Se afișează postările cu eticheta sevastopol. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta sevastopol. Afișați toate postările

luni, 3 septembrie 2012

Un scenariu de război bântuie internetul: nimiciţi în patru ore ! ?


Spre amuzamentul celor care cunosc mai aprofundat chestiunile militare, de vreo două luni de zile circulă pe internet un scenariu apocaliptic conform căruia armata română, în cazul unui conflict cu Rusia, ar avea anihilate capacităţile de luptă în 30 de minute, ar fi nimicită în patru ore şi desfiinţată în mai puţin de o zi. Desigur, apar multe contradicţii chiar din acest scurt enunţ, dar aşa este, aşa se vehiculează. Ţinând cont de asta, m-am decis să iau acest scenariu punct cu punct şi să-l analizez, demonstrând că este vorba în cel mai fericit caz de unul SF, unul chiar amuzant, după cum spuneam, dacă nu ar implica şi alte chestiuni ce ţin de unele elemente privind siguranţa noastră naţională.
Într-un articol de-al meu mai vechi, Dreptul istoric, starea de fapt şi bătăliile internetului, vorbeam despre marea bătălie pentru conştiinţele oamenilor, pentru opinia publică, bătălie cruntă şi cumplită ce se desfăşoară pe toate mijloacele media, dintre care un front principal a ajuns să fie chiar mediul online, cel al internetului, în primul rând datorită pătrunderii tot mai adânci în rândul populaţiilor educate cu acces la acest mediu, folosit tot mai mult ca şi sursă primară de informaţie. Iar aici rolul reţelelor de socializare, al forumurilor şi blogurilor devine tot mai important. Cu atât mai mult, acest mediu nu avea cum să scape atenţiei factorilor responsabili de propagandă în rândul populaţiilor ţintă.
Există mai multe tipuri de propagandă, pe care le voi dezvolta cu exemple într-un articol viitor, dar scopul acestui articol este exact acest scenariu care circulă şi este preluat de unii şi de alţii, după reţeta binecunoscută şi folosită, prin intermediul aşa numiţilor “răspândaci”, de fapt agenţi de influenţă folosiţi cu voia sau fără voia lor, cu ştiinţa sau neştiinţa lor. Nu este treaba mea să-i judec pe fiecare care a preluat şi dezvoltat acest scenariu, nici să caut sursa lui, respectiv cine l-a pus în circulaţie.
Si, ca fiu sincer si direct, nici nu mă interesează, deoarece există doar trei mari posibilităţi. Prima, aşa cum apare într-un articol este că ar fi vorba de un scenariu tactic discutat la nivel de SMG (Statul Major General) care le dă acestora frisoane, iar aceşti ziarişti ar fi intrat în posesia acestui scenariu tactic (să fim serioşi, foarte puţin probabil). Iar dacă, prin absurd, acest lucru este real, îi invit pe toţi cei din SMG să se ceară acasă, să se apuce de o altă meserie, deoarece scenariul aşa zis apocaliptic este pur şi simplu fantezie. Voi arăta de ce ceva mai departe. Mai mult, ar trebui acuzaţi cel puţin de neglijenţă în serviciu, dacă nu de ceva mai grav, din moment ce acest scenariu ajunge la presă. Oricum, nu prea cred varianta asta, din motivele ce le voi menţiona mai jos.
A doua posibilitate este că sunt oameni informaţi care vor să atragă atenţia asupra dotării precare a armatei române şi dau în eter un astfel de scenariu pentru a trage un semnal de alarmă şi prin asta să-i facă pe decidenţii politici să ia atitudine şi să aloce banii necesari dotării forţelor armate. Sunt de acord cu necesitatea acestor dotări, aş aprecia un astfel de demers, dacă nu ar fi atât de catastrofic şi absurd. Iar cei ce doresc dotarea armatei române şi transmiterea unui mesaj sunt sigur că ar fi ales altă cale, deoarece sunt convins că ei prin demersul lor doresc să facă bine, nu rău. Ori, prin acest scenariu, se face mai mult rău decât bine. La fel ca şi generalul Antonescu când i-a transmis regelui Carol al II-lea celebrul său raport, Citiţi şi cutremuraţi-vă!, nu a făcut-o prin presă, deoarece astfel ar fi luat la cunoştinţă slăbiciunile armatei noastre inclusiv duşmanii ei, practic încurajându-i într-o atitudine agresivă, deoarece nu aveam cu ce să le facem faţă.
Mergând mai departe, putem spune că acest raport încurajează Rusia la o atitudine dură faţă de România, din moment ce ne-ar bate în 30 de minute, patru ore sau mai puţin de o zi. Ori, cineva care doreşte întărirea capacităţi de luptă a ţării nu alege această cale, mai ales că ar avea o influenţă defetistă nu numai asupra forţelor armate, ci şi asupra populaţiei. Ori, difuzată prin mijloacele mass media şi prin internet, ne dăm seama că ţinta primordială a acestei dezinformări, o numesc de pe acum aşa, o constituie populaţia românească, inclusiv cea de la est de Prut. E simplu şi clar, aşa li se demonstrează că România, cea în care îşi pun ei speranţe, cea pe care se bazează, cea cu care ei vor să se unească, va fi bătută în 30 de minute. Populaţia României începe să se teamă, îşi pierde încrederea în forţele armate (aflate în topul încrederii din 1990 încoace), şi va acţiona în consecinţă asupra liderilor politici, cu teamă faţă de rezultatul unei posibile agresiuni din est. Beneficiarul principal?
Aici ajungem la a treia posibilitate, cea mai probabilă: acest scenariu este clocit şi pus în circulaţie de undeva mult mai la est de noi, cu scopurile mai sus menţionate. Să fiu bine înţeles, nu vreau să zic că cei care au pus în circulaţie sau care au răspândit acest scenariu sunt agenţi ai Estului, departe de mine acest gând. Dar pentru a explica, mă văd nevoit să citez nişte replici dintr-un film de duzină din timpul Războiului Rece.
-         - Care este cel mai bun agent secret? Întreabă Maestrul.
-         - E simplu, răspunde Învăţăcelul, e cel care nu este prins.
-         - Răspuns greşit, replică Maestrul, cel mai bun agent secret este cel care nu ştie că este agent secret!
Cred că am spus multe cu asta, sper că mulţi vor înţelege. Brejnev, pe demonstranţii vest germani care protestau şi scuturau gardurile bazelor americane din Germania de Vest strigând Mai bine roşu decât mort! îi numea cu sintagma devenită clasică, aceşti idioţi utili. Am spus şi mai multe despre răspândaci citând aceste lucruri.
Ţinând cont de asta, dacă aş fi parior, jucător la ruletă, sau ce vreţi dumneavoastră, între cele trei posibilităţi, ţinând cont de cele expuse mai sus, eu mi-aş pune banii pe a treia posibilitate. Sau, dacă aş ţine bursa pariurilor, aş miza 5% pentru prima, 10% pentru a doua, şi restul pentru a treia. E părerea mea.
Dar şi acest scenariu este extrem de vulnerabil chiar în descrierea sa, cu atât mai mare îmi este surprinderea când îl văd preluat şi distribuit (chiar dacă uşor modificat) de unii care se semnează dedesubt ca şi ofiţeri (în retragere). Poate în retragere din gradul lor de ofiţeri, din moment ce nu sesizează absurditatea acestui scenariu. Dar răspândacii pot fi fiecare cu motivaţiile lor, trecând peste minima analiză a inteligenţei. Pot fi naivi, interesaţi, plătiţi, avizi şi multe altele, e problema lor, dar m-aş fi aşteptat la o minimă analiză a aberaţiilor cuprinse în acest scenariu.

În fine, dacă nu au făcut-o alţii, o voi face eu. De la bun început, vreau să menţionez că acest scenariu este foarte bine făcut. Targetul este clar, o mostră extraordinară de dezinformare cu ţintă populaţia, nu vorbim de o intoxicare a factorilor militari, care sunt sigur că au prins vulnerabilităţile acestui scenariu. Scopul, l-am exprimat mai sus. Vorbim deja de o dezinformare de genul propagandei gri, voi dezvolta subiectul într-un articol viitor. Propaganda gri se referă la folosirea unor date şi informaţii reale pentru a le deturna ulterior prin introducerea unor scheme spre scopul propus. În acest caz, datele reale de care abundă acest scenariu sunt cele tehnice, care lasă impresia cititorului prin multitudinea şi acurateţea lor, că întreg articolul este real şi documentat beton. Voi copia aici articolul care cred că este sau poate fi cel ce a generat altele pe internet, apoi îl voi discuta şi desfiinţa punct cu punct.

