O execuţie avertisment

Fostul colonel Iuri Budanov

Se părea, până în urmă cu două luni, că Rusia este pe val, reușind să înscrie o serie de obiective în politica internațională, multe de natură să neliniștească vecinii din Europa de Est, cum ar fi apropierea de Germania. Stagnarea NATO în Libia coroborată cu criticile deschise ale fostului secretar american al apărării la adresa aliaților din NATO (Robert Gates, Libia şi NATO) erau tot atâtea evenimente care marcau puncte importante în contul Rusiei.

Dar cum după orice flux urmează refluxul, a venit și rândul Rusiei să dea înappoi, dar nimeni nu pare să se fi așteptat la un declin așa de rapid în arena internațională. Este suficient să ne referim la câteva evenimente recente de importanță majoră care au marcat reculul Rusiei.
În primul rând, situația din Libia a început să se clarifice, iar soarta regimului Ghaddafi este pecetluită. Tripoli a căzut în mâinile rebelilor, la fel ca și majoritatea orașelor țării. Chiar dacă Ghaddafi încă nu a fost capturat sau ucis, regimul său este deja de domeniul trecutului. Dificultățile aliaților europeni în această campanie, mă refer la componenta militară aeriană, vor trebui studiate cu atenție, dar deja primele concluzii sunt clare, întărindu-le pe cele trase după campania din Serbia din 1999 sau operațiunea Desert Fox din Irak în 1998: doar cu aviația nu se poate câștiga un război, este nevoie și de o componentă terestră puternică. Marele spațiu de manevră ce părea să se fi deschis rușilor prin împotmolirea timp de câteva luni a aliaților, care păreau la un moment dat să accepte medierea rusească, s-a închis definitiv. În privința revoltelor arabe, rușilor nu le mai rămâne altceva decât să apere poziția Siriei, pentru a evita un scenariu asemănător intervenției din Libia. Siria este singura țară unde Rusia are închiriată o bază navală, iar regimul Assad este unul aliat al Moscovei. O cădere a lui Bashar al-Assad ar fi foarte nefavorabilă intereselor Moscovei, de aceea Rusia se va opune din răsputeri oricărei inițiative aliate, fapt care o pune din start în poziție defensivă.

South Stream și Nabucco

Vineri, 16 septembrie, s-a semnat în prezența premierului Vladimir Putin acordul prin care firma franceză EDF și cea germană BASF se alătură proiectului South Stream. Practic, compania italiană ENI a renunțat la 30% din acțiuni care au fost împărțite către cele două, câte 15%, ea rămânând cu 20%, participația Gazprom fiind neschimbată, 50%. Până la urmă, pentru o cât mai bună credibilitate față de rivalul Nabucco, atragerea partenerilor europeni este o decizie bună. Dar nici această semnare a acordului în cauză nu a clarificat unele aspecte rămase în suspensie. Studiu de fezabilitate nu există, sursele de aprovizionare, nesigure, pe unde va trece, unde va ajunge etc. După cum spunea comisarul european pentru energie Gunther Oettniger la Bruxelles în 25 mai, South Stream este mai mult un concept decât un proiect. Ceea ce clarifică acordul de vineri sunt doar niște termene, respectiv faptul că proiectul de investiții va fi prezentat băncilor interesate de finanțare în al doilea semestru din 2012. Deoarece este vorba de mulți bani, întregul proiect se estimează să coste 21,5 miliarde dolari, dintre care 10 miliarde doar tronsonul submarin de 900 kilometri între Novorossissk și Bulgaria. Iar data promisă și reiterată de Putin, conform căreia din 2015 va curge gazul pe conductă, nu prea este realistă, seamană mai mult ca o autoîncurajare.
