Transnistria lui Rogozin

Suntem în anul de graţie 2012, an considerat de unii ca şi unul apocaliptic, dar pentru noi, românii, este mult mai grav, este un an electoral. De aceea totul se leagă şi se dezleagă doar în jurul obiectivului suprem, peste tot se vorbeşte doar de alegeri şi campania electorală care abia este la început. Să nu ne facem iluzii, tot anul se va învârti în jurul alegerilor şi campaniei electorale.

Dar în acest timp, timp în care noi ne consumăm energiile în această campanie electorală, pierdem din vedere esenţialul, ceea ce se petrece în jurul nostru, evenimente şi lucruri care ne vor afecta direct şi decisiv, iar când ne vom trezi din abureala electorală vom constata că lumea s-a schimbat enorm, şi nu în favoarea noastră. Iar atunci va fi prea târziu să întrebăm cum a fost posibil, unde am fost noi atunci când s-au petrecut aceste lucruri, şi cum a fost posibil să se întâmple fără ca noi să fim întrebaţi. Este simplu, chiar dacă ni se va părea absurd, dar evenimentele mondiale se petrec indiferent de  calendarul nostru electoral, lumea nu se opreşte din mersul ei fiindcă în România sunt alegeri şi campanie electorală. Astfel, ca de obicei, ne vom trezi în faţa unor schimbări majore pe care le-am ignorat deoarece am fost preocupaţi prea mult cu ciorovăielile noastre interne. De aceea se poate spune că ne merităm soarta.

Ignorăm tot ceea ce se întâmplă în lume pentru a sta concentraţi asupra luptelor politice de la noi, fără să ne dăm seama că suntem influenţaţi decisiv de schimbările pe plan geopolitic la care suntem martori, dar pe care le ignorăm cu desăvârşire îngropându-ne capul în nisip după modelul arhicunoscut al struţului. Poate ar trebui să schimbăm emblema vulturului brâncovenesc cu cea a struţului african, mult mai caracteristică nouă în timpurile prezente.

Şi spun asta în deplină cunoştinţă de cauză, deoarece în vecinătatea noastră se petrec lucruri grave, care ne vor afecta direct, fie că ne place sau nu, fie că suntem de acord sau nu, fie că le cunoaştem sau nu. Pur şi simplu se întâmplă, indiferent de campania electorală a noastră, indiferent de înfocarea cu care susţinem un candidat sau altul, un partid sau altul.

Asta deoarece un joc cu o miză enorm mai mare se desfăşoară la nici două sute de kilometri la est de graniţele României. Ce înseamnă această distanţă? Este mai mică decât cea de la Bucureşti la Braşov sau la staţiunile de pe Valea Prahovei, sau de la Bucureşti la Constanţa, obiective asaltate de bucureşteni în fiecare weekend. Ne confruntăm cu o situaţie de criză geopolitică pe care o ignorăm, pur şi simplu, deoarece aşa am fost învăţaţi, să nu ne pese, să ne doară doar de campania electorală şi cine iese la alegeri.  Este la fel cum ai organiza alegeri, cu campanie electorală cu tot, pentru conducerea Titanicului care este pe cale să se scufunde.

În schimb, pentru alţii, vecinii noştri, obiectivele sunt clare şi nu se abat de la ele sub nicio formă, sub nicio conducere. Să dea Domnul să ne trezim măcar cu o clipă înainte de a fi prea târziu!

Când vorbeam de ceea ce se întâmplă la nici două sute de kilometri de noi, vorbeam desigur despre Transnistria. Care şi-a schimbat conducerea comunistă închistată ce părea veşnică, cea a lui Igor Smirnov, cu cea a mult mai pragmaticului Evgheni Sevchuk, un individ mult mai prezentabil şi mai inteligent, genul de om cu care ai putea să faci afaceri, de aceea mult mai periculos pentru noi. Această schimbare la faţă a Transnistriei, precum şi mutările Rusiei în zonă nu fac decât să lase să se întrevadă faptul că ceva major se va petrece în regiune. (vezi şi Transnistria şi anul geopolitic 2012).

Cea mai importantă mutare a Rusiei, după negocierile cu Germania asupra Transnistriei, s-a petrecut de curând: numirea ca reprezentant special al Rusiei pe lângă Transnistria a lui Dmitri Rogozin în 21 martie, fostul ambasador rus la NATO între 2008 şi 2011, acolo unde s-a remarcat ca şi un interlocutor foarte vocal. Din decembrie 2011 este vicepremier şi responsabil cu industria rusă de apărare. Nici în noua sa postură, de reprezentant special pentru Transnistria, nu se dezminte. Dar ceea ce este important este anvergura şi notorietatea personajului investit cu această funcţie. Desigur, există reprezentanţi ai Rusiei şi pentru Abhazia şi Osetia de Sud, dar este vorba de personaje de importanţă minoră, niciunul dintre ei nefiind un nume sonor ca şi Dmitri Rogozin. Chiar ştie cineva cine sunt aceştia? Sau au vreo importanţă? Numai din acest fapt ne dăm seama de importanţa Transnistriei în viitoarele planuri ale Rusiei. Unii ar putea spune că cele două entităţi de pe teritoriul Georgiei au fost recunoscute de către Rusia ca state independente, de aceea importanţa lor este mai redusă. Dar tocmai asta ne duce cu gândul la următoarea mutare a Moscovei, poate chiar recunoaşterea Transnistriei ca şi stat independent, iar pentru acest pas este nevoie de pregătirea terenului, iar cel mai potrivit nu poate fi altul decât Dmitri Rogozin.

Să vedem. La summitul NATO de la Istambul, din 1999, Rusia s-a angajat să-şi retragă trupele din Transnistria în termen de cinci ani. Au trecut treisprezece ani şi acest lucru nu s-a întâmplat, iar Rusia nu dă nici cel mai mic semn că ar avea intenţia să o facă, şi nici nu o va face.

Dar va trebui o oarecare pregătire psihologică, context ideal pentru unul ca şi Dmitri Rogozin. Pregătirea psihologică nu trebuie să fie prea lungă, nu e necesar. Europa are problemele ei, Grecia de exemplu, plus criza datoriilor suverane şi perspectiva unei noi recesiuni. SUA sunt în campanie electorală, urmează alegeri în noiembrie, va fi o vară fierbinte pe majoritatea temelor, iar un loc central va fi ocupat de politica internă americană, criza a lovit şi aici. În politica externă, SUA sunt pe cale să se dezangajeze din Afghanistan, după ce a făcut-o din Irak, iar acest lucru este net defavorabil şi neplăcut Rusiei, deoarece americanii se vor implica în alte regiuni strategice care nu prea convin ruşilor. De aceea, Rusia ar dori ca americanii să mai rămână mult şi bine în Afghanistan, pentru asta le-au creat toate facilităţile, inclusiv dreptul de trecere a materialelor militare pe teritoriul său sau al sateliţilor săi.

Dar să revenim la Rogozin. Chiar în cartea sa de memorii, apărută în 2007, Rogozin recunoaşte că a condus o unitate de voluntari ruşi în războiul din Transnistria din 1992, implicit o recunoaştere indirectă a implicării Rusiei în acest război, deşi până acum, inclusiv astăzi, Rusia neagă cu vehemenţă acest lucru, în ciuda tuturor evidenţelor. Este un joc tipic rusesc, copiat după metoda sovietică, cel de a nega împotriva tuturor evidenţelor, la fel au procedat ruşii şi cu implicarea lor în Abhazia şi Osetia de Sud în anii 1992 şi 1993, deşi georgienii au prezentat presei numeroase dovezi, inclusiv un avion Suhoi-27 doborât şi cadavrul pilotului în uniformă rusească de căpitan. La fel a fost şi în Transnistria, când în iunie 1992 tancurile armatei a XIV-a ruse au intrat în Tighina arborând drapelul Rusiei fără nicio jenă. Deci, pentru Rogozin, este o zonă cunoscută, în care a fost implicat direct chiar în cursul conflictului din care a rezultat actuala configuraţie nistreană, a republicii secesioniste respective.

Rogozin face câţiva paşi înainte în declaraţiile sale în urma numirii ca reprezentant special al Moscovei pentru această entitate teritorială, paşi pe care Rusia în mod oficial doar îi tatonează. Dar este bine pentru ea că un astfel de personaj vocal, binecunoscut mediilor occidentale chiar prin luările sale de poziţie şi acuzele aduse Occidentului pe vremea când era ambasador la NATO, parcurge aceşti paşi facilitând viitoarea abordare a Moscovei. În cazul în care Occidentul nu reacţionează, Moscova va considera o recunoaştere implicită, ceea ce va uşura mult misiunea Rusiei. De exemplu, Rogozin a folosit intensiv la Tiraspol termenul de Republică Nistreană şi popor nistrean, o nouă invenţie rusească, din moment ce locuitorii din Transnistria sunt moldoveni sau români, ruşi şi ucraineni. Nu există unul care să se poată numi nistrean sau transnistrean, dar asta nu este o problemă, datorită lui Rogozin va apărea şi acest popor. Dacă nimeni nu reacţionează, Rusia va considera asta ca şi o recunoaştere indirectă sau implicită, un pas înainte spre recunoaşterea unei noi ţări şi nou popor. Nu este nici primul popor inventat de ruşi şi nici ultimul. Noi ne aducem aminte cel mai bine de poporul moldovean, dar exemplele pot continua, în ultimul meu articol vorbeam de poporul karelian inventat de Stalin pentru a smulge istmul Kareliei de la finlandezi în anul 1939.

Evgheni Sevchuk şi Dmitri Rogozin

Mai departe, într-un timp relativ scurt, Rogozin a făcut şi declarat multe, se vede că Rusia este foarte grăbită în această privinţă. La Tiraspol, la jumătatea lui aprilie, Rogozin a menţionat următorii paşi şi intenţii ruseşti: deschiderea unui consulat al Rusiei la Tiraspol, un pas înainte spre recunoaşterea oficială a Transnistriei, dar primii paşi s-au făcut deja prin acordarea a 160000 de paşapoarte ruseşti rezidenţilor transnistreni, apoi încurajarea investiţiilor ruse în regiune, reînarmarea trupelor ruseşti cu armament modern, deci nici vorbă de retragere, ba dimpotrivă. Mai mult, a vorbit despre „dreptul exclusiv al Rusiei de a menţine pacea în regiune”, nu numai aici, dar în întregul spaţiu exsovietic, „nu vom lăsa pe nimeni să conteste mandatul Rusiei în această privinţă, ori dreptul exclusiv de a asigura securitatea în această regiune”, asta referitor la discuţiile despre înlocuirea trupelor ruseşti de menţinere a păcii cu un contingent european. E adevărat, este o premieră absolută, pacea este menţinută de una dintre părţile în conflict. Iar referitor la reînarmare, ministrul rus al apărării, Anatoli Serdiukov, a făcut o vizită surpriză în 12 şi 13 aprilie la trupele ruse din Transnistria, atrăgând protestul oficialilor moldoveni de la Chişinău. Vedem în atitudinea şi discursul lui Rogozin reflectarea vorbelor lui Putin, care spunea despre disoluţia Uniunii Sovietice că a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX.