Articol apărut în Ziua News, la 15.06.2012, ora 13.29
Ofiţerii planificării de luptă al MApN au avut în faţă un scenariu tactic catastrofal: un război cu Rusia • În cazul unui astfel de conflict, România ar fi ocupată în mai puţin de o zi • Câteva divizii ruseşti ne-ar putea neutraliza forţa de reacţie în 30 de minute
Săptămâna trecută, ministrul Apărării, Corneliu Dobriţoiu, a tras semnalul de alarmă cu o declaraţie cât se poate de clară. "Armata Româna abia stă în picioare la capitolul dotări", a spus acesta, dezvăluind situaţia critică în care se află MApN. Declaraţia lui Dobriţoiu vine în contextul în care România este implicată financiar şi uman în războaiele din Afganistan şi Irak, scutul antirachetă sau dronele strategice, aventuri militare de care nu ştim câtă nevoie aveam din moment ce nu ne putem permite să refacem flota de avioane de vânătoare. Mai mult, prin amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă la Deveselu, românii au stârnit furia Moscovei, care prin intermediul generalului de armată Nikolai Makarov, şeful Statului Major General al Armatei ruse ne-a anunţat că am devenit ţintă prioritară a rachetelor nucleare tactice cu rază scurtă de acţiune Iskander. Prin funcţia pe care o deţine, Makarov este şeful serviciului secret al armatei GRU şi al faimoaselor trupe Speţnaz, diviziile speciale de cercetare antrenate pentru eliminarea pericolelor nucleare. Ce i-o fi venit ministrului Dobriţoiu să iasă în presă cu asemnea declaraţii? Orice război este plănuit de creierul armatei, care se numeşte Statul Major General (SMG). Recent ZIUAnews a intrat în posesia unui scenariu tactic discutat la nivel de SMG al armatei române, care ne dă frisoane. Documentul prezintă situaţia reală a României în condiţiile crizei mondiale, când sunt pe punctul de a fi reactivate războaiele locale, ca paravan al reîmpărţirii sferelor de influenţă. Ofiţerii de la planificarea de luptă (Departamentul pentru Politica de Apărare şi Planificare) au trebuit să-şi imagineze cât ar putea să reziste ţara noastră în faţa unui atac al Rusiei. Concluzia este şocantă: în caz de război, cu dotările actuale, România poate fi ocupată în numai câteva ore. Capacitatea de luptă a forţelor armate române ar fi neutralizată în numai 30 de minute.
Scenariul discutat la Marele Stat Major arată în felul următor. Misiunea principală a Grupării aero-navale ruse constă în executarea unei operaţiuni de desant maritim şi aerian, în vederea ocupării regiunii Dobrogea şi controlul punctelor de trecere de la Giurgeni-Vadu Oii şi Feteşti-Cernavodă. Debarcarea se va face în două raioane pe litoral, iar paraşutarea în trei zone, fiecare acţiune desfăşurată la nivel "batalion", pe fluviul Dunărea. Direcţia principală de ofensivă a forţelor ruse este Constanţa-Feteşti. 
Divizia maritimă D.30M va fi întărită cu Divizia 7 operaţiuni speciale (alcătuită din 1 Reg.Pst - regiment paraşutişti, 1 R.Aeropurtat, 1 R.Art-Artilerie, etc ), Bg. 18 I (brigada infanterie), Bg. 22 Mc (mecanizată) şi R. 708 Av. Transport (compus din avioane IL-76 şi dispuse pe aerodromul Taganrog, pe malul Mării Azov).
Misiunea imediat următoare a trupelor de uscat ruseşti este atingerea aliniamentului delimitat de confluenţa râului Argeş cu fluviul Dunărea, cursul în amonte al râului Dâmboviţa. Ocuparea localităţilor Cernica şi Corbeanca, DN-1 până la Ploieşti, SubCarpaţii de curbură până la localitatea Odobeşti şi atingerea râului Siret, la vărsarea în Dunăre. Statul Major General al ruşilor a stabit ca direcţie principală de ofensivă linia Feteşti-Bucureşti. Direcţia secundară va fi Feteşti-Focşani-Nămoloasa.
Forţele de atac ruseşti
Coloana vertebrala a Grupării aero-navale ruse (D. 30 M) este Brigada Maritmă 11 M alcătuită din cinci nave de luptă mari: un crucişător purtător de rachete din clasa Slava (12.500 t), două distrugătoare din clasa Kara (9.900 t) şi două fregate din clasa Krivak (3.420t). Slava dispune de 16 lansatoare de rachete supersonice navă-navă, navă-litoral de tip P-500 Bazalt, o mini-rachetă de croazieră, care zboară cu 2.5 Mach şi loveşte ţinta din zbor orizontal. Rachetele sunt capabile să poarte încărcături nucleare, muniţie termobarică şi submuniţii inteligente. Umbrela sau asigurarea aviaţiei de sprijin a grupării navale ruse, care operează în Dobrogea, împotriva avioanelor de interceptare româneşti, este asigurată de crucişătorul din clasa Slava, înarmat cu opt lansatoare de rachete S-300 M-1 (bătaie 90 km, altitudine maximă 25.000 m). Apărarea antiaeriană (AA) propriu-zisă a grupării navale ruse este realizată prin 80 rachete cu raza medie de acţiune (bătaie = 40 km) de tip SA-N-3B. Apărarea nemijlocită a fiecărei nave din gruparea navală rusă este realizată de câte 40 de bucăţi rachete AA cu rază scurtă de acţiune de tip SA-8 Gecko/OSA şi până la şase sisteme AA Kashtan (2 x AK-630/ tun 6 rotativ ţevi cal. 30 mm şi 16 lansatoare SA-18 ). Fiecare sistem dispune de două tunuri rotative GSh-30k cu şase tevi, cal. 30 mm şi două containere-lansatoare de rachete AA cu rază foarte scurtă de acţiune de tip 9M311.
Forţele navale şi infanteria marină
Divizia 30 M mai are în organizare Brigada 41 M, vârful său de lance fiind batalionul marin B. 166 M. Acesta este compus din purtătoare mici de rachete, corvete din clasa Tarantul şi din clasa Bora. Corveta Bora, cea mai modernă navă din clasa sa, are o viteză maximă de 102 km/h şi este înarmată cu lansatoare de rachete navă-navă, navă-litoral P-270 Moskit/SS-N-22 (bătaie 120 km) este apărată de 20 de rachete SA-8 Gecko/OSA şi de sistemele de tip Kashtan. Gruparea navală rusă subordonează şi Brigada Amfibie 197 M alcătuită din şapte nave de desant care transportă Bg. Infanterie marină, întărită cu încă un batalion de infanterie marină. Ca si Bg. IM, cele 2 Bg. Infanterie si Mecanizată sunt înzestrate cu câte un batalion de artilerie cu 45 autotunuri tip 2S31Vena şi 2S23 Nona (cal. 120 mm, bătaie 13 km, care perforează blindaje de până la 65 cm).
Sprijinul aerian
Gruparea navală rusă este protejată aerian în luptă de Regimentul 3 Aviaţie vânătoare-bombardament cu 30 de aeronave Su-27, de pe aerodromul Krymskaya (malul Mării Negre ), Reg. 960 Av. (31 buc. Su-25 şi MiG-29) de pe aerodromul Primorsko-Akhtarsk, (Marea Azov), Escadrila 43 Av.Bombardament (14 buc. SU-24, şi 4 SU-34) de pe aerodromul Eisk (Marea Azov) şi Reg. 55 elicoptere (20 buc. Mi-24, 18 buc. Mi-8 ), R. 25 El. anti-tanc cu 36 aeronave Mi-24 , R. 325 El. transport cu 18buc. Mi-26, 20 buc. Mi-8.
Forţa de apărare a României
Marina militară a forţelor române se bazează pe Flotila 56 Maritimă care dispune doar de o fregată operaţională (Mărăşesti) înarmată cu lansatoare de rachete P-21 Termit/SS-N-2 Styx (bătaie 80 km), patru tunuri AK-726 cal. 76 mm şi 4 x AK-630 cal. 30 mm, celelalte două fregate tip 22 „Regele Ferdinand" şi „Regina Maria", fiind patrulă în baza navală Constanţa. Divizionul de corvete (F-188 Zborul, F-189 Pescăruşul, F-190 Lăstunul) este şi el înarmat cu rachete 4xP-21. Un divizion cu trei vedete purtătoare de rachete din clasa Osa este şi el înarmat cu rachete Termit (F-202 Smeul, F-204 Vijelia, F-209 Vulcanul). Restul navelor (corvete, vânători de submarine, puitoare de mine, monitoare fluviale) nu sunt capabile să opună rezistenţă grupării navale ruse.
Aviaţie militară şi apărare antiaeriană
România poate interveni aerian cu Flotila 86 de la Feteşti (24 buc. Mig-21 Lancer) şi Escadrila 863 (10 buc. IAR-330 L) de la M. Kogălniceanu. Mai pot fi ridicate de la sol opt aparate IAR-99 Șoim şi şase IAR-99 nemodernizate de la şcoala de aviaţie de la Bobocu, Escadrilele 951 Av. Formată din 12 buc. MiG-21 Lancer, E. 904 eliccoptere şi E. 905 El. (20 buc. IAR-330) de pe aerodromul Bacău. Funcţionale, dar în afara razei de acţiune mai sunt Flotila 71 de la Câmpia Turzii (compusă din Esc. 711, 712 Av./ Mig-21 Lancer şi Esc. 713, 714 El./IAR-330). Brigada. 1 Apărare Antiaeriană este înzestrată cu două baterii tip S-75 Volhov/6-8 instalaţii operationale şi o brigadă MIM-23 Hawk/opt instalaţii nemodernizate şi parţial operaţionale care apără Bucureştiul. Despre flotila de aeronave MIG Lancer se ştie că este învechită, cu resursa de zbor epuizată.
Forţele terestre
Apărarea terestră a litoralului românesc revine Brigăzii 9 Mecanizată din subordinea Diviziei 2 Infanterie şi a Brig. 307 I.Mec. de la Babadag. Dispunerea Bg. 9 Mec. este următoarea: Brig. 912 tancuri la Murfatlar, B. 341 Inf. la Topraisar, B. 911 Inf. la Medgidia, B. 345 Art. la Medgidia. Podurile peste Dunăre sunt aparate de Brig.1 Jandarmi dispusă la Feteşti şi Cernavodă. Divizia 2 Inf. mai are ca unităţi subordonate: B. 528 Mc. de la Brăila, Bg. 282 Mec. compusă din Bat. 280 Mc. Focşani, B. 84 Tc. şi B. 300 Mc. de la Galaţi, Bg. 8 Larom. Bg. 8 este compusă din B.81 APR de la Focşani, B. 83 APR de la Bârlad, B. 96 APR de la Ploieşti.
Forţa de reacţie militară românească, neutralizată în 30 de minute
Prima lovitură aeriană a ruşilor urmăreşte obţinerea supremaţiei şi destructurarea conducerii trupelor române ce acţionează în teatrul de luptă. Cele dintâi ţinte vor fi reţeaua de radare ale forţelor aeriene şi navale româneşti din Dobrogea, precum şi Bat.1 Rachete AA de la Medgidia. Urmează aerodromurile M. Kogălniceanu şi Feteşti, punctele de comandă şi de dirijare ale aviaţiei în luptă, fregata Mărăşesti, corvetele Zborul, Pescăruşul, Lăstunul şi vedetele Smeul, Vijelia, Vulcanul. Atacul aerian va viza şi Bg. 9 Mec, blindatele şi forţa vie a Bat. 912 Tc, B. 341 I, B. 911 I, B. 345 Art, B. 307 I.M. Aviaţia ruşilor va acţiona pe trei grupuri cu destinaţie tactică (formaţii de avioane având de lovit obiective de aceeaşi categorie). Trei subgrupuri a câte trei patrule de avioane, de la înălţimi de 8-10.000 m, vor lovi cu racheta subsonică Kh-35 E/Uran. Grupurile cu destinaţie tactică beneficiază de asigurare de luptă.
Neutralizarea batalioanelor româneşti de tancuri, artilerie sau a celor mecanizate (care dispun de 45 tancuri T-85M sau de 45 MLI & TAB sau APR-Larom) încartiruite în remizele nerezistente la lovituri aeriene ale garnizoanelor, este asigurată de lovituri cu una-două rachete purtând muniţie tip SADARM. Forţele române nu dispun de rachete anti-navă Harpoon, Exocet, nici de submarine funcţionale. Submarinul Delfin zace inutilizabil din anul 2000 şi nu mai poate fi reparat. Practic, în primele 30 de minute de la declanşarea atacului, forţele aeriene, marina militară şi cele două divizii de infanterie româneşti îşi pierd capacitatea de luptă. Aviaţia rusă execută nestingherită vânătoarea de obiective, până când niciun tanc sau MLI nu vor mai fi întregi. Restul este pur şi simplu o defilare a forţelor inamice (cu o durată de 4-6 ore de la începerea ostilităţilor) până la Bucureşti.
În paralel cu neutralizarea firavei capacităţi de apărare a românilor, are loc şi eliminarea fizică a „elitei" societăţii. Cum investiţiile celor mai importanţi oameni de afaceri şi politicieni sunt în domeniul imobiliar, aceştia vor fi trecuţi la categoria pagube coletarale ale bombardamentelor.
Muniţia termobarică, cea mai eficientă în zonele urbane
Muniţia termobarică este încărcată cu o combinaţie de comustibil lichid şi pudră din nanoparticule de tetranit. Odată ajuns în apropierea ţintei, proiectilul care conţine muniţia, produce o mică explozie care vaporizează amestecul sub forma unui nor inflamabil. Aerosolul astfel creat ia contact cu oxigenul din atmosfera şi detonează, creând o formidabilă undă de şoc, urmată de combustie intensă. Muniţia termobarică este considerată ca fiind mijlocul de luptă cel mai eficient, în zone urbane, ea fiind experimentată de trupele ruse în timpul asediului oraşului Groznîi din Cecenia.
Racheta subsonică Kh-35 E/Uran
Kh-35 E/Uran parte din categoria Standoff şi are bătaia de 130 km. Se mai folosesc versiunile: antiradar supersonică Kh-31PM/ARM (anti-radiation missile) lansată de la distanţe sub 110 km, care se dirijează automat după emisia radarului ţintă (propulsia fiind realizată de un ramjet ca motor de marş) şi rachetata subsonică Kh-59 cu bătaia de 115-200 km. În faza iniţială, ghidarea Kh-59 este inerţială, până la 10 km de ţintă când sistemul de ghidare TV/IR intră în funcţiune. Manevrarea ei din acest moment, până la impactul cu ţinta, este executată de un operator aflat la bordul avionului SU-24.
Rachetele de Deveselu sunt inutile
Chiar dacă forţele române ar dispune la Deveselu de rachete antibalistice SM-3, ele n-ar folosi la nimic. Carcasa de protecţie a ogivei electrono-optice se detaşează la 80.000 m şi de la această înălţime, racheta devine operaţională. Sub această înălţime, RIM-161 Standard Missile (SM-3) nu poate intercepta nimic, aşa că România şi nu SUA va avea obligaţia să dispună de mijloace de apărare a bateriilor antirachetă împotriva rachetelor de croazieră şi a avioanelor înzestrate cu bombe şi rachete aer-sol.
                
Analiză pe caz

Pentru orice analist cât de cât pregătit, se vede din start că articolul face din genul propagandei gri. Adică porneşte de la declaraţia ministrului apărării, cu care suntem de acord, dar apoi o ia razna, în sensul că bagă în aceeaşi oală Irakul, Afghanistanul, scutul antirachetă şi dronele numindu-le toate generic aventuri militare. Adică, stăm prost cu dotările, ce ne mai trebuie toate acestea de mai sus. Despre dotări, toţi suntem de acord, avem nevoie de dotări superioare, chestiunea cea mai pregnantă fiind la nivelul aviaţiei de luptă. Dar misiunea noastră în Irak s-a încheiat, iar implicarea  în Afghanistan am discutat-o într-un alt articol Ce căutăm în Afghanistan? inserarea chestiunii scutului antirachetă în care noi nu prea avem cheltuieli ne indică mai mult comanditarul articolului. Despre drone, ce să mai spunem, vor fi componente de bază ale oricărui conflict viitor, ne place sau nu ne place, suntem sau nu de acord. Să nu investeşti în drone la ora actuală înseamnă să fii inconştient militar. Mai departe se spune despre reacţia generalului Nikolai Makarov, prin care eram anunţaţi că am devenit ţinte prioritare pentru rachetele cu rază medie de acţiune în urma deciziei de a găzdui scutul antirachetă de la Deveselu. O altă tâmpenie, eram ţintă oricum, încă înainte de intrarea noastră în NATO. Pentru cei naivi care încă nu ştiu, coordonatele de lovire a ţintelor unei rachete cu rază medie de acţiune se pot introduce sau schimba în treizeci de minute. Deci, acum nu suntem ţinte, în treizeci de minute suntem ţinte, sau invers. Deci, altă tâmpenie.

Analiza detaliată a scenariului

Mergând pe clasificarea făcută de Mackinder, Rusia este o putere continentală, pe când SUA este o putere maritimă. Lucru corect, aşa se şi comportă fiecare, inclusiv în modul de a duce războiul. Rusia a dus extrem de multe războaie, a executat o multitudine de operaţii, a luptat în condiţii diverse, dar un singur lucru nu a făcut. Nu a făcut, nu face şi nu va face prea curând un lucru: desantul maritim pe ţărm ostil! De ce? Fiindcă nu are cum, nu are cu ce şi nu are experienţa să o facă! La fel, în al doilea război mondial, Germania, puterea continentală supremă, nu a realizat desanturi maritime, iar când a încercat o operaţiune de desant aerian în Creta, deşi a fost un succes, pierderile imense l-au făcut pe Hitler să spună că epoca paraşutiştilor a trecut.
Desigur, vor sări unii să mă contrazică, aducând exemplele din al doilea război mondial cu debarcarea din peninsula Taman din Crimeea din 1942 sau debarcarea de la Poti din războiul cu Georgia din 2008. Fals, aici cazurile sunt diferite. Debarcarea din peninsula Taman s-a făcut într-o zonă apropiată de bazele lor, fiind echivalentă mai mult cu trecerea unui curs de apă, peninsula Kerci fiind apropiată de zonele de debarcare, iar perdeaua de forţe germano-române era destul de subţire şi ocupată cu urmărirea unităţilor sovietice ce mai rezistau în Crimeea. La fel, debarcarea de la Poti a fost cea a unui contingent redus, odată ce direcţiile principale de atac erau deja securizate, respectiv cele dinspre Abhazia şi Osetia de Sud (vezi harta). Cu atât mai mult Rusia nu va încerca vreo debarcare pe un ţărm ostil la distanţă de 400 km de bază (distanţa dintre Sevastopol şi Constanţa).

De ce? Motivul e simplu, există prea multe momente în care forţele navale şi trupele sunt vulnerabile: când flota se apropie de ţărm, când şalupele sau navele de desant parcurg distanţa dintre flotă şi ţărm, când trupele debarcă, când edifică capul de pod etc. Pentru a minimiza sau elimina o parte din aceste riscuri, sunt necesare măsuri suplimentare. O superioritate totală navală pe tot traseul parcurs de flotă şi pe căile de comunicaţii şi o superioritatea aeriană care să includă capul de pod până mult în adâncime. Mai mult, capul de pod va trebui constant aprovizionat cu oameni şi materiale în mai multe valuri, altfel vei avea surpriza să îl vezi dat peste cap şi aruncat în mare. Până nu întăreşti capul de pod suficient ca să începi operaţiuni ofensive în adâncime, eşti vulnerabil si rişti să pierzi totul pe o carte. De aceea desantul maritim este o operaţiune extrem de riscantă şi costisitoare, ruşii ar prefera sa dea un atac terestru, dar pentru asta ar trebui să traverseze Ucraina, lucru problematic la această dată.
Pentru a-mi justifica argumentele, vin cu exemple din istorie, ca de obicei. Puterile maritime, cum ar fi SUA şi Marea Britanie, au executat astfel de operaţiuni de desant maritim în decursul istoriei, dar de fiecare dată au beneficiat de toate aceste atuuri, respectiv superioritate navală şi aeriană, precum şi un număr imens e nave de ransport şi logistică. Gândiţi-vă doar la debarcarea din Normandia din 6 iunie 1944, şi atunci a fost vorba doar de traversarea Canalului Mânecii, larg de câţiva kilometri, nu de o debarcare la 400 de kilometri. Dar şi atunci au apărut surprize neplăcute, e suficient să ne amintim de plaja Omaha. Dar mai e un factor esenţial pe care Rusia nu l-ar putea atinge niciodată în cazul în care ar încerca o debarcare în România: elementul surpriză. Acesta a jucat un rol crucial în majoritatea debarcărilor reuşite, vă reamintesc că germanii, în urma unei strălucite acţiuni de intoxicare, erau convinşi că debarcarea va avea loc în Pas de Calais, distanţa cea mai scurtă. Chiar şi debarcarea de la Inchon, în războiul coreean din 1950, a fost o reuşită a lui MacArthur tocmai prin surprinderea realizată, forţele nord-coreene fiind concentrate în sudul peninsulei pentru a anihila buzunarul rămas în jurul localităţii Pusan.
Revenind la studiul de caz în discuţie, am spus că ruşii nu vor putea realiza surprinderea necesară unei debarcări de succes pe coastele României. În primul rând, fiind într-o alianţă NATO, avem la dispoziţie sistemele americane de avertizare, cea mai complexă reţea de sateliţi de observare existentă în lume. Vă reamintesc că la data de 1 august 1990, americanii au făcut public faptul că invazia Kuweitului de către Irakul lui Saddam Hussein este inevitabilă, doar pe baza observaţiilor din satelit asupra concentrărilor de trupe irakiene la graniţă. În mod sigur, Kuweitul a fost avertizat mai devreme. Dar să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne închipuim că americanii dorm sau că s-au înţeles cu ruşii să ne lase atacaţi. Chiar şi aşa, surprinderea este aproape imposibilă şi voi explica de ce.