Mai degrabă acest eveniment din 13 septembrie pare o reacție a unui anunț petrecut cu puțină vreme înainte. Compania franceză Total și compania de stat a Azerbaidjanului (SOCAR) au anunțat descoperirea unui important zăcămînt de gaze în câmpul de exploatare Absheron, nu departe de câmpul Shah Deniz, în Marea Caspică. Această descoperire majoră ridică rezervele potențiale de gaz ale Azerbaidjanului la cifra de 2,5 trilioane metri cubi și estimările asupra producției viitoare, pe măsură ce aceste rezerve vor fi date în folosință, la cifre mult mai ridicate decât în prezent. Doar din rezervele exploatate se previzionează o producție de gaz azer de 30 milioane de metri cubi în 2012, care ar putea ajunge la aproape dublu, respectiv 50-60 milioane metri cubi în 2020.
Ținând cont de aceasta, adversarii proiectului Nabucco, cei care prezentau ca principal obstacol în calea realizării acestuia tocmai lipsa surselor de aprovizionare, ar trebui să-și refacă radical toate calculele. După această descoperire, problema surselor de aprovizionare rămâne doar a lui South Stream, când va fi realzat și, mai ales, dacă va fi realizat.

Scutul antirachetă

O altă problemă asupra căreia Rusia a făcut mult zgomot și a depus mari eforturi este cea a scutului antirachetă. A încercat prin toate mijloacele diplomatice să-l împiedice sau să-l deturneze spre altceva, folosind toată gama de procedee, de la amenințări directe, inclusiv cu lovituri retaliatorii sau retragerea din discuțiile Start, până la propuneri de împărțire a responsabilităților prin realizarea unui scut comun NATO – Rusia (vezi Un scut pentru neliniştea Rusiei). Un scurt pasaj din acest articol:

(Rusia) ...a folosit ameninţări cu retragerea din tratatele de dezarmare START, necredibile deoarece dacă Rusia nu-şi reduce forţele nucleare, oricum va rămâne fără o mare parte din ele din cauza degradării excesive, fiindcă întreţinerea lor costă enorm şi Rusia nu are banii necesari mentenanţei şi înlocuirii componentelor degradate, de aceea încearcă să reducă numărul lor, dar şi reducând numărul celor americane, pentru a rămâne cu un echilibru.
A venit cu propuneri de împărţire a responsabilităţii apărării Europei, de genul unui scut comun, ei punând la bătaie un radar din zona caspică. Ori, acest scut comun este imposibil, implicând prea multe lucruri pe care NATO le preferă în grădina proprie, cum ar fi accesul la date secrete şi sensibile, precum şi la tehnologia aferentă. Răspunsul oficial a venit chiar din partea secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, la începutul lui iunie, prin care Rusiei i s-a răspuns clar că nu va putea fi parte a unui scut cu NATO: „Răspunsul este simplu, NATO nu poate lăsa celor care nu sunt membri obligaţiile apărării colective a membrilor săi”. Deci pas.
Rusia tot cere garanţii cum că scutul nu este îndreptat împotriva ei (ciudat cum un scut defensiv poate fi „îndreptat” împotriva cuiva), dar nu se gândeşte să dea ea însăşi garanţii că nu va ataca vreodată vestul. Dacă ai un scut defensiv care te poate apăra de rachete balistice, de ce se supără Rusia că ar putea să nu le mai folosească pe ale sale? Care este problema, până la urmă? Simplu, singura armă eficientă rămasă în arsenalul Rusiei, care o diferenţiază de o putere regională şi una cu ambiţii globale este descurajarea nucleară, şi orice retrogradare a gradului de percepţie a acestei descurajări retrogradează exponenţial ponderea şi greutatea Rusiei în arena mondială.
