotografiat și imaginile au ajuns pe internet. O altă formă de rezistență pasivă, din ce în ce mai gravă, se referă la recrutarea în armata rusă. Situația ultimelor luni este de-a dreptul dramatică. Armata rusă se bazează pe sistemul conscripției, al serviciului militar obligatoriu al tuturor tinerilor apți care au împlinit o anumită vârstă, spre deosebire de armatele NATO, constituite pe baza voluntariatului pe bază de contract. În 2010, Osetia de Nord ar fi trebuit să trimită 2300 de recruți în armată, dar s-au prezentat doar 200, restul preferând să se ascundă, majoritatea în republica vecină disputată cu Georgia, Osetia de Sud, și asta într-o republică caucaziană percepută ca cea mai prietenoasă Moscovei. De teama de a fi trimiși să lupte în zonele problematice, mulți evită conscripția dezertând pur și simplu. Nu sunt prea multe date disponibile despre nivelul dezertărilor din alte republici, dar și acest lucru scăpat de colonelul Iuri Morozov, responsabil cu recrutările în Osetia de Nord, ne face o idee asupra amplorii fenomenului. Insurgența crește, iar numărul celor destinați să lupte împotriva ei scade. Gherila este acum de joasă intensitate în Caucazul de Nord, dar se răspândește, ura etnică împotriva caucazienilor crește pe teritoriul rusesc, iar localnicii refuză să se înroleze în armata federală, vorbim deja de o bombă cu ceas. Gherila este o formă de război intermediară. În unele cazuri, ca și în Cecenia, a apărut în urma unei înfrângeri militare a trupelor regulate, dar scopul ei este să păstreze lupta deschisă, pentru a putea reveni. În cele mai multe situații, se pornește de la terorism, apoi la gherilă, ca apoi să se ajungă la război deschis, odată lucrurile pregătite, iar ulterior la preluarea puterii într-o zonă sau un teritoriu. În curând, gherila care s-a răspândit în Caucazul de Nord, ineficient combătută, va crește în intensitate, ajungând chiar la încercarea de a cuceri puterea, trecând la războiul deschis. Ori, la ora actuală, Rusia, nefiind capabilă să înfrângă gherila, va trebui să se pregătească pentru momentul în care insurgenții vor încerca să preia puterea în Caucazul de Nord. Mistralul poate are ca scop descurajarea NATO și a Georgiei, poate ajutorarea Transnistriei, dar scopul lui principal este desantul aerian chiar pe teritoriul rusesc atunci când vor fi amenințate centrele de putere din Caucazul de Nord, deschizând un front dinspre Marea Neagră. În momentul în care rebelii vor trece la atacul direct asupra capitalei uneia din republicile nordcaucaziene, în mod sigur că vor fi blocat căile de acces dinspre nord, adâncimea teritoriului rusesc, spre câmpie. Iar în acel moment cea mai bună soluţie ar fi un desant dinspre vest, dinspre Marea Neagră, iar acesta este rolul Mistralului. Fie pentru a sprijini o debarcare, un desant aerian, sau fie pur şi simplu pentru a susţine Spetznatzul într-o acţiune în forţă, de decapitare a conducerii rebele, înainte de atacul decisiv. Problema nu este dacă, ci când. Iar în acel moment, Georgia va încerca din nou ocuparea Abhaziei și Osetiei de Sud, dar Mistralul va fi acolo. Paradoxal, deși instrument ofensiv, intenția Rusiei este să folosească Mistralul în scop defensiv, pentru a-și proteja stăpânirea asupra Caucazului de Nord.