Componenta aeriană

România beneficiază de un sistem radar deosebit de performant la ora actuală, unul dintre capitolele în care chiar stăm bine din punct de vedere militar, cel al radarelor de detecţie şi avertizare timpurie (early warning) a vreunei posibile ameninţări, mă refer aici la sistemul FPS-117, Gap Filler sau Raytheon. Toate împreună fac parte din sistemul de război radioelectronic românesc AZUR, sistem integrat deosebit de performant. Este normal şi logic, odată ce am fost surprinşi şi descoperiţi în timpul evenimentelor din decembrie 1989, când apăreau ţinte false cu duiumul pe cer, să ne axăm pe astfel de sisteme, şi este unul dintre puţinele capitole din dotarea noastră militară în care putem spune că suntem OK (vezi pentru amănunte tehnice Inteligenţa românească: războiul atipic). De aici, sunt sceptic asupra posibilităţii realizării surprinderii de către forţele armate ale Rusiei. Dar să presupunem, totuşi, de dragul scenariului, că aceasta s-ar putea produce, operatorii radar români dorm sau protestează în piaţă. Realizaţi încă ce pe acum că sunt enorm de multe probabilităţi care exclud un astfel de scenariu, reducându-i şansa de reuşită extrem de mult.
Dar mergem mai departe, trecem şi peste asta, deşi mi se pare greu de crezut, mai ales cum spune scenariul propus. Aviaţia rusă decolează de la bazele menţionate şi atacă la sol trupele române, deşi prin sistemele radar menţionate sunt detectate imediat ce decolează de la bazele lor situate la sute de kilometri de obiectivele desemnate. Mă rog, am zis că trecem peste asta. La fel, într-un scenariu derivat din cel iniţial, se zice că navele ruseşti se grupează în larg şi pornesc spre coastele României. Din nou absurd, vor fi detectate imediat ce ies în larg. Dar trecem şi peste asta (peste câte am trecut până acum?) şi presupunem că am ajuns cu ruşii în preajma coastelor României gata de debarcare.
Personal mă îndoiesc de capacitatea aviaţiei ruse de a dobândi supremaţia aeriană şi iată de ce. Ni se vorbeşte în acest scenariu despre protecţia forţei navale realizate de “Gruparea navală rusă este protejată aerian în luptă de Regimentul 3 Aviaţie vânătoare-bombardament cu 30 de aeronave Su-27, de pe aerodromul Krymskaya (malul Mării Negre)” uitând să precizeze faptul că acest aerodom este aflat la circa 800 de kilometri de Constanţa, apoi “Reg. 960 Av. (31 buc. Su-25 şi MiG-29) de pe aerodromul Primorsko-Akhtarsk, (Marea Azov) şi el aflat cam la aceeaşi distanţă, apoi “Escadrila 43 Av.Bombardament (14 buc. SU-24, şi 4 SU-34) de pe aerodromul Eisk (Marea Azov)” aflată la vreo 850 de kilometri distanţă. Mergând mai departe, aflăm că ruşii vor fi protejaţi şi de “Reg. 55 elicoptere (20 buc. Mi-24, 18 buc. Mi-8 ), R. 25 El. anti-tanc cu 36 aeronave Mi-24 , R. 325 El. transport cu 18buc. Mi-26, 20 buc. Mi-8”, nu ni se mai spune baza de unde vin aceste elicoptere. Deci aceste aparate vor asigura supremaţia aeriană pentru reuşita desantului rus pe coasta românească a Mării Negre? Păi, oameni buni, cine a pritocit acest scenariu trebuie trimis urgent la casa de nebuni!
Este suficient să ne uităm pe datele tehnice ale avioanelor ruseşti de care se face atât de mare caz. Suhoi-25 are raza maximă de acţiune armat pentru luptă între 650 şi 900 de kilometri, Mig-29 maxim 1400 de kilometri, dar fără a fi încărcat la maxim. Dacă poate cineva dintre aceşti experţi care au preluat articolul să-mi explice cum este posibil ca aviaţia rusă să obţină şi să menţină supremaţia aeriană atunci când sunt la limita razei de acţiune, eu îl declar general peste noapte. Vestea proastă este că aceste aeronave ruseşti nu pot fi alimentate din aer, deci prezenţa lor pe câmpul de luptă este extraordinar de limitată. Practic, aceste avioane care ar trebui să asigure supremaţia aeriană a ruşilor pe câmpul e luptă se află tot timpul cât vor putea fi prezente aici la capătul lanţului logistic al aprovizionării cu combustibil, fiind tot timpul în pericol de a cădea din aer deoarece li se va termina benzina. Veştile proaste pentru aviaţia rusă abia încep, deoarece consumul de combustibil este dat pentru o croazieră lină, fără peripeţii. În cazul în care sunt implicate în lupte aeriene, consumul de combustibil creşte exponenţial, mai ales în urma folosirii postcombustiei pentru a scăpa dintr-o situaţie de luptă. Iar aici apărătorii sunt net avantajaţi, cu bazele apropiate şi cu posibilitatea observării şi interceptării atacatorilor care au un drum lung de străbătut, sunt la limita combustibilului şi nu au cum să stea pe câmpul de luptă prea mult, deoarece trebuie să se întoarcă 800 de kilometri pentru alimentare şi reînarmare. Atunci, dacă aţi fi un observator imparţial, pe cine aţi paria?
Revenind la capacitatea aviaţiei ruse de a proteja aerian flota rusă, de a dobândi supremaţia aeriană nu numai pe zona maritimă, ci chiar mai departe, în capul de pod şi dincolo de el, vă amintesc faptul că în 2008, în Georgia, în cinci zile de război, Rusia a pierdut patru avioane de luptă în faţa unei ţări care nu avea aviaţie militară! Iar această aviaţie rusească, la capătul unui zbor de 800 de kilometri, va ajunge să lupte cu aviaţia română, proaspătă, abia decolată de pe aerodromurile din apropiere, cu rezervoarele pline de combustibil, în timp ce piloţii ruşi îşi măsoară nivelul rămas în rezervor. Iar aceşti piloţi ruşi nu trebuie numai să câştige supremaţia aeriană, ci şi să o menţină, în acelaşi timp în care ei nu ştiu cât se vor putea menţine ei înşişi în aer, cât le va permite combustibilul rămas. Ei bine, vor pleca să se realimenteze şi să se reînarmeze. Dar cât vor fi plecaţi, cine va asigura protecţia aeriană a flotei ruse şi a capului de pod? Păi să vedem şi să calculăm. Adunând toate avioanele de toate categoriile enumerate de specialiştii în sceanarii, obţinem la grămadă 79 de avioane de luptă amestecate (Su-25, Su-27 şi Mig-29). Ori, acestea vor trebui să asigure cu schimbul protecţia aeriană a flotei de desant şi a zonelor de debarcare. Aflate la capătul lanţului logistic şi la limita razei lor de acţiune, vor trebui să o facă, altfel acţiunea militară rusă nu ar putea reuşi. Revenim la un calcul simplu, cât ar putea acoperi într-un interval de o zi aviaţia rusă? Cum trebuie să împartă airlifturile ca să aibă tot timpul suficiente aparate în aer care să le asigure supremaţia aeriană? Cu 79 de avioane? Încă ceva, nu se iau în calcul posibile aparate care se pot defecta, mai mult, este regim de război, unele avioane ar putea fi doborâte fie de aviaţia română, fie de apărarea antiaeriană română, care ar putea fi deosebit de eficientă.
Vorbim mai întâi de aviaţia noastră de luptă. Desigur, ne dorim şi le dorim avioane mult mai performante, deoarece avem piloţii cei mai buni din regiune (a spus-o ambasadorul american), dar chiar fără avioane moderne, doar cu Mig-urile 21 Lancer (modernizate), reuşim să ne descurcăm (încă) la nivel de exerciţii de luptă (vezi Mig21 lancer la Thracian Star). Specialiştii recunosc că Mig21-Lancer poate lupta cu un Mig29 sau un Su25. La nivel de real combat, sunt sigur că am putea împuţina serios aviaţia inamică, mai ales că piloţii ruşi vor fi foarte reticenţi, cu gândul la nivelul combustibilului, în luptele aeriene consumul creşte exponenţial datorită manevrelor bruşte şi folosirii pe scară largă a postcombustiei. Atunci cine mai asigură protecţia aeriană a ruşilor?
Dar staţi, că încă mai e ceva. Se spune aici că ruşii se bazează pe aceste avioane nu numai pe asigurarea protecţiei aeriene, ci şi pe distrugerea aviaţiei noastre, dar şi a nenumăratelor obiective la sol, inclusiv tancurile şi MLI-urile noastre. O sarcină cam complicată pentru cele 79 de avioane, aflate şi aproape de limita razei de acţiune. Hai să facem un calcul simplu al airlifturilor pe care le-ar putea realiza aviaţia rusă. Luăm în calcul datele tehnice care spun că un Mig29, Su25 şi Su27 pot executa două ieşiri pe zi. Dacă le forţezi creşte stressul asupra componentelor şi rezultatul se va vedea imediat sub forma defecţiunilor care rezultă într-un număr mai mare al aparatelor lăsate la sol pentru reparaţii şi înlocuiri ale componentelor. Acest factor nici nu l-am pus în discuţie, defecţiunile în condiţii de luptă putând ajunge până la 10% din avioanele folosite. Deci, într-o zi, ruşii vor beneficia de aportul a 158 de avioane de luptă deasupra Dobrogei, dar care nu vor putea sta mai mult de două ore (cu indulgenţă maximă) în zonă din cauza problemelor cu combustibilul.  Până la urmă, pentru a asigura protecţia aeriană 24 de ore pe zi, avioanele ruse vor putea sta deasupra Dobrogei într-un număr mediu de 13 bucăţi odată (158 împărţit la 12 intervale, deoarece un aparat poate sta maxim două ore dacă nu se va prăbuşi după ce îşi va epuiza combustibilul). Deci aceste 13 avioane vor asigura protecţia aeriană, vor combate aviaţia română, se vor feri de armamentul nostru antiaerian şi printre altele vor ataca obiectivele terestre, inclusiv brigăzile noastre de tancuri, pe care le vor distruge complet, până nu va rămâne niciun tanc sau MLI, dacă e să ne luăm după autorul scenariului.
Dar din cele 158, dacă e să luăm în calcul pierderi de 10% defecţiuni, mai rămân 143. În august 2008, în războiul din Georgia, ruşii au pierdut în cinci zile patru avioane de luptă, în faţa unei ţări care nu are avioane de luptă, doar din cauza SAM-urilor portabile. Calculaţi cât ar pierde contra sistemelor Hawk XXI sau altora, precum şi în luptele cu aviatorii români. Atunci cine mai rămâne să protejeze flota rusă şi capul de pod, apoi să şi distrugă toate tancurile şi maşinile blindate de luptă?          
Mergem mai departe, în acest scenariu suntem bombardaţi de date tehnice despre rachetele ruseşti, cât sunt ele de grozave şi câte fac şi dreg. Este tipic pentru propaganda gri, ni se dau date reale pentru a forţa o concluzie convenabilă. Ni se spune ce fac aceste muniţii, ce distrug şi cum, dar un singur lucru nu se spune: ce NU fac! Să luăm exemplul muniţiei termobarice, folosită cu succes în Cecenia, după cum spun autorii scenariului. Interesant, de la atâta succes, ruşii au avut acolo sute, după unele estimări mii de morţi, şi nici astăzi nu au încheiat cu rebeliunea cecenă, care mai mult, s-a extins şi în Kabardino-Balkaria şi Daghestan, continuând sub forma unui război de gherilă de joasă intensitate ce aşteaptă prilejul şi ocazia să răbufnească din nou.
Atacul aerian va viza şi Bg. 9 Mec, blindatele şi forţa vie a Bat. 912 Tc, B. 341 I, B. 911 I, B. 345 Art, B. 307 I.M. Aviaţia ruşilor va acţiona pe trei grupuri cu destinaţie tactică (formaţii de avioane având de lovit obiective de aceeaşi categorie). Trei subgrupuri a câte trei patrule de avioane, de la înălţimi de 8-10.000 m, vor lovi cu racheta subsonică Kh-35 E/Uran. Grupurile cu destinaţie tactică beneficiază de asigurare de luptă.
Asta susţin autorii scenariului. Dar să vedem dacă şi cum este sau ar fi posibil. Trei subgrupuri a câte trei patrule de avioane înseamnă desemnarea a 36 de avioane ruseşti de luptă cu acest scop. Aţi văzut mai sus dacă şi cum ar fi posibilă acestă desemnare, dar nu contează. Nu mai contează nici faptul că Su-25 au un plafon de zbor de maxim 7000 de metri, singurele capabile să zboare la altitudini de 8-10000 de metri fiind Mig-29. De ce nu au introdus în ecuaţie bombardierele strategice Tupolev 95 sau 160 nu înţeleg, probabil sunt la capitolul AWACS (există Tu-95 Bear cu aceste capabilităţi în armata rusă).
Ideea de a bombarda obiectivele de la altitudini superioare este bună, astfel aparatele sunt scoase în afara razei de acţiune a apărării antiaeriene. Dar există şi reversul medaliei, bombardamentul de la altitudini superioare va scădea mult precizia loviturilor, chiar şi în cazul muniţiilor inteligente, chiar şi a celor cu submuniţie. Să revin cu exemple, în cazul bombardamentelor NATO în Serbia şi Kosovo în 1999, avioanelor NATO li s-a impus să nu coboare sub 3000 de metri pentru a evita pierderile. Rezultatul a fost o scădere sensibilă a acurateţei bombardamentelor, fiind nevoie de aproape trei luni de campanie aeriană pentru ca sârbii să cedeze. Normal aceste lucruri nu le vom vedea în materialele de propagandă, nu vom vedea rachetele ratând ţinta, dar aceste ratări au existat, toate acestea fiind strânse într-un raport către Congresul american la acea vreme. A fost OK, au aruncat de zeci de ori mai multe bombe decât necesar într-un timp mult mai lung. Dar ruşii în acest scenariu pot face asta? Au timp şi resurse la dispoziţie? Mai devreme arătam cum stau cu aviaţia pentru a-şi proteja trupele, dar să mai vorbim de bombardamente masive, pe scară largă? De către cine, de către cele subgrupuri de câte trei patrule? Dar protecţia de luptă de unde vine? Să fim serioşi!
Prima lovitură aeriană a ruşilor urmăreşte obţinerea supremaţiei şi destructurarea conducerii trupelor române ce acţionează în teatrul de luptă. Cele dintâi ţinte vor fi reţeaua de radare ale forţelor aeriene şi navale româneşti din Dobrogea, precum şi Bat.1 Rachete AA de la Medgidia. Urmează aerodromurile M. Kogălniceanu şi Feteşti, punctele de comandă şi de dirijare ale aviaţiei în luptă, fregata Mărăşesti, corvetele Zborul, Pescăruşul, Lăstunul şi vedetele Smeul, Vijelia, Vulcanul.
Prima lovitură contra reţelei de radare, ni se spune şi cum: Kh-35 E/Uran parte din categoria Standoff şi are bătaia de 130 km. Se mai folosesc versiunile: antiradar supersonică Kh-31PM/ARM (anti-radiation missile) lansată de la distanţe sub 110 km, care se dirijează automat după emisia radarului ţintă (propulsia fiind realizată de un ramjet ca motor de marş) şi rachetata subsonică Kh-59 cu bătaia de 115-200 km. În faza iniţială, ghidarea Kh-59 este inerţială, până la 10 km de ţintă când sistemul de ghidare TV/IR intră în funcţiune. Manevrarea ei din acest moment, până la impactul cu ţinta, este executată de un operator aflat la bordul avionului SU-24. Desigur, există şi o versiune NATO a rachetei antiradar despre care ni se vorbeşte, respectiv racheta HARM. Dar ambele versiuni, atât cea rusească, cât şi cea NATO, au o parte slabă. Ele se dirijează după emisia undei radar a ţintei, respectiv radarul ţintă. Ori, această emisie poate fi oprită oricând, în momentul în care se detectează lansarea rachetei. Rămasă fără detecţie, racheta nu are unde să lovească şi se prăbuşeşte. Sârbii au folosit această tactică în 1999, ei pornind radarele doar pentru perioade scurte de timp, suficiente pentru încadrarea aeronavelor inamice, după care le opreau pentru a nu fi lovite de rachetele antiradar. Bănuiesc că românii nu vor fi mai proşti.
Dar hai să vedem ce încărcătură poate duce fiecare avion Mig-29, Su-25 şi Su-27 la o ieşire, ca să ne dăm seama dacă poate să-şi îndeplinească obiectivele, deşi cred că am demonstrat suficient până acum contrariul. Un Mig-29 poate duce 4 tone combustibil şi 4,5 tone armament, un Su-25 3,5 tone combustibil şi 6,5 tone armament, toate incluzând rachetele aer-aer pentru protecţie şi luptă aeriană. O rachetă Kh-35 Uran cântăreşte 750 de kilograme, calculaţi dumneavoastră câte poate duce un avion şi vedeţi în ce măsură îşi poate îndeplini misiunile. Cred că nu mai am ce să demonstrez la acest capitol despre componenta aeriană, doar prin acest aspect scenariul este sărit de pe fix, ca şi autorii lui desigur. Dar nu am terminat, mai sunt şi alte componente pe care le voi dezvolta în continuare.