Rusiei nu i-a mai rămas decât perspectiva opoziţiei directe şi totale, chiar dacă nu va mai schimba ceva, dar trebuie să o facă. Nu neapărat pentru că ar avea vreo speranţă, dar pentru consumul intern, la fel cum şi teoria reînarmării rapide este destinată tot publicului intern, nu trebuie să uităm că anul viitor sunt alegeri în Rusia. Perspectivele unei schimbări prin alegeri a conducerii Rusiei sunt îndepărtate şi mult prea puţin probabile, dar ţinerea în frâu a electoratului şi populaţiei care nu simte mai nimic de pe urma încasărilor imense din vânzările de gaz şi materii prime, prin accentuarea pantei naţionaliste şi xenofobe şi întărirea mentalităţii cetăţii asediate, ca întotdeauna în istoria Rusiei, este reţeta câştigătoare. Dar şi calea spre transformarea Rusiei autocratice de astăzi într-o societate asemănătoare Germaniei naziste sau Italiei fasciste, deja premizele sunt clare.

Ori, printr-o coincidență, tot la 13 septembrie, la Washington se semna de către miniștrii de externe ai celor două state acordul româno-american privitor la instalarea scutului antirachetă pe teritoriul României, respectiv 3 baterii de rachete Standard Missile 3 (SM-3 Block 1B) și un radar de dirijare a focului. Acordul are o importanță capitală pentru România, prin prisma angajamentului ferm al SUA de a proteja teritoriul României.

Deci opoziția Rusiei, care s-a străduit din răsputeri să blocheze inițiativa, a fost sortită eșecului. Mai important, suita de întâlniri ale președintelui României sugerează și alte înțelegeri care încă nu au fost făcute publice. Să vedem: s-a întâlnit cu președintele american, cu vicepreședintele, cu secretarul apărării Leon Panetta și cu șeful CIA, generalul David Petraeus. Acesta din urmă este autorul strategiei americane care a adus decizia în Irak pe care a implementat-o și în Afghanistan. Numai după enumerarea întâlnirilor ne dăm seama că vizita a avut o puternică conotație militară.
Primele reacții ale ambasadorului american susțin această ipoteză, la fel ca și declarațiile președintelui. Certitudinea se referă la avioanele F-16 pentru forțele aeriene române. Vor fi avioane noi, prețul va fi mai mic și în mod sigur se va găsi și o modalitate de plată. Mai departe putem face doar unele supoziții, cum ar fi sistemul Aegis pentru una dinre fregatele noastre. Nu este o supoziție fantastică, dacă privim situația mai îndeaproape. Una din componentele scutului antirachetă, pe lângă bateriile de interceptoare din România și Polonia, este compusă din radarele de căutare care vor fi instalate în Turcia și Marea Britanie, dar și în Marea Mediterană, respectiv sistemul integrat Aegis. Pentru asta a fost detașată aici fregata USS Monterey, care a și vizitat Constanța de curând. Problema este că navele de război ale statelor neriverane Mării Negre, conform acordurilor internaționale, nu pot staționa aici decât o perioadă limitată de timp, astfel, în cazul extinderii scutului, ar fi necesară și dotarea unei fregate NATO în Marea Neagră cu Aegis. Bulgaria iese din cursă, datorită dotării flotei sale, mai rămân România și Turcia.
Cu Turcia se petrece un fenomen ingrijorator de revenire la mentalitatea imperială, de lider al comunității musulmane din regiune. Are și potențial, dar se pare că are și voința pentru asta. Sătulă să tot aștepte la poarta UE, Turcia se îndreaptă încet dar sigur pe o altă direcție, pregătindu-se să devină lider regional. Primele semne au apărut din 2003, când Turcia s-a opus SUA în intenția de a folosi teritoriul ei pentru atacarea Irakului și dinspre nord, deși are pe teritoriul ei, la Incirlic, o puternică bază aeriană americană, în schimb a autorizat trecerea graniței pentru trupele proprii pentru a lupta împotriva kurzilor. Astăzi, aceste gesturi s-au înmulțit, Turcia rupând relațiile militare cu Israelul, punând capăt unei alianțe ce dura de ani buni, pentru a-și asuma mai pregnant rolul de lider al lumii musulmane, inclusiv arabe. Fără îndoială că puterea în creștere a Turciei va intra în coliziune cu cea a Rusiei în zona Mării Negre, dar este alt subiect.
