Românii şi anticomunismul

Bolşevici ruşi jefuind o biserică

(fotografie publicată în 1930)

Astăzi se împlinesc douăzeci şi patru de ani de la revoltele anticomuniste de la Braşov, din 1987. 15 noiembrie 1987, o dată necunoscută de străini şi uitată de noi, conform obiceiului nostru de a uita totul, şi răul, şi eroii, rămânând doar cu nostalgia trecutului ce părea uneori mai bun, prin prisma faptului că eram mai tineri. Am uitat comunismul, am uitat lipsurile şi frustrările, iar acest lucru se vede mai ales la cei mai tineri, prin vorbele şi mentalitatea lor, tocmai a celor care nu au cunoscut direct regimul comunist. Dacă ar fi trăit sub regimul comunist, sunt convins că nu ar fi vorbit aşa.

O altă dată din luna noiembrie este fixată în mentalul străinilor, mai ales al occidentalilor. Este vorba de 9 noiembrie 1989, data căderii zidului Berlinului, asumată internaţional ca şi dată oficială a căderii comunismului în Europa, cel puţin aşa s-a dat de înţeles acum doi ani, în cadrul unor manifestări fastuoase de la Berlin marcate a aniversa douăzeci de ani de la acel eveniment. Până la urmă 9 noiembrie 1989, această dată va rămâne ca şi data oficială a căderii comunismului.

Câţi dintre participanţii de acum doi ani ştiu despre contribuţia românilor la căderea comunismului sau la luptele pentru stăvilirea lui? În afară de grevele din 1977 din Valea Jiului, de Braşovul anului 1987, mai ştie cineva despre lupta noastră împotriva hidrei roşii, cu nimic mai prejos decât fascismul brun? Dacă întrebaţi în Occident, mulţi vă vor putea spune despre revoluţia ungară din 1956 şi despre Primăvara de la Praga din 1968. Dar vor fi foarte puţini, extrem de puţini, care vor şti că noi, românii, am avut cea mai îndelungată rezistenţă armată anticomunistă în munţi, din 1944 până în 1962. Care popor din Europa de Est, partea căzută sub robia bolşevică după 1945, se poate lăuda cu aşa ceva? Niciunul. Nici măcar noi. Până şi noi ignorăm fenomenul.

În 1972, într-o insulă din Oceanul Pacific, se predă ultimul combatant din al doilea război mondial, japonezul Iro Onoda, după 28 de ani de când stătea ascuns şi considera că luptă pentru Japonia. În Occident, multă lume a auzit de el. Patru ani mai târziu, în 1976, căutat de Securitate timp de 28 de ani, este arestat la Cluj Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului de rezistenţă carpatin făgărăşan. În Occident, puţini au auzit de el, dar totuşi, sunt mai mulţi occidentali care au auzit de Ion Gavrilă Ogoranu decât români. Până la urmă, asta este tragedia neamului nostru, ne uităm trecutul, ne uităm eroii, ne uităm modelele, iar televiziunile se străduiesc să le înlocuiască cu fotbalişti agramaţi, pipiţe dezbrăcate a căror suprem titlu de glorie îl reprezintă recunoaşterea formei patului vreunui potentat de moment, şi de politicieni veroşi ale căror cunoştinţe, vorba marelui Nicolae Iorga, nu se ridică nici până la nivelul elementar al gramaticii. Şi aceste televiziuni reuşesc, şi încă bine.

De unde să cunoască bietul popor istoria sa, după 50 de ani de minciuni şi 20 de ignoranţă, mai mult sau mai puţin intenţionată? De unde să ştie el, când priveşte manifestările prilejuite de începutul căderii comunismului, că el, poporul român, şi-a adus contribuţia, poate mai mult ca alte neamuri ce pozează ca şi încarnarea supremei dizidenţe, la lupta pe viaţă şi pe moarte contra ciumei roşii ce o pregăteau Lenin şi Stalin să o dezlănţuie împotriva bietei Europe ignorante şi asupra întregului glob pământesc?