Componenta terestră

Cred că am demonstrat suficient de complet faptul că aviaţia rusă nu are cum să-şi îndeplinească misiunea. Dar facem abstracţie de asta şi mergem mai departe, abordând componenta terestră. Spre surpriza mea, datele aici sunt foarte laconice, ar trebui ca românii să fugă înspăimântaţi numai când citesc acest scenariu, cum ne lasă să înţelegem răspândacii lui. Să vedem datele concrete, respectiv ceea ce ni se oferă în scris.
Misiunea principală a Grupării aero-navale ruse constă în executarea unei operaţiuni de desant maritim şi aerian, în vederea ocupării regiunii Dobrogea şi controlul punctelor de trecere de la Giurgeni-Vadu Oii şi Feteşti-Cernavodă. Debarcarea se va face în două raioane pe litoral, iar paraşutarea în trei zone, fiecare acţiune desfăşurată la nivel "batalion", pe fluviul Dunărea. Direcţia principală de ofensivă a forţelor ruse este Constanţa-Feteşti. 
Divizia maritimă D.30M va fi întărită cu Divizia 7 operaţiuni speciale (alcătuită din 1 Reg.Pst - regiment paraşutişti, 1 R.Aeropurtat, 1 R.Art-Artilerie, etc ), Bg. 18 I (brigada infanterie), Bg. 22 Mc (mecanizată) şi R. 708 Av. Transport (compus din avioane IL-76 şi dispuse pe aerodromul Taganrog, pe malul Mării Azov).
Misiunea imediat următoare a trupelor de uscat ruseşti este atingerea aliniamentului delimitat de confluenţa râului Argeş cu fluviul Dunărea, cursul în amonte al râului Dâmboviţa. Ocuparea localităţilor Cernica şi Corbeanca, DN-1 până la Ploieşti, SubCarpaţii de curbură până la localitatea Odobeşti şi atingerea râului Siret, la vărsarea în Dunăre. Statul Major General al ruşilor a stabilit ca direcţie principală de ofensivă linia Feteşti-Bucureşti. Direcţia secundară va fi Feteşti-Focşani-Nămoloasa.
Gruparea navală rusă subordonează şi Brigada Amfibie 197 M alcătuită din şapte nave de desant care transportă Bg. Infanterie marină, întărită cu încă un batalion de infanterie marină. Ca si Bg. IM, cele 2 Bg. Infanterie si Mecanizată sunt înzestrate cu câte un batalion de artilerie cu 45 autotunuri tip 2S31Vena şi 2S23 Nona (cal. 120 mm, bătaie 13 km, care perforează blindaje de până la 65 cm).
Am să încep cu partea de debarcare, ruşii îşi fac capul de pod. Trebuie să fim bine înţeleşi, navele din flota rusă nu ajung până la ţărm, nu au cum, nu debarcă în porturi care să aibă adâncimea suficientă pentru a putea acosta. Rămân în larg şi trimit primul val cu şalupe de debarcare. Acestea parcurg distanţa necesară de câteva sute de metri până la câţiva kilometri, îşi lasă încărcătura de oameni şi materiale pe ţărm, apoi revin pentru a aduce al doilea val. Vorbim de şapte nave de desant aici. O fi mult, o fi puţin? Trebuie menţionat că singura forţă navală din lume capabilă să lanseze o divizie în primul val pe un ţărm este marina SUA, singura care are în dotare un număr suficient de astfel de nave (în jur de 65), dar şi acestea sunt împrăştiate pe toate oceanele lumii. Marina rusă are cam 18, împărţite între cele patru flote, a Mării Negre, Baltice, a Oceanului Pacific şi Îngheţat. Ni se spune că la Marea Neagră sunt şapte, care vor fi toate folosite pentru debarcări (în două puncte parcă). Atunci aceste mijloace vor trebui împărţite, să zicem trei şi patru nave.
Dar să vedem ce poate duce o navă de desant. Ca mai mare din marina rusă este de clasa Ropucha, numită şi Proiect 775 (şase nave în serviciu activ, dintre care una în marina ucraineană), dar mai există şi o versiune uşor îmbunătăţită, numită Proiect 775M sau Rapoucha 2 (3 unităţi în serviciu). Această navă de desant poate transporta 10 tancuri şi 200 de oameni echipaţi, SAU 12 transportoare BTR şi 340 de soldaţi, SAU 3 tancuri, 2 tunuri autopropulsate 2S9 Nona-S, 5 transportoare uşoare MT-LB şi 313 soldaţi SAU 500 tone cargo. Alegeţi dumneavoastră combinaţia care o credeţi de cuviinţă, dar ţineţi cont că vă trebuie din fiecare, atât soldaţi, cât şi tancuri şi transportoare blindate. Bine, respectivul prim val debarcă fără probleme în zonele desemnate. Veştile proaste abia încep, deoarece al doilea val va ajunge abia peste o zi şi ceva. Cum aşa? Păi, navele de desant merg cam cu 30 de noduri, asta înseamnă cam 45-50 de kilometri la oră. Distanţa Constanţa – Sevastopol dus întors este de 800 de kilometri, asta înseamnă cel puţin 16 ore doar pe drum, iar încărcarea durează şi ea câteva ore, că doar nu încărcăm cartofi, ci materiale militare, tancuri şi transportoare blindate care trebuie fixate, prinse, asigurate. La fel şi muniţiile.
Rămâne problema capului de pod, sau a capurilor de pod, dacă vorbim de două. Dacă sunt două capuri de pod, respectiv două zone de debarcare, acestea sunt extraordinar de slabe şi nu numai că nu au cum să avanseze în teritoriu ostil, dar nu nici măcar cum să se apere pentru a nu fi aruncate în mare! Pentru simplificarea exerciţiului, voi presupune că este un singur cap de pod, deoarece în cazul a două, ar fi vorba de sinucidere colectivă a trupelor ruseşti, la forţele lor împărţite putând fi bătute pe rând fără drept de apel, înainte de ziua Z+1, data în care ar putea ajunge al doilea val, după cum explicam mai devreme.
În acest cap de pod ar putea ajunge în ziua Z un număr de maxim 70 de tancuri şi 1400 de soldaţi echipaţi. Sau 21 de tancuri, 14 tunuri autopropulsate 35 de transportoare uşoare (fiecare putând duce 11 oameni plus echipajul de 2 oameni) şi aproape 2400 de soldaţi. Sau combinaţii, în care introduceţi şi BTRM-urile. Indiferent, puteţi vedea că dacă veţi creşte numărul de tancuri, scade proporţional numărul de soldaţi şi invers. Iar tancurile nu se pot deplasa în atac fără sprijin de infanterie, altfel orice soldat român instruit ca vânător de tancuri s-ar putea apropia suficient ca să lanseze o rachetă sau să amplaseze o mină. Iar infanteria trebuie transportată motorizat dacă vrei o avansare rapidă, în ritmul în care pot merge tancurile, deci vei avea nevoie de mijloace de transport pentru infanterie. Nu ai cum să încarci infanteria în transportoare blindate, deoarece nu ai destule, ca să aduci suficiente, scazi numărul tancurilor. Mai ai nevoie de sprijin de artilerie cât de cât pe parcursul deplasării, deci din nou scazi din tancuri, poate şi din transportoare. Aşa-i că dilema devine tot mai grea?
De ce? Rolul forţelor debarcate în capul de pod nu este să stea să aştepte, altfel ce rost avea debarcarea lor? Trebuie să avanseze, să extindă capul de pod, apoi să pornească în avans spre obiectivele vizate. În cazul unei debarcări în Dobrogea, obiectivul iniţial nu poate fi decât securizarea podurilor de la Cernavodă şi Vadu Oii, pentru a interzice accesul eventualelor rezerve româneşti de pe malul stâng al Dunării. Ori, lăţimea medie a Dobrogei este de circa şaizeci de kilometri, asta înseamnă cam două ore de marş (luând în calcul şi timpul necesar pentru a atinge şoselele după ieşirea din zona de debarcare). Dar această distanţă poate fi parcursă de infanterie pe jos într-o zi şi jumătate, de aici apare o altă problemă, de sincronizare. Nu poţi merge rapid înainte doar cu tancurile din motivele expuse mai sus, nu poţi aştepta infanteria, deoarece astfel nu ai cum să-ţi îndeplineşti misiunea. Deci, va trebui să improvizezi, de exemplu să încarci infanteriştii pe tancuri şi să mergi înainte cu ei. Mergem pe ipoteza unei forţe maxime de penetrare, respectiv 70 de tancuri şi 1400 de infanterişti. Asta ar însemna câte 20 de infanterişti încărcaţi pe fiecare tanc, lucru imposibil. Presupunem că rechiziţionezi autovehicule de pe parcurs, inclusiv dube şi autobuze, şi reuşeşti să îi bagi pe toţi.
Bineînţeles, nu îi vei lua pe toţi, va trebui să laşi câţiva pe traseu, în capul de pod, pentru o asigurarea a teritoriului cucerit. Dar să presupunem că laşi două sute de infanterişti şi iei restul cu tine să avansezi în teritoriul ostil, aşa cum spuneam, pe tancuri, în automobile şi autobuze rechiziţionate. Problema este că traversezi un teritoriu ostil, orice soldat român rătăcit pe traseu care are un AK-47 în mână va putea să-şi încerce automatul descărcând unul sau două încărcătoare în coloana de pe şosea. Soldaţii de pe tancuri şi din automobile vor avea mari probleme, nu beneficiază de protecţia blindajului unui transportor. Dacă vă amintiţi imaginile din timpul războiului din Georgia din 2008, tancurile şi transportoarele ruseşti înaintau bară la bară, înghesuite pe porţiuni de şosea, toţi fumau de zor şi sunt sigur că mai sorbeau din când în când dintr-o sticlă de votcă. Nu cred că în acest timp au învăţat regulile de deplasare, respectiv distanţa de siguranţă între vehicule şi altele.
În 2008, un soldat georgian rătăcit cu un aruncător prin zonă, ar fi putut face prăpăd. Ori, în scenariul amintit, ni se spune că avem trupe speciale de comando, respectiv Batalionul 1 Vulturii Târgu Mureş sau Batalionul HUMINT (Human Inteligence) Buzău. Cel de la Buzău este destul de aproape pentru a fi deplasat rapid în zona de operaţii, astfel ca să poată intra în acţiune încă din prima zi a ostilităţilor, urmaţi la scurtă vreme de camarazii lor de la Târgu Mureş. Băieţii ăştia îşi ştiu meseria, au luptat în Afghanistan alături de Delta Force american (vezi Ce căutăm în Afghanistan?). Şi vor face ce ştiu mai bine, adică vor provoca mari pierderi ruşilor. Ca să vă reamintesc, în 2008, a fost rănit general-locotenentul Anatoli Kruliov, comandantul Armatei 58 şi ucis maiorul Denis Vetchinov, decorat post mortem cu titlul de Erou al Federaţiei Ruse (vezi Învăţămintele conflictului ruso-georgian din 2008 (II)). Câţi au mai căzut acolo, nimeni nu ştie, deoarece ruşii nu şi-au publicat niciodată pierderile.
Am plusat puţin ca să explic cu ce dileme se vor confrunta forţele ruseşti ajunse în capul de pod. Am mers ceva mai înainte, arătând ce ar trebui să facă aceste forţe pentru a-şi putea îndeplini misiunea care nu poate fi alta decât ocuparea Dobrogei şi securizarea podurilor peste Dunăre ca să o poată izola de restul teritoriului românesc. Mai departe voi arăta că nu numai ocuparea Dobrogei este imposibilă, dar scenariul care prevede dezvoltarea ofensivei încă pe două direcţii ţine mai mult de science fiction, nu de realitate.
Din start, trupele debarcate în capul de pod sunt extrem de vulnerabile. Aşa au fost în tot decursul istoriei debarcărilor sau desanturilor maritime. Sunt vulnerabile când se apropie de ţărm în navele de desant (o lovitură norocoasă de rachetă sau de artilerie ar scoate din ecuaţie o şeptime din forţele invadatoare), sunt teribil de vulnerabile după debarcare în capul de pod. Nu trebuie să fii geniu sau super general în armata română ca să ştii ce ai de făcut. În orice armată, infanteria este baza, coloana vertebrală, tancurile sunt factorul de decizie, cel care rupe frontul şi avansează impetuos spărgând rezistenţa, dar cel mai mare ucigaş în război rămâne artileria. Bătrâna şi demodata artilerie, acum modernizată cu mijloace de foc şi putere extremă de a-şi vărsa continuu obuzele aducătoare de moarte. Armata română nu trebuie în acest caz să atace cu tancuri şi infanterie, riscând pierderi nejustificate. Trebuie doar să-şi regleze tunurile şi să tragă, să tragă un baraj de foc şi moarte în capul de pod, tocând continuu forţele invadatoare.
Sistemul de lansatoare de rachete Larom, dotarea MApN
Pentru mai multe date interesante despre artileria română accesaţi aici..

Întrebarea este, se poate? Desigur, cum să nu. Tunurile din dotarea forţelor armate române au bătaia de peste 20 km, acestea ar putea măcina forţele inamice din capul de pod cu obuze de 155, 130 şi 100 mm fără probleme. Sistemul de lansare Larom modernizat cu israelienii de la Elbit aruncă rachete cu o cadenţă de 40 de bucăţi de calibru 122 mm în 20 de secunde sau 26 de 160 mm în 45 ce secunde, primele cu bătaie de 20 km, ultimele de 46 km. Foarte interesant, chiar după autorii scenariului, dispozitive Larom sunt chiar încartiruite în Dobrogea. Sau ei se bazează pe activitatea aviaţiei lor, despre care am vorbit mai sus? După un bombardament masiv de artilerie şi Larom, ar urma logic un atac puternic de tancuri TR-M1 susţinute de infanterie în MLI-84 Jder şi BTR-uri, care ar distruge definitiv capul de pod, sau ce a mai rămas din el. La fel, autorii scenariului vorbesc despre anihilarea acestor tancuri şi MLI de către aviaţia rusă, dar am lămurit despre asta mai devreme.
TR-85M1 Bizonul
Romanian Main Battle Tank
Amănunte despre TR-85M1 aici.,
iar despre MLI-84 Jder aici.