În această ecuație, SUA vor face ceea ce fac de obicei pentru a împiedica o ascensiune periculoasă, mai ales fiind vorba de o putere musulmană ce va putea aluneca pe panta fundamentalistă. Desigur, mai există și moștenirea kemalistă care ar putea împiedica un astfel de curs, dar la un moment dat Turcia s-ar putea debarasa și de aceasta în scopul atingerii unor țeluri hegemonice. Nu trebuie uitat că Turcia a fost în cea mai mare parte a istoriei sale un mare imperiu, iar această moștenire nu se uită ușor, uitați-vă la ruși.
Deci întărirea României la Marea Neagră de către SUA pare ceva firesc. Atunci, cui i-ați încredința dumneavoastră sistemul Aegis, dacă va trebui să i-l încredințați cuiva? Mai ales că fregatele românești “Regele Ferdinand” și “Regina Maria” au capacitatea tehnică pentru instalarea acestuia.
De la alegerea lui Obama în scaunul prezidențial la Casa Albă, SUA și-a diminuat interesul față de această regiune, totul în ideea resetării relațiilor cu Rusia. Aceasta din urmă a profitat la maxim, deși mai mulți lideri estici, cum ar fi estonieni sau polonezi, au încercat să pledeze pe lângă americani pentru revenirea zonei în domeniile prioritare, cum a fost în ultima parte a perioadei Bush Jr. Inițiative gen Sinergia Mării Negre și altele au fost date uitării. Dar se pare că trendul începe să se schimbe sau este doar o părere, doar viitorul apropiat ne va putea dezvălui asta. Mă bazez în aceste afirmații pe reacția rusă care a fost una destul de timorată, ca și cum a înțeles că nu mai poate face nimic, o reacție defensivă.
Încă un aspect deosebit de important. În mod sigur, la Washington, departe de ochii presei, la fel ca și cea mai mare parte a discuțiilor președintelui român și a delegației sale, repet, în mod sigur, s-a discutat despre Republica Moldova. Majoritatea analiștilor ar da orice să știe ce s-a discutat despre acest subiect. Nu cred că vom afla prea curând, dar în mod sigur vom vedea rezultatele în viitorul apropiat.

Execuție la Moscova

Dar mai este un aspect important la care mă refer când spun că Rusia se află momentan în retragere. Un aspect care ține de factorii interni, chiar dacă conducerea de la Kremlin încearcă de ani buni să facă în așa fel încât aceste probleme interne să pară neesențiale. Este vorba de gherila de joasă intensitate ce continuă de ani buni în Caucazul de Nord, extinzându-se din Cecenia și în republicile vecine, dar lovind și la Moscova, cum a fost cazul atentatului de pe aeroportul Domodedovo din februarie 2011, soldat cu 35 de morți și peste o sută de răniți.
Dar a mai apărut un caz care a trecut neobservat, mai ales în media românească. La 10 iunie 2011, pe o stradă din Moscova, este împușcat mortal fostul colonel de tancuri Iuri Budanov. Asupra lui s-au tras dintr-o mașină șase gloanțe dintr-un pistol cu amortizor, patru lovindu-l în cap. Mașina și arma crimei sunt găsite ulterior abandonate pe o străduță lăturalnică. Ore în șir cadavrul a zăcut pe trotuar, de teama că ar fi putut fi transformat într-o capcană explozivă. Abia după ce geniștii l-au verificat, a putut fi ridicat.
Dar cine este acest colonel Iuri Budanov? Am să spicuiesc din cartea Annei Politkovskaia intitulată Rusia lui Putin, apărută prima dată în 2004. De menționat că Anna Politkovskaia a fost împușcată mortal în fața casei ei în 2006, chiar de ziua președintelui de atunci Vladimir Putin.