Rogozin nu s-a odihnit, ci a fost şi la Chişinău, unde a discutat cu premierul Vlad Filat, tot la jumătatea lui aprilie. Dar aici a venit şi în rolul de preşedinte de partea Rusiei a comitetului interguvernamental pentru relaţii economice ruso-moldoveneşti şi s-a întâlnit şi cu noul preşedinte Nicolae Timofti. Aici Rogozin şi-a expus clar cererile, în număr de opt. Prima, Moldova să recunoască Transnistria ca un partener de negocieri cu drepturi egale. A doua, evaluarea comună cu Transnistria a conflictului din 1992, apoi normalizarea relaţiilor economice între cele două părţi, recunoaşterea rolului de mediator politic şi militar al Rusiei şi încetarea căutării altor entităţi care nu au de-a face cu regiunea pentru acest rol, aluzie la formatul de negocieri 5 + 2 şi orice viitor aranjament să fie făcut pe baza unui statut federal sau confederativ. Mai departe, Moldova nu trebuie să încerce să se alăture unui bloc de ţări, nu trebuie să încerce să implice alte state sau entităţi în operaţiunile de menţinere a păcii şi, cel mai important, să nu se alăture României.

În acest ultim punct Rogozin a declarat clar, dacă moldovenii vor să fie români, graniţele se vor schimba, o ameninţare directă. Acest aspect apare ca o obsesie la Rogozin, dar şi la alţi lideri ruşi, semn clar că încep să piardă controlul. Chiar la Tiraspol, Rogozin a spus că politicienii moldoveni cu atitudini proromâneşti sunt dăunători nu numai rezolvării conflictului transnistrean, dar şi relaţiei de bună vecinătate dintre Moldova şi Rusia. Pe cuvânt, aflu lucruri noi, de exemplu că Rusia şi Moldova sunt vecine!

Toate acestea vin într-o perioadă dificilă din punct de vedere economic pentru Moldova, iar România este în campanie electorală. De aceea Rusia apasă pe pârghia economică, împingând guvernul moldovean spre o situaţie greu de gestionat. Datoria pentru gazele ruseşti a crescut, piaţa rusă pentru produsele agricole moldoveneşti s-a îngustat în urma măsurilor ruse de blocare a accesului acestora. Cel mai sensibil sector rămâne cel energetic, dar Moscova pune o presiune suplimentară pe Chişinău în acest sens. Se ştie că Transnistria ar intra în faliment imediat ce Rusia renunţă să o sponsorizeze, este un pseudostat mafiot care nu are cum să se întreţină singur fără subsidiile ruseşti. Ca exemplu, s-a văzut cum alte state sau entităţi din toate zonele globului s-au prăbuşit în momentul în care şi-au pierdut sponsorul sovietic în anii 90. Dar în cazul Transnistriei, Rusia vine cu următoarea pretenţie: Chişinăul să plătească datoria Transnistriei la gaze către Gazprom în valoare de 3,3 miliarde dolari, pe motiv că insistă asupra faptului că Transnistria este parte a Republicii Moldova. Este practic culmea ipocriziei, îmi ocupi o parte din teritoriul recunoscut de ONU, îţi instalezi trupe şi tot ce vrei acolo, apoi îmi ceri să şi plătesc eu pentru asta. Asta doar Rusia putea inventa.

Până la urmă, totul merge spre o foarte rapidă recunoaştere a Transnistriei ca şi stat independent de către Rusia. Totul converge către asta, inclusiv presiunile occidentale. Rusia nu are cum să-şi menţină forţele armate pe teritoriul unui alt stat fără acceptul acestuia, conform dreptului internaţional, de aceea Rusiei i-a convenit de minune criza politică de la Chişinău, când timp de mai bine de doi ani aici nu a existat un preşedinte. Dar acest lucru s-a schimbat odată cu alegerea lui Nicolae Timofti. În curând Rusia va fi împinsă de către vest spre o decizie în acest sens, Rusia are nevoie de Occident şi Occidentul are nevoie de Rusia. Dar acordul semnat la Istambul nu are cum să fie amânat la infinit. Rusia nu va renunţa la Transnistria, astfel că va trebui să găsească o altă modalitate de a-şi menţine trupele aici, iar singura modalitate rămase este recunoaşterea Transnitriei ca şi stat independent, stat care va fi de acord cu menţinerea trupelor ruse pe teritoriul său, la fel ca şi în cazul Abhaziei şi Osetiei de Sud.

Dar recunoaşterea acestora a intervenit în urma unui război în Georgia în 2008, şi s-ar putea ca şi cazul Transnistriei să ia un astfel de curs. Un mic război scurt şi victorios i-ar conveni de minune lui Vladimir Putin, proaspăt reinstalat în fotoliul de preşedinte pentru un al treilea mandat, dar intens contestat în stradă, cele mai ample demonstraţii de când el este în fruntea ţării. Iar Transnistria este cazul ideal, prin care s-ar aranja multe în favoarea lui Putin, nu trebuie să uităm că popularitatea sa a atins cote imense tot în urma declanşării unui război, cel din Cecenia în 1999, atunci când Vladimir Putin, un prim ministru necunoscut cu 2% popularitate a ajuns preşedinte din primul tur mai puţin de un an mai târziu, tocmai în urma acestui război. Şi încă ceva, un astfel de război ar putea anula pur şi simplu angajamentul Rusiei din 1999 de la Istambul, de care oricum nu a ţinut seamă şi nici nu va ţine seamă, pe baza sintagmei lui Stalin publicată în ziarul Pravda în 15 septembrie 1927: „Războiul poate răsturna toate felurile de convenţii”. Cu altă ocazie, Stalin spunea că tratatele nu valorează mai mult decât hârtia pe care sunt scrise. Cred că este destul de clar. 

Pregătirea psihologică pentru un astfel de eveniment a început deja din partea Rusiei, şi din păcate au fost implicate şi romanele mele, acestea fiind prezentate tendenţios (vezi Sânge pe Nistru şi diversiunea internaţională). Mai mult, vedeţi mai jos o mostră de astfel de prezentare a televiziunii NIT.

În acest noian de probleme, o singură veste bună, republica Moldova are în sfârşit preşedinte, fapt care pune capăt unei perioade de instabilitate politică. Preşedintele Timofti a fost la Bucureşti de curând şi a făcut o impresie bună, alături de preşedintele român. Dar la întrebarea unui ziarist referitoare la schimbarea guvernului şi respectiv la posibilitatea schimbării atitudinii României faţă de republica Moldova, preşedintele român a susţinut faptul că trei lucruri nu se vor schimba în politica noastră externă: NATO, UE şi republica Moldova. Aş vrea să-l contrazic pe preşedinte şi să reamintesc unele evenimente, deoarece, din păcate, românul s-a dovedit că are memorie scurtă. la începutul anilor 90, după conflictul din Transnistria, România era parte integrantă a formatului de negocieri privind rezolvarea conflictului, alături de Rusia şi Ucraina. Un preşedinte român, cu simpatii estice, a retras România din aceste negocieri, ajungându-se ca la ora actuală, formatul negocierilor să fie 5 + 2 (Rusia, Moldova, Transnistria, Ucraina, OSCE plus UE şi NATO ca observatori). Un alt preşedinte român, cu simpatii vestice, a încheiat un tratat cu Ucraina considerat de toată lumea ca şi unul net defavorabil statului român, deşi numai o parte din el este cunoscut. Şi chiar în timpul mandatului actualului preşedinte, România, ca membră NATO, îşi anunţa la un moment dat retragerea din Irak prin vocea premierului şi a ministrului apărării fără să avertizeze aliaţii, un lucru extrem de grav datorat faptului că acel ministru care nu cunoştea limba engleză a înţeles greşit un termen într-o consfătuire NATO.

Chiar mă întreb, noi, românii, care am dat lumii un număr impresionat de genii raportat la numărul de locuitori, nu suntem capabili să găsim nişte miniştri valabili, ci doar din cei aflaţi în una dintre cele două categorii numite incomp, respectiv incompetenţi sau incompatibili? Nu cred că anul electoral 2012 ne va oferi vreun răspuns.        

O execuţie avertisment

Fostul colonel Iuri Budanov

Se părea, până în urmă cu două luni, că Rusia este pe val, reușind să înscrie o serie de obiective în politica internațională, multe de natură să neliniștească vecinii din Europa de Est, cum ar fi apropierea de Germania. Stagnarea NATO în Libia coroborată cu criticile deschise ale fostului secretar american al apărării la adresa aliaților din NATO (Robert Gates, Libia şi NATO) erau tot atâtea evenimente care marcau puncte importante în contul Rusiei.

Dar cum după orice flux urmează refluxul, a venit și rândul Rusiei să dea înappoi, dar nimeni nu pare să se fi așteptat la un declin așa de rapid în arena internațională. Este suficient să ne referim la câteva evenimente recente de importanță majoră care au marcat reculul Rusiei.
În primul rând, situația din Libia a început să se clarifice, iar soarta regimului Ghaddafi este pecetluită. Tripoli a căzut în mâinile rebelilor, la fel ca și majoritatea orașelor țării. Chiar dacă Ghaddafi încă nu a fost capturat sau ucis, regimul său este deja de domeniul trecutului. Dificultățile aliaților europeni în această campanie, mă refer la componenta militară aeriană, vor trebui studiate cu atenție, dar deja primele concluzii sunt clare, întărindu-le pe cele trase după campania din Serbia din 1999 sau operațiunea Desert Fox din Irak în 1998: doar cu aviația nu se poate câștiga un război, este nevoie și de o componentă terestră puternică. Marele spațiu de manevră ce părea să se fi deschis rușilor prin împotmolirea timp de câteva luni a aliaților, care păreau la un moment dat să accepte medierea rusească, s-a închis definitiv. În privința revoltelor arabe, rușilor nu le mai rămâne altceva decât să apere poziția Siriei, pentru a evita un scenariu asemănător intervenției din Libia. Siria este singura țară unde Rusia are închiriată o bază navală, iar regimul Assad este unul aliat al Moscovei. O cădere a lui Bashar al-Assad ar fi foarte nefavorabilă intereselor Moscovei, de aceea Rusia se va opune din răsputeri oricărei inițiative aliate, fapt care o pune din start în poziție defensivă.