Dar hai să le facem pe plac autorilor scenariului şi să las de la mine (am lăsat multe, deja este imposibil ce vorbim mai departe, în sensul că nu au cum să se petreacă atâtea coincidenţe favorabile atacatorilor). Să zicem că ruşii scapă de bombardamentul nostru şi pornesc spre obiectivele lor, podurile. Ţinând cont că trebuie să le ocupe pe amândouă, forţa lor de atac trebuie să se împartă în două, scăzând astfel şocul. De aşteptat o zi după valul doi nu au cum, deoarece timpul decurge împotriva lor, forţele noastre crescând continuu prin întăririle trimise din ţară în teatrul de operaţiuni. Dar coloanele inamice vor putea fi atacate cu artileria şi hărţuite cu elicopterele Puma Socat, al căror rol ăsta este. Aviaţia inamică nu poate face mare lucru contra acestora, elicopterele zboară la joase înălţimi, se folosesc de teren, doar apar după un deal, de după coroanele copacilor, lansându-şi rachetele antitanc şi retrăgându-se rapid. Gândiţi-vă câţi inamici vor ajunge la cele două poduri şi în cât timp, deoarece toate unităţile militare româneşti din ţară se vor îndrepta spre Dobrogea. Iar inamicul debarcat nu prea poate fi ajutat, decât cu aviaţia, despre care am vorbit, sau prin bombardament naval, dar care va fi executat de la distanţă cu precizia corespunzătoare. Iar flota rusă nu are atâtea guri de foc câte pot concentra românii pe uscat.
Un alt aspect interesant în scenariu este ideea ocupării Dobrogei, precum şi a unei părţi din Muntenia, precum şi capitala, avansând pe două direcţii. Pe lângă faptul că nu le-ar fi de ajuns trei divizii, poate îmi explică şi cum ajung aceste divizii pe teatrul de luptă, din moment ce am stabilit că ruşii pot debarca doar o brigadă pe zi. Deci, ca să pună pe ţărm trei divizii, le-ar trebui cam o săptămână. Asta doar pentru oameni şi tancuri, sau transportoare blindate, cum vorbeam mai devreme. O zicală militară spunea amatorii studiază strategia şi tactica, profesioniştii studiază logistica.
Ca să avanseze, tancurile, transportoarele blindate, vehiculele în general, au nevoie de combustibil, mentenanţă şi piese de schimb. Datorită folosirii intensive în condiţii de luptă, acestea se defectează, dacă nu poţi să le repui în circulaţie, rişti să pierzi mai multe tancuri din cauza defecţiunilor decât în luptă. De exemplu, o şenilă ruptă poate fi înlocuită pe loc, dacă ai cu ce. Totodată, ai nevoie de muniţii, soldaţii au nevoie de hrană, echipament şi asistenţă medicală. Fără toate acestea, divizia ta nu este de niciun folos, nu poate face nimic, riscând să rămână paralizată după primele lupte. Ca să fiu mai clar, un tanc intră în luptă cu muniţia pe care o poate transporta, circa 40 de proiectile pentru tun, plus atâtea pentru mitralieră câte poate duce. Asta reprezintă o unitate de foc. Restul vin din urmă, tancul se reînarmează când poate şi când apucă, la fel procedează şi cu combustibilul, dar asta înseamnă ca rezervele să fie în apropiere şi să poată ajunge în intervalul dintre lupte.
Ca să vă daţi seama de nivelul necesarului logistic pentru o divizie, vă dau datele medii necesare unei divizii americane de infanterie şi pentru una blindată pentru o zi de luptă. Pentru una rusească sau de alte naţionalităţi, datele sunt aproximativ apropiate, în funcţie de număr şi grad de dotare cu tancuri şi vehicule. Datele sunt diferite pentru ofensivă, defensivă, urmărire sau pentru atunci când divizia este în rezervă, şi este foarte logic să fie aşa, deoarece atunci când te aperi încerci să menţii terenul şi să dai coontraatacuri, consumând mai multă muniţie, dar mai puţin combustibil. Repet, este vorba de datele medii pentru o zi, respectiv 24 de ore în ofensivă, cifrele fiind exprimate în tone. Divizie de infanterie: muniţie 2500 tone, combustibil 1210 tone, raţii alimentare 51 tone şi piese de schimb 55 tone. Divizie blindată: muniţie 2300 tone, combustibil 1133 tone, raţii alimentare 40 tone şi piese de schimb 137 tone. Un total de 3816 tone pentru divizia de infanterie sau 3610 tone pentru cea blindată, din care cam două treimi reprezintă doar muniţia. Hai să zicem că pentru combustibil s-ar putea încerca aprovizionarea pe plan local, de la benzinăriile din regiune, dar mă îndoiesc că românii vor fi aşa de proşti încât să lase ceva întreg în calea ruşilor, tehnica pământului pârjolit fiind aplicată de români din vremuri imemoriale. Dacă în 1916 au fost în stare să aprindă câmpurile petrolifere din valea Prahovei pentru a nu cădea în mâinile inamicului, credeţi că astăzi vor ezita în faţa câtorva benzinării şi depozite de combustibil? Tot rămâne problema aprovizionării cu muniţii, care vor trebui aduse pe mare, dar toate cele şapte nave de desant, luate împreună, abia pot aduce 3500 de tone (500 tone fiecare), dar asta înseamnă că nu vor mai putea debarca în ziua aceea nici măcar un tanc sau un BTRM. Deci, abia necesarul unei singure divizii pentru o zi! Atunci cum pot strategii şi planificatorii ruşi să rezolve această problemă fără rezolvare? Desigur că autorii scenariului nu ne dau vreo soluţie.

Componenta navală

Coloana vertebrala a Grupării aero-navale ruse (D. 30 M) este Brigada Maritmă 11 M alcătuită din cinci nave de luptă mari: un crucişător purtător de rachete din clasa Slava (12.500 t), două distrugătoare din clasa Kara (9.900 t) şi două fregate din clasa Krivak (3.420t). Slava dispune de 16 lansatoare de rachete supersonice navă-navă, navă-litoral de tip P-500 Bazalt, o mini-rachetă de croazieră, care zboară cu 2.5 Mach şi loveşte ţinta din zbor orizontal. Rachetele sunt capabile să poarte încărcături nucleare, muniţie termobarică şi submuniţii inteligente. Umbrela sau asigurarea aviaţiei de sprijin a grupării navale ruse, care operează în Dobrogea, împotriva avioanelor de interceptare româneşti, este asigurată de crucişătorul din clasa Slava, înarmat cu opt lansatoare de rachete S-300 M-1 (bătaie 90 km, altitudine maximă 25.000 m). Apărarea antiaeriană (AA) propriu-zisă a grupării navale ruse este realizată prin 80 rachete cu raza medie de acţiune (bătaie = 40 km) de tip SA-N-3B. Apărarea nemijlocită a fiecărei nave din gruparea navală rusă este realizată de câte 40 de bucăţi rachete AA cu rază scurtă de acţiune de tip SA-8 Gecko/OSA şi până la şase sisteme AA Kashtan (2 x AK-630/ tun 6 rotativ ţevi cal. 30 mm şi 16 lansatoare SA-18 ). Fiecare sistem dispune de două tunuri rotative GSh-30k cu şase tevi, cal. 30 mm şi două containere-lansatoare de rachete AA cu rază foarte scurtă de acţiune de tip 9M311.
Forţele navale şi infanteria marină
Divizia 30 M mai are în organizare Brigada 41 M, vârful său de lance fiind batalionul marin B. 166 M. Acesta este compus din purtătoare mici de rachete, corvete din clasa Tarantul şi din clasa Bora. Corveta Bora, cea mai modernă navă din clasa sa, are o viteză maximă de 102 km/h şi este înarmată cu lansatoare de rachete navă-navă, navă-litoral P-270 Moskit/SS-N-22 (bătaie 120 km) este apărată de 20 de rachete SA-8 Gecko/OSA şi de sistemele de tip Kashtan.
În replică, forţele noastre navale maritime, după acelaşi scenariu:
Forţa de apărare a României
Marina militară a forţelor române se bazează pe Flotila 56 Maritimă care dispune doar de o fregată operaţională (Mărăşesti) înarmată cu lansatoare de rachete P-21 Termit/SS-N-2 Styx (bătaie 80 km), patru tunuri AK-726 cal. 76 mm şi 4 x AK-630 cal. 30 mm, celelalte două fregate tip 22 „Regele Ferdinand" şi „Regina Maria", fiind patrulă în baza navală Constanţa. Divizionul de corvete (F-188 Zborul, F-189 Pescăruşul, F-190 Lăstunul) este şi el înarmat cu rachete 4xP-21. Un divizion cu trei vedete purtătoare de rachete din clasa Osa este şi el înarmat cu rachete Termit (F-202 Smeul, F-204 Vijelia, F-209 Vulcanul). Restul navelor (corvete, vânători de submarine, puitoare de mine, monitoare fluviale) nu sunt capabile să opună rezistenţă grupării navale ruse.
Bineînţeles, este un lucru clar că flota rusă a Mării Negre este cea mai puternică din regiune. După ea urmează în clasament cea a Turciei, dar pe locul trei este cea română, înaintea celei ucrainene. Dar să vedem situaţia navelor noastre patrulă, pe alte scenarii înrudite fiind numite nave “de paradă”, respectiv fregatele Regele Ferdinand şi Regina Maria. La ora actuală se află la al doilea ciclu de modernizare, iar Regele Ferdinand urmează să plece în această lună în misiune de luptă de combatere a pirateriei în Oceanul Indian, alături de alte nave NATO. Dacă este doar de paradă, înseamnă că nu numai noi suntem tâmpiţi, ci întreaga conducere NATO este lovită în cap din moment ce acceptă o navă de paradă în zone de luptă, care mai mult i-ar încurca decât ajuta. Cu Regele Ferdinand va pleca şi primul nostru elicopter Puma Naval, care are capabilităţi de luptă antisubmarin. Este primul din cele trei cu această destinaţie. Reţineţi că încă cele două fregate sunt în fază de modernizare, urmând să treacă la tipul de AAW (Anti Aerian Warfare), ele fiind destinate iniţial ca fregate cu specific în lupta antisubmarin. Dar şi aşa, în faza actuală, sistemele de lansare torpile sunt operaţionale, alături de tunuri. Autorii scenariului au uitat că mai avem şi patru corvete clasa Tetal I şi II, înarmate cu tunuri, torpile şi grenade antisubmarin (Vice –Amiral Eugeniu Roşca şi Petre Bărbunenanu, respectiv Contraamiral Eustaţiu Sebastian şi Horia Măcellariu).
Au expediat rapid puitoarele de mine, uitând că în una din confruntările navale dintre noi şi ruşi, la 26 iunie 1941, când flota sovietică a atacat Constanţa, distrugătorul Moskva a fost scufundat se pare de barajul nostru de mine.
Cunoscând disproporţia de forţe (5 nave mari ale lor contra 3 ale noaste, plus mai multe auxiliare), sunt convins că amiralii noştri nu vor aborda flota rusă direct, ci vor folosi o tactică diferită. Se pot face multe speculaţii, dar pornim de la faptele prezentate în scenariu. Care este rolul flotei ruse aici? În mod sigur, protejarea transporturilor forţei de debarcare şi asigurarea siguranţei transporturilor cu întăriri şi materiale. Am văzut că navele de desant şi aprovizionare vor trebui să facă o cursă continuă dus-întors pe ruta de 400 km dintre Sevastopol şi Constanţa. Atunci, o parte importantă din flota rusă va trebui să rămână în apropierea capului de pod pentru a-l proteja, o altă parte va trebui să însoţească pe această rută navele de desant şi de aprovizionare. Din start, flota rusă va trebui să se împartă, apărând posibilitatea ca grupările rezultate să fie abordate separat.
Fregata Regele Ferdinand, pregătită pentru misiunea de 
combatere a pirateriei în Oceanul Indian

Dar misiunea de bază a flotei noastre nu poate fi distrugerea flotei ruse, ci împiedicarea aprovizionărilor capului de pod. Chiar şi scufundarea sau avarierea unei singure nave de desant ruseşti ar scădea capacităţile acesteia cu 14%, enorm dacă revedem cifrele logistice arătate mai sus. De aici flotei noastre i se deschid mai multe posibilităţi, culmea, făcându-i probabilă luarea iniţiativei. O posibilitate, nu zic că este cea ideală, asta depinde de felul în care se împarte flota rusă, dar eu cred că forţa principală va rămâne să protejeze capul de pod, este cea mai logică mişcare, deoarece dacă cade sprijinul naval aici, se duce şi capul de pod înainte de a putea să mişte ceva. Deci, rămâne o forţă rusă mai mică pentru protecţia navelor de desant şi aprovizionare pe traseu. În mod sigur, în acest caz şi flota română se va rupe în două, posibil grupare mai redusă, cu fregata Regele Ferdinand, două corvete clasa Tetal, o corvetă purtătoare de rachete (Zborul) şi o navă torpiloare rapidă (Smeul) vor manevra de la distanţă gruparea principală rusă cu scopul de a o fixa şi ţine pe loc, pentru a nu putea interveni în altă parte. Vor simula deplasări şi atacuri, după care se vor retrage, distragând atenţia forţei principale ruseşti. În cursul acestor manevre, Zborul şi Smeul, ţinte rapide de dimensiune redusă şi greu de lovit, vor încerca să se apropie sub umbrela rachetelor de pe Regele Ferdinand suficient încât să angajeze cu torpile orice navă rusă ieşită din dispozitiv, dar fără să-şi asume riscuri prea mari. Va fi suficient ca să-i ţină pe ruşi în alertă şi în poziţie defensivă, deoarece nu pot pleca în urmărire fără a risca să lase capul de pod fără protecţie de pe mare. Dacă totuşi ar face-o, ar fi sfârşitul capului de pod, acesta putând fi atacat şi masacrat pe plaje de la sol, fiind în imposibilitatea de a se apăra în adâncime sau a manevra.
Între timp, restul flotei române va încerca interceptarea liniei de comunicaţii, atacând cu două fregate (Mărăşeşti şi Regina Maria) convoiul rusesc de nave de desant protejate de o parte mai mică din flota rusă. Şi de această dată, fregatele vor angaja o luptă de la distanţă, distragând atenţia escortei şi creând o fereastră de oportunitate pentru navele torpiloare rapide (Vijelia şi Vulcanul, suratele Smeului) şi corvetele purtătoare de rachete (Pescăruşul şi Lăstunul, suratele Zborului) pentru a se apropia şi ataca navele de desant. Am spus-o şi mai devreme, scufundarea sau avarierea unei singure nave de desant scade cu 14% posibilitatea de aprovizionare a capului de pod. Această dezvoltare a reacţiei navale române poate continua, de exemplu, profitând de luptele de hărţuială dintre corpul naval principal rus care protejează capul de pod şi navele noastre, un puitor de mine (avem 5 în serviciu, fiecare putând duce 200 de mine marine) s-ar putea strecura între ţărm şi flota rusă pentru a planta câteva mine marine, făcând debarcarea rezervelor o aventură mai mare decât întregul scenariu. În fine, de aici se poate dezvolta la infinit, cum spunea şi Sun Tzu, totul e să respecţi principiile strategiei, conservarea forţelor şi obiectivul final.