Pe scurt, faptele sunt acestea:
Pe 26 martie 2000, regimentul de blindate 160, condus de colonelul Iuri Badunov, șef de stat major și adjunct al comandantului, locotenent-colonel Ivan Fedorov, se afla desfășurat temporar la marginea localității Tangi, în Cecenia. La prânzul luat la popota ofițerilor, colonelul Budanov și adjunctul său, locotenent-colonel Fedorov, consumă mari cantități de băuturi tari pentru a sărbători ziua de naștere a ficei lui Budanov. În jurul orei 19.00, cei doi, amețiți bine, au plecat cu un grup de ofițeri ai regimentului la compania de cercetare a locotenentului R. V. Bagreev. După ce au inspectat corturile, Fedorov insista să-i demonstreze lui Budanov că se putea conta pe compania de cercetare condusă de Bagreev, numit în această funcție tocmai la solicitarea sa. La insistențele lui Fedorov, Budanov acceptă. Fedorov ordonă folosirea armamentului asupra localității Tangi, încălcând o sumedenie de ordine militare ale forțelor armate ruse (de exemplu, interzicerea folosirii companiilor de cercetare fără o pregătire temeinică, ordinul 312/2/0091 din 21 februarie 2000 al Comandamentului General al Forțelor Armate ale Federației Ruse).
Locotenentul Bagreev a ordonat subordonaților să ocupe poziții de luptă, trei vehicule ocupând poziții de tragere. La comanda Foc!, unii membri ai echipajului refuză deschiderea focului, pe motive evidente, nu era nicio amenințare, localitatea era populată și pașnică, iar comandanții erau beți criță. Fedorov insistă, înfuriat de refuz, iar furia lui se descarcă asupra lui Bagreev. Poate părea halucinant ce urmează, dar sunt date reale, luate din rechizitoriu.
Furios, Fedorov preia comanda și ordonă deschiderea focului, echipajul trage și o casă este distrusă. Fedorov îl apucă de haine pe Bagreev și-l insultă, fără ca acesta să opună rezistență, apoi Bagreev pleacă la punctul său de comandă. Fedorov îi raportează lui Budanov, care între timp ordonase încetarea foclului, că Bagreev nu i-a îndeplinit ordinul în mod deliberat. Budanov îl convoacă pe Bagreev, apoi îl insultă și îl lovește peste față cel puțin de două ori. Apoi, Budanov și Fedorov le ordonă soldaților să/l lege pe Bagreev și să-l ducă într-o groapă. Budanov l-a apucat pe Bagreev de uniformă și l-a trântit pe jos în timp ce Fedorov îl lovea în față cu cizmele. În timp ce soldații îl legau, Budanov și Fedorov îl loveau în continuare. Bagreev a fost dus legat în groapă, unde, după treizeci de minute apare Fedorov, sare înăuntru și mai apucă să-l lovească de două ori cu pumnii în față înainte de a fi oprit de ceilalți ofițeri din regiment. După câteva minute, apare și Budanov, ordonând ca locotenentul Bagreev să fie tras afară. Observând că acesta reușise să se elibereze de legături, Budanov a ordonat să fie legat din nou, apoi au continuat să-l lovească, atât Fedorov, cât și Budanov. A fost pus înapoi în groapă, după care Fedorov a sărit înăuntru și l-a lovit cu sete deasupra ochiului drept. Bagreev a fost lăsat în groapă până a doua zi, 27 martie, la ora 8.00, când a fost eliberat din ordinul lui Budanov. Deci doi ofițeri superiori își bat cu bestialitate și repetat subordonatul ofițer, în fața soldaților și a ofițerilor, și nimeni nu îndrăznește să intervină. Ce fel de armată este asta?