România, pilon de bază în lupta împotriva comunismului

În zilele lui decembrie 1989, unul dintre liderii de moment ce apărea pe la televizor spunea că noi, românii, nu am avut nimic de-a face cu comunismul, a fost o ideologie total străină de poporul român. Avea dreptate, chiar în 1944 comuniştii din România erau sub o mie de oameni, dar românii erau minoritari, majoritatea fiind evrei şi unguri. De aceea nici nu se numea Partidul Comunist Român, ci Partidul Comunist din România.

Dar de ce asta? Uităm nişte lucruri şi nişte aspecte esenţiale, România a fost în prima linie de rezistenţă încă din momentul conceperii morbului comunist, încă din momentul naşterii sale.

Dar noi am fost un factor al contrarevoluţiei mondiale, respectiv un element de rezistenţă împotriva tezelor răsturnării ordinii şi instaurării unei dictaturi a proletariatului, aşa cum o vedeau corifeii ei, încă de la mijlocul secolului XIX. Iată ce scria Friederich Engels în ianuarie 1849, an al rezistenţei românilor din Ardeal ai lui Avram Iancu împotriva trupelor lui Kossuth, acesta din urmă văzut ca şi un premergător al marii revoluţii mondiale care ar urma să instaureze socialismul (ulterior comunismul) în întreaga Europă:

„Românii sunt un popor fără istorie... destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale. Sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice... Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte” (Friederich Engels, Lupta maghiarilor, în Neue Rheinische Zeitung, nr 194 în 13 ianuarie 1849).

Şi noi în vremea comunismului eram nevoiţi să repetăm papagaliceşte despre tezele lui Marx, Engels şi Lenin, urmate de cele ale lui Stalin, ca mai târziu să fie înlocuite de cele ale lui Ceauşescu, binefăcătorii popoarelor. Mulţumim, domnule Engels, fie-ţi ţărâna grea! Dar uite că românii nu au dispărut şi nu s-a realizat acel „pas înainte”! Şi poate că nu s-a realizat acel pas înainte, în accepţiunea lui Engels, şi fiindcă românii au refuzat să dispară din istorie! Deoarece, alături de polonezi, ei au fost stăvilarul de care s-au frânt încercările sovietice de bolşevizare a Europei, şi tocmai pentru asta, atât noi, cât şi polonezii, am fost printre cei mai crunt pedepsiţi de Stalin!

N-am dispărut, ba dimpotrivă, am avut şi noi un loc la masa la care s-a mâncat coliva comunismului, chiar dacă nu de pe unul dintre locurile de onoare, care poate ni s-ar fi cuvenit, ţinând cont de meritele şi contribuţia noastră la îngroparea acestei ideologii anacronice!

Fiindcă noi, românii, am fost primii din alt stat înafara imperiului rus care am luptat armat contra bolşevicilor şi am fost primul stat căruia Rusia sovietică i-a declarat război. (vezi Primele lupte cu bolşevicii). Atunci am dezarmat trupele bolşevizate din Moldova şi le-am aruncat peste Prut, dar când bolşevicii au mărit strânsoarea asupra Basarabiei ce îşi trăia renaşterea naţională (vezi Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea), la chemarea lor, i-am eliberat făcând posibilă unirea cu România (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia). Cu baionetele româneşti am apărat frontiera Europei la Nistru împotriva tuturor tentativelor de pătrundere a microbului roşu adus de trupele cotropitoare (vezi Lupte antibolşevice după Unire).

Mai mult, am eliberat Ungaria de teroarea bolşevică printr-un război crunt în 1919 (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), stârpind primul focar reuşit al bolşevismului în centrul Europei.