Scurtă concluzie

As vrea să închei cu o scurtă observaţie, referitoare la acest scenariu. Sunt sigur că mulţi dintre cei care mi-au citit cărţile, după ce vor parcurge acest articol vor sări în sus plini de revoltă strigând: “Păi bine, mă omule, dacă este real ce scrii tu în acest articol, înseamnă că ne-ai vândut gogoşi în prima ta carte, Când armele vorbesc, în care descrii o invazie ucraineană chiar pe ţărmurile Mării Negre, în Dobrogea!”. Nu, nu este aşa, nu aţi dat banii pe degeaba. Scenariul din Când armele vorbesc era mult mai specific şi mai clar, debarcarea ucraineană se petrecea în contextul unui atac în nordul Maramureşului şi al unuia pornind din sudul Basarabiei, teritoriu ucrainean. Nu era vorba de o debarcare rusească de la o aşa mare distanţă, ci doar de una costieră, folosind bazele ucrainene din vecinătate, practic o manevră tactică de învăluire pe flanc a trupelor noastre. În plus, obiectivul atacatorilor era pe acest front ocuparea Dobrogei şi a portului Constanţa, în acest scenariu ni se vorbeşte de ocuparea Bucureştiului. Chestiunile logistice şi de comandament se simplifică, forţele de reacţie româneşti sunt altele, vorbim deja de un război pe mai multe fronturi.
Dar acest scenariu este absurd chiar prin concepţia şi executarea sa. Analizându-l pe îndelete (nu mi-aş fi pierdut timpul cu el până nu am văzut faptul că a fost preluat şi a penetrat destul de mult la noi, sunt mulţi aşa zişi analişti care l-au înghiţit pe nemestecate) pot spune că poate fi posibil în unele condiţii. Din păcate, nimeni nu a reacţionat serios la această provocare cu scop clar de scădere a încrederii noastre de a ne realiza obiectivele strategice, respectiv unirea cu Republica Moldova, subminând chiar baza încrederii noastre, capacitatea de apărare a ţării, inclusiv a ţării reîntregite cu teritoriile noastre de peste Prut. Iar încrederea adevăraţilor patrioţi de dincolo şi dincoace de Prut este în România, în instituţiile şi valorile sale, dar şi în capacitatea ei de a apăra la nevoie cu arma aceste valori şi principii.
De aceea, este important, crucial, ca politicienii, de orice orientare sau partid, să dea banii pentru înzestrarea armatei, fiindcă trebuie să înţelegem odată pentru totdeauna, banii pentru apărare nu sunt o cheltuială, sunt investiţii. Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război, spuneau vechii romani. Ne place sau nu, trăim vremuri de schimbare, vremuri interesante, dar vechii chinezi tocmai asta spuneau, să te ferească zeii să trăieşti vremuri interesante. Iar dovada faptului că trăim vremuri interesante este chiar punerea în circulaţie a acestui tip de scenariu.
Nu zic din start că este rupt de realitate, ar putea deveni posibil în unele circumstanţe. De exemplu, în cazul unei înţelegeri între Rusia şi Ucraina, în care aceasta din urmă dă acces total la bazele şi facilităţile sale. Au şi pornit pe drumul ăsta, deja au prelungit închirierea portului Sevastopol de către marina rusă până în 2042. Mai este o posibilitate, un atac din spate, o lovitură de pumnal care ne-ar da peste cap planurile de apărare. Aici mă refer la Ungaria, care în decursul istoriei sale tot timpul a avut tendinţa de a se înţelege cumva cu ruşii în dauna României (după cum arată şi Larry Watts). Un semnal în acest sens mi se pare şi frăţia ideologică demonstrată inclusiv pe internet şi siteuri între grupările proruse ce militează pentru independenţa Moldovei şi iredentiştii maghiari. Dar asta cu altă ocazie, într-un alt articol.
Revenind la scenariul în discuţie, în condiţiile date, nu pot să nu accept faptul că sunt de acord cu una din afirmaţiile din final. Ţinând cont de cele expuse mai devreme, sunt de acord cu concluzia lui, cu un singur mic amendament.
Se va termina cu o defilare a trupelor ruse prin Bucureşti. Da, e adevărat, vor defila câteva sute de ruşi prin Bucureşti. Atâta doar că vor fi dezarmaţi, cu mâinile pe cap, şi vor defila ca prizonieri încadraţi între baionetele româneşti.   

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Transnistria și anul geopolitic 2012

 
 