Dar între timp Budanov a mai făcut și altceva. În aceeași stare, pe la miezul nopții, decide să meargă personal la Tangi, pentru a verifica posibila prezență, pe strada Zarecinaia la numărul 7, a membrilor unei formațiuni armate ilegale. Aici el spune că avea acest pont de la un informator care i-a furnizat aceste date în 3 martie. După declarațiile colonelului, informatorul i-ar fi spus că acolo se ascunde o femeie lunetist vinovată de asasinarea a 12 soldați și ofițeri în trecătoarea Argun, între 15 și 20 ianuarie 2000. Extrem de discutabil, informația era veche deja de trei săptămâni, niciun insurgent cu scaun la cap nu rămâne în aceeași poziție când vede că în vecinătate se stabilește un regiment blindat inamic. Alt aspect, de multe ori cecenii își plătesc polițele turnându-și dușmanii la ruși sau la ceceni, chiar dacă nu făcuseră nimic. Și dacă era adevărat, de ce acest informator nu a fost pomenit măcar, nu cu numele real, ci chiar ca și o informație secretă care să fie luată în calcul de completul de judecată? Acest informator rămâne doar în declarațiile lui Budanov, nimeni, nici oficial, nici secret, nu a confirmat că acesta a existat vreodată.
Budanov, încălcând alte ordine ce prevedeau ca orice razie să fie aprobată de forurile superioare, cere subordonaților să pregătească transportorul blindat 391 și pleacă cu el la adresa respectivă, ajungând pe la ora 1.00 noaptea. Aici locuia familia Kungaeva, dar părinții lipseau. Se aflau aici doar Elza Vissaevna Kungaeva (18 ani) împreună cu cei patru frați și surori mai mici. Budanov era însoțit de echipajul transportorului, respectiv sergenții Grigoriev, Iedorov și Li-En-Shou. Budanov întreabă unde sunt părinții, neprimind răspuns ordonă ca Elza să fie luată și dusă la baza unității. Sergenții se conformează și o duc pe Elza, conform ordinelor, la locuința din prefabricate a lui Budanov. De aici, lucrurile se complică. Budanov rămâne singur cu fata, martorii spun că s-au auzit țipete, strigătele lui Budanov și țipetele fetei. Ulterior, soldații au fost chemați pentru a ridica cadavrul strangulat al fetei ce zăcea goală în pat. Budanov le-a ordonat acestora să îngroape corpul mai departe de perimetrul unității.
La proces, a susținut că a interogat-o pe fată și că nu-și amintește, apoi că aceasta a sărit la pistolul său și într-o clipă de furie a strangulat-o, și multe alte schimbări de declarații. Fata a fost violată, dar acuzația de viol a căzut ulterior datorită judecătorului. Este caracteristică această sumedenie de declarații modificate în procesele din Rusia, mai ales în astfel de cazuri, care în mod normal nici nu ajung la proces. Astfel de cazuri nici nu ajung să fie cercetate. În Rusia, instanțele militare intră sub jurisdicția forțelor armate ale căror comandant suprem este președintele. Nu există separația puterilor în stat. Ori, ca să judeci un comandant militar, procurorul și judecătorul sunt subordonații aceluiași for ca și acuzatul, răspund ordinelor aceluiași om. Atunci este de mirare? Dacă se trezește vreun procuror militar că vrea să-și facă treaba, constată că nu are cum. Dorește să-l acuze pe X nu neapărat pentru crime de război, ci pentru altceva, corupție, faptul că folosește bunurile unității în alte scopuri, că închiriază soldații pentru munci în construcții, de omor prin neglijență sau imprudență, orice, în prima fază constată că nu are pe cine acuza. Acuzatul este mutat dintr-o garnizoană în alta, iar lui i se pun felurite piedici pentru a-l găsi. Concomitent, încep presiunile de sus pentru a se domoli, nu trebuie uitat că superiorii acuzatului și procurorului sunt aceiași. După luni sau chiar ani de căutări și cercetări cu bețe în roate, majoritatea renunță. Iar cei ce nu o fac, sunt transferați, prin ordin de sus. Sunt nenumărate cazurile de crime de război bine documentate care nici măcar nu ajung în fața instanței. Mai mult, o regulă ciudată în armata rusă spune ca un cadru militar să poată fi arestat doar cu aprobarea superiorului său. Adică dacă Y comite orice vrea, nu poate fi arestat decât cu aprobarea superioriului său. Dacă superiorul vrea să-și protejeze subordonatul, acesta pur și simplu nu poate fi arestat. Simplu și clar. Și atunci ne mirăm de unde sunt atâtea abuzuri în armata rusă? Am expus în Sânge pe Nistru un astfel de caz, cel al masacrului din apropierea satului Dai.