De parcă nu era îndeajuns, am luptat împotriva ciumei roşii din momentele ei de facere, adânc în bârlogul fiarei, atunci când un efort ceva mai consistent ar fi putut scuti omenirea de grele eforturi de sânge pentru milioane de cetăţeni ai planetei timp de 70 de ani, iar unii chiar şi astăzi suferă cumplit sub teroarea bestiei dezlănţuite de Lenin, Stalin şi Mao Zedung. Aceşti neînfricaţi luptători care au dus la mii de kilometri renumele de român, au purtat şi înălţat steagul tricolor acolo unde nimeni n-a visat să-l vadă, mult mai departe de Afghanistanul unde alţi bravi urmaşi ai lor îşi fac datoria cu cinste şi curaj, au fost voluntarii ardeleni şi bucovineni din Corpul Voluntarilor Români, constituit din prizonierii luaţi de ruşi din armata austro-ungară (vezi Luptătorii români din Siberia).

Până la urmă, românii au salvat în 1918-1919 patru state de teroarea comunistă. Primul a fost România, prin dezarmarea şi respingerea bolşevicilor din Moldova şi Basarabia în iarna 1917-1918. Următoarele au fost Cehoslovacia şi Austria, pacificate de românii ardeleni conduşi de Iuliu Maniu (vezi Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)). Cum credeţi că ruşii ne-ar fi putut ierta vreodată, când noi, alături de polonezi, am stat în calea expansiunii lor cu ideologia comunistă încă din 1918?

Iar când ne-a venit rândul, în 1940, să fim părăsiţi în est, am luptat pentru patrie, cruce şi neam până la Stalingrad şi în Caucaz. Trei ani ne-am bătut cu imperiul, acum aliat parcă contra naturii cu democraţiile occidentale. Iar când ne-am alăturat acestora, ne-au abandonat din nou la Ialta, lăsându-ne în mâna „duşmanului nostru natural” cum spunea Brătianu. După război, chiar Churchill, autorul sintagmei Cortina de Fier, recunoştea că „am ucis porcul mai slab”. Slabă consolare pentru cei ajunşi sub stăpânirea comunistă, păcatul occidentului că nu a susţinut pilonul strategic antibolşevic româno-polon, lăsându-l să cadă lovit din spate de Germania lui Hitler. O miopie strategică care a fost plătită scump.

Chiar după ocuparea României şi instaurarea comunismului la conducerea ţării, românii au reacţionat prin mişcarea de rezistenţă anticomunistă, cea mai de amploare din întregul est al Europei căzut sub robia comunistă după 1945. Un raport al securităţii din 1949 dădea un număr de peste 1300 de bande anticomuniste, fără a lua în calcul luptătorii izolaţi. Lor trebuie să le adăugăm şi grupurile de sprijin în număr mult mai mare, care le asigura adăpost, alimente şi informaţii. Vorbim deja de zeci de mii de oameni implicaţi direct, fără a lua în calcul simpatizanţii.

Cauze ale necontaminării

De unde şi de ce acest sprijin necondiţionat, de unde această rezistenţă la ideologia comunistă, această rezistenţă a omului de rând de care se mirau comisarii bolşevici? În timp ce zeci de mii de oameni de alte naţii erau seduşi de mirajul noii orânduiri, românii rămâneau imuni.

Generalul Radu R. Rosetti ne dă un răspuns, dar trebuie să pătrundem în profunzimea celor relatate de el. În 1918, pe când ruşii bolşevizaţi de pe frontul Moldovei fraternizau cu germanii de dincolo de linii şi îşi făceau vizite reciproce fără ca ofiţerii lor lipsiţi de putere şi autoritate să-i poată împiedica, Rosetii a văzut într-o tranşee soldaţi români şi ruşi povestind între ei. S-a apropiat curios, dar la venirea lui ruşii au plecat spre unităţile lor. I-a iscodit pe români despre cele discutate, iar aceştia i-au răspuns deschis:

– Ne-au îndemnat să facem revoluţie ca la ei, să-l răsturnăm pe rege şi să împuşcăm guvernul, deoarece la ei s-au dat pământurile ţăranilor.