 
Anul acesta, 2012,  considerat de unii un an apocaliptic, a început tragic, în forţă, mai ales pentru noi, românii, prin asasinarea unui tânăr român de 18 ani, Vadim Pisari, la trecerea peste Nistru de la Vadul lui Vodă. Dar anul a început tensionat nu numai pe linia Nistrului, ci chiar pe întreg mapamondul, dându-le apă la moară celor care prevestesc apocalipsa.
Este important, cred eu, să aruncăm o privire asupra punctelor fierbinţi de pe glob, acolo unde este concentrată atenţia mondială, înainte de a ne apleca asupra regiunii care ne doare pe noi cel mai tare.
Început tensionat de an pe planetă
Cauzele punctelor fierbinţi de pe planetă pot fi profunde sau mai recente, dar după cum am văzut de multe ori, pot fi şi întâmplătoare. De exemplu, escaladarea tensiunii în peninsula coreană, o zonă cu potenţial mare de conflict, a fost de data asta întâmplătoare, respectiv moartea în decembrie anul trecut a conducătorului absolut, Kim Jong-Il. Aşa cum se întâmplă într-o astfel de dictatură, succesiunea a revenit unuia dintre fii săi, dar tensiunile au apărut din cauza faptului că o astfel de dictatură anacronică, în momentele de schimbare, este pur şi simplu imprevizibilă, mai ales că nimeni nu ştie ce se petrece în spatele impenetrabilelor ziduri ale Pyongyangului. În astfel de cazuri, pentru a se asigura de liniştea pe plan intern necesară transferului de putere, liderii nordcoreeni nu ar ezita să crească tensiunea în regiune pentru a mobiliza sau înspăimânta populaţia pe durata acestui transfer. De aceea toţi vecinii Coreei de Nord au intrat în alertă maximă, şi vor rămâne în alertă deoarece noul lider, Kim Jong-Sun, la cei 31 de ani ai săi, se poate dovedi mult mai imprevizibil decât tatăl său ori bunicul său, fondatorul dinastiei comuniste coreene, Kim Ir-Sen, “pretinul” de suflet al lui Nicolae Ceauşescu.
Şi situaţia din Extremul Orient nu se rezumă numai la Coreea de Nord şi potenţialul ei destabilizator care afectează direct Coreea de Sud şi Japonia, ci şi la zona mai extinsă, în care unul din rolurile centrale îi revine Mării Chinei de Sud. Cu mari rezerve potenţiale de hidrocarburi necesare economiilor emergente avide de combustibil, această mare este disputată de toate statele riverane, fiecare insulă sau grup de insule fiind revendicate de două sau mai multe state, în primul rând pentru poziţie strategică, dar şi pentru ape teritoriale şi zona continentală limitrofă ce ar putea fi exploatată. Aceste insule sunt disputate de China, Taiwan, Vietnam, Filipine, Brunei, Indonezia, Malaiezia, Japonia, în topul disputelor fiind insulele Spratley şi Paracels.  
Oricum atenţia Pentagonului se va muta spre Asia - Pacific, din moment ce Europa este deja mult mai liniştită faţă de perioada Războiului Rece. Această schimbare de atitudine a fost anunţată încă din 2000, dar 11 septembrie 2001 a dat oarecum peste cap planurile americane.
Ascensiunea Chinei la rangul de putere economică de prim rang este urmată îndeaproape de revendicarea unei poziţii politice şi militare pe măsură, fapt care îngrijorează vecinii ce se pregătesc să simtă mai puternic presiunile unei astfel de creşteri de statut. Ceea ce scapă multor analişti este faptul că în următoarele decenii China nu poate aspira decât la statutul de putere regională nicidecum mondială. Iar de aici până la a contesta supremaţia mondială a SUA mai este cale lungă.
Ca şi argumente pot fi aduse următoarele: pentru a fi o putere globală, ai nevoie de o hegemonie pe multiple domenii, care includ puterea economică, militară, tehnologică, ştiinţifică şi culturală. În toate domeniile menţionate, SUA sunt mult înaintea Chinei şi nu sunt şanse, cel puţin în acest secol, să fie ajunse. Ca exemplu, cultura americană, aşa cum este ea, criticată şi contestată, tot este cea mai consumată pe glob. Hollywoodul cu filmele sale, McDonalds-ul, muzica şi blugii nu pot fi înlocuiţi peste noapte de produse ale culturii chinezeşti. La fel, SUA sunt în fruntea cercetării ştiinţifice şi aplicaţiilor tehnologice, pe când China deocamdată copiază cu succes modelele occidentale pe care le produce în serie. Una este să fii un manufacturier şi alta este să fii un cercetător al tehnologiilor inovatoare, iar aceasta nu se va putea schimba peste noapte. La dimensiunea economică, toată lumea compară PIB-ul, respectiv produsul intern brut. Câţi compară PIB-ul pe locuitor? PIB-ul pe locuitor în China este mai mic decât cel din Serbia, la nivelul de 8394 USD pe locuitor, care nu o califică nici între primele o sută de ţări. Spre comparaţie, România are un PIB pe locuitor de 12357 USD. Mergând mai departe, toată lumea se referă la rezervele valutare ale Chinei, dar din nou, comparativ cu numărul de locuitori, ele sunt inferioare celor ale României. Poate unii vor considera deplasate comparaţiile, dar acestea sunt cred că suficient de relevante asupra disparităţilor de dezvoltare între regiunile chineze şi între modul în care cetăţenii beneficiază de noua creştere economică a Chinei. Iar nicăieri nu scrie că această creştere va dura la infinit, aşa cum prognozează cei care au calculat deja anul în care China va depăşi SUA economic. La fel s-a spus şi despre economia Japoniei în anii 80, dar ulterior aceasta a intrat în declin. Chiar în prezent, economia chineză dă semne de încetinire a creşterii, chiar dacă oficialităţile ascund datele reale. Tot ele refuză să lase liber yuanul să fluctueze după cursul pieţei, la fel ca orice valută internaţională. În schimb, China menţine cursul fix de teama unei devalorizări care ar arăta slăbiciunile economiei.
Adevărul este că majoritatea populaţiei chineze este nemulţumită şi singura şansă a partidului comunist de a se menţine la putere este să asigure o creştere economică constantă în aşa fel încât să nu dea motive suplimentare pentru contestarea monopolului puterii. O astfel de contestare, adăugată celor naţionaliste cum ar fi cele din Tibet, cum am văzut în 2008, ar putea fi fatale regimului comunist şi ar putea duce inclusiv la dezmembrarea Chinei. Nu mă refer aici numai la Tibet, ci şi la Xingyang, majoritar musulmană care s-ar orienta spre vecinele sale central asiatice. Până una-alta, China are şi ea destule probleme, cărora noua conducere de la Beijing va trebui să le facă faţă, mai ales că 2012 ar putea fi şi anul schimbării gărzii la Beijing.
Am lăsat mai la urmă componenta militară. Pentru a fi o putere militară globală, nu este suficientă componenta terestră, ci este esenţială componenta strategică, maritimă, spaţială. La nivel spaţial, China este abia la început, capabilităţile sale sunt inferioare Marii Britanii sau Franţei. Strategic, armamentul său nuclear şi vectorii de deplasare nu suportă comparaţie: o sută de ogive chinezeşti contra două mii cinci sute americane sau două mii ruseşti. Nu mai vorbim de submarine nucleare purtătoare de rachete, cu rol esenţial în descurajare şi în caz de răboi nuclear (vezi Rusia și apărarea imperiului), unde China nu are încă niciunul. Proiectarea puterii pe mare a trecut de epoca cuirasatelor o dată cu al doilea război mondial, când am intrat în epoca portavioanelor. Aici, SUA sunt imbatabile, având disponibile opt grupuri de portavioane moderne mari, faţă de unul chinez, mediu, abia lansat la apă. Spre comparaţie, flota militară americană este mai mare decât a tuturor celor treisprezece flote militare următoare în clasament luate la un loc, dintre care unsprezece sunt aliatele SUA. Numai în domeniul portavioanelor, SUA are mai multe decât toate celelalte ţări luate la un loc. Deci, cedarea hegemoniei către China mai are de aşteptat.
Chiar dacă cele două state ar intra în conflict militar, va fi vorba de un conflict în mare măsură naval, de-a lungul costelor chinezeşti, unde americanii nu ar avea niciun interes să debarce trupe, cu atât mai puţin ar fi posibil pentru forţele terestre chineze să atace teritoriul american, asta pentru a-şi putea pune în valoare superioritatea numerică în acest domeniu. În cazul unui conflict terestru, de exemplu în peninsula coreeană, evoluţia conflictului ar fi influenţată în mod decisiv de componenta navală şi aeriană, unde americanii sunt net superiori.
În concluzie, eu aş fi mult mai rezervat în privinţa hegemoniei chineze care se ridică la orizont.  
Orientul Mijlociu, factor suplimentar de tensiune în 2012
Acum, capul de afiş îl deţine Orientul Mijlociu, şi nu este prima dată când se întâmplă asta. Dar astăzi atenţia pare justificată de mai mulţi factori care se coroborează împreună. Orientul Mijlociu se redesenează, aici se produc profunde mutaţii geopolitice care ar putea amorsa conflicte cu potenţial spre degenerare. Este vorba de un cutremur geopolitic regional, după cum descriam fenomenul în articolul Dreptul istoric, starea de fapt și bătăliile internetului. Ar putea fi vorba de un cutremur geopolitic care se va stinge de la sine, dar lăsând în urmă un Orient Mijlociu profund schimbat, sau ar fi un factor declanşator al unui cutremur geoplitic major, cu rezultatul modificării profunde a hărţii mondiale, inclusiv în plan geopolitic.
Mă bazez pe faptul că de câţiva ani Orientul Mijlociu este scena unor transformări profunde, după zeci de ani de stagnare sub dictaturi, populaţia se mişcă, iar acesta este un rezultat direct al dezvoltării modalităţilor de comunicare care reuşesc să informeze evitând cenzura. Am scris câteva articole asupra acestui subiect, pentru cei interesaţi, Revoltele arabe, proteste și război civil, Libia, dilema occidentului și oportunitățile Rusiei și Robert Gates, Libia și NATO,. Cert este că în urma revoltelor arabe situaţia geostrategică în Africa de Nord şi prin influenţă în Orientul Mijlociu este în schimbare. Mă refer aici şi la revoltele care au avut loc în Yemen sau Bahrein, dar în primul rând la cele din Siria. Poate toate acestea nu ar fi avut loc dacă nu ar fi fost înlăturarea lui Saddam Hussein din Irak în urma invaziei americane din 2003. În ciuda insurgenţei şi obstacolelor, irakienii au putut avea parte de mai multe runde de alegeri libere, un exemplu care s-a dovedit contagios în regiune şi care a culminat cu răsturnarea regimurilor din Africa de Nord, cel din Libia cu ajutorul NATO. Încă  nu ştim spre ce se vor îndrepta aceste ţări în urma primăverii arabe, dar cert este faptul că geopolitica regiunii este în schimbare, iar efectul de domino ar putea continua, aşa cum vedem în cazul Siriei, unde represiunea soldată cu peste 5000 de morţi încă nu a înăbuşit revolta contra lui Bashar al Asad. Prezenţa observatorilor Ligii Arabe s-a dovedit fără rezultat, represiunea continuă.
Nuca cea mai tare rămâne Iranul, o dictatură teocratică islamistă pe care revoltele din 2009 nu a putut-o înlătura, fiind înăbuşită, la fel ca şi revolta portocalie din Uzbekistan, încheiată cu baia de sânge de la Andijan, în 2005. Programul nuclear iranian este de notorietate, nu mai trebuie nimeni să demonstreze că el există. Chiar raportul AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică) din noiembrie anul trecut este concludent în această privinţă. Mă refer aici la programul nuclear militar. Ceea ce este îngrijorător este faptul că regimul lui Mahmoud Ahmadinejad nici nu-şi mai ascunde intenţiile. La fel ca şi Hitler, care şi le-a publicat în Mein Kampf, sau ale lui Lenin sau Stalin, care au făcut publice intenţiile lor privitoare la soarta lumii de fiecare dată, dar restul lumii nu i-a băgat în seamă decât atuncim când a fost prea târziu.
Ce spun liderii iranieni? Că vor şterge de pe hartă Israelul. Cum? Simplu, cu bombe nucleare. Ciudată este însă atitudinea palestinienilor care par să fie de acord cu asta. Palestinienii vor pământul ocupat de israelieni, dar dacă israelienii vor fi şterşi de pe faţa pământului cu bombele nucleare iraniene, ce se va întâmpla cu pământul Israelului? Va fi un deşert radioactiv nu pentru zeci de ani, ci pentru sute de ani. Cine îl va putea ocupa atunci? Nimeni. Este la fel ca în cazul Cernobâlului, zona limitrofă fiind părăsită şi înalt radioactivă chiar şi acum, după 25 de ani. Închipuiţi-vă un Cernobâl multiplicat de o sută de ori, sau de o mie de ori! Va putea trăi cineva acolo? Dar cu taberele palestiniene, cu zonele cedate palestinienilor, mă refer aici la Gaza şi Cisiordania, prima fieful Hamasului şi a doua al Autorităţii Naţionale Palestiniene, cine crede că valul radioactiv nu va trece şi peste ele, ucigând zeci de mii de palestinieni? O atitudine sinucigaşă ce denotă o lipsă totală de raţionament, orice logică fiind umbrită de ură.
Cert este, până la urmă, că majoritatea oamenilor de ştiinţă consideră că Iranul ar putea fabrica prima sa bombă atomică în decursul acestui an. SUA şi Occidentul insistă pentru sancţiuni contra Iranului, iar acesta ameninţă cu blocarea strâmtorii Ormuz, pe unde trec cam 70% din transporturile de petrol necesare zilnic pe plan mondial. Pe lângă aceste ameninţări, Iranul iniţiază şi exerciţii militare navale în zonă, iar SUA reacţionează trimiţând grupările de portavioane şi mai aproape. Întreaga lume stă cu sufletul la gură aşteptând o ciocnire navală sau declanşarea unei lovituri aeriene preemtive contra facilităţilor nucleare ale Iranului, la fel cum au făcut israelienii contra reactorului nuclear irakian de la Osirak construit de francezi în 1981, când au distrus programul nuclear irakian.
Nu încape îndoială că marina iraniană nu se poate măsura nici pe departe cu cea americană, la fel nici aviaţia. Aşa că blocarea strâmtorii Ormuz, chiar dacă ar fi reuşită, ar putea fi doar de scurtă durată, realizată prin minarea rutelor petrolierelor ce intră şi ies din Golful Persic. O angajare directă a flotei americane ar fi o atitudine sinucigaşă, care ar avea ca rezultat imediat distrugerea capabilităţilor maritime şi aeriene ale Iranului, precum şi bateriile de artilerie şi rachete de pe litoral. Nu mai trebuie adăugat că SUA vor profita de situaţie şi vor ataca siteurile nucleare iraniene şi nu se vor opri până nu le vor distruge, urmărind probabil şi o schimbare de regim foarte probabil să se producă în condiţiile date. De aceea din partea Iranului nu ar putea fi vorba decât de forme de război asimetric, cum ar fi cea menţionată mai sus, prin minarea rutelor. Liderii militari iranieni şi-au exprimat convingerea că vor putea repeta blocarea strâmtorii ca şi în anii 80, în timpul războiului cu Irakul, dar lucrurile s-au schimbat. La ora actuală Iranul este cu spatele la zid în urma sancţiunilor internaţionale, chiar au blocat SMS-urile şi internetul la mesajele care conţin anumiţi termeni financiari de teama panicii în rândul populaţiei, care ar putea degenera în revolte după scenariul din ţările vecine.
În Iran vor urma alegeri în martie, în SUA în noiembrie. Ţinând cont că reformele pe plan intern propuse de preşedintele Obama au nevoie de câţiva ani ca să-şi facă simţite efectele, mai ales în contextul crizei care bântuie şi această ţară, eset probabil ca Obama să caute un succes pe plan extern, singura posibilitate ca să vină cu ceva concret pe ultimul moment. Retragerea definitivată la sfârşitul lui 2011 a trupelor americane din Irak, în contextul unui conflict probabil cu Iranul, nu este un handicap, ci dimpotrivă. Oricum, nu cred că SUA ar fi riscat un conflict terestru cu Iranul, cum vedeau unii o posibilitate de a invada această ţară din Irak. Conflictul dintre Iran şi Irak din anii ’80, care a durat opt ani şi a lăsat peste un milion de victime, este proaspăt în memoria tuturor. Un viitor conflict cu Iranul va implica doar forţele navale şi aeriene americane, şi se va limita la lovituri asupra navelor militare iraniene, asupra bazelor şi instalaţiilor nucleare. Ori, retragerea americană din Irak îi lasă pe iranieni fără câteva ţinte pentru rachetele lor sol-sol de tip Scud, care fără îndoială le-ar fi folosit în acest caz ca şi Saddam Hussein în 1991, sau ar fi expus trupele din Irak atacurilor grupărilor proiraniene cum ar fi miliţiile clericului şiit Moqtada al-Sadr. Paradoxal, retragerea din Irak le dezleagă mâinile americanilor în privinţa Iranului.
Mai mult, această retragere şi cea plănuită din Afghanistan va duce la eliberarea americanilor şi concentrarea lor spre alte obiective strategice globale, pe care ultimul deceniu de angajamente terestre le-au lăsat pe planul doi. 
Orientul Mijlociu trebuie privit oarecum regional, şi asta include şi restul ţărilor arabe, dar şi Israelul. Egiptul este prea prins cu digerarea revoluţiei, la fel ca şi celelalte state nordafricane şi la ora actuală nu contează prea mult în regiune tocmai din acest motiv. Iar Israelul deocamdată aşteaptă. Singurul aliat al Iranului este Siria, care se confruntă deja cu ceea ce se poate numi un război civil. Hezbollahul, aflat în Liban, cu care Israelul a dus deja câteva războaie, are doar doi aliaţi, Siria şi Iranul, sponsorii săi. În cazul în care Siria şi Iranul se prăbuşesc, Hezbollahul are mari şanse să împărtăşească aceeaşi soartă, şi de aici vom avea premizele unei schimbări radicale a Orientului Mijlociu. Unde va duce această schimbare şi cum va arăta el în câţiva ani, este imposibil de spus sigur. Din experienţa istoriei putem spune că foarte rar cei ce încep o revoluţie o şi termină. Aşa a fost şi în Rusia în 1917, şi în Franţa în 1789.
Desigur că există forţe care se opun unor noi modificări de regim în regiune, cum ar fi Rusia. În cazul schimbării de putere la Damasc, Rusia îşi pierde singura bază din Marea Mediterană, portul Sirian Tartous. Tocmai pentru a evita o implicare a NATO după scenariul libian, Rusia şi-a trimis o escadră navală pe coastele siriene, care cuprinde portavionul Amiral Kuzneţov (de fapt singurul) şi escadra sa de distrugătoare, incluzând aici şi nava antisubmarin Amiral Chabanenko. Dar de aici decurg o serie de complicaţii pe care nimeni nu le poate previziona.
În primul rând este în ceaţă poziţia Turciei, un actor regional major. Turcia a parcurs un drum sinuos în ultimii ani, de la aliat de bază în NATO şi aliat important al Israelului la o putere regională al cărui curs viitor devine tot mai greu de previzionat. De la refuzul de a-şi susţine aliatul american în 2003 la invazia din Irak şi tensiunile intervenite în relaţia până atunci specială cu Israelul, după episodul cu escadra pentru Gaza, temerile analiştilor asupra unui alt curs al politicii turceşti încep să prindă contur. Era oarecum de aşteptat, Turcia în cea mai mare parte a istoriei sale a fost un imperiu, iar de când ascensiunea islamică pune o tot mai mare presiune, se pare că lucrurile vor lua curând o altă turnură. Dezamăgită de amânările repetate ale UE către ţelul de a adera, ţara alunecă încet spre o altă cale, islamiştii începând să câştige teren. Prin constituţia lui Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul statului turc modern, armata este garantul laicităţii statului, trebuind să intervină de fiecare dată când aceasta este ameninţată. Dar asistăm la o slăbire din ce în ce mai mare a armatei, a vârfurilor ei, de curând chiar un fost şef de stat major a fost arestat şi pus sub acuzare. Poate fi începutul unei noi politici externe a Turciei? Posibil. Mai adăugăm că flota rusă va trece şi pe lângă Cipru, mărul discordiei dintre Grecia şi Turcia, care a dus chiar la un conflict dechis în 1974 şi la divizarea acestei insule.
Oricum, ne aşteaptă zile interesante în Mediternana şi Orientul Mijlociu, dar după cum spunea un vechi proverb chinezesc, “să te ferească zeii să trăieşti vremuri interesante!”
Europa în corzi
Încă de la începutul anului, am fost avertizaţi de Nicolas Szarkozi şi Angela Merkel că ne aşteaptă vremuri grele. Era normal, toţi cei cu scaun la cap erau convinşi de asta. Criza din zona euro nu are cum să se rezolve peste noapte, mai ales fără măsuri dure de tăiere a cheltuielilor bugetare în statele UE, mai ales la acelea care se simt cu falimentul deasupra capului. Grecia nu prea dă semne că ar agrea politici de austeritate, grecii se aşteaptă ca să fie sponsorizaţi în continuare de UE, în primul rând de Germania, principala forţă economică a Europei. În anticamera ţărilor cu probleme din zona euro stau Irlanda, Portugalia, Spania, dar şi Italia, a cărei economie dacă intră în colaps pur şi simplu nu poate fi salvată. Grecia are datorii de 160% din PIB, dar PIB-ul ei este mic, şi tot nu este dornică să strângă cureaua. Aşteaptă acum o pomană de 116 miliarde de euro. Dar datoria Italiei este de 120% din PIB, dar la PIB-ul Italiei reprezintă 1900 de miliarde de euro, o sumă enormă. O provocare extremă pentru liderii europeni.
Mulţi se întreabă de ce nu ies grecii din zona euro, aşa cum au ameninţat de curând? În primul rând, ar fi cea mai mare prostie pentru ei, iar ameninţările lor sunt mai mult de faţadă, pentru a obţine banii necesari supravieţuirii sau, în caz contrar, denotă cea mai mare prostie. Dacă mâine grecii renunţă la euro şi revin la drahmă, drahma se va devaloriza rapid, vorbim aici de o inflaţie de ordinul sutelor sau miilor, deoarece nimeni nu va avea încredere să plaseze bani în drahme, nici măcar grecii. Drahma va ajunge ca o monedă africană în câteva luni, iar Grecia va intra inevitabil în faliment, revenirea amânându-se cu zeci de ani. Argentina a început să-şi revină în zece ani, dar Grecia nu are resursele Argentinei.
A doua întrebare, de ce Germania nu expulzează pur şi simplu Grecia din zona euro? În primul rând, deoarece ar crea un precedent, urmat poate şi de alte ţări când va veni nota de plată. Iar expulzarea Greciei va avea efecte devastatoare şi asupra monedei euro, scăzând încrederea şi ducând la o devalorizare accentuată a acesteia. Şi după ce alte ţări vor fi tratate ca şi Grecia, moneda euro va fi sortită dispariţiei.
A treia şi ultima întrebare, nu i-ar conveni mai mult Germaniei să revină la marcă? Pe termen foarte scurt, poate. Dar să nu uităm că economia Germaniei, cea mai puternică din UE, se bazează în cea mai mare parte pe exporturi, dar nu orice fel de exporturi, ci exporturi de produse finite de înaltă tehnologie. Iar în cazul revenirii la marcă pe termen scurt marca va fi o monedă atât de puternică faţă de monedele naţionale care se vor devaloriza puternic, încât germanii nu vor mai avea cui să-şi exporte produsele, deoarece nimeni nu şi le va mai putea permite. Ar urma falimente în serie, de la Mercedes la BMW, în urma îngustării pieţei şi căderii cererii, iar economia Germaniei ar intra într-o recesiune accentuată, de unde nu se ştie când îşi va reveni. Până la urmă, o situaţie extrem de complicată.
Nouriel Roubini, profetul crizei americane, spunea că în 2012, în urma crizei americane, a celei din zona euro şi a încetinirii creşterii economice a Chinei, sunt create condiţiile pentru o furtună financiară perfectă (perfect storm), în care sunt îndeplinite cele mai rele posibilităţi cu putinţă.
Mai aproape de noi, tot în UE, dar în afara zonei euro, Ungaria păşeşte şi ea pe panta colapsului. Problema este că Ungaria, ca şi noi, nu este în zona euro, deci UE şi principalele ţări europene nu se vor grăbi să-i sară în ajutor ca şi în cazul Greciei de până acum, deoarece stabilitatea monedei unice nu este ameninţată decât indirect. Ungaria va trebui să se salveze în primul rând singură, dar trebuie să aibă capacitatea şi voinţa de a o face.
România are o situaţie ceva mai bună, poate dintre puţinele cazuri în istoria noastră. Nu stăm atât de prost, dar asta nu înseamnă că nu vom fi afectaţi. România a început să taie cheltuielile ceva mai devreme decât alţii, deci are ceva spaţiu de manevră. Dar să nu uităm că este an electoral şi acest lucru se poate schimba oricând. Oricât ar fi de dureros, austeriatea trebuie să continue, reducerea deficitului şi chiar anularea lui ar trebui să fie politica de bază a oricărui guvern. Cu atâtea ţări în pragul colapsului, bani pentru împrumuturi nu prea se găsesc, şi dacă se găsesc vor fi la dobânzi împovărătoare. În Ungaria, Victor Orban a alungat FMI-ul pentru a nu fi nevoit să accepte condiţii dure (lipsa pomenilor electorale în perspectiva alegerilor viitoare) în schimbul banilor la dobânzi reduse, dar după ce a încercat împrumuturi pe piaţa liberă, unde dobânzile au devenit enorme, a trebuit să revină la ideea unui acord cu FMI. Referitor la dobânzi, trebuie amintit că Italia nu a reuşit la sfârşitul anului să atragă bani prin obligaţiuni emise, dobânzile depăşind opt la sută. La o sută de miliarde împrumutate, ar trebui să dea înapoi în plus opt miliarde, o sumă împovărătoare pentru oricine.
Realitatea este că această criză a desfiinţat multe teorii economice. Economia nu este o ştiinţă exactă, nu se bazează ca şi matematica sau ingineria pe nişte axiome pe care dacă le aplici eşti sigur de rezultat. Economia este o ştiinţă care evoluează empiric, şi regulile se schimbă din mers, o reţetă dovedită bună într-un anumit moment se poate dovedi catastrofală în altul. Teoriile sunt create doar pentru a fi infirmate mai târziu, în funcţie de evoluţia societăţii umane. Toate teoriile economice şi-au dovedit în timp limitele. Există o vorbă: “economist este acel care va şti mâine de ce ceea ce a prevăzut ieri nu s-a îndeplinit astăzi”.