Întrebarea rămâne, cum de un astfel de caz, nicidecum singular în Rusia, a ajuns să fie public, și nu numai că a ajuns în instanță, dar totuși s-a terminat cu o condamnare? Răspunsul pare simplu, dar este extrem de complicat, prin publicitate. Povestea cazului a luat o anvergură nedorită de autoritățile ruse după ce reporterii occidentali au reușit să-i intervieveze pe părinții Elzei Kungaeva, aflați de nevoie într-o tabără de refugiați în Ingușeția din cauza amenințărilor la adresa lor.
De nevoie, procesul a început în stilul clasic rusesc, cu judecătorul Kostoi care înclina clar spre achitare și procurorul care se comporta mai ceva ca avocatul apărării lui Budanov. Inițial, au fost inculpați atât Budanov, cât și Fedorov, dar Fedorov a fost scos de sub acuzare pe motiv că victima sa (locotenentul Begreev) nu a murit (!) și că l-a iertat în mod public (!), în fața completului de judecată, probabil sub presiune. Da, este real, poate că locotenentul Bagreev ar fi trebuit să moară pentru ca cineva să-l inculpe pe Fedorov. Procesul lui Budanov părea de la început o farsă. Avocaților familiei Kungaeva nu li s-a aprobat mai nimic, citare de martori, verificări de informații acceptate din start valabile de către judecător, în schimb depozițiile acuzatului și ale martorilor se schimbă cu o frecvență atipică. Odiseea acestui proces poate fi găsită în cartea Annei Politkovskaia mai sus menționată. Daer în același timp cresc și presiunile internaționale asupra Rusiei, se spune că însuși cancelarul german Schroeder ar fi intervenit pe lângă Putin pentru un proces corect. În schimb, manifestanții pro Budanov pichetează sala tribunalului cu pancarde pe care este scris “Rusia în boxa acuzaților” sau “Budanov eroul Rusiei”. Procesul a durat aproape trei ani, și cum era de așteptat a fost achitat la 31 decembrie 2002, o zi când nimeni nu este interesat de știri. Totuși, surpriză la recursul la Curtea Supremă, care ordonă un nou proces, peste noapte este schimbat completul de judecată clar favorabil lui Budanov și acesta este condamnat la zece ani de închisoare. Presiunile internaționale și ale societăților de protecție a drepturilor omului au reușit să facă imposibilul. Dar a fost un caz singular, singurul care implică un ofițer superior, într-o multitudine de astfel de cazuri de crime de război rămase nici măcar cercetate. Rusia avea nevoie de acest caz pentru a demonstra că justiția ei funcționează, pentru asta a fost condamnat Budanov.

Mama Elzei Kungaieva, ţinând portretul fiicei sale ucise

Condamnat în 2003, fostul colonel (a fost degradat) a fost eliberat în ianuarie 2009. Interesantă aplicare a legii în Rusia, un colonel condamnat pentru crimă cu premeditare este eliberat înainte de termen, iar Mihail Hodorkovski, pe motiv de evaziune fiscală (a se citi i s-a opus lui Putin), încasează opt ani, apoi încă paisprezece, și nici nu poate fi vorba de eliberare înanite de termen.