– Şi?

– Noi le-am zis că şi la noi regele le-a promis pământ ţăranilor şi că vom primi şi noi pământ. Iar ei au zis că lor li s-a dat pământul fără plată sau despăgubiri.

– Şi voi nu aţi fost de acord?

– Dacă azi sunt eu mai tare şi-ţi iau dumitale pământul, mâine când vei fi dumneata mai tare mi-l vei lua înapoi, nu? De aceea noi vrem pământul cu plată, lege şi înscrisuri, nu cu japca!

Din acest simplu dialog ne dăm seama în primul rând de înţelepciunea poporului român. Deoarece majoritatea soldaţilor de pe front în 1918 erau ţărani, oameni ai pământului, cei ce reprezentau cel mai bine esenţa poporului român. Iar bunul simţ al poporului român, al acestor ţărani, mi se pare reprezentativ.

Ruşilor li se va lua pământul promis de Lenin la scurt timp, când va fi el mai tare, adică după victoria din războiul civil. Au fost formate colhozurile, iar cei ce s-au opus, cum ar fi culacii, adică ţăranii înstăriţi aduşi la nivelul de robi, au fost ucişi sau deportaţi şi exterminaţi în lagărele din Siberia. Ţăranii români au primit pământ prin reforma agrară a regelui Ferdinand, dar l-au pierdut şi ei după 1945, când au fost siliţi să intre în colectiv. Dar bunul lor simţ a rămas, al celor care au rămas ţărani. După 1990, în multe localităţi ei şi-au împărţit pământul singuri, ştiind de la bătrânii în viaţă sau de la moşii lor unde le era fiecăruia parcela de pământ. Problemele au apărut acolo unde era vorba de urmaşi sau unde vreun trepăduş de partid şi-a băgat coada. Bunul simţ al ţăranului român mai există, deşi este pe cale de dispariţie. Nu bunul simţ, ci ţăranul român. Adus la oraş de industrializarea forţată comunistă, de multe ori de nevoie, în acest mediu perceput din start ca şi ostil, bunul simţ se estompează şi se pierde, mai ales cu trecerea generaţiilor. Iar când şcoala nu are soluţii, în lipsa celor şapte ani de acasă, respectiv a unei educaţii sănătoase din familie, ne mirăm de ce fel de oameni ies de pe băncile şcolilor noastre?

O altă cauză profundă a fost anticreştinismul ideologiei roşii. Este ceva normal ca şi corifeii acestei ideologii radicale, comuniştii, să nu accepte concurenţa, existenţa unei justiţii divine, sau o forţă supranaturală căreia supuşii reduşi la rolul de sclavi, să se poată închina. „Religia este opiul maselor” scria Karl Marx. Masacrarea preoţilor şi călugărilor, jefuirea şi distrugerea bisericilor, transformarea lor în grajduri sau adăposturi pentru vite, prigonirea credincioşilor, iată acţiunile regimului comunist. Mărturiile din Basarabia atât din 1918, cât şi din 1940, sunt zguduitoare. Iar poporul român, profund creştin, nu putea accepta aşa ceva, respingând din faşă orice ideologie care ar fi adus atingere credinţei în Dumnezeu.