South Stream și Nabucco

Vineri, 16 septembrie, s-a semnat în prezența premierului Vladimir Putin acordul prin care firma franceză EDF și cea germană BASF se alătură proiectului South Stream. Practic, compania italiană ENI a renunțat la 30% din acțiuni care au fost împărțite către cele două, câte 15%, ea rămânând cu 20%, participația Gazprom fiind neschimbată, 50%. Până la urmă, pentru o cât mai bună credibilitate față de rivalul Nabucco, atragerea partenerilor europeni este o decizie bună. Dar nici această semnare a acordului în cauză nu a clarificat unele aspecte rămase în suspensie. Studiu de fezabilitate nu există, sursele de aprovizionare, nesigure, pe unde va trece, unde va ajunge etc. După cum spunea comisarul european pentru energie Gunther Oettniger la Bruxelles în 25 mai, South Stream este mai mult un concept decât un proiect. Ceea ce clarifică acordul de vineri sunt doar niște termene, respectiv faptul că proiectul de investiții va fi prezentat băncilor interesate de finanțare în al doilea semestru din 2012. Deoarece este vorba de mulți bani, întregul proiect se estimează să coste 21,5 miliarde dolari, dintre care 10 miliarde doar tronsonul submarin de 900 kilometri între Novorossissk și Bulgaria. Iar data promisă și reiterată de Putin, conform căreia din 2015 va curge gazul pe conductă, nu prea este realistă, seamană mai mult ca o autoîncurajare.
Mai degrabă acest eveniment din 13 septembrie pare o reacție a unui anunț petrecut cu puțină vreme înainte. Compania franceză Total și compania de stat a Azerbaidjanului (SOCAR) au anunțat descoperirea unui important zăcămînt de gaze în câmpul de exploatare Absheron, nu departe de câmpul Shah Deniz, în Marea Caspică. Această descoperire majoră ridică rezervele potențiale de gaz ale Azerbaidjanului la cifra de 2,5 trilioane metri cubi și estimările asupra producției viitoare, pe măsură ce aceste rezerve vor fi date în folosință, la cifre mult mai ridicate decât în prezent. Doar din rezervele exploatate se previzionează o producție de gaz azer de 30 milioane de metri cubi în 2012, care ar putea ajunge la aproape dublu, respectiv 50-60 milioane metri cubi în 2020.
Ținând cont de aceasta, adversarii proiectului Nabucco, cei care prezentau ca principal obstacol în calea realizării acestuia tocmai lipsa surselor de aprovizionare, ar trebui să-și refacă radical toate calculele. După această descoperire, problema surselor de aprovizionare rămâne doar a lui South Stream, când va fi realzat și, mai ales, dacă va fi realizat.

Scutul antirachetă

O altă problemă asupra căreia Rusia a făcut mult zgomot și a depus mari eforturi este cea a scutului antirachetă. A încercat prin toate mijloacele diplomatice să-l împiedice sau să-l deturneze spre altceva, folosind toată gama de procedee, de la amenințări directe, inclusiv cu lovituri retaliatorii sau retragerea din discuțiile Start, până la propuneri de împărțire a responsabilităților prin realizarea unui scut comun NATO – Rusia (vezi Un scut pentru neliniştea Rusiei). Un scurt pasaj din acest articol:

(Rusia) ...a folosit ameninţări cu retragerea din tratatele de dezarmare START, necredibile deoarece dacă Rusia nu-şi reduce forţele nucleare, oricum va rămâne fără o mare parte din ele din cauza degradării excesive, fiindcă întreţinerea lor costă enorm şi Rusia nu are banii necesari mentenanţei şi înlocuirii componentelor degradate, de aceea încearcă să reducă numărul lor, dar şi reducând numărul celor americane, pentru a rămâne cu un echilibru.
A venit cu propuneri de împărţire a responsabilităţii apărării Europei, de genul unui scut comun, ei punând la bătaie un radar din zona caspică. Ori, acest scut comun este imposibil, implicând prea multe lucruri pe care NATO le preferă în grădina proprie, cum ar fi accesul la date secrete şi sensibile, precum şi la tehnologia aferentă. Răspunsul oficial a venit chiar din partea secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, la începutul lui iunie, prin care Rusiei i s-a răspuns clar că nu va putea fi parte a unui scut cu NATO: „Răspunsul este simplu, NATO nu poate lăsa celor care nu sunt membri obligaţiile apărării colective a membrilor săi”. Deci pas.
Rusia tot cere garanţii cum că scutul nu este îndreptat împotriva ei (ciudat cum un scut defensiv poate fi „îndreptat” împotriva cuiva), dar nu se gândeşte să dea ea însăşi garanţii că nu va ataca vreodată vestul. Dacă ai un scut defensiv care te poate apăra de rachete balistice, de ce se supără Rusia că ar putea să nu le mai folosească pe ale sale? Care este problema, până la urmă? Simplu, singura armă eficientă rămasă în arsenalul Rusiei, care o diferenţiază de o putere regională şi una cu ambiţii globale este descurajarea nucleară, şi orice retrogradare a gradului de percepţie a acestei descurajări retrogradează exponenţial ponderea şi greutatea Rusiei în arena mondială.
Rusiei nu i-a mai rămas decât perspectiva opoziţiei directe şi totale, chiar dacă nu va mai schimba ceva, dar trebuie să o facă. Nu neapărat pentru că ar avea vreo speranţă, dar pentru consumul intern, la fel cum şi teoria reînarmării rapide este destinată tot publicului intern, nu trebuie să uităm că anul viitor sunt alegeri în Rusia. Perspectivele unei schimbări prin alegeri a conducerii Rusiei sunt îndepărtate şi mult prea puţin probabile, dar ţinerea în frâu a electoratului şi populaţiei care nu simte mai nimic de pe urma încasărilor imense din vânzările de gaz şi materii prime, prin accentuarea pantei naţionaliste şi xenofobe şi întărirea mentalităţii cetăţii asediate, ca întotdeauna în istoria Rusiei, este reţeta câştigătoare. Dar şi calea spre transformarea Rusiei autocratice de astăzi într-o societate asemănătoare Germaniei naziste sau Italiei fasciste, deja premizele sunt clare.

Ori, printr-o coincidență, tot la 13 septembrie, la Washington se semna de către miniștrii de externe ai celor două state acordul româno-american privitor la instalarea scutului antirachetă pe teritoriul României, respectiv 3 baterii de rachete Standard Missile 3 (SM-3 Block 1B) și un radar de dirijare a focului. Acordul are o importanță capitală pentru România, prin prisma angajamentului ferm al SUA de a proteja teritoriul României.

Deci opoziția Rusiei, care s-a străduit din răsputeri să blocheze inițiativa, a fost sortită eșecului. Mai important, suita de întâlniri ale președintelui României sugerează și alte înțelegeri care încă nu au fost făcute publice. Să vedem: s-a întâlnit cu președintele american, cu vicepreședintele, cu secretarul apărării Leon Panetta și cu șeful CIA, generalul David Petraeus. Acesta din urmă este autorul strategiei americane care a adus decizia în Irak pe care a implementat-o și în Afghanistan. Numai după enumerarea întâlnirilor ne dăm seama că vizita a avut o puternică conotație militară.
Primele reacții ale ambasadorului american susțin această ipoteză, la fel ca și declarațiile președintelui. Certitudinea se referă la avioanele F-16 pentru forțele aeriene române. Vor fi avioane noi, prețul va fi mai mic și în mod sigur se va găsi și o modalitate de plată. Mai departe putem face doar unele supoziții, cum ar fi sistemul Aegis pentru una dinre fregatele noastre. Nu este o supoziție fantastică, dacă privim situația mai îndeaproape. Una din componentele scutului antirachetă, pe lângă bateriile de interceptoare din România și Polonia, este compusă din radarele de căutare care vor fi instalate în Turcia și Marea Britanie, dar și în Marea Mediterană, respectiv sistemul integrat Aegis. Pentru asta a fost detașată aici fregata USS Monterey, care a și vizitat Constanța de curând. Problema este că navele de război ale statelor neriverane Mării Negre, conform acordurilor internaționale, nu pot staționa aici decât o perioadă limitată de timp, astfel, în cazul extinderii scutului, ar fi necesară și dotarea unei fregate NATO în Marea Neagră cu Aegis. Bulgaria iese din cursă, datorită dotării flotei sale, mai rămân România și Turcia.
Cu Turcia se petrece un fenomen ingrijorator de revenire la mentalitatea imperială, de lider al comunității musulmane din regiune. Are și potențial, dar se pare că are și voința pentru asta. Sătulă să tot aștepte la poarta UE, Turcia se îndreaptă încet dar sigur pe o altă direcție, pregătindu-se să devină lider regional. Primele semne au apărut din 2003, când Turcia s-a opus SUA în intenția de a folosi teritoriul ei pentru atacarea Irakului și dinspre nord, deși are pe teritoriul ei, la Incirlic, o puternică bază aeriană americană, în schimb a autorizat trecerea graniței pentru trupele proprii pentru a lupta împotriva kurzilor. Astăzi, aceste gesturi s-au înmulțit, Turcia rupând relațiile militare cu Israelul, punând capăt unei alianțe ce dura de ani buni, pentru a-și asuma mai pregnant rolul de lider al lumii musulmane, inclusiv arabe. Fără îndoială că puterea în creștere a Turciei va intra în coliziune cu cea a Rusiei în zona Mării Negre, dar este alt subiect.
În această ecuație, SUA vor face ceea ce fac de obicei pentru a împiedica o ascensiune periculoasă, mai ales fiind vorba de o putere musulmană ce va putea aluneca pe panta fundamentalistă. Desigur, mai există și moștenirea kemalistă care ar putea împiedica un astfel de curs, dar la un moment dat Turcia s-ar putea debarasa și de aceasta în scopul atingerii unor țeluri hegemonice. Nu trebuie uitat că Turcia a fost în cea mai mare parte a istoriei sale un mare imperiu, iar această moștenire nu se uită ușor, uitați-vă la ruși.
Deci întărirea României la Marea Neagră de către SUA pare ceva firesc. Atunci, cui i-ați încredința dumneavoastră sistemul Aegis, dacă va trebui să i-l încredințați cuiva? Mai ales că fregatele românești “Regele Ferdinand” și “Regina Maria” au capacitatea tehnică pentru instalarea acestuia.
De la alegerea lui Obama în scaunul prezidențial la Casa Albă, SUA și-a diminuat interesul față de această regiune, totul în ideea resetării relațiilor cu Rusia. Aceasta din urmă a profitat la maxim, deși mai mulți lideri estici, cum ar fi estonieni sau polonezi, au încercat să pledeze pe lângă americani pentru revenirea zonei în domeniile prioritare, cum a fost în ultima parte a perioadei Bush Jr. Inițiative gen Sinergia Mării Negre și altele au fost date uitării. Dar se pare că trendul începe să se schimbe sau este doar o părere, doar viitorul apropiat ne va putea dezvălui asta. Mă bazez în aceste afirmații pe reacția rusă care a fost una destul de timorată, ca și cum a înțeles că nu mai poate face nimic, o reacție defensivă.
Încă un aspect deosebit de important. În mod sigur, la Washington, departe de ochii presei, la fel ca și cea mai mare parte a discuțiilor președintelui român și a delegației sale, repet, în mod sigur, s-a discutat despre Republica Moldova. Majoritatea analiștilor ar da orice să știe ce s-a discutat despre acest subiect. Nu cred că vom afla prea curând, dar în mod sigur vom vedea rezultatele în viitorul apropiat.