Rusia şi Ucraina
Ne apropiem de zona care ne doare, respectiv Rusia şi Ucraina. Situaţia Ucrainei este critică din punct de vedere economic, şi această ţară fiind deja în pragul colapsului. Dar în privinţa acestei ţări situaţia este mai complicată, conducerea lui Ianukovici reuşind performanţa de a anula orice perspectivă de ajutor UE sau FMI. Derapajele autoritare, persecutarea opoziţiei şi a presei, cel mai cunoscut aspect fiind condamnarea Iuliei Timoşenko la 7 ani de închisoare pentru a o putea scoate din cursa electorală, au anulat orice posibilitate de apropiere de uniunea europeană, pentru care un sistem democratic funcţional sunt o premisă obligatorie pentru începerea oricăror discuţii. Paranoia lui Ianukovici a devenit paroxistică, în cea mai pură reţetă stalinistă, regimul văzând în orice manifestare doar mâna agenţilor occidentali care subminează Ucraina, în spatele oricărei cereri pentru democraţie se ascund revoluţii portocalii sponsorizate de SUA.
Ceea ce nu înţelege Ianukovici şi ai săi este faptul că a reuşit o performanţă care s-a dovedit imposibilă pentru oricare lider al opoziţiei: să-i unească, în sensul că actuala politică şi conducere a de la Kiev i-a nemulţimit profund pe toţi, fie naţionalişti, fie proeuropeni, şi chiar pe cei din regiunea Donetsk, populată masiv cu etnici ruşi şi rusofoni. Această regiune nu a dat dizidenţi în timpurile sovietice, a fost împotriva protestelor contra fostului preşedinte Leonid Kucima şi împotriva revoluţiei portocalii din 2004. Totuşi, chiar şi în această regiune, popularitatea lui Ianukovici a scăzut şi scade în continuare.
Scăderea dramatică a calităţii vieţii şi corupţia în creştere, dublate cu  măsurile poliţieneşti de represiune, contribuie din plin la asta. Se adaugă anularea Zilei Libertăţii, zi liberă instaurată în urma victoriei revoluţiei portocalii din 2004, închirierea bazei navale de la Sevastopol până în 2042, intenţia de a face din limba rusă a doua limbă de stat, intenţia Rusiei de preluare a reţelei de conducte ucrainene, frustrarea faţă de preţul gazelor, în ciuda acordului din 2010 în urma prelungirii închirierii Sevastopolului. Am expus aceste aspecte acum mai bine de un an şi jumătate în articolul Români și disoluția Ucrainei, provocări, perspective și amenințări, şi întradevăr, Ucraina se află şi mai aproape de disoluţie, odată cu falimentul devenit aproape inevitabil. Un fost oficial important ucrainean, Stepan Havrish, spunea că Ucraina stă între predarea a ce a mai rămas din activele strategice ale ţării şi faliment. Spre UE şi FMI Ucraina nu se mai poate adresa, mai rămâne Rusia care, ştiindu-i pe ucraineni cu spatele la zid, va pune presiune şi va obţine maximul de foloase în schimbul banilor necesari funcţionării statului ucrainean, chiar şi intrarea în noua uniune atât de dragă lui Vladimir Putin.
Până la urmă, după cum se poartă acum negocierile, Ucraina va transfera ce mai are de transferat către Gazprom, respectiv controlul asupra infrastructurii de transport gaze, ultimul factor de negociere al Ucrainei cu Rusia. Ianukovici a reuşit performanţa ca în câţiva ani să dea Rusiei tot ce îşi dorea aceasta în Ucraina, fără să obţină ceva în schimb. De exemplu, în schimbul închirierii pe mai departe a bazei de la Sevastopol, în 2010, Ucrainei i se promitea o reducere de 30% la preţul gazelor, dar astăzi Ucraina a a juns să plătească 416 dolari pe mia de metri cubi. Poate că acest aşteptat transfer către Gazprom va fi picătura care va umple paharul opozanţilor, fiind de aşteptat noi mişcări de stradă, încă un pas spre disoluţia statului ucrainean. În perspectiva viitoarelor alegeri, în mod sigur falsificate după aceeaşi reţetă ca în 2004 sau ca şi în Rusia anul trecut, urmate probabil de violenţe, a falimentului care poate fi doar amânat, această disoluţie este din ce în ce mai aproape, făcându-i pe mulţi să vorbească deschis de separarea statului.
Ziarul „Times” spunea că 2012 va fi anul revoltelor slave, din Rusia, Belarus şi Ucraina, după cum anul 2011 a fost anul revoltelor arabe. Se prea poate să aibă dreptate, după cum s-a terminat anul precedent, cu puternice proteste ale opozanţilor lui Vladimir Putin în Rusia. Falsificarea alegerilor a fost recunoscută indirect chiar de premierul Putin, atunci când le-a promis ruşilor alegeri libere şi corecte în 2012, atunci când va candida la preşedinţie. Spunând că următoarele alegeri vor fi corecte, recunoşti indirect că precedentele au fost incorecte, guvernul condus de Vladimir Putin având responsabilitatea organizării acestora. Protestele ruseşti, amploarea lor, a arătat o altă faţă a Rusiei şi i-a slăbit vizibil poziţia lui Vladimir Putin pe plan intern şi extern, până acum văzut ca şi liderul unei Rusii Unite, ca şi numele partidului său, dar din ce în ce mai contestat şi nevoit să recurgă la fraudă pentru a-şi menţine o majoritate parlamentară confortabilă atât pentru el, cât şi pentru siloviki. (Putin și revitalizarea imperiului) De o astfel de situaţie, mai ales după ce secretarul de stat american Hillary Clinton a declarat că alegerile din Rusia nu au fost nici libere, nici corecte, vor încerca să profite americanii în cursul viitoarelor negocieri pe multiple planuri.
Este ca şi imaginea flotei militare ruse în portul sirian Tartous, impunătoare de la distanţă, dar găunoasă pe măsură ce te apropii. Singurul portavion rusesc, Amiral Kuznetzov, a sosit la 8 ianuarie 2012 în portul sirian, însoţit de fregata Amiral Chabanenko, remorcherul Nikolai Chiker şi trei mici vase cisternă. Această flotă a plecat din Severomorsk, lângă Murmansk, la începutul lui decembrie. În Marea Mediterană li s-a mai alăturat un vas cisternă şi corveta Mudri, din flota de Baltica, precum şi corveta Ladni din flota Mării Negre. La Tartous, flota rusă a încărcat alimente, apă şi combustibil. Doar Chabanenko, Ladni şi cisterna Lena au acostat, portavionul Kuznetzov fiind prea mare şi rămânând ancorat mai în larg.  La 10 ianuarie flota rusă a părăsit apele siriene, Ladni spre Sevastopol, iar portavionul Amiral Kuznetzov înapoi spre Severomorsk.
Aceasta este imaginea de la distanţă, dar dacă ne apropiem puţim, vom vedea că portavionul Kuznetzov de 60000 de tone are capacitatea de a duce până la 50 de aparate de luptă, 26 cu aripă fixă (avioane) şi restul elicoptere, mai puţin decât jumătate din capacitatea unui portavion american de clasa Nimitz. La Tartous, Kuznetzov a avut doar opt avioane Su-33 şi două elicoptere Ka-27S pentru căutare-salvare, poate în cazul în care s-ar fi pierdut vreun Suhoi. Dar nu avea deloc Ka-27RLD, elicoptere radar de avertizare timpurie (early warning), fără de care întreaga flotă era practic legată la ochi.
Îi lipseau cu desăvârşire şi elicopterele Ka-27PLO, cu capacităţi de luptă antisubmarin, poate că amiralii ruşi considerau că fregata ASW Amiral Chabanenko era suficientă pentru a asigura protecţia întregului convoi. Agenţiile arabe de presă au anunţat că un submarin american a trecut prin canalul Suez din Marea Roşie în Marea Mediterană, deci în apropierea coastelor siriene, cam cu două săptămâni înainte de sosirea flotei ruse la Tartous. În mod sigur, intenţia era de a supraveghea flota şi probabil pentru a înregistra şi cataloga zgomotele motoarelor navelor componente, o modalitate foarte exactă de a urmări submarinele şi navele pe întreg globul. Americanii au o astfel de bază de date încă din timpul Războiului Rece, care se actualizează periodic cu ajutorul senzorilor plasaţi pe fundul oceanelor pe rutele de acces ale navelor militare. Unul din culoarele obligatorii de trecere pentru submarinele sovietice era prin Marea Nordului, între Islanda şi Marea Britanie. Senzorii plasaţi pe fundul apei înregistrau zgomtul motoarelor la fiecare trecere, catalogau şi făceau comparaţii, în urma faptului că fiecare motor de submarin sau navă militară mai mare are un zgomot distinctiv unic, întocmai ca şi amprentele digitale sau vocale la oameni. Astfel, dacă un submarin american înregistrează un zgomot de motor undeva în Oceanul Pacific, prin comparaţie cu baza de date poate şti nu numai cui aparţine nava, ci şi numele ei.
Dar nu cred că merită efortul de a înregistra motorul portavionului Amiral Kuznetzov, care oricum cred că este demult în baza americană de date.  Acesta poate fi folosit ca şi imaginea flotei ruse, respectiv a diferenţei dintre ceea ce doreşte Putin şi realitate. Construcţia lui a început în 1982 şi era 70% terminată în 1989. A navigat prima dată în 1991, nefinalizat, a primit avioane la bord în 1993, dar a devenit operaţional în 1995. Începând cu 1996, a petrecut mai bine de şase ani în reparaţii în trei şantiere diferite, deci 40% din activitate. Motorul principal s-a defectat de nenumărate ori în decursul activităţii, prezenţa remorcherului Nikolai Chiker în flota rusă explicându-se astfel, în cazul unei defecţiuni, portavionul urmând să-şi continue călătoria remorcat. Odată ajuns în februarie în port, portavionul Amiral Kuznetzov va fi dezarmat şi va începe un program de reutilare şi reechipare programat să dureze până în 2017 sau chiar mai târziu, dacă va fi terminat vreodată. Astfel, rachetele antinavă supersonice SSM P-700 Granit din sistemul de armament al portavionului nu se mai fabrică. Nu se mai fabrică nici Su-33, aviaţia portavionului urmând să fie înlocuită cu Mig-29K, versiunea navală a Migului, în urma unei comenzi din India de 16 bucăţi, prin suplimentare ar ieşi un cost mai mic pe bucată decât în cazul Su-33.
Pentru a ilustra şi mai bine dezastrul naval în care se zbate flota militară rusă, ca printr-o ironie, un submarin strategic rus clasa Delta 4, Ecaterinburg, a luat foc într-un doc uscat din Murmansk la 29 decembrie. Ecaterinburg se afla la reparaţii când a izbucnit incendiu, cel mai probabil din neglijenţă. Din fericire nu erau la bord torpile sau rachetele nucleare SS-N-23 (16 bucăţi) submarinul Delta 4 fiind unul dintre cele şase care asigură descurajarea nucleară până la intrarea în serviciu a noilor submarine clasa Borei care ar urma să fie armate cu rachetele Bulava. Reactorul nuclear era şi el oprit, evitând astfel un nou Cernobâl sau Fukushima. Dar incendiul a afectat carcasa exterioară şi camera torpilelor, precum şi sonarul care a fost totalmente distrus. 
Cam asta este situaţia flotei ruse actuale, care nu mai impresionează multă lume, de aceea consider că tentativa de demonstraţie de forţă a fost total contraproductivă în cazul Siriei. Vladimir Putin a hotărât să pompeze noi sume de bani, ca şi în cazul armatei în general, pentru a reveni la vechea glorie imperială, păşind pe urmele Uniunii Sovietice. Dar astăzi, în condiţiile actuale, pe un astfel de drum, are şanse mai mari să o ia pe calea Uniunii Sovietice în momentul dezintegrării sale, 1989-1991.
Transnistria
Şi în Transnistria au avut aşa-zise alegeri. Epoca comunistului cleptoman proprietar al „Sheriff”, deci cel mai mare capitalist comunist transnistrean, Igor Smirnov, s-a încheiat, acesta lăsând locul lui Evgheni Şevciuk, un tip mult mai inteligent, şi prin asta mult mai periculos pentru viitorul Moldovei. De parcă pentru a marca schimbarea de gardă de la Tiraspol şi a ne transmite un avertisment este ucis tânărul de 18 ani Vadim Pisari.
Am făcut această trecere în revistă a evenimentelor mondiale pentru a marca ideea că atenţia lumii întregi este împărţită în multe părţi, iar evenimentul de la Nistru nu poate reţine atenţia prea multă vreme. Ar fi o oportunitate majoră pentru conducerea de la  Chişinău, după cum spunea analistul Dan Dungaciu, să obţină retragerea forţelor de menţinere a păcii ruseşti şi înlocuirea lor cu o forţă de poliţie europeană sau trupe sub mandat OSCE. Oricum, am asistat până acum la premieră, menţinerea păcii este asigurată de una dintre părţile în conflict, respectiv armata rusă. Ca să reuşească, conducerea de la Chişinău ar fi trebuit să folosească din plin acest eveniment regretabil şi să pună presiune la toate cancelariile occidentale, să provoace reacţii, discuţii, mese rotunde, incidentul să fie capul de afiş al ştirilor din toată lumea măcar câteva zile.
Ori, pentru asta, republica Moldova ar fi trebuit să aibă o conducere pe măsura mizei, nu una care este incapabilă de mai bine de doi ani să pună în scaun un preşedinte. Din păcate, AIE s-a dovedit incapabilă să treacă peste interesele şi orgoliile de moment, nu a avut până acum o reacţie coordonată, ci mai degrabă dezordonată. Este suficient să ne uităm la coaliţia la putere şi să facem o comparaţie între politicienii de la stânga şi dreapta Prutului, ca să aducem dovada zdrobitoare că şi moldovenii sunt români: politicienii sunt la fel.
Stai şi te întrebi atunci, prin ce miracol Dumnezeu ne-a dat asemenea bărbaţi în 1918, care au reuşit cu ţara la pământ, înconjuraţi de duşmani din toate părţile, în vremuri de epidemii, de război şi foamete, ceea ce noi nu suntem în stare să bâjbâim nici în timp de pace şi linişte!
O singură speranţă vine din altă parte, de la popor, termen atât de invocat de politicieni mai ales astăzi, când cuvintele cele mai folosite de ei sunt alegeri şi selectarea candidaţilor, despre rezultat, respectiv împărţirea ciolanului vorbindu-se mai în şoaptă. Această speranţă se manifestă sub forma tinerilor care protestează pe ambele părţi ale Prutului împotriva agresiunii ruseşti sub care geme Basarabia de două sute de ani. Această agresiune a mai făcut o victimă la Nistru, o nouă viaţă de tânăr român a fost sacrificată de gloanţele agresorilor. Iar tinerii noştri protestează cerându-le ruşilor să plece. Ca să fie auziţi, ar trebui să fie sprijiniţi de conducerea de la Chişinău şi de la Bucureşti, care ar trebui să le transmită mesajul şi la factorii de decizie occidentali care să pună presiune pe Rusia, mai ales că acum se află temporar în regres. Acum ar fi momentul să se obţină ceva şi pentru noi în urma regresului pe plan diplomatic al Rusiei, dacă am şti să punem puţină presiune şi să ne mişcăm cât de cât diplomaţia.
Dar pe tinerii din stradă, care cer plecarea rușilor, îi aude cineva?