O altă cauză o reprezintă profunda neîncredere în cei ce aduceau această nouă ideologie, în ruşi. Ne-am învăţat că de la ruşi numai binele nu ne poate veni. Şi cu atât mai mult, în acea perioadă, când aliaţii noştri jefuiau şi violau totul în drumul lor, iar după ce au fost contaminaţi cu morbul roşu nu au mai putut fi stăpâniţi. Soldaţii români erau ţărani recrutaţi din toate zonele ţării, şi i-au putut vedea pe ruşi, pe bolşevicii ruşi, cum hălăduiau ca o hoardă jefuind satele româneşti în 1918, când românii au trebuit să intervină cu armele pentru a-i potoli. Au văzut şi la ce distrugeri s-au dedat în teritoriile care le-au încăput în mână, chiar şi pentru o scurtă perioadă, cum a fost în Basarabia. De la românii care au luptat în Siberia împotriva bolşevicilor au aflat grozăviile care se petreceau în Rusia sovietică, şi dacă nu era destul, le aflau de la românii transnistreni care reuşeau să se refugieze peste Nistru, sfidând mitralierele grănicerilor. Un reporter german venit pe graniţa Nistrului în 1932, relata despre faptul că în fiecare noapte se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi în încercarea de a trece în România, iar de la supravieţuitori se aud poveşti înfiorătoare despre foametea dirijată cu bună ştiinţă contra populaţiei. Ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este necunoscut lumii, avea să scrie acesta. Apoi, în 1940, după raptul Basarabiei şi Bucovinei de Nord, şi mai ales după 22 iunie 1941, când s-a constatat urgia lăsată în aceste teritorii doar într-un an, apoi pe teritoriul Ucrainei, cum credeţi că românii ar fi putut să îmbrăţişeze o astfel de ideologie, care va fermeca încă zeci de ani mai încolo pe mulţi intelectuali de marcă din Occident?

Rezistenţa sub ocupaţie

Nu intenţionez să fac o expunere a rezistenţei anticomuniste, a răscoalelor şi revoltelor, grevelor şi mişcărilor de stradă, nici a altor forme de rezistenţă dintre 1945 şi 1989. Numai înşiruirea lor ar depăşi cu mult cadrul acestui articol. Doresc să fac o diferenţiere foarte sintetică faţă de alte mişcări cunoscute din celelalte ţări socialiste şi să explic foarte pe scurt de ce acestea de la noi au fost mult mai dificile şi mai riscante decât cele străine menţionate mai sus în debutul articolului.

Mă refer aici la revolta ungară din 1956 şi la cea din Cehoslovacia din 1968. Vreau să fiu bine înţeles, nu vreau în nici un fel să contest meritele nici uneia dintre ele. Ambele au fost o dovadă a curajului poporului maghiar şi cehoslovac. Dar există nişte diferenţe esenţiale faţă de mişcările de la Braşov din 1987 sau grevele din Valea Jiului din 1977.

Revoltele ungare şi cehoslovace din 1956, respectiv 1968, au fost inspirate de „sus”, de o parte din conducerea partidului, o fracţiune care a ajuns la putere. Întregul program a venit de sus, urmând reacţia URSS-ului, care a decis invazia, în ultimul caz alături de celelalte ţări socialiste, mai puţin România. Deci revoltele au fost inspirate de sus şi au fost o reacţie de apărare împotriva Moscovei a liderilor Imre Nagy, respectiv Dubcek, care au impus reformele.

Regimul comunist al URSS a trecut prin mai multe faze, de destindere sau de încordare, aşa cum a fost de exemplu după moartea lui Stalin din 1953, când raportul secret al lui Hruşciov condamnă stalinismul (1956), dând semnalul către toţi sateliţii pentru o relaxare a regimului. Dar Ungaria exagerează, aşa că este potolită cu tancurile. Comuniştii români refuză destalinizarea, spunând că ei au făcut-o deja, când i-au exclus sau exterminat pe Ana Pauker, Vasile Luca sau pe Lucreţiu Pătrăşcanu (împuşcat în 1955). Prin asta Gheorghe Gheorghiu Dej încerca să-şi păstreze puterea. După ce Hruşciov a fost nevoit să se retragă şi a venit Brejnev, care a strâns din nou şurubul, Gheorghiu Dej a început o destindere pe plan intern, până la moartea sa survenită suspect în 1964. A urmat Ceauşescu care a continuat, chiar după „primăvara de la Praga” din 1968, când URSS şi sateliţii ei erau în perioada de suprimare a oricărei forme de libertate. Când a venit Gorbaciov la putere şi a urmat glasnostul şi perestroika care au dus până la urmă la căderea regimurilor, Ceauşescu se transformase în cel mai aprig stalinist, nimic nu putea mişca în ţara lui. Dar de ce această atitudine a liderilor comunişti români, total contrară tonului de la Kremlin? E simplu, pentru a se menţine la putere. Poporul român ştia instinctiv că tot ce venea de la ruşi nu îi era favorabil, istoria îl învăţase. Aşa că pentru a avea o brumă de popularitate care să-i menţină în scaune, liderii comunişti români au mers pe calea independenţei faţă de Moscova, adică să facă tot ce puteau pe dos, bineînţeles, între anumite limite. Ceauşescu nu a intrat cu trupe în Cehoslovacia, şi a avut o popularitate maximă, nu numai în rândul populaţiei, ci şi în rândul partidului, al Securităţii şi al forţelor armate. Nu putea nimeni să-l conteste din interiorul partidului, fiindcă imediat s-ar fi pus contra voinţei tuturor. Iar aici a fost începutul clădirii unei puteri absolute.