Execuție la Moscova

Dar mai este un aspect important la care mă refer când spun că Rusia se află momentan în retragere. Un aspect care ține de factorii interni, chiar dacă conducerea de la Kremlin încearcă de ani buni să facă în așa fel încât aceste probleme interne să pară neesențiale. Este vorba de gherila de joasă intensitate ce continuă de ani buni în Caucazul de Nord, extinzându-se din Cecenia și în republicile vecine, dar lovind și la Moscova, cum a fost cazul atentatului de pe aeroportul Domodedovo din februarie 2011, soldat cu 35 de morți și peste o sută de răniți.
Dar a mai apărut un caz care a trecut neobservat, mai ales în media românească. La 10 iunie 2011, pe o stradă din Moscova, este împușcat mortal fostul colonel de tancuri Iuri Budanov. Asupra lui s-au tras dintr-o mașină șase gloanțe dintr-un pistol cu amortizor, patru lovindu-l în cap. Mașina și arma crimei sunt găsite ulterior abandonate pe o străduță lăturalnică. Ore în șir cadavrul a zăcut pe trotuar, de teama că ar fi putut fi transformat într-o capcană explozivă. Abia după ce geniștii l-au verificat, a putut fi ridicat.
Dar cine este acest colonel Iuri Budanov? Am să spicuiesc din cartea Annei Politkovskaia intitulată Rusia lui Putin, apărută prima dată în 2004. De menționat că Anna Politkovskaia a fost împușcată mortal în fața casei ei în 2006, chiar de ziua președintelui de atunci Vladimir Putin.
Pe scurt, faptele sunt acestea:
Pe 26 martie 2000, regimentul de blindate 160, condus de colonelul Iuri Badunov, șef de stat major și adjunct al comandantului, locotenent-colonel Ivan Fedorov, se afla desfășurat temporar la marginea localității Tangi, în Cecenia. La prânzul luat la popota ofițerilor, colonelul Budanov și adjunctul său, locotenent-colonel Fedorov, consumă mari cantități de băuturi tari pentru a sărbători ziua de naștere a ficei lui Budanov. În jurul orei 19.00, cei doi, amețiți bine, au plecat cu un grup de ofițeri ai regimentului la compania de cercetare a locotenentului R. V. Bagreev. După ce au inspectat corturile, Fedorov insista să-i demonstreze lui Budanov că se putea conta pe compania de cercetare condusă de Bagreev, numit în această funcție tocmai la solicitarea sa. La insistențele lui Fedorov, Budanov acceptă. Fedorov ordonă folosirea armamentului asupra localității Tangi, încălcând o sumedenie de ordine militare ale forțelor armate ruse (de exemplu, interzicerea folosirii companiilor de cercetare fără o pregătire temeinică, ordinul 312/2/0091 din 21 februarie 2000 al Comandamentului General al Forțelor Armate ale Federației Ruse).
Locotenentul Bagreev a ordonat subordonaților să ocupe poziții de luptă, trei vehicule ocupând poziții de tragere. La comanda Foc!, unii membri ai echipajului refuză deschiderea focului, pe motive evidente, nu era nicio amenințare, localitatea era populată și pașnică, iar comandanții erau beți criță. Fedorov insistă, înfuriat de refuz, iar furia lui se descarcă asupra lui Bagreev. Poate părea halucinant ce urmează, dar sunt date reale, luate din rechizitoriu.
Furios, Fedorov preia comanda și ordonă deschiderea focului, echipajul trage și o casă este distrusă. Fedorov îl apucă de haine pe Bagreev și-l insultă, fără ca acesta să opună rezistență, apoi Bagreev pleacă la punctul său de comandă. Fedorov îi raportează lui Budanov, care între timp ordonase încetarea foclului, că Bagreev nu i-a îndeplinit ordinul în mod deliberat. Budanov îl convoacă pe Bagreev, apoi îl insultă și îl lovește peste față cel puțin de două ori. Apoi, Budanov și Fedorov le ordonă soldaților să/l lege pe Bagreev și să-l ducă într-o groapă. Budanov l-a apucat pe Bagreev de uniformă și l-a trântit pe jos în timp ce Fedorov îl lovea în față cu cizmele. În timp ce soldații îl legau, Budanov și Fedorov îl loveau în continuare. Bagreev a fost dus legat în groapă, unde, după treizeci de minute apare Fedorov, sare înăuntru și mai apucă să-l lovească de două ori cu pumnii în față înainte de a fi oprit de ceilalți ofițeri din regiment. După câteva minute, apare și Budanov, ordonând ca locotenentul Bagreev să fie tras afară. Observând că acesta reușise să se elibereze de legături, Budanov a ordonat să fie legat din nou, apoi au continuat să-l lovească, atât Fedorov, cât și Budanov. A fost pus înapoi în groapă, după care Fedorov a sărit înăuntru și l-a lovit cu sete deasupra ochiului drept. Bagreev a fost lăsat în groapă până a doua zi, 27 martie, la ora 8.00, când a fost eliberat din ordinul lui Budanov. Deci doi ofițeri superiori își bat cu bestialitate și repetat subordonatul ofițer, în fața soldaților și a ofițerilor, și nimeni nu îndrăznește să intervină. Ce fel de armată este asta?
Dar între timp Budanov a mai făcut și altceva. În aceeași stare, pe la miezul nopții, decide să meargă personal la Tangi, pentru a verifica posibila prezență, pe strada Zarecinaia la numărul 7, a membrilor unei formațiuni armate ilegale. Aici el spune că avea acest pont de la un informator care i-a furnizat aceste date în 3 martie. După declarațiile colonelului, informatorul i-ar fi spus că acolo se ascunde o femeie lunetist vinovată de asasinarea a 12 soldați și ofițeri în trecătoarea Argun, între 15 și 20 ianuarie 2000. Extrem de discutabil, informația era veche deja de trei săptămâni, niciun insurgent cu scaun la cap nu rămâne în aceeași poziție când vede că în vecinătate se stabilește un regiment blindat inamic. Alt aspect, de multe ori cecenii își plătesc polițele turnându-și dușmanii la ruși sau la ceceni, chiar dacă nu făcuseră nimic. Și dacă era adevărat, de ce acest informator nu a fost pomenit măcar, nu cu numele real, ci chiar ca și o informație secretă care să fie luată în calcul de completul de judecată? Acest informator rămâne doar în declarațiile lui Budanov, nimeni, nici oficial, nici secret, nu a confirmat că acesta a existat vreodată.
Budanov, încălcând alte ordine ce prevedeau ca orice razie să fie aprobată de forurile superioare, cere subordonaților să pregătească transportorul blindat 391 și pleacă cu el la adresa respectivă, ajungând pe la ora 1.00 noaptea. Aici locuia familia Kungaeva, dar părinții lipseau. Se aflau aici doar Elza Vissaevna Kungaeva (18 ani) împreună cu cei patru frați și surori mai mici. Budanov era însoțit de echipajul transportorului, respectiv sergenții Grigoriev, Iedorov și Li-En-Shou. Budanov întreabă unde sunt părinții, neprimind răspuns ordonă ca Elza să fie luată și dusă la baza unității. Sergenții se conformează și o duc pe Elza, conform ordinelor, la locuința din prefabricate a lui Budanov. De aici, lucrurile se complică. Budanov rămâne singur cu fata, martorii spun că s-au auzit țipete, strigătele lui Budanov și țipetele fetei. Ulterior, soldații au fost chemați pentru a ridica cadavrul strangulat al fetei ce zăcea goală în pat. Budanov le-a ordonat acestora să îngroape corpul mai departe de perimetrul unității.
La proces, a susținut că a interogat-o pe fată și că nu-și amintește, apoi că aceasta a sărit la pistolul său și într-o clipă de furie a strangulat-o, și multe alte schimbări de declarații. Fata a fost violată, dar acuzația de viol a căzut ulterior datorită judecătorului. Este caracteristică această sumedenie de declarații modificate în procesele din Rusia, mai ales în astfel de cazuri, care în mod normal nici nu ajung la proces. Astfel de cazuri nici nu ajung să fie cercetate. În Rusia, instanțele militare intră sub jurisdicția forțelor armate ale căror comandant suprem este președintele. Nu există separația puterilor în stat. Ori, ca să judeci un comandant militar, procurorul și judecătorul sunt subordonații aceluiași for ca și acuzatul, răspund ordinelor aceluiași om. Atunci este de mirare? Dacă se trezește vreun procuror militar că vrea să-și facă treaba, constată că nu are cum. Dorește să-l acuze pe X nu neapărat pentru crime de război, ci pentru altceva, corupție, faptul că folosește bunurile unității în alte scopuri, că închiriază soldații pentru munci în construcții, de omor prin neglijență sau imprudență, orice, în prima fază constată că nu are pe cine acuza. Acuzatul este mutat dintr-o garnizoană în alta, iar lui i se pun felurite piedici pentru a-l găsi. Concomitent, încep presiunile de sus pentru a se domoli, nu trebuie uitat că superiorii acuzatului și procurorului sunt aceiași. După luni sau chiar ani de căutări și cercetări cu bețe în roate, majoritatea renunță. Iar cei ce nu o fac, sunt transferați, prin ordin de sus. Sunt nenumărate cazurile de crime de război bine documentate care nici măcar nu ajung în fața instanței. Mai mult, o regulă ciudată în armata rusă spune ca un cadru militar să poată fi arestat doar cu aprobarea superiorului său. Adică dacă Y comite orice vrea, nu poate fi arestat decât cu aprobarea superioriului său. Dacă superiorul vrea să-și protejeze subordonatul, acesta pur și simplu nu poate fi arestat. Simplu și clar. Și atunci ne mirăm de unde sunt atâtea abuzuri în armata rusă? Am expus în Sânge pe Nistru un astfel de caz, cel al masacrului din apropierea satului Dai.
Întrebarea rămâne, cum de un astfel de caz, nicidecum singular în Rusia, a ajuns să fie public, și nu numai că a ajuns în instanță, dar totuși s-a terminat cu o condamnare? Răspunsul pare simplu, dar este extrem de complicat, prin publicitate. Povestea cazului a luat o anvergură nedorită de autoritățile ruse după ce reporterii occidentali au reușit să-i intervieveze pe părinții Elzei Kungaeva, aflați de nevoie într-o tabără de refugiați în Ingușeția din cauza amenințărilor la adresa lor.
De nevoie, procesul a început în stilul clasic rusesc, cu judecătorul Kostoi care înclina clar spre achitare și procurorul care se comporta mai ceva ca avocatul apărării lui Budanov. Inițial, au fost inculpați atât Budanov, cât și Fedorov, dar Fedorov a fost scos de sub acuzare pe motiv că victima sa (locotenentul Begreev) nu a murit (!) și că l-a iertat în mod public (!), în fața completului de judecată, probabil sub presiune. Da, este real, poate că locotenentul Bagreev ar fi trebuit să moară pentru ca cineva să-l inculpe pe Fedorov. Procesul lui Budanov părea de la început o farsă. Avocaților familiei Kungaeva nu li s-a aprobat mai nimic, citare de martori, verificări de informații acceptate din start valabile de către judecător, în schimb depozițiile acuzatului și ale martorilor se schimbă cu o frecvență atipică. Odiseea acestui proces poate fi găsită în cartea Annei Politkovskaia mai sus menționată. Daer în același timp cresc și presiunile internaționale asupra Rusiei, se spune că însuși cancelarul german Schroeder ar fi intervenit pe lângă Putin pentru un proces corect. În schimb, manifestanții pro Budanov pichetează sala tribunalului cu pancarde pe care este scris “Rusia în boxa acuzaților” sau “Budanov eroul Rusiei”. Procesul a durat aproape trei ani, și cum era de așteptat a fost achitat la 31 decembrie 2002, o zi când nimeni nu este interesat de știri. Totuși, surpriză la recursul la Curtea Supremă, care ordonă un nou proces, peste noapte este schimbat completul de judecată clar favorabil lui Budanov și acesta este condamnat la zece ani de închisoare. Presiunile internaționale și ale societăților de protecție a drepturilor omului au reușit să facă imposibilul. Dar a fost un caz singular, singurul care implică un ofițer superior, într-o multitudine de astfel de cazuri de crime de război rămase nici măcar cercetate. Rusia avea nevoie de acest caz pentru a demonstra că justiția ei funcționează, pentru asta a fost condamnat Budanov.