Anna Politkovskaia este împușcată mortal în fața ascensorului blocului în care locuia, la 7 octombrie 2006, de ziua lui Vladimir Putin. La 31 mai 2011 este arestat Rustam Mahmudov, presupusul asasin, dar încă nu s-a progresat prea mult în acesta caz. O anchetă jurnalistică întreprinsă de Novaia Gazeta, ziarul la care lucra Politkovskaia, au acuzat doi înalți oficiali ceceni ai regimului prorus, apropiați de Moscova, iar unul dintre ei în mod sigur având legături cu FIS, serviciile de informații externe ale Rusiei. Avocatul familiei Kungaieva, Stanislav Markelov, a fost împușcat mortal în ianuarie 2009, perioada în care a fost eliberat Budanov, împreună cu jurnalista Anastasia Baburova, cu care se afla împreună întâmplător. Familia Kungaieva a reușit să emigreze în Norvegia, tatăl Elzei declarând ziariștilor după moartea colonelului Budanov: “Un câine moare ca un câine”. A mai adăugat că el nu avea vreo răzbunare de sânge împotriva lui Budanov, cel care la ora actuală este un fel de model şi idol pentru numeroasele grupări naţionaliste ruse.
Dar în prezent, execuția lui Budanov în centrul Moscovei ridică o problemă imensă de securitate. Și un avertisment serios pentu toți cei ce au comis crime de război în Caucaz. Sau vor pleca acolo în misiune. Au aflat că pot fi găsiți și după ani buni, iar mâna lungă a cecenilor și a răzbunării acestora îi poate ajunge oricând, chiar și în centrul Moscovei. Asasinarea lui Budanov a fost singurul lucru în care atât cecenii proruși ai lui Kadârov de la conducerea provinciei, cât și insurgenții, au vederi comune: Budanov trebuia să moară.
Un astfel de asasinat în centrul Moscovei implică multe lucruri și dovedește că cecenii au capacități de lovire mult mai mari decât se credea. Misiunea de a plasa bombe pe un aeroport este mai simplă din unele puncte de evdere, este un obiectiv static, poate fi supravegheat mai ușor, pot fi văzute viciile de securitate mai repede. Dar un asasinat ca și acela al lui Budanov implică o supraveghere a țintei mai îndelungată pentru a găsi punctul slab, obiceiurile repetitive, slăbiciunile, și mai mult, o pregătire mai intensă, deoarece în acest caz trebuiesc studiate traseele de ieșire după lovitură. În cazul unui atentat kamikaze ca și cel de la aeroportul Domodedovo, nu ai de ce să te preocupi de traseele de scăpare. În cazul Budanov deocamdată s-a aflat oficial atât, mașina în care erau probabil doi complici, un Mitsubishi, a fost găsită abandonată și incendiată pe o stradă laterală. În interior s-a găsit arma crimei și un amortizor. În rest, nimic, doar faptul că insurgenții ceceni au revendicat atentatul printr-un anunț pe site-ul lor.
Ori, dacă un astfel de atentat a fost posibil în centru Moscovei și făptașii au scăpat, ne putem aștepta la un nou nivel terorist la Moscova. Mă refer la atentate dirijate asupra personalităților oficiale, inclusiv din conducerea armatei sau a statului. Faptul că cecenii au reușit să urmărească, să monitorizeze, să lovească în centrul Moscovei în cel mai pur stil mafiot, apoi să se facă nevăzuți, ridică serioase probleme pentru autoritățile ruse însărcinate cu paza demnitarilor. Fiindcă prin această execuție avertisment, cecenii au trimis un semnal, că o pot face din nou. Iar de data asta, ținta ar putea fi alta, personalități publice, membrii ai conducerii armatei sau a serviciilor secrete, membri ai parlamentului sau ai guvernului, toți sunt deja ținte potențiale. Să nu ne mirăm deloc atunci când astfel de atentate se vor produce.