Cum te poţi opune, cum te poţi revolta în faţa unui astfel de gen de putere? Foarte dificil, şi vorbim aici nu de revoltă individuală, ci de revolte ale maselor de oameni. Este foarte greu să te organizezi, să organizezi mase de oameni care să iasă în stradă, când nu exista nici internetul, nici Facebook sau Twitter, singurele mijloace de comunicare fiind prin telefonia fixă, ascultată de Securitate, sau prin viu grai, iar atunci erai expus riscului de a da peste un informator.  Repet încă o dată, nu era vorba să ieşi în stradă pentru a te solidariza cu liderii ameninţaţi de ruşi, ci să ieşi în stradă împotriva liderului care avea în mână puterea absolută. De aceea grevele din Valea Jiului sau mişcările de la Braşov sunt mai importante, prin dificultatea de a le realiza şi prin riscurile enorme la care s-au supus nu numai organizatorii, ci şi fiecare participant.

Să mai luăm cazul sindicatului Solidaritatea. În urma grevelor de la Gdansk, liderii sindicalişti merg să înscrie sindicatul Solidaritatea la tribunal ca şi sindicat liber, diferit de cele oficiale. Tribunalul refuză, şi grevele reîncep. De nevoie, tribunalul polonez acceptă şi înregistrează sindicatul Solidaritatea ca şi sindicat liber. Din acel moment, toate mişcările şi grevele devin legale, o situaţie foarte dificil de depăşit pentru conducerea comunistă.

Închipuiţi-vă un scenariu similar pentru România. În cadrul grevelor din Valea Jiului o delegaţie pleacă la tribunal să înscrie sindicatul. Credeţi că ar mai fi ieşit delegaţia vreodată de acolo? Minerii atunci s-au baricadat în perimetrul minelor şi au cerut să vină Ceauşescu să-i protejeze. Naivi, veţi spune, dar atunci acesta era încă destul de popular. Ceauşescu a venit, le-a promis tot ce vor, iar a doua zi au fost săltaţi toţi liderii. Una este să te revolţi într-un regim care respectă cât de cât o urmă de lege, şi alta într-unul care nu. Şi pe vremea comunismului, în constituţie erau înscrise toate drepturile posibile, dar se respectau? Libertatea cuvântului era înscrisă, dar dacă încercai să vorbeşti ceva aveai şanse mari să ajungi în beciurile Securităţii mai curând decât credeai.

Ca şi concluzie, meritele celor care au protestat în 1977 sau care au ieşit în stradă în 1987 sunt mult mai mari decât ale acelora care au ieşit să apere liderii reformatori de furia Moscovei. Acolo meritul principal le revine liderilor, la noi le revine oamenilor. Lor trebuie să ne închinăm cu respect pentru faptele lor de adevărată bravură, chiar dacă astăzi, la douăzeci şi patru de ani de la revoltele de la Braşov, au fost uitaţi nu numai de autorităţi, dar culmea, chiar de compatrioţi.