Mama Elzei Kungaieva, ţinând portretul fiicei sale ucise

Condamnat în 2003, fostul colonel (a fost degradat) a fost eliberat în ianuarie 2009. Interesantă aplicare a legii în Rusia, un colonel condamnat pentru crimă cu premeditare este eliberat înainte de termen, iar Mihail Hodorkovski, pe motiv de evaziune fiscală (a se citi i s-a opus lui Putin), încasează opt ani, apoi încă paisprezece, și nici nu poate fi vorba de eliberare înanite de termen.
Anna Politkovskaia este împușcată mortal în fața ascensorului blocului în care locuia, la 7 octombrie 2006, de ziua lui Vladimir Putin. La 31 mai 2011 este arestat Rustam Mahmudov, presupusul asasin, dar încă nu s-a progresat prea mult în acesta caz. O anchetă jurnalistică întreprinsă de Novaia Gazeta, ziarul la care lucra Politkovskaia, au acuzat doi înalți oficiali ceceni ai regimului prorus, apropiați de Moscova, iar unul dintre ei în mod sigur având legături cu FIS, serviciile de informații externe ale Rusiei. Avocatul familiei Kungaieva, Stanislav Markelov, a fost împușcat mortal în ianuarie 2009, perioada în care a fost eliberat Budanov, împreună cu jurnalista Anastasia Baburova, cu care se afla împreună întâmplător. Familia Kungaieva a reușit să emigreze în Norvegia, tatăl Elzei declarând ziariștilor după moartea colonelului Budanov: “Un câine moare ca un câine”. A mai adăugat că el nu avea vreo răzbunare de sânge împotriva lui Budanov, cel care la ora actuală este un fel de model şi idol pentru numeroasele grupări naţionaliste ruse.
Dar în prezent, execuția lui Budanov în centrul Moscovei ridică o problemă imensă de securitate. Și un avertisment serios pentu toți cei ce au comis crime de război în Caucaz. Sau vor pleca acolo în misiune. Au aflat că pot fi găsiți și după ani buni, iar mâna lungă a cecenilor și a răzbunării acestora îi poate ajunge oricând, chiar și în centrul Moscovei. Asasinarea lui Budanov a fost singurul lucru în care atât cecenii proruși ai lui Kadârov de la conducerea provinciei, cât și insurgenții, au vederi comune: Budanov trebuia să moară.
Un astfel de asasinat în centrul Moscovei implică multe lucruri și dovedește că cecenii au capacități de lovire mult mai mari decât se credea. Misiunea de a plasa bombe pe un aeroport este mai simplă din unele puncte de evdere, este un obiectiv static, poate fi supravegheat mai ușor, pot fi văzute viciile de securitate mai repede. Dar un asasinat ca și acela al lui Budanov implică o supraveghere a țintei mai îndelungată pentru a găsi punctul slab, obiceiurile repetitive, slăbiciunile, și mai mult, o pregătire mai intensă, deoarece în acest caz trebuiesc studiate traseele de ieșire după lovitură. În cazul unui atentat kamikaze ca și cel de la aeroportul Domodedovo, nu ai de ce să te preocupi de traseele de scăpare. În cazul Budanov deocamdată s-a aflat oficial atât, mașina în care erau probabil doi complici, un Mitsubishi, a fost găsită abandonată și incendiată pe o stradă laterală. În interior s-a găsit arma crimei și un amortizor. În rest, nimic, doar faptul că insurgenții ceceni au revendicat atentatul printr-un anunț pe site-ul lor.
Ori, dacă un astfel de atentat a fost posibil în centru Moscovei și făptașii au scăpat, ne putem aștepta la un nou nivel terorist la Moscova. Mă refer la atentate dirijate asupra personalităților oficiale, inclusiv din conducerea armatei sau a statului. Faptul că cecenii au reușit să urmărească, să monitorizeze, să lovească în centrul Moscovei în cel mai pur stil mafiot, apoi să se facă nevăzuți, ridică serioase probleme pentru autoritățile ruse însărcinate cu paza demnitarilor. Fiindcă prin această execuție avertisment, cecenii au trimis un semnal, că o pot face din nou. Iar de data asta, ținta ar putea fi alta, personalități publice, membrii ai conducerii armatei sau a serviciilor secrete, membri ai parlamentului sau ai guvernului, toți sunt deja ținte potențiale. Să nu ne mirăm deloc atunci când astfel de atentate se vor produce.

România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări

Vorbeam în articolul precedent despre viitoarea rupere a Ucrainei în mai multe părţi, şi despre faptul că majoritatea analiştilor politici serioşi nu numai că sunt de acord cu posibilitatea acestei ruperi, dar singurele lor dispute sunt asupra orizontului temporal şi de genul în câte părţi se va rupe Ucraina. Principalele posibilităţi în discuţie implică de la două până la patru părţi, dar nici altele, care prevăd mai multe bucăţi nu sunt de neglijat.
Nu vreau să mă implic în această dezbatere, scopul meu este să aduc în discuţie implicaţiile geopolitice, deloc de neglijat, care privesc direct România şi viitorul ei. În primul rând, de ce ne-ar interesa. Fireşte că ne interesează, deoarece orice se petrece la graniţele noastre ne implică, direct sau indirect, şi pe noi. De cele mai multe ori direct. Chiar dacă noi nu am simţit-o prea mult, fiind preocupaţi, ca de obicei, de problemele noastre interne, dar a avut o mare influenţă la nivel geopolitic, disoluţia Iugoslaviei a schimbat foarte mult ecuaţia de securitate în vecinătatea noastră.
Nu este subiectul de faţă, dar nu pot să nu remarc psihoza jurnaliştilor din 1999, care se agitau în jurul unor eventuale garanţii ale NATO în cazul în care sârbii ne-ar fi atacat, ca răspuns la sprijinul nostru pentru coaliţia care a bombardat Serbia atunci. În primul rând, sârbii aveau prea multe probleme ca să se gândească la un atac asupra României. În al doilea rând, presupunând prin absurd că acest atac s-ar fi produs, România avea suficiente mijloace militare să respingă un astfel de ipotetic atac. Ba dimpotrivă, pentru sârbi ar fi fost o sinucidere, prinşi într-un război terestru împotriva României, pe lângă altul în Kosovo şi cel aerian împotriva NATO. Dar asta spune multe despre profesionalismul jurnaliştilor care au dezbătut mult pe la televiziuni această temă. Tocmai asta este îngrijorător, putem avea capacităţi militare de ripostă, dar nu avem jurnalişti sau televiziuni care să spună adevărul adevărat. Avem prea puţini adevăraţi corespondenţi de război.
Apar prea puţine reportaje despre soldaţii noştri care îşi fac datoria faţă de patrie, se vorbeşte doar atunci când unul dintre ei cade la datorie. Şi atunci se aruncă cu fel de fel de invective asupra celor ce i-au trimis acolo, mai ales de către cei care sunt în opoziţie politică, uitând că atunci când erau la putere au aprobat trimiterea lor. Nu vreau să intru în vreo polemică politică, dar un lucru este clar: soldaţii noştri îşi fac datoria acolo unde sunt trimişi, indiferent de ce partid conduce ţara.
Revin la subiect. După bătaia la propriu, urmată de cea cu ouă şi fumigene din parlamentul Ucrainei un lucru este clar. Fracţiunea prorusă şi restul sunt într-o poziţie ireconciliabilă. Iulia Timoşenko şi alţi lideri ai opoziţiei au zis ce au avut de zis, dar problema rămâne mult mai profundă. Acest moment, al opoziţiei unite care se opune cu tot ce are, inclusiv cu ouă, tratatului cu Rusia care practic înglobează Ucraina în marea familie condusă de Rusia, îşi are cântecul de lebădă. Deoarece, după ce faptul a fost împlinit, respectiv a fost semnat tratatul ce subjugă Ucraina Rusiei, obiectivele opoziţiei devin divergente. Chiar dacă până acum s-au manifestat violent în parlament. Timoşenko poate vrea ceva, dar sunt alţi opozanţi ce vor altceva. De aici începe, sau continuă, drama Ucrainei. Dar faptul împlinit prin decizia majorităţii proruse din parlamentul ucrainean nu face decât să devină catalizatorul disoluţiei Ucrainei. De aici, opozanţii îşi vor urmări fiecare propriile scopuri. Care nu vor putea fi decât divergente.
Iulia Timoşenko poate că vrea o Ucraină independentă, dar nu o poate avea, după votul din parlament. Este explicabilă reacţia ei. Dar sunt alţi opozanţi care vor altceva, vor integrarea în UE, unii chiar în NATO. (Un sondaj de opinie luat cu puţin înaintea summitului de la Bucureşti din 2008 spunea că 25% din populaţie ar dori integrarea ţării în NATO). Iar aceştia sunt votanţi comasaţi în zona de vest a ţării.
Am prezentat aici doar o stare de fapt în prezent, dar ideea este de a merge cu un pas înainte, în viitor. Iar viitorul Ucrainei, ca stat unitar, nu sună bine. Rusia va încerca tot mai mult să-şi extindă influenţa, acceptată în estul ţării, dar respinsă din ce în ce mai mult în vest. Fenomenul din parlament este doar preludiul a ceea ce se va întâmpla în teritoriu, în zonele din vest. Reprezentanţii lor au aruncat cu ouă, dar în teritoriu alţii pot arunca cu grenade.
Indiferent, situaţia din Ucraina va deveni explozivă, mai devreme sau mai târziu. Cel mai târziu, peste zece ani, vom putea vorbi despre zonele de secesiune. Poate chiar mai devreme. Rusia nu va sta cu mâinile în sân şi va încerca să aducă sub oblăduirea sa întreg teritoriul Ucrainei. Fiindcă, este bine ştiut, Rusia fără Ucraina este doar o putere regională, mai mult asiatică. Dar cu Ucraina, este şi o putere europeană, de aici cu tendinţe hegemonice mondiale. Deoarece stăpânirea Ucrainei îi aduce Rusiei accesul facil spre zonele sensibile ale Europei Centrale, cu posibilităţile de extindere spre nord, vest şi sud. Iar dacă terenul este pregătit în prealabil, cu atât va fi mai uşor.
După ruperea Ucrainei, Rusia va avea mari posibilităţi de extindere a influenţei sale. Estul Ucrainei va fi inclus în Rusia, la fel ca şi Crimeea. Pentru zona de vest va urma o competiţie, Rusia fiind în poll position. Va face tot ce-i va sta în putinţă să înghită şi zonele secesioniste. Va interveni acolo, inclusiv militar. Intervenţia va fi rapidă, fulgerătoare, doar pentru a asigura viitorul statut prorus al zonei. Ca şi precedent, pot aduce în discuţie războiul ruso-georgian din august 2008, precum şi ocuparea aeroportului din Priştina de către trupele ruseşti în iunie 1999, după ce Belgradul a cedat în urma bombardamentelor NATO.
Fireşte că Rusia va dori să menţină situaţia actuală, cu o Ucraină unită şi obedientă, de genul Belarusului, condusă de o copie fidelă a lui Lukaşenko. Tocmai acest lucru nu-i convine opoziţiei, fie că este vorba de naţionalişti ucraineni, sau de proeuropenii din vestul cu specific mai mult ruteano-galiţiano-românesc. Iar aceştia vor face tot ce vor putea să se desprindă din îmbrăţişarea ursului rusesc. Se va ajunge poate la o federalizare urmată de secesiune, paşnică sau violentă. Indiferent, Rusia va acţiona decisiv, poate etapizat, încercând să-şi menţină întreaga Ucraină în mână, şi numai dacă nu va reuşi va îngloba estul ţării şi Crimeea în teritoriul ei, concomitent cu încercarea de a pune mâna pe cât mai mult din rest. De aceea nu ştiu dacă Ucraina centrală, cea naţionalistă, va putea rezista.
Stăpână peste est şi Crimeea, presiunea Rusiei se va îndrepta spre aceasta pe mai multe direcţii, inclusiv din nord, dinspre Belarus. Dacă va fi posibil, inclusiv dinspre vest, din Transnistria, dacă acest psudostat mafiot va mai exista atunci. Deoarece acesta este rolul Transnistriei şi Armatei a XIV-a în ecuaţia geopolitică a Moscovei, de a menţine Moldova şi la nevoie Ucraina sub şantajul rusesc.
Opţiunile Kievului faţă de noua realitate vor fi limitate. Ruperea ţării va putea fi amânată eventual, nicidecum evitată, chiar şi cu sprijinul Rusiei. O posibilitate deloc de neglijat este alunecarea spre autocraţie şi treptat spre dictatură, chiar şi una militară. (O astfel de opţiune am încercat să o dezvolt în romanul Când armele vorbesc...). Alta ar fi apelarea la sponsor, adică la Rusia, care în ultimă instanţă tot astfel va acţiona, adugând o componentă în plus: prezenţa militară rusească. Ambele variante stârnesc, pe bună dreptate, îngrijorarea. Ţinând cont de viitoarea radicalizare a poziţiei opozanţilor, varianta negocierilor şi acceptării de concesii nu pare ca fiind generatoare de rezultate. La fel, varianta dictaturii nu poate face altceva decât să amâne inevitabilul. Fiindcă pe măsură ce trece timpul, cererile opozanţilor vor deveni din ce în ce mai maximale, iar rezolvarea lor tot mai dificilă, conducând ţara spre acelaşi deznodământ.
Poziţia Rusiei la Marea Neagră se va întări considerabil. Stăpânirea totală a Crimeei îi va face pe ruşi să-şi poată proiecta forţa cu uşurinţă în toate direcţiile. Prima care va resimţi aceasta va fi Georgia. Enclavele separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, recent recunoscute de Rusia ca şi state independente, vor beneficia din plin, iar Georgia va fi din ce în ce mai înghesuită. Intenţia Rusiei de a cumpăra din Franţa un porthelicopter de clasa Mistral precum şi tehnologia de a fabrica încă trei în şantierele ruseşti capătă o nouă conotaţie atunci.
Dar Rusia va intra în conflict cu o altă putere regională din Marea Neagră, şi aici mă refer la Turcia. Frustrată de repetatele amânări ale posibilităţii integrării în UE, Turcia îşi va proiecta puterea şi influenţa tot mai mult în regiunea caspică şi a Asiei Centrale, fiind bine primită de statele musulmane din zonă. În contrapartidă, ruşii îi vor sprijini deschis pe armeni, iar turcii pe azeri. Între cele două state mai există un conflict îngheţat încă din anii 90, cel pentru Nagorno-Karabah. Sprijinul rusesc pentru Armenia va stânjeni şi mai mult Georgia, care va apela şi ea la Turcia. Pericolul cu Turcia este că poate aluneca treptat spre o oarecare formă de fundamentalism musulman, dezamăgită de refuzul de a fi primită în elita democraţiilor occidentale, UE.
Ce poate face România în această situaţie? O perspectivă vine din posibilitatea reunirii cu Bucovina de Nord, rămasă în afara Ucrainei în urma dezmembrării acesteia. Este evident că fiecare din regiunile populate de populaţii rutene sau româneşti se vor îndrepta spre matca lor, respectiv Polonia, Slovacia sau România. O integrare a acestor regiuni în ţările de provenienţă va fi posibilă, în anumite condiţii. Una dintre ele ar fi acţiunea coordonată a României cu Polonia, în primul rând. Polonezii nu sunt prea fericiţi cu vecinătatea Belarusului (de fapt a Rusiei) şi nici cu Kalinigradul în coasta lor, la fel cum nici noi nu suntem prea fericiţi cu Transnistria aproape. Istoria i-a învăţat multe pe polonezi despre Rusia, de aceea sunt deosebit de grijulii. O alianţă strânsă cu Polonia, pe mai multe paliere, nu poate fi decât benefică pentru România, ca între statele cele mai mari din estul UE. De aceea, existenţa unui parteneriat strategic între România şi Polonia nu poate fi decât îmbucurătoare.
România nu poate pierde din vedere nici Ucraina Subcarpatică, de fapt parte din Maramureşul istoric, situată la nord de Tisa, populată de asemenea în mare măsură cu români. Bugeacul, sudul Barsarabiei, de fapt ieşirea ei la mare, cu Chilia şi Cetatea Albă, ar fi o altă problemă. Românii sunt aici minoritari, în urma deportărilor şi crimelor comuniste, precum şi al transferurilor de populaţie. Problema este că nici alţii nu sunt majoritari. Un statut ar trebui negociat pentru această zonă, o variantă fiind propusă de politologul moldovean Oleg Serebrian.
Interesul României, chiar dacă se întregeşte cu vechile ei teritorii, rămâne acut. Nu ne dorim o graniţă directă cu Rusia, istoria ne-a învăţat asta. De aceea trebuie depuse toate eforturile pentru păstrarea Ucrainei Centrale independente, chiar dacă ar fi un stat oscilant între Rusia şi Europa. Chiar ne-ar fi mai bine dacă ar fi oscilant, astfel nu poate fi agresiv. Problema rămâne cu delimitarea teritoriului acestuia. În cazul în care linia demarcaţională a hotarelor României la Marea Neagră ar fi vărsarea Nistrului, ar fi esenţial pentru românia ca Odessa să rămână ucraineană, acest stat păstrându-şi ieşirea la mare, chiar dacă Rusiei i-ar conveni altfel. Am văzut că Rusia va înghiţi Crimeea şi estul cel puţin până la istmul Perekop, intrarea terestră în Crimeea. Ideal ar fi să nu se extindă mai încolo, către Odessa, astfel încât să avem o zonă tampon la toată frontiera estică, iar la nord să avem statul aliat Polonia care îşi va fi recuperat teritoriile istorice, la fel ca şi în perioada interbelică. O linie defensivă spre est continuă polono-română ar fi cea mai bună garanţie de securitate pentru Europa.
Dar deja aici apar multe necunoscute, cea mai mare fiind Rusia. Am să încerc să analizez chestiunea rusă într-un articol ulterior.
Ce poate face România până se va ajunge în această situaţie?
În primul rând, să-şi dezvolte economia, devenind astfel o atracţie pentru cetăţenii români de dincolo de graniţa ucraineană. Ideea naţională este cu atât mai atractivă cu cât este dublată şi de posibilitatea unui trai mai bun în viitorul apropiat. Principiul acesta a funcţionat în cazul reunificării Germaniei. În plus, chiar şi cetăţenii care nu sunt etnici români, cu atât mai uşor le va fi să voteze pentru apartenenţa la un stat european, democratic, cu nivel de trai ridicat, decât într-o anarhie.
Mai departe, trebuie să ne scădem dependenţa de petrolul şi gazele ruseşti. Cum s-a văzut de atâtea ori în cazul Ucrainei, miza şantajului cu robinetul Gazpromului poate fi foarte mare. De aceea, România va trebui să depună toate eforturile pentru realizarea conductei Nabucco, dar poate să meargă în paralel şi cu ruşii de la South Stream. Totuşi, Nabucco trebuie realizat, fie şi numai prin perspectiva politică, care pune la adăpost de şantaj o parte din ţările europene. În acest cadru, e de înţeles opoziţia vehementă a ruşilor la acest proiect.
De asemenea, România trebuie să-şi asume un rol activ în diplomaţie, ca şi membru NATO şi UE, să fie şi să rămână un partener serios, cu greutate, un exportator de securitate în zonă. Pentru asta, nu în ultimul rând, este necesară întărirea capacităţilor de apărare ale ţării.
O armată puternică, profesionistă, bine dotată cu specialişti şi armament modern, este de mai multe ori benefică siguranţei naţionale. În primul rând, o astfel de armată are un potenţial important de descurajare a oricăror acţiuni potenţial ostile, sau al unor presiuni sau ameninţări. Statul care are în spate o astfel de armată este mai sigur, de aceea este şi mai puternic. Mai ales dacă această armată şi-a dovedit, în misiunile de peste hotare, profesionalismul şi bravura. Este un factor deloc de neglijat.
Şi încă un lucru esenţial: trebuie continuate, indiferent de criză sau nu, programele de înzestrare ale armatei cu armament modern şi performant. Am fost în situaţia în care, unele ţări vecine, deţineau avioane de luptă mult mai performante, fapt care ne-ar fi putut pune într-o situaţie delicată. De aceea a trebuit ca în romanul Când armele vorbesc... să anticipez puţin şi să dotez armata română cu F-16. Era o alegere previzibilă, mai ales din punct de vedere politic, dar şi prin prisma altor considerente, să le zicem strategice. Nu sunt partizanul uneia sau alteia dintre opţiuni, fiecare având avantaje şi dezavantaje, dar este important că s-a luat o decizie. Că poate era una cu ceva mai bună, este altceva, dar e bine că decizia s-a luat şi că noile avioane vor ajunge în dotarea Forţelor Aeriene Române. Trebuie continuată dotarea Marinei Militare, mai ales în componenta sa maritimă, ţinând cont de faptul că Marea Neagră va fi unul din teatrele manifestărilor hegemonice ale Rusiei. Astfel, modernizarea şi dotarea fregatelor Regele Ferdinand şi Regina Maria nu mai pot fi amânate, iar submarinul Delfinul va trebui repus la apă. Mai mult, un program serios de dotare a armatei va trebui elaborat cât de rapid.
Dacă nu începem de acum, riscăm să fim prinşi din nou nepregătiţi, cum am mai păţit-o în 1916, de exemplu.

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

Bătaia cu ouă din parlamentul ucrainean şi viitorul României

Iniţial, a părut o ştire din categoria celor amuzante, cu parlamentari care se iau la bătaie, ţipă unul la altul, schimbă pumni şi aruncă cu ouă spre oponenţii politici, ba chiar lansează şi fumigene, unde altundeva decât în cea mai importantă instituţie a unui stat, parlamentul. Dar nefiind vorba de vreo ţară exotică sau îndepărtată, ci de una vecină nouă cu care avem multe de împărţit, această ştire şi stare de lucruri ar trebui să ne preocupe. Deoarece este vorba de Ucraina, şi mare parte din ce se întâmplă în ţara vecină (şi nu neapărat prietenă) ne priveşte şi poate avea repercusiuni asupra noastră.
Unii pot spune că nu ne priveşte, că e treaba lor. Nu, nu e numai treaba lor, ci şi a noastră. Şi ne priveşte. La fel cum admiterea noastră în NATO şi UE îi interesează şi îi priveşte şi pe ei, deoarece în funcţie de evoluţia noastră îşi vor adapta strategiile de viitor şi de vecinătate. La fel este valabilă şi reciproca. Ne priveşte ce se întâmplă în Ucraina şi cu Ucraina, mai ales dacă ţinem cont de problemele care mai sunt de rezolvat cu vecinul nostru din nord sud-est, cu care împărţim şi o graniţă maritimă importantă, şi un platou continental recent trasat la Haga. Dar mai împărţim şi o graniţă fluvială sensibilizată de mult discutatul proiect Bâstroe, minoritatea română supusă deznaţionalizării, şi altele.
În fine, de la ce a pornit tot acest circ. Un acord cu Rusia, care prevede prelungirea staţionării flotei ruse din Marea Neagră în portul Sevastopol cu încă 25 ani, de la 28 mai 2017 (data la care expiră actualul contract) până în 2042. Deci, practic permanentizarea staţionării flotei ruse din Marea Neagră la Sevastopol. O mică paranteză cred că este necesară aici, pentru înţelegerea problemei. Flota rusă din Marea Neagră, fostă sovietică, până la dezmembrarea URSS din 1991. Atunci, conform acordurilor, flota care poartă arsenal nuclear ar fi trebuit să revină Rusiei, dar care nu, statului îndreptăţit la aceasta în urma dezmembrării. Problema flotei ruse din Marea Neagră era una ciudată: este capabilă să poarte armament nuclear, dar la data dispariţiei URSS, în august 1991, nu avea armament nuclear la bord. De aici au apărut primele disensiuni ruso-ucrainene referitor la apartenenţa flotei, fiecare încercând să şi-o însuşească, speculând textul neclar al acordului. Mai mult, Rusia, în noile frontiere, nu avea la Marea Neagră un port cu facilităţile necesare găzduirii acestei flote.
O primă amânare şi totodată un prim semn al unei viitoare posibile înţelegeri a apărut tocmai în timpul conflictului moldo-transnistrean din 1992, atunci când ambele părţi au declarat că negocierile se amână, dar sunt dispuşi să ajungă la un acord. Bineînţeles, cu preţul zdrobirii rezistenţei moldovene şi al apariţiei acestui pseudostat mafiot cu capitala la Tiraspol. Deoarece, fără acordul şi concursul larg al autorităţilor ucrainene, ajutoarele ruseşti nu aveau cum să ajungă la Armata a XIV-a şi la separatiştii transnistreni. Coloane de aprovizionare şi „voluntari” din întreg cuprinsul Rusiei dau fuga în Transnistria, traversând Ucraina terestru şi aerian, pentru „ajutor frăţesc”. N-a fost de ajuns, au trebuit să intervină deschis tancurile Armatei a XIV-a, pentru a înfrânge rezistenţa unei ţări care nici măcar nu avea armată la ora aceea. Şi au făcut-o deschis, de exemplu cele 20 de tancuri ce au intrat în Tighina în iunie 1992 arborau drapelul Rusiei.
Odată problema moldoveană rezolvată, au continuat negocierile ruso-ucrainene pe tema flotei din Marea Neagră şi s-a ajuns la un acord. Ucraina ia mai puţin de 20% din flotă, Rusia restul, iar flota devenită rusă închiriază portul Sevastopol şi facilităţile sale pentru nevoile flotei. Astfel, Sevastopolul devine baza flotei ruse din Marea Neagră. Acordul, prevăzut să expire în 2017, este în pericol în timpul preşedinţiei lui Victor Iuşcenko, atunci Rusia anunţând că va moderniza portul Novorossissk, pe teritoriul rus, ce va urma să devină noua bază a flotei ruse. Dar, de multă vreme, nu se mai spune nimic de Novorossissk. Nici nu ştiu dacă s-a demarat vreo lucrare de modernizare a portului, pentru a-l face capabil să găzduiască o asemenea capacitate navală.
Despre flota ucraineană, un exemplu. În anii 90 se anunţa faptul că noul crucişător de clasa Slava, botezat „Ucraina”, a cărui construcţie începuse încă din 1984 pe şantierul „61 comunarzi” din Nikolaev şi destinat iniţial flotei sovietice va fi păstrat de noua flotă ucraineană, ca şi navă amiral, probabil. Dar, ulterior, din lipsă de fonduri, Ucraina încearcă să vândă „Ucraina”, neterminată către Rusia. Rusia refuză, astfel se încearcă şi la ora actuală să se găsească un cumpărător, cum ar fi China sau India, care nu se lasă convinse. Statutul actual este navă „în conservare”, în traducere rugineşte pe undeva pe şantier.
În fine, prin acordul actual, Rusia îşi prelungeşte posesia asupra portului Sevastopol, asupra căruia Ucraina nu prea are vreun control, cum s-a dovedit şi în timpul războiului ruso-georgian din august 2008, când retorica agresivă a preşedintelui Iuşcenko nu a împiedicat flota rusă să iasă din port, să scufunde o navă georgiană, să tragă câteva focuri, să debarce nişte infanterişti marini (gata de luptă în momentul declanşării războiului) în portul georgian Poti şi să revină la aceeaşi bază.
Ce câştigă Ucraina? Chiria anuală se măreşte de la 97,8 milioane de dolari la 100 de milioane de dolari, acre nu vor fi reţinuţi din datoria Ucrainei faţă de Rusia, ci vor fi plătiţi direct Ucrainei (de fapt, acelaşi lucru) din 2017.
Mai era ceva, o reducere de preţ cu 30% la gazele furnizate de Gazprom Ucrainei, de la 330$/1000 m.c. la 230$/1000 m.c. În primul rând, asta este dovada supremă, pentru unii dintre idealişti care afirmă contrariul în ton cu declaraţiile Moscovei, cum că Gazpromul este o firmă comercială cu propria politică, că nu este de fapt o armă la dispoziţia statului rus. Deoarece de fiecare dată când mărea tariful către o ţară ce încerca să iasă din influenţa Kremlinului, acesta trâmbiţa că era vorba doar de calcule economice şi comerciale, iar acum, pe faţă, îl scade în urma unui acord politic încheiat de statul rus. Deci nu există raţiuni economice sau comerciale.
În al doilea rând, acordul şi contractul de furnizare gaze nu au cum să prevadă acelaşi preţ până în 2042. Este un contract comercial, care trebuie să prevadă clauze. Aşa cum eu nu pot să închei un acord că timp de 32 de ani de acum înainte voi vinde apă minerală la un preţ de 0,5$/l, fiindcă nu ştiu ce se va întâmpla până atunci. Preţul la gaze poate exploda, în caz că rezervele scad mult, dolarul se poate prăbuşi, poate izbucni un război, o revoluţie, orice, mai ales în 32 de ani. Gândiţi-vă că acum 32 de ani jumătate din Europa era comunistă. Deci, contractul cuprinde clauze, ca orice contract, care leagă preţul de vânzare de alţi indicatori, cum ar fi preţul de producţie, costurile de exploatare, cursul valutar, etc. Iar acest preţ poate fi modificat de furnizor (Gazprom), în funcţie de anumite evoluţii. Iar aceste evoluţii pot fi interpretate doar de furnizor.
Deci, Ucraina a obţinut o reducere de 30% la gaze, reducere care poate dispărea la anul, când Rusia ar putea să crească toate preţurile. Sau peste doi ani. Sau când va veni un nou Iuşcenko la putere. Până la urmă, Ucraina a obţinut palpabil doar o creştere a chiriei cu 2,2 milioane dolari pe an. Atât.
Că Putin a propus încă 33 de acorduri comerciale, de la construcţii de avioane la energie atomică, cu participarea comună a băncilor şi firmelor din ambele ţări, este altă poveste, destinată doar înglobării directe a economiei ucrainene în cea rusă. Deoarece economia ucraineană este aproape de colaps, cu atât mai uşor să fie integrată de cea rusă, sub aparenţa unor joint-venture.
Acest acord nu este o surpriză pentru cei ce prevedeau subordonarea Ucrainei faţă de Rusia odată cu venirea la putere a preşedintelui pro-rus Ianukovici. Este o surpriză gradul de subordonare, precum şi rapiditatea cu care a fost făcută. Declaraţia comisarului ceh este relevantă, el exprimându-şi mirarea cum Ucraina a făcut un acord politic pentru unul comercial, adăugând că Uniunea Europeană şi-a pierdut răbdarea cu Ucraina. Într-adevăr, dar ar fi trebuit să şi-o piardă mai demult.
Dar de ce tace SUA? Acest lucru readuce în discuţie speculaţiile privitoare la o nouă Ialta, sub semnul „resetării” relaţiilor bilaterale ruso-americane, atât de trâmbiţate de administraţia Obama. Mai ales că preşedintele american se află sub tirurile acuzaţiilor cum că ar fi cedat prea multe Rusiei. Dar până la urmă, ce a cedat? Şi cât? Şi pe cine? Astfel de întrebări noi, românii, ni le-am pus de multe ori de-a lungul istoriei, fiind păţiţi.
Încă o treabă. Rusia spune că, după încheierea acordului de staţionare la Sevastopol, va investi masiv nu numai aici, ci şi în întreaga Crimee. Mie îmi cam dă de gândit. Putin a ameninţat pe faţă, înainte de summitul NATO din aprilie 2008 de la Bucureşti, că în cazul în care Ucraina va primi MAP (Member Action Plan) pentru integrarea în NATO, va pretinde restituirea Crimeeii. Crimea a fost primită cadou de republica sovietică Ucraina de la Hruşciov în 1956, la aniversarea a 300 de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia (eveniment discutabil). Ucrainenii sunt minoritari în Crimeea, populată preponderent de ruşi şi tătari. Pe cei din urmă, oricât s-a străduit Stalin, nu i-a putut deporta şi ucide pe toţi (la fel ca şi în cazul moldovenilor). Pe de altă parte, stăpânirea Crimeeii îi face pe ruşi forţa dominantă în Marea Neagră, chiar dacă ar avea capacităţi navale reduse, deoarece prin poziţia sa, de peninsulă împinsă adânc spre centru, Crimeea domină Marea Neagră.
Alt aspect al circului din parlamentul ucrainean, nu lipsit de importanţă, îl constituie opoziţia. Nu numai a parlametarilor din partidele de opoziţie, ci şi a protestatarilor (peste 10000) strânşi în faţa clădirii, ostili acordului. Umbrelele deschise pentru a-l proteja pe preşedintele parlamentului de ploaia de ouă mai semnifică prăpastia tot mai adâncă ce separă cele două forţe centrifuge ce destabilizează Ucraina: proruşii şi prooccidentalii. În categoria proocidentali, în această conjunctură de fapt, i-am inclus şi pe naţionaliştii ucraineni, cei ce nu vor neapărat o Ucraină prooccidentală, dar nici una prorusă. Opoziţia este destul de variată, dar s-a unit împotriva acestui acord. Iar violenţa cu care s-a manifestat spune multe.
Acest stat nu are prea multe şanse să rămână întreg. Violenţa din parlament poate ajunge în stradă, iar pe fundalul crizei în care ţara se zbate, viitorul arată sumbru. Majoritatea analiştilor politici văd Ucraina divizată în circa 10 ani. Discută doar în câte părţi. O parte sigur va fi cea estică, a bazinelor miniere Donbas, puternic rusofonă, cu Crimeea sau separat. Aceasta va gravita inevitabil spre Rusia, putând fi integrată ca parte a Uniunii Rusia-Belarus, care va putea ajunge chiar până la absorbţie. La fel cum Kosovo va gravita spre Albania, odată ce trupele KFOR vor pleca. Vestul se va orienta spre Europa, dar graniţa va fi incertă. Nu se ştie dacă va mai rămâne o zonă centrală, naţionalist ucraineană. Încă un lucru de o gravitate extremă, cum se va face separarea. Va fi după model cehoslovac, paşnic şi în bună înţelegere, sau după modelul iugoslav, cu tot ce înseamnă acesta.
Pentru noi, românii, vor fi noi provocări ce ne vor sta în faţă. Bucovina de nord, cu românii trăitori acolo, vor fi atraşi în zona vestică, proeuropeană. Dar ce fel de statut în ce fel de stat vor avea teritoriile bucovinene, este foarte dificil de prevăzut. Zona vestică nu va fi una unitară, ci cu minoritari români, slovaci, polonezi, dar şi cu ucraineni naţionalişti. Mai mult, Rusia îşi va întări poziţia în Ucraina şi la Marea Neagră, în Crimeea, cum am văzut, iar asta va duce la noi dezvoltări şi provocări în geopolitica sensibilă a Mării Negre.
Oricum, bătaia cu ouă din parlamentul ucrainean este doar începutul. Începutul unui proces care nu va putea fi controlat, care implică enorme necunoscute, dar pentru care va trebui să fim pregătiţi. Pregătiţi de orice.
Câteva posibile dezvoltări am să încerc să le analizez într-un articol ulterior.

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

despre thrillerul politico-militar

De la început vreau să le mulţumesc tuturor acelora care mi-au adresat întrebări referitoare la romanul „Când armele vorbesc…” pe email; iar celor cărora nu am reuşit să le răspund, sau nu le-am răspuns mulţumitor, să le cer scuze şi să încerc să dau un răspuns mai cuprinzător prin intermediul acestui blog.
În introducere, aş vrea să lămuresc unele întrebări care apar în multe din emailurile adresate mie. Nu sunt nici membru al SRI, nici al DGIA, nu am făcut parte şi nu fac parte din niciuna dintre structurile de apărare sau de informaţii ale statului. Totuşi, am stagiul militar satisfăcut. De asemenea, nu am cunoştinţă ca scenariul prezentat de mine în acest roman să fie parte din vreun plan de apărare a României împotriva unui atac extern din partea vreunui stat agresor. Ceea ce am prezentat în roman este strict rodul imaginaţiei, orice asemănare putând fi doar întâmplătoare.
Ca să revin la subiect, acest gen literar face carieră de multă vreme în Occident, încă din timpul Războiului Rece. Autorii vestici au imaginat o serie de posibile scenarii, de la războaie limitate până la declanşarea celui de-al Treilea Război Mondial, multe dintre acestea fiind ulterior ecranizări de mare succes, ca şi în cazul lui Tom Clancy sau Frederick Forsyth. Toate aceste romane, având diverse denumiri, cea mai cunoscută în Vest fiind cea de tehno-thriller, au câteva puncte comune, în sensul că pornesc de la actuala stare de fapt, prezentul, şi dezvoltă o posibilă evoluţie a evenimentelor pe termen scurt sau mediu, în aşa fel încât subiectul romanului să fie suficient de credibil. Nu o dată, unii scriitori ai acestui gen au avut dreptate în previziunile scenariilor lor, dar nu acesta este subiectul în discuţie.
Ştiu că, poate, „Când armele vorbesc…” este primul tehno-thriller din literatura română, şi am mai fost întrebat de ce am abordat, totuşi, acest gen. Nu doresc să fiu un deschizător de drumuri, dar cred că este important pentru noi, românii, să ne preocupăm de potenţialele ameninţări asupra noastră, nu neapărat de problemele altora. Nu vreau să cad în cealaltă extremă, sunt conştient de efectele globalizării, dar este esenţial ca înainte de a ne preocupa de disputele interne sau a ne implica în fel de fel de probleme externe, să ţinem un ochi aţintit asupra unor posibile ameninţări ce ar putea veni din imediata noastră vecinătate nu azi, nu neapărat mâine, ci poate poimâine. Iar în ritmul în care lumea se mişcă, acest poimâine poate fi periculos de aproape.
Ca o paranteză, celor ce mi-au scris că acest gen de literatură nu ne este caracteristic, le pot răspunde, păstrând proporţiile, că tot aşa s-a zis despre faptul că literatura română nu are apetenţă pentru genul fantastic, până când geniul lui Mircea Eliade a infirmat această afirmaţie. Repet, nu vreau să fac vreo comparaţie, Doamne fereşte, deoarece Eliade este un titan al literaturii române şi consider că vor mai trece încă o sută de ani până când cineva va putea să se apropie de el, nicidecum să-l întreacă.
Revenind la romanul „Când armele vorbesc…”, motivul şi mobilul scrierii acestuia mi-a venit din tragedia americană de la 11 septembrie 2001. Practic, mass-media noastră prea puţin profesionistă m-a determinat să-l scriu. Reporterii noştri transfiguraţi de o tragedie petrecută departe de graniţele noastre m-au făcut să mă întreb ce-ar fi fost dacă tragedia americană ne-ar fi lovit pe noi, cum am fi reacţionat la toate nivelele. Răspunsul a fost dezamăgitor. Ne preocupăm de ceea ce ne prezintă mass-media, anume de disputele noastre politice interminabile, sau, mai rar, tragedii îndepărtate, evitând sau chiar ignorând potenţialele pericole la adresa securităţii noastre naţionale.
Altă întrebare a fost de ce Ucraina şi nu altcineva. De ce nu Ungaria, Serbia sau Bulgaria?
Răspund prin faptul că noi cu Ucraina avem cele mai multe probleme nerezolvate. Iar dintre toţi vecinii noştri, Ucraina este cel mai probabil să devină o ameninţare la adresa României, dacă nu este deja. Avem multe lucruri de lămurit cu vecina noastră, mai vechi, ca şi problema minorităţii române deznaţionalizate permanent, ca şi mai recenta problemă a canalului Bâstroe, de intensă actualitate. În acest caz s-a ajuns chiar la încălcarea teritoriului naţional, atunci când barjele ucrainene au deplasat balizele ce marcau graniţa, ele fiind puse înapoi de câţiva pescari cu bărci cu vâsle.
Cu o altă problemă am ajuns la Tribunalul Internaţional de la Haga, care ne-a dat câştig de cauză în privinţa delimitării platoului continental. Mai rămân în suspensie şi alte probleme, cum ar fi cea a Insulei Şerpilor. Iar evoluţia politică a Ucrainei nu face decât să-mi dea oarecum dreptate. Revoluţia Portocalie din 2004 s-a terminat, orientarea prooccidentală a Ucrainei mai aşteaptă, deoarece sunt mai mulţi cei care îşi doresc un preşedinte prorus la conducerea statului, cum au demonstrat alegerile prezidenţiale din februarie 2010. Tocmai pentru a contracara această probabilă evoluţie, la Summitul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008, administraţia Bush a încercat să ancoreze Ucraina înspre Occident încercând să-i încredinţeze MAP (Member Action Plan). Opoziţia Franţei şi Germaniei, hotărâte să nu supere Rusia, a făcut să eşueze planul lui Bush, oricum cam prea forţat, din moment ce, conform sondajelor, cam 75% dintre ucraineni se opuneau ideii.
În fine, apare tot mai mare posibilitatea ca Rusia să-şi manifeste tot mai făţiş influenţa în Ucraina, inclusiv faţă de politica externă a acestei ţări. Pe plan intern, în Ucraina se va petrece un fenomen oarecum anticipat, cel de imitare în comportament a „fratelui mai mare”, în sensul că regimul politic va deveni tot mai autoritar, după modelul rusesc. Nici nu va fi prea dificil, deoarece forţele democratice ucrainene sunt încă slab consolidate într-o ţară cu mari probleme economice, corupţie endemică şi mafie înfloritoare. Sunt multe similitudini între societăţile rusă şi ucraineană, una dintre ele fiind pasivitatea majorităţii populaţiei faţă de tendinţa autoritarizării statului. În acest caz, Revoluţia Portocalie este o excepţie, nu o regulă. O altă similitudine între cele două ţări este tendinţa autoritaristă a conducătorilor, chiar prin anihilarea (uneori fizică) a opoziţiei. Pot fi făcute numeroase comparaţii, inclusiv prin numărul ziariştilor incomozi asasinaţi în ambele ţări (Gheorghi Gongadze versus Anna Politovskaia), tentativelor de asasinat sau asasinarea incomozilor (Iuşcenko vs Litvinenko) etc. De aici până la o dictatură nu este decât un pas, aşa cum statul autoritar nu este decât o etapă spre cel autocratic.
Astfel, Ucraina se poate în curând califica pentru rolul de satelit cu aparenţe rebele al Moscovei, mult mai important ca forţă şi poziţie ca şi celălalt satelit european, Belarusul. Iar din această poziţie, în funcţie de interesul şi jocul Rusiei, o criză între Ucraina şi unul dintre statele vecine membre NATO poate apărea oricând. Ţinând cont de problemele comune şi de trecutul relaţiilor bilaterale, România se califică cel mai bine pentru acest rol.